Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 63′

VIDEO integral, pentru membri: 63′

Bogdan Dumitrache: Bună seara! O temă complicată; complicaţiile au început de la alegerea subiectului, au evoluat, s-au degenerat cu alegerea formulei subiectului. Pentru cei care au fost atenţi, au observat că JURIDICE.ro este pe cale să-şi permită o premieră: la aceeaşi oră, în aceeaşi sală să găzduiască două emisiuni. Pe unul dintre bannere aţi putut citi, probabil, joi, vineri: „Lama tăioasă a procedurii civile: nulitatea necondiţionată”, însă a existat şi un alt banner, pentru că e bine să avem şi o altă opinie, care vorbea de lama rece a procedurii civile: nulitatea, tot necondiţionată. În orice caz, este o problemă de lamă, pentru că pare să aibă tăiş şi s-ar putea să curgă sânge. O să vedem astăzi, împreună cu speakerii, dacă este chiar aşa situaţia sau este doar o panică la mijloc. S-a preferat să fie o „lamă rece”, pentru că lamă tăioasă ar fi fost pleonastic.
Pentru prima dată, Oradea la dezbateri: domnul avocat, prodecan al Baroului Bihor, lector universitar la Facultatea de Drept a Universităţii din Oradea, cunoscut inclusiv în calitate de lector la Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, domnule Mircea Ursuţa, mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră.

Mircea Ursuţa: Bună seara!

Bogdan Dumitrache: Tema este una incitantă şi, pentru cei care ştiu de la cursurile I.N.P.P.A., nu se vor aştepta în această seară de la domnul Ursuţa doar la detalii legate de regularizare, dar, evident, aşa cum aţi şi observat pe site, apropo de subteme, problema nulităţii necondiţionate în contextul regularizării va fi una care-l va frământa pe dumnealui, ca şi pe ceilalţi speakeri. Ioana Hrisafi-Josan este avocat asociat Ţuca Zbârcea şi Asociaţii, una dintre societăţile care sprijină dezbaterile prin speakeri, dintre cei mai valoroşi şi cei experimentaţi. Doamna avocat Ioana Hrisafi-Josan, nu voi face evocarea întregului CV, ci doar o să menţionez că a fost judecător [restrict] o bună bucată de vreme. În afară de cei doi speakeri, ar mai fi restul de patru, pe care ne-am putea permite să-i prezentăm prin referinţă tot la dezbateri, pentru că ceilalţi patru speakeri sunt deja nişte prezenţe constante sau, oricum, destul de frecvente în cadrul dezbaterilor JURIDICE.ro. Într-o ordine mai de departe spre aproape, îl avem pe domnul avocat Ion Dragne, profesor, procedurist. Îl ştiţi de la emisiunea dedicată evacuării, dar şi de la aceea dedicată rezoluţiunii, dacă mai e sau nu judiciară sub noile Coduri. Domnule avocat, mulţumim pentru prezenţă. Tot de la evacuări şi de la rezoluţiune îi ştiţi şi pe domnul avocat Dan Rareş Răducanu, partener Stoica şi Asociaţii.

Dan Rareş Răducanu: Bună seara!

Bogdan Dumitrache: Domnule avocat, vă mulţumim pentru prezenţă. Următorul are o dublă calificare, nu înseamnă că ceilalţi speakeri nu o sa aibă ocazia, pentru că următorul, domnul avocat Cosmin Vasile, partener Zamfirescu, Racoţi & Partners, a fost în cadrul dezbaterilor atât speaker, cât şi moderator. Ne amintim emisiunea legată de avocatul faţă în faţă cu judecătorul sau invers. Domnule avocat, vă mulţumim pentru prezenţă. Domnul avocat a fost şi speaker pe tema arbitrajului, că suntem la Camera de Comerţ şi la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional. În sfârşit, aproape de mine la acest prezidiu, doamna judecător Alina Gabriela Ţambulea. Doamnă judecător, vă mulţumim pentru prezenţă.

Alina Gabriela Ţambulea: Bună seara!

Bogdan Dumitrache: Acestea fiind prezentările, o să-l las pe domnul avocat Dragne să ne spună dacă titlul este o exagerare sau nu. Acesta este şi un început şi o acomodare cu subiectul, poate chiar o concluzie, pentru că, terminologic, nulitatea necondiţionată este ceva nou. În esenţă, este chiar ceva nou ideea de nulitate necondiţionată?

Ion Dragne: În mod categoric nu, fiindcă, deşi vechiul Cod nu vorbea despre nulitatea necondiţionată într-o formă aşa de definitorie faţă de cea condiţionată şi, în mod frecvent, evocăm la art. 105 alin. (2) nulitatea condiţionată în care vătămarea era prezumată, totuşi, în practică şi în doctrină, în mod constant se vorbea despre ipotezele în care nulitatea opera indiferent de vătămare. Cu alte cuvinte, când nici cel în favoarea căruia opera nulitatea nu era dator să dovedească vreo vătămare, când în favoarea lui nu opera prezumţia de vătămare şi când termenul de vătămare era indiferent. Vorbeam despre Legea taxelor de timbru nr. 146/1997; în mod constant se spunea că încălcarea regulilor de compunere sau constituire a instanţei, alcătuirea lato sensu, era tot o ipoteză în care nulitatea intervenea necondiţionat, încălcarea termenelor dilatorii era evocată la fel, ca o problemă în care nulitatea necondiţionată opera fără a se permite celui în contra căruia opera excepţia să demonstreze că nu a fost o vătămare. În alţi termeni, nulitatea necondiţionată, cu element de noutate a fost incorporată bine în noul Cod, într-o manieră sistematizată, în care este evocat dreptul comun al nulităţii necondiţionate. Evident, trebuie precizat că necondiţionat nu înseamnă neapărat absolut. Este vorba doar de o situaţie în care în faţa judecătorului sau a arbitrului invocarea nulităţii nu mai este însoţită de dovedirea sau fundamentarea prezumţiei că a operat in cauză o vătămare.

Bogdan Dumitrache: Da, art. 176 pe care îl cunoaşteţi cu toţii, pentru că, la acest moment, cei care ne urmăresc sunt pasionaţi de procedură şi nu numai, ci uneori pasionaţi din nevoie pentru că practică procedura şi ştiu că sfera nu este doar aceea a instanțelor civile, ci a tututor instanţelor pentru care procedura de judecată se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. Art. 176 din Codul de procedură civilă menţionează că nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări şi urmează o enumerare a acelor situaţii sau aspecte cuprinse în dispoziţii legale, care odată ce sunt vătămate, violate, nulitatea necondiţionată operează fără a ne mai întreba: „cine, în fond, a avut de pierdut şi cine are de câştigat?”. Domnul avocat Dragne a făcut deja o menţiune care corespunde uneia dintre subteme, legată de relaţia între nulitatea necondiţionată şi o altă clasificare a nulităţilor de procedură, după cum sunt absolute sau relative. Domnule avocat Răducanu, care ar fi raportul? Este vreo legătură între ele? Putem avea o nulitate absolută necondiţionată, dar putem avea şi nulitate relativă care să fie necondiţionată de vătămare? Sunt compatibile cele două? Formal, leiguitorul nu distinge şi vorbeşte generic de nulitate necondiţionată.

Dan Rareş Răducanu: Aici, părerea mea este că nu întâmplător procedează legiuitorul în acest mod, pentru că nulităţile necondiţionate de vătămare prevăzute la art. 176 din Codul de procedură civilă, fiind consecinţe ale unor cerinţe legale extrinseci actului de procedură civilă, din punctul meu de vedere, sunt, în general, nulităţi absolute. Sincer să fiu, nu aş putea pune punctul pe „i” şi să numesc o excepţie relativă care să fie necondiţionată. S-ar putea să existe, dar cred că de esenţa nulităţilor necondiţionate este faptul că astfel de excepţii sunt, în principal, absolute. Aceasta, atenţie, dacă sancţiunea nulităţii este expresă sau virtuală, pentru că, în Codul de procedură civilă, actul se menţine aceşe nulităţi virtuale care existau şi în vechiul Cod. Este adevărat că sunt mai puţine. De această dată, legiuitorul a ales să specifice în mod expres când anume operează nulitatea. Din punctul meu de vedere, la un moment dat, chiar exagerează legiuitorul când vorbeşte în mod expres despre faptul că operează nulitatea ca urmare a decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură.

Bogdan Dumitrache: Este o exagerare în formatul normei juridice?

Dan Rareş Răducanu: Da, este o exagerare în formatul normei juridice. Pentru că, atâta vreme cât legiuitorul spune în mod expres că, în cazul în care un act de procedură se efectuează peste un anumit termen operează decăderea din dreptul de a mai efectua acel act, mi se pare ca este implicit că actul format după trecerea termenului este afectat de nulitate absolută. Evident, cu excepţia cazului în care legea prevede altceva, cum este cazul îndreptării erorilor formale în formularea cererii de chemare în judecată şi aşa mai departe.

Bogdan Dumitrache: Aveți un contraexemplu?

Alina Gabriela Ţambulea: Da, eu sunt de părere că sunt două clasificări diferite. În primul rând, când vorbim de nulitate relativă sau absolută, ne gândim la caracterul normei încălcate. Avem o normă de ordine privată, în cazul nulităţii relative, avem o normă de ordine publică, în cazul nulităţii absolute. Ma uit la art. 176, la punctele 1-5 care reglementează nişte cazuri punctuale de nulitate necondiţionată şi o să mă opresc la punctul 3 – competenţa instanţei. Competenţa instanţei, cum ştim, poate fi de ordine publică, poate fi de ordine privată. În situaţia în care se încalcă o normă de competenţă de ordine privată, desigur, este vorba despre o nulitate relativă, pe care partea poate să o invoce în condiţiile nulităţii relative, însă ea rămâne o nulitate necondiţionată, ceea ce înseamnă că judecătorul nu o poate invoca din oficiu. Poate să o invoce partea în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege, însă, odată ce a fost invocată, judecătorul nu mai pune problema unei vătămări. Nu se mai întreabă: Există vreo vătămare produsă cuiva prin faptul că eu sunt o instanţă necompetentă relativ? Hai să vedem, dovedim sau nu dovedim vătămarea? Nu, este o nulitate necondiţionată, care din start este apreciată ca atare.

Bogdan Dumitrache: Deși la origine interesul nesocotit este unul privat.

Alina Gabriela Țambulea: Deși la origine interesul nesocotit este unul privat. Mergând pe punctul 6 sau referindu-mă chiar la punctul 1, în exemplul acesta este un pic mai discutabil, aș zice, felul nulității, dar nerespectarea dispozițiilor cu privire la calitatea procesuală de exercițiu atrage, conform textelor din partea generală, anulabilitatea actului. Acea nulitate poate fi invocată în orice stare a pricinii, un lucru cu care nu eram obișnuiți în teza clasică a nulității relative, însă sancțiunea este, totuși, anulabilitatea. Deci, este vorba tot de o nulitate relativă.

Bogdan Dumitrache: Art. 40: O cerere făcută de o persoană care nu are capacitate procesuală este nulă sau, după caz, anulabilă și art. 57. alin. (3) și (4). Alin. (3): Lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a procesului și alin. (4): Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile. Reprezentatul sau ocrotitorul legal al acestuia va putea, însă, confirma toate sau numai o parte din acestea…

Alina Gabriela Țambulea: Acest articol putem să-l folosim inclusiv la întrebarea dacă operează imediat ca în cazul lipsei semnăturii avocatului, dar vom reveni acolo. Aș mai avea și alte exemple de nulitate relativă, dar cumva deduse din punctul 6.

Bogdan Dumitrache: Cu alte cuvinte, nu este întâmplătoare, poate este justă, în fond, opțiunea legiuitorului de a plasa această categorie a nulității necondiționate la finele a două delimitări, a două distincții: nulitate absolută, nulitate relativă și, după aceea, în cadrul nulității, de data aceasta condiționate, avem găzduită distincția între nulitate expresă și nulitate virtuală, cu mențiunea că, în cazul nulității exprese, există prezumția de vătămare, în timp ce în cazul nulității virtuale partea trebuie să facă dovada prejudiciului.

Alina Gabriela Țambulea: Un singur lucru aș vrea să mai adaug. Am spus că sunt nulități necondiționate care pot fi relative, sau absolute. Ce mă întrebam este dacă pot exista nulități absolute care să fie condiționate, pentru că la nulitățile absolute prin ipoteză se încalcă o normă de ordine publică. Dacă se încalcă o normă de ordine publică, nu știu dacă mai pot pune problema vreunei condiționări legate de vătămare. Norma fiind de ordine publică, nu mai pun problema că a fost încălcat interesul cuiva din proces și a fost vătămat, doar întorcând problema invers.

Ioana Hrisafi: Am putea spune că vătămarea se prezumă acolo.

Alina Gabriela Țambulea: Nu. Avem nulități necondiționate la care nu ne interesează vătămarea și avem nulități necondiționate exprese unde vătămarea se prezumă sau virtuale, unde nu se prezumă vătămarea și acesta trebuie să o dovedească. La nulități necondiționate cumva eu nu îmi mai pun problema prezumării vătămării, pentru că nu interesează pe nimeni dacă există o vătămare – pur și simplu actul este nul.

Ion Dragne: Asta nu înseamnă că nulitățile de ordine publică nu sunt supuse regimului obișnuit al dovedirii vătămării. Cu alte cuvinte, dacă țineți minte discuția din vechiul art. 287, care este reprodusă în noul Cod, este reluată în noul Cod cu privire la mențiunile obligatorii din cererea de apel. Spuneam despre faptul că diviziunea nulităților în absolute și relative trebuie corelată cu nulitatea condiționată ceea ce face ca și în ipoteza nulităților de ordine publică, care nu sunt necondiționate, să se facă dovada fie a vătămării, fie în contra vătămării prezumate și aici vorbim despre nulitățile exprese și virtuale. Am luat un exemplu: avem nulitatea expresă în ceea ce privește cuprinsul cererii de apel. În vechiul art. 287 se spunea: sub sancțiunea nulității, trebuie să cuprindă indicarea hotărârii care se atacă. Era o problemă de ordine publică, este în continuare o problemă de ordine publică, dar practica a decis în mod constant că, dacă din cuprinsul memoriului de apel și, în mod final la recurs, poate fi identificată hotărârea, nu operează vătămarea.

Bogdan Dumitrache: Dar oare asta nu înseamnă că de fapt hotărârea instanței, hotărârea atacată era cuprinsă într-un fel în cererea de apel. Adică, poate chiar că nu eram într-o situație în care lipsea hotărârea, poate lipsea în petitul cererii de apel.

Ion Dragne: Vorbim aici despre vătămare, despre lipsa vătămării și, dacă a fost identificată hotărârea, înseamnă ca nulitatea nu putea să opereze, pentru că nu era un prejudiciu, o pagubă, o vătămare.

Ioana Hrisafi: Deci, cu alte cuvinte, nu avem semn de egalitate între nulitate necondiționată și nulitate absolută. Avem și nulități absolute condiționate și la acelea mă refeream când spuneam că acolo chiar trebuie să faci la un moment dat dovada unei vătămări. Deci, acolo nu putem spune că nu ne mai interesează – din moment ce e o nulitate absolută, ocrotește un interes public, dar mă întreb ce interes ocrotește și pot să fac, sunt ținută să fac, totuși, dovada unei vătămări, chiar dacă e nulitate absolută.

Bogdan Dumitrache: Cu alte cuvinte, vedeți compatibile dumneavoastră, într-o anumită situație,art. 174 alin. (2) cu art. 175 alin. (1). Poate fi o asemenea combinație: nulitatea absolută, când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, dar, nefiind un text care să spună: Acest act este nul, înseamnă ca suntem din punctul de vedere al art. 175 în alin. (1) – actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. De unde știm că alin. (1) se referă la o nulitate virtuală? Pentru că alin.(2) face o discuție separată dedicată nulităților expres prevăzute de lege.

Cosmin Vasile: Nu numai că se poate să existe o nulitate absolută condiționată de vătămare, dar cred că nu greșesc dacă spun că regula în continuare este aceasta: adică, cele 6 cazuri de nulitate necondiționată sunt o excepție de la regula generală potrivit căreia o nulitate procedurală intervine dacă există o vătămare. Și aici încep paradoxurile interesante pe care ni le oferă legiuitorul sau practica născute din aplicarea codului. Mi-este în continuare foarte greu să diger că cea mai flagrantă și tradițională formă de nulitate necondiționată, cea decurgând din încălcarea normelor de competență de ordine publică poate să se acopere dacă părțile sau judecătorul n-o invoca într-o fază incipientă a procesului – asta apropo de ce se poate acoperi. Revenind la existența vătămării și ce înseamnă vătămarea în cazul unei nulități absolute, cheia acestei probleme se mută nu în problema de principiu, aceleia a posibilității unei atare situații, ci în a stabili ce înseamnă vătămarea procesuală – problemă veche și nouă, dar de interes. Şi mă rezum să evoc un singur exemplu: Publicitatea şedinţei de judecată este prevăzută ca şi caz de nulitate necondiţionată. Dând deoparte celelalte cazuri, constatăm că dintre multele principii prevăzute expres ale procesului civil, a fost ales doar acesta ca nulitate necondiţionată, nu şi celelalte. La dreptul la apărare, să zicem că-nţeleg de ce n-a fost ales, pentru ca e o problemă care întotdeauna presupune o invocare a unei chestiuni concrete. Dar la oralitatea şedinţei de judecată, care este, la fel, de principiu ca şi publicitatea, nulitatea este una condiţionată de vătămare, iar nu necondiţionată. Ultima paranteză pe care o fac: indicii cu privire la ce înseamnă vătămarea procesuală ne oferă doctrina, încă din perioada interbelică, şi ne oferă chiar şi Înalta Curte prin decizii de recurs în interesul legii. Dacă ţineţi minte, în anii 2000, căpătase amploare o anumită modă, de a se ataca hotărârile care nu purtau menţiunea pronunţată în şedinţă publică sau nu fuseseră pronunţate în şedinţă publică. Şi printr-un recurs în interesul legii, Înalta Curte explică că este nulitate, că este condiţionată de vătămare, că discuţia privind vătămarea trebuie purtată în concret şi dacă partea nemulţumită că hotărârea n-a fost pronunţată în şedinţă publică vrea s-o desfiinţeze, trebuie să convingă în concret care este vătămarea care a fost suportată. Ultima frază o citez dintr-un tratat vechi al prof. Leş, citat de alţi doctrinari: Noţiunea de vătămare nu poate fi redusă la încălcarea drepturilor sau intereselor legitime şi palpabile ale părţilor – am pierdut nu-mi convine hotărârea, e o distanţă prea mare, ci avizează şi transgresarea celorlalte reguli privitoare la soluţionarea litigiului sau, în alte cuvinte, se extinde la justa soluţionare a cauzei. Iată, paradoxul final este că se poate pretinde, în cazul încălcării unei norme de ordine publică, cum ar fi principiul oralităţii, spre exemplu, care e o nulitate condiţionată, că vătămarea părţilor constă în încălcarea sau în prejudiciile concrete decurgând din încălcarea acestui principiu al procesului civil. Dacă mă-ntrebaţi cum în concret aş putea eu parte sa fiu lezată, mă tem că n-am cum să răspund.

Bogdan Dumitrache: Cu greu, aţi putea cu greu.

Ion Dragne: Am încercat telepatic să-i pun domnului Vasile o întrebare, dar nu mi-a ieşit. Dacă principiul publicităţii prevăzut categoric expres în art. 17 din punct de vedere al modului în care este preluat în lege îi sugerează că suntem în ipoteza unei nulităţi absolute sau relative. Ea este incontestabil necondiţionată de existenţa unei vătămări, dar o problemă importantă este de a şti dacă este absolută. De principiu, da, fiindcă am învăţat tot timpul că regulile care reprezintă principii sunt de ordine publică. Însă avem dispoziţiile din art. 244 de la terminarea cercetării procesului care prevăd dreptul părţilor de a continua judecata în camera de consiliu – iată, deci, desfăşurarea şedinţei nu mai este una guvernată de regula publicităţii, căci părţile pot să deroge şi mai avem art. 396 care ne dă, să zic aşa, dimensiunea puterii părţilor, inclusiv în ceea ce priveşte pronunţarea hotărârii în şedinţă publică. Părţile pot să convină ca hotărârea să le fie comunicată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei. Dacă pronunţarea a fost amânată, hotărârea nu poate fi pronunţată înainte de data fixată în acest scop. Şi avem art. 402 care vorbeşte, sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. (2): hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică. Acum stau să mă gândesc, cu efect practic, dacă părţile, neînţelegându-se ca hotărârea să fie pronunţată în camera de consiliu şi nu în şedinţa publică, iar judecătorul, totuşi, a făcut-o, au puterea de a se-nţelege în apel. Fiindcă să presupunem că instanţa de judecată învestită cu calea de atac, pentru alte motive, constată că a fost încălcat principiul publicităţii, constată că e o normă, să zicem, de nulitate necondiţionată – o spune Codul, şi invocă din oficiu. În aceste condiţii, ca o problemă strict legată de nulitatăţi, dacă părţile au putut să convină să le fie comunicată hotărârea prin mijlocirea grefei instanţei în primă instanţă, pot veni în apel să spună dar noi n-am fost vătămaţi?
Bogdan Dumitrache: Pe acest aspect nu ne batem în apel, pentru că fiecare parte este interesată de judecarea apelului.

Ion Dragne: Pe cale de consecinţă, nici pe tine, judecător, nu te lăsăm să invoci excepţia nulităţii hotărârii pe acest aspect al lipsei publicităţii şi, din această cauză, am observat şi profit de ocazia oferită de colegul nostru de a vorbi puţin dacă vi se pare că principiul publicităţii este unul guvernat de norme categoric de ordine publică sau, dimpotrivă, de norme care pot să fie un pic diluate, pentru că diluarea a fost văzută în mod clar prin reglementarea cercetării procesului în camera de consiliu. Iată că tot diluare a fost sesizată în ceea ce priveşte cercetarea procesului şi la pronunţarea hotărârii, căci avem sub rezerva. Mi se pare că e un subiect de discuţie interesant.

Dan Rareș Răducanu: Dacă-mi permiteţi, în legătură cu acest aspect, avem art. 477 din Codul de procedură civilă, care vorbeşte despre limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat. Prin urmare, partea care ar putea fi considerată vătămată sau care, de fapt, ar avea interesul – că aici, până la urmă, ceea ce spunea colegul Cosmin Vasile, apropo de chestiunea legată de vătămare, adică nu este suficient ca partea să fie lezată prin hotărârea judecătorească pe care vrea s-o atace pentru a invoca respectiva vătămare, este vorba despre o confuzie, pe care unii ar vrea să o facă, dar care nu se face, în mod normal, între vătămare şi interes. Sigur, am interesul să atac hotărârea judecătorească, dar asta nu înseamnă că hotărârea judecătorească m-a vătămat pe fond, prin ceea ce vreau eu să atac. Atunci, dacă partea nu se consideră vătămată prin faptul că hotărârea nu s-a pronunţat în şedinţă publică şi nu vrea să deducă judecăţii în apel această problemă, nu o va face.

Alina Gabriela Țambulea: Sunt situaţii în care judecătorul, din oficiu, observând un motiv de ordine publică de nulitate a hotărârii, invocă, în calea de atac a părţii care ar fi putut fi vătămată prin această nerespectare. Chiar dacă partea nu a invocat, sunt situaţii în care judecătorul, observând o nulitate absolută, o invocă.

Dan Rareş Răducanu: Din punctul meu de vedere, în astfel de situaţii, fiind vorba despre interesul părţii care ar fi putut fi lezat prin hotărârea judecătorească respectivă, judecătorul ar trebui să fie ţinut de poziţia părţii care formulează apelul şi să nu dea curs unei astfel de excepţii invocate de el însuşi în calea de atac.

Bogdan Dumitrache: Cred că aici doamna judecător se referea, probabil, la art. 479 alin. (1) teza a doua. Teza întâi spune: Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, iar teza a doua: motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Alina Gabriela Țambulea: Instanţa este ţinută de principiul neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac.

Ion Dragne: În esenţă, în cuvinte puţine, punem problema dacă judecătorul poate să invoce, din oficiu, nulitatea pentru încălcarea principiului publicităţii sau dacă, dimpotrivă, este subordonat interesul părţilor, care au posibilitatea să deroge de la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică. Aceasta era problema.

Ioana Hrisafi: Dacă e motiv de ordine publică sau nu.

Ion Dragne: Exact. Din perspectiva aceasta era interesant să vedem dacă o proclamăm ca principiu – regula publicităţii.

Alina Gabriela Țambulea: Nu m-am gândit până acum la această problemă, însă mi se pare că, aşa cum aţi spus, legiuitorul atenuează caracterul de ordine publică al principiului publicităţii în anumite situaţii concrete. Cel în care părţile pot continua dezbaterile pe fond cu acordul lor în camera de consiliu şi mai era exemplul legat de pronunţarea hotărârii doar în situaţia în care se amâna pronunţarea.

Ion Dragne: Exact.

Alina Gabriela Țambulea: Cred că, în aceste situaţii, şi judecătorul ar trebui să aibă în vedere acest caracter atenuat, dar, poate doar în aceste situaţii, nu şi în rest, dacă s-ar pune problema lipsei publicităţii şi în alte momente procesuale.

Bogdan Dumitrache: Ne întâlnim cu nulitatea, să vedem cât de condiţionată este sau nu, de la bun început, de la redactarea cererii de chemare în judecată şi, mai exact, din faza regularizării. Art. 196 alin. (1), prima teză chiar face referire explicită la ideea de nulitate şi l-aş invita pe domnul avocat Ursuţa, fără a mai reproduce ca nu ar fi tema centrală regularizarea a discuţiilor interminabile care au loc pe marginea acestui subiect, să discutăm acest text din perspectiva nulităţii necondiţionate. Care ar fi elementele din art. 196 alin. (1), poate extinzând spre întreg cuprinsul art. 194, care ar crea riscul unei nulităţi necondiţionate? O nulitate, deci, care să nu depindă de nicio vătămare, o nulitate în faţa căreia, pusă problema în faţa judecătorului de regularizare, reclamantul nu poate purta o discuţie pe tema pe cine deranjează că nu m-am conformat unei anumite exigenţe? Domnule Ursuţa.

Mircea Ursuţa: Bună seara. Cred că este o problemă foarte importantă în momentul de faţă datorită faptului că în foarte multe situaţii se spune că (egalitatea?) din procedura de regularizare nu trebuie să facem distincţia între nulitatea relativă şi nulitatea absolută şi între nulitatea necondiţionată şi nulitatea condiţionată, fiind vorba doar de nulitate şi punct.

Bogdan Dumitrache: Eu v-aş întrerupe aici. Mă uitam la art. 196 alin. (1), de exemplu, care se rezumă la motivele de fapt şi mă întrebam dacă această lacună a motivelor din cererea de chemare în judecată are legătură cu nulitatea necondiţionată sau nu, pentru că pare să nu se regăsească în lista de la punctul 1 la punctul 5 la art. 176 şi nici n-am putea spune că este o cerinţă extrinsecă actului de procedură.

Mircea Ursuța: Da, teoretic așa ar părea, numai că trebuie să avem în vedere și faptul că art. 196 prevede acest element în plus față de vechiul Cod de procedură civilă; vechiul Cod nu prevedea motivele de fapt ca element esențial al cererii de chemare în judecată și nu vreau să intru în discuțiile referitoare la regularizare, pentru ca discutam de nulitate, dar, până la urmă, acesta este scopul procedurii de regularizare: ca judecătorul, prin expunerea unor motive de fapt – mai mult sau mai puțin suficiente, să poată să stabilească natura litigiului, timbrajul, unde îl încadrează și să poată să comunice o cerere de chemare în judecată pârâtului, astfel încât el să se poată conforma rigorilor procedurale, respectiv să facă o întâmpinare în care să răspundă la argumentele de fapt. Aceasta pentru că, dacă din cererea de chemare în judecată nu rezultă ce vrea, de fapt, reclamantul de la instanță, să poată face o apărare referitoare la ceea ce reclamantul solicită în cererea de chemare în judecată. Într-adevăr, dacă stăm să ne uităm, nu am putea încadra nicăieri lipsa motivelor de fapt ca o nulitate necondiționată și, într-adevăr, discuția rămâne aici deschisă. Nu este nicio cerință extrinsecă, până la urmă, ține de conținutul cererii de chemare în judecată.

Dan Rareș Răducanu: Nu, dar, în schimb, este un caz de nulitate expres prevăzut de lege. Partea interesată poate face dovada contrară, dar este foarte dificil de văzut care ar putea fi dovada contrară a faptului că pârâtul nu știe care sunt motivele de fapt care au condus la formularea obiectului cererii de chemare în judecată. Până la urmă, este de esența unei cereri de chemare în judecată ca reclamantul și pârâtul să știe pentru ce se judecă.

Alina Gabriela Țambulea: O face o nulitate necondiționată.

Dan Rareș Răducanu: Da, este o nulitate necondiționată.

Bogdan Dumitrache: Nu știu dacă avem instrumentul înlăturării prezumției de vătămare, aceasta este discuția. Sigur, exemplul este unul cam căutat și cam artificial, pentru că nimeni nu își propune să facă o cerere de chemare în judecată care să fie lipsită de motive de fapt. Era doar un test pentru a vedea dacă nu trebuie să ne lăsăm înșelați de nulitatea necondiționată, să ne fie frică de ea sau să-i acordăm primatul sperieturii, adică cea mai dură este nulitatea necondiționată, celelalte nulități, cumva, sunt nulități tratabile, negociabile sau mai soft. Iată o situație care nu ar fi nulitate necondiționată și care, totuși, atât timp cât nu este remediată, nu menționezi motivele de chemare în judecată, practic, nici nu apuci să ajungi la pârât – te oprești în instanță.

Mircea Ursuța: Referitor la problema publicității care s-a discutat înainte, ar fi foarte interesant de văzut optica instanțelor referitoare la principiul publicității prin prisma faptului că, potrivit noului Cod, se poate judeca în camera de consiliu doar dacă părțile își dau acordul, iar cererea de judecare în lipsă presupune că partea și-a dat acordul pentru judecarea în camera de consiliu. Totuși, putem să avem situația în care partea nu își dă acordul, nu face o cerere de judecată în lipsă, pur și simplu lipsește de la termenul de judecată la care se dezbate fondul în camera de consiliu. Întrebarea este dacă ar putea invoca nulitatea hotărârii decurgând din lipsa publicității ședinței, dacă ar putea constitui un veritabil motiv de apel și care ar putea fi soluția instanței de apel?

Bogdan Dumitrache: Aveți în vedere art. 244 alin. (3), cred.

Mircea Ursuța: Da, exact.

Bogdan Dumitrache: Părțile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu în aceeași zi sau la un alt termen.Textul are o anumită miză practică, de data aceasta nu este o discuție superfluă, pentru că, la o primă sau chiar la o a doua vedere, anumite dosare se pot soluționa fără a mai trece prin această procedură cumva ”pretențioasă” în care reglementarea Codului are la bază respectul, sigur, al contradictorialității și chiar al dreptului la apărare. De multe ori, judecătorul, probabil, simte nevoia sau cauza necesită, reclamă acest lucru, să se ajungă direct la dezbaterea fondului. De ce să se mai dea un termen pentru judecarea în ședință publică?

Ion Dragne: Interesant este că textul vorbește despre acord și se pune întrebarea dacă acordarea cuvântului pe fond în camera de consiliu prezumă cumva acordul reclamantului și al pârâtului de a se judeca în acest cadru restrâns, nu în ședință publică. Din punctul meu de vedere, mai degrabă nu, fiindcă textul are în vedere și situația adversă, când partea lipsește. Atunci, se socotește că și-a dat acordul pentru judecata în camera de consiliu dacă a cerut judecarea în lipsă. Dacă n-a cerut judecarea în lipsă, înseamnă că e obligatorie judecata în ședință publică. Dacă părțile sunt prezente și judecătorul nu le întreabă dacă sunt de acord cu continuarea procesului în acest stadiu, iată că suntem în prezența unei situații în care, de principiu, ar putea invoca în apel nulitatea decurgând din încălcarea principiului publicității și care, după cum am văzut, este necondiționată.

Bogdan Dumitrache: Deci, publicitatea rămâne necondiționată. Asta nu înseamnă că scapă negocierii, aranjamentelor părților.

Ion Dragne: Atunci s-a pus problema și domnul Ursuța a zis cam același lucru: ce se întâmplă în cazul în care judecătorul trece peste acordul părților, omite faptul că nu există o cerere de judecare în lipsă în camera care să fie prezumată de lege ca fiind cameră de consiliu și se pune întrebarea: „Pot să invoc în apel și apoi să renunț? Îi dau voie judecătorul să invoce nulitatea hotărârii decurgând din încălcarea principiului publicității? Și apoi să vin să spun: eu mă împotrivesc să judec azi, pentru că sunt de acord să nu mă prevalez de asta, fiindcă este în puterea mea să dispun de acest drept. Cam aceasta este întrebarea pe care a pus-o și domul Ursuța.
Bogdan Dumitrache: Adică o nulitate necondiționată și totuși în zona unei nulități relative.

Ion Dragne: În puterea părților, exact. Mie mi se pare că, de vreme ce părțile pot să convină în fața primei instanțe să se judece ”în secret”, la fel de bine ele pot să dispună ca judecata în secret pe care nu au făcut-o prin acord la prima instanță să fie menținută pentru identitate de rațiune. De vreme ce li s-a permis să se înțeleagă în fața primei instanțe, de ce să se transforme încălcarea legii de care ele pot să dispună într-un motiv de care să nu mai poate dispune?

Alina Gabriela Țambulea: Este și ceea ce am discutat mai devreme, dar înțeleg că situația diferită aici era că partea invocă nerespectarea publicității și, după aceea, renunță la acest motiv în calea de atac? Diferența era dacă judecătorul mai poate să pună în discuție această problemă? Cumva, este aceeași situație.

Bogdan Dumitrache: Avem un principiu în Constituție: ședințele de judecată sunt publice. E bine că este în Constituție, pentru că, de fapt, e de ordine privată.

Ion Dragne: Suntem în procesul privat. Deci, cu alte cuvinte, și aici putem să admitem că părțile pot să devină stăpânele drepturilor lor procesuale, fiindcă ele sunt stăpânele drepturilor lor substanțiale și, dacă ele decid cu cine se judecă…

Alina Gabriela Țambulea: Da, dar doar în situația în care legea permite ca, prin acordul părților, să deroge de la această publicitate.

Ion Dragne: De acord.

Bogdan Dumitrache: Da, deja am intrat în listă. Doamna Hrisafi, alegeți-vă: capacitatea procesuală sau reprezentarea procesuală? Cât de necondiționată este, de exemplu, chestiunea legată de reprezentarea procesuală? Textul nu distinge. Punctul doi spune că încălcarea dispozițiilor legale referitoare la reprezentarea procesuală presupune sau duce la o nulitate necondiționată. Aici deja au fost evocate texte: art. 80 și ceva.

Ioana Hrisafi: Dacă ar fi să vorbim despre vechiul Cod, atunci, prin excelență, nulitățile legate de reprezentare sunt nulități relative, cum ar fi, de exemplu, lipsa dovezii de reprezentant.

Bogdan Dumitrache: Da, iată, avem în art. 82: când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor; dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

Ioana Hrisafi: Se dă un termen și se vorbește despre anulare. Se dă un termen, deci poate fi acoperită, cumva, pentru că ea există.

Bogdan Dumitrache: Deci, este o nulitate necondiționată, dar nu lovește cu sete, nu lovește din prima, pentru că am un respiro.

Alina Gabriela Țambulea: Dar poate fi invocată și din oficiu.

Ioana Hrisafi: Mai avem și chestiunea referitoare la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe. Deci, dacă în prima instanță nu s-a observat lipsa dovezii calității de reprezentant, ea nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac. Și atunci, iarăși, acesta ar fi un indiciu că nu este un motiv de ordine publică și nu avem o nulitate absolută. Pe de altă parte, așa cum spunea și colegul Cosmin Vasile, care nu digeră, nici eu nu diger faptul că, de exemplu, competența absolută e cumva “mai absolută” în primă instanță, dar ”mai puțin absolută” în calea de atac, pentru că, odată ce nu am invocat-o în primă instanță, nu mai pot să o invoc în calea de atac, nu este neapărat acesta un criteriu, anume faptul că nu se poate invoca pentru prima oară în calea de atac pentru a clasifica o nulitate ca fiind absolută sau relativă.

Bogdan Dumitrache: Avem un peisaj aproape multicolor al nulităților procesuale destul de complicat. Domnule Ursuța, fiind avocat, uitați să semnați cererea de chemare în judecată sau, mai exact, semnați cererea, dar uitați să depuneți împuternicirea avocațială. În regularizare nu cereți un termen scurt, dar mai lung de 10 zile ca să compliniți această lipsă?

Mircea Ursuța: Eu cred că nu mai pot, din păcate.

Bogdan Dumitrache: Avem în vedere art. 82 alin. (1) care rimează cu faza judecății, înțeleg, în stil contradictoriu, clasic – de la primul termen de judecată încolo.

Mircea Ursuța: Da.

Bogdan Dumitrache: Dacă, însă, la momentul inițial nu se depune împuternicirea avocațială, nu există dovada că ați reprezentant și cererea nu a fost semnată de parte, ci a fost semnată de avocat…

Ioana Hrisafi: Aici nu mai suntem în reprezentări, este vorba de lipsa semnăturii.

Mircea Ursuța: Lipsa semnăturii sau lipsa împuternicirii avocațiale?

Bogdan Dumitrache: Lipsa împuternicirii avocațiale și cererea este semnată de avocat.

Mircea Ursuța: Atunci cred că nu operează nulitatea necondiționată, poate fi complinită până la etapa regularizării, că avem și recurs.

Bogdan Dumitrache: Nu, mă refeream la chiar la acelea introductive de instanță, deci fără a ne duce în căile de atac.

Mircea Ursuța: Dacă mergem în cererea introductivă, avem regularizarea.

Bogdan Dumitrache: Deci, regularizarea primează.

Mircea Ursuța: Oricum ne întoarcem, ne întoarcem la regularizare, se pare. Nu, poate fi complinită, clar, în procedura de regularizare, la fel cum, revenind la discuția anterioară, și motivele de fapt pot fi complinite, pentru că nu se poate anula în regularizare absolut nimic fără acel termen de 10 zile în care putem să înlăturăm vătămarea.

Dan Rareș Răducanu: Bine, dar cele două texte de la regularizare și de la lipsa dovezii calității de reprezentant nu sunt antagonice. Art. 82 spune că atunci când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. În cazul prevăzut de art. 196 prin raportare la art. 200 din Codul de procedură civilă, termenul acela scurt este termenul stabilit de lege de 10 zile pentru a se complini lipsurile sancționate cu constatarea nulității cererii de chemare în judecată. Prin urmare, nu văd care este contradicția dintre cele două texte.

Bogdan Dumitrache: Probabil că depinde și de secvența în care instanța observă lipsa dovezii calității de reprezentant. Dacă observă chiar la introducerea cererii de chemare în judecată, atunci avem un tratament, dacă observă începând de la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, atunci tratamentul probabil că este cel din art. 82.

Mircea Ursuța: Afirmația este valabilă pentru toate elementele din regularizare. Dacă ai scăpat de regularizare ai un tratament, dacă ești în etapa de regularizare, ai cu totul și cu totul alt tratament.

Dan Rareș Răducanu: Practic, eu văd art. 82 ca fiind textul de principiu care reglementează situația lipsei dovezii calității de reprezentant, iar, în ceea ce privește art. 200, practic, este o specie a art. 82. Art. 196 cu art. 200 reglementează o situație specifică avută în vedere și de art. 82, dar legiuitorul a simțit nevoia să trateze problema în contextul general al condițiilor de formă ale cererii de chemare în judecată și de aceea s-a referit la semnătură, care poate să fie nu numai a reprezentantului, ci și semnătura unui avocat care, întâmplător, să spunem că nu are împuternicirea respectivă la dosarul cauzei, pentru că a uitat să o depună.

Bogdan Dumitrache: Domnule avocat Cosmin Vasile, aveți capacitatea de a discuta un pic și despre primul punct, capacitatea procesuală?

Cosmin Vasile: Cred că aș avea-o, dar cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să rămân puțin la acest subiect și să lansez o altă întrebare. Nu ar trebui, cred, să ne surprindă faptul că, în cazul unei nulități și absolute și necondiționate, ea poate, ca regim juridic, să înceapă cu efectul dilatoriu și să sfârșească cu cel peremptoriu. Nu de alta, dar exact acesta este regimul juridic în materie de timbraj. Așa și aici, însă, apropo de cazul de nulitate necondiționată reprezentat de formula generică, reprezentarea procesuală, aici cred că, dincolo de înțelegerea argumentelor care au condus la această reglementare, legiuitorul a folosit o haină juridică pentru această ipoteză care nu se potrivește întru totul personajului pe care l-a îmbrăcat. Anume, reprezentarea procesuală și, cel puțin, textul de lege cu obligativitatea semnării recursului de avocat vizează, deopotrivă, combaterea avocaturii clandestine undeva dedesubt și, pe de altă parte, visul frumos ca, măcar în recurs, judecătorii să fie sesizați cu niște acte regulate întocmite de niște persoane calificate care încadrează și invocă ceea ce pot să invoce. De aici și până la nulitate necondiționată în materie de reprezentare, trebuie să constatăm că în celelalte cazuri tradiționale – competență, capacitate și poate chiar cerințele extrinseci, vorbim despre niște elemente a căror încălcare nu poate să lase, măcar teoretic, a concepe actul de procedură valabil și, pe de altă parte, chiar absurditatea discuției privind vătămarea procesuală. În ceea ce privește reprezentarea, lucrurile nu stau așa, pentru că, în materie de reprezentare, se poate acoperi orice fel de viciu și se poate în continuare, iar elementele privind reprezentarea sunt total diferite față de celelalte cazuri. Lansez provocarea: întrebare ca problemă de drept. Art. 177 privind îndreptarea neregularităților actelor de procedură, cu toate ipotezele pe care le analizează, se aplică și în materie de nulități necondiționate? Pentru că, dacă îl citim, vedem că ipoteza reglementată este înlăturarea vătămării fără anularea actului, după care, în paralel, filosofia este una general aplicabilă: nulitatea trebuie să intervină ca remediu ultimativ, nu este un scop în sine să anulăm niciun act. Dacă textul de lege care stabilește această obligație a instanței pornește de la premisa că, ori de câte ori poți să înlături vătămarea, acționezi, aș putea crede că, dacă nu e vătămare, adică pe tărâmul nulității necondiționate, nu trebuie să acționezi. Alineatul al doilea vorbește de asemenea, despre ipoteza subzistenței vătămării, iar, în fine, alineatul 3, într-o formulă neutră, ne spune, fără să mai vorbească de vătămare, că actul de procedură nu va fi anulat, dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate, a dispărut cauza acesteia. Dacă la problema de principiu nu se aplică această instituție în materie de nulități necondiționate, răspunsul este nu. O să constat neputincios, ca judecător, că, deși a dispărut cauza, nu mai pot să fac nimic, pentru că a căzut ghilotina, iar problema se va ridica exact, de cele mai multe ori statistic, cel puțin în materie de reprezentare și cerințe extrinseci, deoarece competența și capacitatea nu se pot acoperi de la primul moment până la al doilea – nu poate să devină competentă instanța, nici nu poate, mai puțin cazurile de capacitate de exercițiu, să capete capacitatea partea care, eventual, nu o are pe cea de folosință. În materie de reprezentare, totuși și în materie de cerințe legale extrinseci, pot să și dispară cauzele de nulitate și pot să fie și îndreptate de instanță, deși este o nulitate necondiționată. În legătură cu acest art. 177 și în legătură cu includerea sub această pălărie a nulităților necondiționate a cazului de reprezentare procesuală, eu spun și că hainele nu sunt perfect croite și că formularea art. 177 este una care lasă loc echivocului. Punctul meu de vedere, fără să-l detaliez, pentru că n-am avea timp, este că, în ciuda tentației de a spune nu, art. 177 se aplică și acolo unde se poate aplica în materie de nulitate necondiționată.

Bogdan Dumitrache: Adică, dacă înțeleg bine, practic, în art. 178 avem logic două norme. Avem alin. (1) și alin. (2) care sunt legate, probabil, de o nulitate condiționată de vătămare. În schimb, avem alin. (3) care spune, independent de chestiunea dacă avem sau nu vătămare…

Cosmin Vasile: … care consacră ceea ce vrea să fie acel deziderat recunoscut expres de legiuitor sau de doctrinarii care au participat la redactarea Codului, nulitatea nu este niciodată un scop în sine. Dacă nu există acest alin. (3), nulitatea trebuie să fie un scop sau trebuie să fie unica opțiune atunci când se încalcă legea și este o nulitate necondiționată. Dar dacă dispare cauza acolo unde poate să dispară?

Bogdan Dumitrache: Chiar dacă este vorba despre o nulitate necondiționată, dacă a dispărut cauza, art. 177 alin. (3), spuneți dumneavoastră, merita poate chiar un articol, o normă distinctă.

Cosmin Vasile: Exemplul cel mai bun este calitatea de reprezentant în semnarea cererii de avocat. N-a fost, e nulitate necondiționată, nimic de discutat, dar, până când instanța ajunge în postura de a se pronunța, se acoperă.

Alina Gabriela Țambulea: Discuția se punea și în faza regularizării și cu privire la timbraj, cu privire la orice fel de condiții. Instanța pune în vedere părții să completeze taxa de timbru, să spunem, în cele 10 zile, dosarul ajunge, însă, la judecător în a douăsprezecea zi în care se pronunță asupra excepției nulității, iar taxa de timbru a fost achitată, dar nu în primele 10 zile, ci în a unsprezecea zi. Într-adevăr, problema era pe art. 177 alin. (3) nu s-ar anula cererea de chemare în judecată.

Cosmin Vasile: Răspunsul pe care l-am citit sau comentariul pe marginea hotărârilor este dat pentru ipoteza aceasta, în care se complinește obligația stabilită de instanță peste termenul de 10 zile este dat de alin. (2) al art. 177, cel în care, dacă intervine decăderea sau o altă sancțiunea procedurală și aici ar fi o decădere, pentru că partea n-are libertatea să facă ceea ce i-a pus în vedere judecătorul peste termen, nu mai poate să fie salvat actul și nulitatea nu poate să fie acoperită.
Deci, chiar și pentru această ipoteză legiuitorul ne oferă o reglementare care poate să fie utilă pentru a găsi o soluție.
Bogdan Dumitrache: Am ajuns cumva la art. 185 alin. (1) teza a doua? Este un text nou și, iată, relaționează decăderea cu nulitatea, ceea ce în Codul vechi nu făcea. Domnule Ursuța, ce fel de nulitate este, dacă am un act de procedură făcut peste termen – art. 185 alin. (1) pe care îl cunoaștem, că ne-am obișnuit cu noul Cod, deci nu ne vine să mai spunem că e nou. Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Mircea Ursuța: La o primă vedere, ar trebui să spunem că este o nulitate absolută și expresă, pentru că, până la urmă, acesta este scopul termenului. Revenind, însă, un pic, la discuția legată de art. 177 alin. (3), așa este, domnul Cosmin Vasile spunea corect că ar trebui aplicat alin. (2), pentru că a intervenit decăderea în situația în care, în cadrul regularizării complinesc după a zecea zi, dar înainte de pronunțarea judecătorului asupra nulității cererii introductive. În schimb, majoritatea practicii, din considerente, să spunem, umanitare, a preferat să ignore dispozițiile alin. (2) și să constate că, în realitate,sunt aplicabile dispozițiile art. 177 alin. (3) și să mențină cererile de chemare în judecată ca fiind valabile. Revenind la problema decăderii, nulitatea ar trebui să fie absolută și expresă.

Bogdan Dumitrache: Expresă este, absolută nu?

Mircea Ursuța: Așa ar părea.

Bogdan Dumitrache: Există voci care spun că nu.

Ion Dragne: Art. 204 din Codul de procedură civilă dă posibilitatea completării cererii de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că, sub sancțiunea decăderii, aceasta poate fi făcută numai până la un anumit termen. Depășirea, deci, a acestui prim termen ar atrage decăderea urmată de nulitatea modificării cererii și, cu toate acestea, alineatul 4 al art. 204 spune „afară de acordul expres”. Deci, înseamnă că nulitatea despre care vorbim noi va fi una absolută sau relativă, după cum decăderea operează pentru încălcarea unui termen absolut sau relativ. Când vorbim despre termene imperative relative, cele care sunt la discreția părților, iar părțile nu vor să intervină decăderea, înseamnă că nici acea nulitate nu ar fi una absolută. Deci, propun să facem această disociere între termenele imperative relative și absolute. De prinicpiu, că sancțiunea este a nulității exprese energice, dar dacă termenul este relativ, înseamnă că voința părților poate să ducă la înlăturarea și a decăderii și a nulității.

Alina Gabriela Țambulea: De acord cu distincția între absolută și relativă, însă cred că e mai mult nulitate necondiționată, indiferent de caracterul normei. Adică este absolută sau relativă, dar este necondiționată.

Ion Dragne: Nici măcar nu se pune problema, după părerea mea, a condiționării sau necondiționării, fiindcă acest text din art. 185 păcătuiește prin prea multă dorință de claritate; și sub imperiul vechiului Cod, se spunea că decăderea are ca efect pierderea de către parte a dreptului neexercitat în termen și că orice act făcut peste acest termen este lovit de nulitate. Cu alte cuvinte, ce a vrut legiuitorul să spună aici… Nu a vrut să spună: „Este una dintre acele nulități care operează necondiționat”, ci că actul făcut peste termen nu are nicio valoare.

Alina Gabriela Țambulea: Am făcut această remarcă, pentru că era una dintre întrebările de pe ordinea de zi. Într-adevăr, nici mie nu mi se pare o soluție cu caracter de noutate, pentru că și pe vechiul Cod, pe lângă cazul de nulitate necondiționată legat de competența instanței reglementat clar de art. 205 alin. (1), se spunea că nerespectarea condițiilor extrinseci conduce la nulitatea necondiționată și aveam taxa de timbru și alte exemple, printre care și actul de procedură făcut după expirarea termenului în care putea fi făcut; la fel ca și actul făcut înainte, în cazul termenului prohibitiv.

Bogdan Dumitrache: În cazul termenului prohibitiv, lucrurile par nuanțate cumva în raport cu art. 185 alin. (2): În cazul în care legea opreşte îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat. Deci, se remarcă o distincție.

Dan Rareș Răducanu: Este tot o nulitate necondiționată, dar este o nulitate necondiționată relativă.

Alina Gabriela Țambulea: Da, așa aș zice și eu, este doar un alt exemplu de nulitate necondiționată relativă, pentru că este necondiționată față de punctul 6 al art. 176.

Bogdan Dumitrache: Deci, nu nulitatea necondiționată trebuie să ne pună pe gânduri, tensiunea rămâne cumva tot în zona distincției absolut – relativ, ca specie de nulitate și, sigur, rămâne importantă distincția pe care și noul Cod o face, dar, sigur, este o distincție care vine în interiorul nulității condiționate și anume aceea între o nulitate expresă în sensul art. 175 alin. (2), confortul celui interesat să distrugă actul fiind dat de faptul că vătămarea este prezumată, în timp ce, în cazul de la alin. (1), cel care relevă faptul că a fost încălcată prin actul de procedură o cerință legală, trebuie să facă dovada vătămării pentru a obține anularea actului. Alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel? Idei, propuneri, în afară de timbraj?

Alina Gabriela Țambulea: Termenul și avea și domnul Răducanu propunerea legată de procedura prealabilă.

Dan Rareș Răducanu: Asta voiam să spun. Acesta iarăși este un exemplu de nulitate necondiționată relativă pentru că art. 193 care se referă la procedura prealabilă vorbește despre faptul că sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. În același timp, însă, alin. (2) spune că neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii. Prin urmare, suntem în cazul unei situații de nulitate necondiționată, pentru că vizează o cerință extrinsecă actului de procedură și din nou relativă, pentru că doar pârâtul poate să o invoce prin întâmpinare în instanță. Și aici se mai pune o întrebare: Ce se întâmplă atunci când întâmpinarea nu este obligatorie? Din punctul meu de vedere, într-o astfel de situație, tot numai pârâtul poate să o invoce, dar poate să o invoce până la primul termen, dacă nu formulează întâmpinarea.

Bogdan Dumitrache: Da, sigur, dacă am avea o situație în care am avea, pe de-o parte, o procedură prealabilă și aceeași situație, potrivit legii, ar fi una care l-ar dispensa pe pârât de obligativitatea de a depune întâmpinarea, nu-mi vine în minte în momentul acesta.

Dan Rareș Răducanu: La evacuare. Avem o procedură prealabilă de notificare și pârâtul este obligat în acele situații să invoce nu neapărat prin întâmpinare, pentru că întâmpinarea nu este obligatorie. Totuși, dacă acceptăm că întâmpinarea nu este obligatorie și atunci nu trebuie să fie invocată prin întâmpinare, deși se poate ridica și această problemă. În cazul în care avem un astfel de text în art. 193 alin. (2) și întâmpinarea nu este obligatorie, nu cumva, pârâtul, care este interesat să invoce o astfel de excepție de lipsă de procedură prealabilă sau de procedură prealabilă neregulat introdusă, este obligat, totuși, să depună o întâmpinare pentru a se ține cont de această excepție? Este și aceasta o întrebare interesantă.

Bogdan Dumitrache: Sau poate fi o întrebare dacă, nefiind obligat să depună întâmpinare, totuși o depune? Pentru că lui nu îi este interzis să depună întâmpinarea.

Ion Dragne: Aici avem o altă problemă: este vorba despre excepția neîndeplinirii procedurii sau excepția nulității procedurii prealabile?

Alina Gabriela Țambulea: Ar fi chiar excepția nulității cererii de chemare în judecată, dacă se consideră că această procedură prealabilă este o condiție extrinsecă.

Ion Dragne: Nu este propriu-zis o condiție extrinsecă, după părerea mea, pentru că ea este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, fiindcă procedura prealabilă este o mică limitare a accesului liber la justiție, dar nu este o cerință de valabilitate extrinsecă, ci o cerință de exercitare a dreptului la acțiune. M-ați întrebat dumneavoastră, în afară de timbraj, o cerință extrinsecă propriu-zisă. Cea mai bună cerință extrinsecă este cea care impune ca un apel legal efectuat, legal redactat, legal timbrat să fie, totuși, depus, sub sancțiunea nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă. Avem art. 471 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că, dacă nu se depune la acea instanță, este nul, chiar dacă, din perspectiva acurateții cuprinsului cererii de apel, el este valabil. Atunci se pune întrebarea: Mergem să spunem nu ai fost vătămat cu nimic prin această încălcare a textului, că am depus apelul și motivele de apel la instanța de apel sau, pur și simplu, partea împotriva căreia se invocă nulitatea nu mai are ce face?

Alina Gabriela Țambulea: Dacă este o cerință legală extrinsecă și o calificăm drept necondiționată, nu mai punem problema. Aș mai avea ca exemplu la punctul 6 necompetența executorului judecătoresc, unde legea prevede sancțiunea nulității exprese în noul Cod de procedură civilă – art. 651 alin. (4).

Bogdan Dumitrache: Art. 641 alin. (4): Nerespectarea dispoziţiilor prezentului articol atrage nulitatea necondiţionată a actelor de procedură efectuate. Aici este vorba despre, desigur, fugind la executarea silită, nu pentru că ne grăbim, ci pentru că, din punctul de vedere al regimului nulității procesuale în faza executării silite, această cartea a V-a din noul Cod nu are norme proprii, e de înțeles. Chiar se face o trimitere explicită la un moment dat la art. 704, se face trimitere la regimul de drept comun, la nulitatea actelor de procedură în procesul civil clasic. Trebuie spus că art. 651 alin. (4) se referă, într-adevăr, la o nulitate necondiționată care lovește actele de procedură efectuate, nulitate care este legată, în art. 651, de nerespectarea dispozițiilor referitoare la competența teritorială a executorului judecătoresc. Sigur, cazul necompetenței materiale este unul mai puțin întâlnit în practica execuțională; mă refer la un executor care pune în executare titluri executorii fiscale, un caz de necompetență materială, tot nulitate necondiționată.

Alina Gabriela Țambulea: Discuția, voiam să spun, ca diferență față de vechiul art. 105 din vechiul Cod de procedură civilă, era pe alin. (2); vorbea, la nulități condiționate de actele efectuate de un funcționar necompetent. Partea cu actele efectuate de un funcționar necompetent n-o mai regăsim acum la nulitatea condiționată și atunci, în măsura în care reprezintă o condiție extrinsecă actului de procedură, concluzia va fi că este o nulitate necondiționată, chiar expresă cea de la competența executorului.

Bogdan Dumitrache: Și pauza aceasta este un semn bun, înseamnă că nu putem găsi chiar atât de multe situații pe cât formularea generică a art. 176 punctul 6 cere. Vestea bună, pentru cei care nu știau deja, este că nu avem o listă nedeterminată prea lungă, vastă a altor cerințe legale extrinseci actului de procedură în afara celor menționate la punctele 1 – 5. Deci, nulitatea necondiționată există în noul Cod de procedură civilă, trebuie să ne obișnuim cu ea, să conviețuim în mod armonios; nu lovește întotdeauna din prima, de multe ori este pliată pe o nulitate relativă și atunci putem merge mai departe cu logica nulităților procesuale, într-adevăr mai tratabile, pe linii generale, decât nulitatea de drept substanțial. Seara bună, Oradea și mulțumim.

Mircea Ursuța: Seara bună, București.

Bogdan Dumitrache: Asemenea și dumneavoastră și să ne vedem cu bine. [/restrict]

---

Lama rece a procedurii civile: nulitatea necondiționată

București, CCIR, Amfiteatrul Al. I. Cuza

Luni, 26 mai 2014, ora 19:00

– Un nou Cod mai necondiționat decât cel vechi: comparație între art. 105 alin. 1 CPC și art. 176 NCPC
– Un Cod nou, enigme noi: ce înseamna „alte cerințe extrinseci actului de procedură” (art. 176 pct. 6 NCPC)?
– Poate fi necondiționată o nulitate virtuală? Dar una relativă?
– Ceea ce este necondiționat lovește întotdeauna pe loc? Studiu de caz: momentul la care se anulează cererea pentru lipsa semnăturii avocatului
– Cât de necondiționată este nulitatea unui recurs neredactat de avocat? Dar a unei întâmpinări, în recurs, care are același viciu?
– Nulitatea actului efectuat peste termen este întotdeauna necondiționata? Care este raportul dintre art. 176 și art. 185 alin. 1 teza a doua?