Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 63′

VIDEO integral, pentru membri: 63′

TRANSCRIPT DEZBATERE

Bogdan DUMITRACHE: Morții cu morții, vii cu vii, în principiu, dar există o ramură a dreptului care încearcă să facă puntea între cele două arii și, în această arie a dreptului, dreptul succesoral, se întâlnește o instituție: renunțarea la moștenire. Trebuie să țineți cont că este o emisiune de vacanță și, atunci când este vorba de o emisiune de vacanță, temele trebuie să fie mai lejere. Sigur că nu toată lumea e în vacanță, la nivel legislativ este vacanță, dar la nivelul Guvernului nu este vacanță. S-a adoptat O.U. nr. 51/2014 prin care s-a modificat legislația achizițiilor publice. Puteți găsi pe JURIDICE.ro un articol interesant scris de doamna avocat Iulia VASS, publicat pe 4 iulie 2014. Este vorba de garanția de bună conduită pe care trebuie să o achite cel care se plânge de modul în care evoluează procedura de achiziție publică. Garanția nu este mare, ajunge la maximum 100.000 de euro. Și Curtea Constituțională a lucrat în această perioadă. S-a publicat miercuri, 16 iulie, decizia Curții Constituționale care a generat o provocare foarte interesantă în mediul juridic. Lumea caută instanța de executare și nu o găsește, a fost declarat neconstituțional art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Intenția Dezbaterilor Juridice este să prilejuiască o emisiune pe acestă temă. Și, în acest mediu foarte tensionat, activ și deprimant de dinamic, ne întoarcem la cele veșnice, dar și la cele lumești, pentru că renunțarea la moștenire, pe noul Cod, sigur că poate fi și expresă, nu strică, dar în lumina noului Cod civil și-a sporit paleta de manifestare și ajunge să fie prezumată, ba chiar uneori considerată. Astăzi, subiectul o să-l discutăm cu un panel compozit în care sunt și elemente de constanță. Sigur, în afară de faptul că membrii panelului sunt apropiați de zona succesiunilor, chiar dacă din perspectiva unor branșe diferite. O să încep cu domnul profesor Mircea Dan BOB căruia îi mulțumim pentru faptul că a venit special de la Cluj pentru a participa la această emisiune.

Mircea BOB: Eu mulțumesc pentru invitație!

Bogdan DUMITRACHE: Sigur că, în drum, fiind și un meci de fotbal al Universității Cluj, s-a potrivit, dar ăsta a fost accesoriul care a precedat principalul. Prezentări nu are nevoie domnul Mircea Dan Bob să îi fie făcute. Aș vrea să selectez doar două elemente care mi se par interesante și productive pentru această emisiune. O dată, Mircea Dan Bob a fost membru în Comisia de redactare a noului Cod civil, începând destul de recent, din 2002.

Mircea BOB: Am fost colegi.

Bogdan DUMITRACHE: Deci mai puțin de 15 ani.

Mircea BOB: Lucram împreună în 2002.

Bogdan DUMITRACHE: Deci în prime forme de compunere a Comisiei de Cod civil, domnul profesor Mircea Dan Bob a făcut parte, ocupându-se de partea de decese, partea de succesiuni. Este o chestiune importantă pentru că va fi provocat să ne spună o mică istorie, concentrându-ne dezbaterea, totuși, pe parcursul unei ore, va trebui să fie mică, apropo de evoluția unor texte din noul Cod din zona renunțării, dar mai la vale. Și aș mai vrea să evoc o calitate a domnului profesor Bob. Domnul profesor Bob este formator la Institutul Notarial Român. Prin urmare, îi convine, nu îi convine, din cauza acestei formări profesionale a notarilor la care contribuie, este obligat să facă o analiză doctrinară aplicată la situații de ordin practic, pragmatic și, uneori, aproape fără ieșire. Mai departe, în mijlocul panelului, avem un nucleu notarial pentru că, sigur, tema este la o primă vedere, cel puțin predilect notarială, dar nu este numai de interes notarial, o să încep cu doamna profesor Manuela TĂBĂRAȘ, conferențiar universitar la facultatea de drept a Universității Titu Maiorescu, autor de lucrări nu numai din zona succesiunii.

Manuela TĂBĂRAȘ: Chiar deloc în domeniul succesiunii.

Bogdan DUMITRACHE: Deloc în domeniul succesiunii.

Manuela TĂBĂRAȘ: Calitatea mea e exclusiv de notar, exclusiv de notar. [restrict]

Bogdan DUMITRACHE: Da, deci are o bogată experiență practică în mai toate domeniile, exceptând cel notarial. Asta este foarte bine. Și, mergând mai departe la doamna notar public Carmen DIMA, ambele doamne notar sunt din Camera București, trebuie să menționez acest lucru. O să mulțumim pentru faptul că a acceptat invitația. O să evoc faptul că, în afara calității de notar public, pe care o are doamna Carmen Dima, am văzut din prezentare și o calitate care e destul de, să zicem, relativ apropiată de cea a notarilor și poate că era o combinație foarte interesantă, de cea de mediator autorizat.

Carmen DIMA: Da, nu foarte activă în planul medierilor.

Bogdan DUMITRACHE: Nu foarte activă, da, da.

Carmen DIMA: Mai mult din curiozitate.

Bogdan DUMITRACHE: Da. Și oricum nu în propriile cazuri notariale.

Carmen DIMA: Da.

Bogdan DUMITRACHE: Da, bun. Trebuie să avem și un judecător, pentru că dacă nu ne-am certa și am ajunge la instanță, n-ar avea niciun farmec. Doamna judecător Lucia ZAHARIA, judecător de meserie, spun asta pentru că deja sunt ștate vechi de serviciu. Doamna judecător Lucia Zaharia este ceea ce se numește o judecătoare de scaun, absolventă pe vremea Institutului Național al Magistraturii. De un an de zile, dacă bine am reținut, judecător la Curtea de Apel București, la secția a II-a civilă.

Lucia ZAHARIA: Secția a VI-a civilă.

Bogdan DUMITRACHE: Secția a VI-a, iertați-mă. Secția a VI-a civilă.

Lucia ZAHARIA: Nicio problemă. Tot civil.

Bogdan DUMITRACHE: Tot civil. Așa cum am promis, o să dau cuvântul domnului profesor Mircea Dan Bob și o să încerc să îi restrâng potențialul de dezvoltare, invitându-l să discute despre textele Codului civil, mai ales art. 1.112, nu e de ascuns că va fi un obiect principal al dezbaterii, din perspectiva obsesiei pe care, de altfel, nu numai notarii o au, ci toți practicienii de a clarifica situații juridice neclare, pentru că o să ne ocupăm de acea situație a persoanei care încurcă dezbaterea succesorală pentru că el, de fapt, nu renunță explicit, dar nici nu acceptă. Domnule profesor?

Mircea BOB: Da, mulțumesc. Ca să răspund în maniera în care ați început, voi spune că „despre morți numai de bine” și în această manieră vreau să mergem mai departe. Foarte pe scurt, știți foarte bine, Comisia care a lucrat în 2006-2008 la amendarea formei Codului, oprită în Parlament în 2004, a introdus în 1.112, a cărui notă marginală se numea „Expirarea termenului de opțiune” și care spunea că, pe scurt, „succesibilul care nu a renunțat la moștenire în termenul de 1 an de la 1.103 alin. (1) este considerat acceptant tacit.” Deci a fost o dispoziție expresă, în sensul considerării sale că ar fi acceptat moștenirea. Această chestiune, odată intrată în dezbaterea Comisiei Juridice a Camerei Deputaților, s-a lovit de justa observație venită din partea UNNPR, în sensul că ea poate bloca procedura succesorală notarială datorită faptului că, știm foarte bine, avem o serie de „Gică contra” în practică, printre justițiabili, de exemplu, care pot duce la acest efect și, de aceea s-a ajuns la o modificare, în urma dezbaterilor de acolo, modificare care a făcut ca, în forma promulgată în septembrie 2009, a Codului civil, 1.112 să se intituleze astfel cum se intitulează în momentul de față, să dispară, deci, denumirea de „expiră termenul de opțiune”, să se numească „prezumția de renunțare” și să dispară orice referire cu privire la efectul de acceptant, în mod tacit, a celui care nu a renunțat în mod expres. Dincolo de aceasta, însă, intenția clară rezultată la ultimele dezbateri pe Legea de punere în aplicare a Codului civil, deci pe Legea nr.71/2011, la ședința din 6 aprilie din 2011 de la Comisia Juridică a Camerei Deputaților, intenția clară, deci, a comisiei, a fost că deși a dispărut referirea expresă, tot la fel să fie considerat ca acceptant tacit. Așa cum arătat într-un articol pe care l-am publicat în octombrie, anul trecut, în Pandectele Române, însă, din interpretarea coerentă și clară a textelor, nu mai poate rezulta această concluzie și am mers pe ideea că inactivul succesoral este străin de moștenire și avansasem ideea că, practic, ne aflăm legislativ la momentul 1 decembrie 1965 și am făcut acolo o similitudine de texte. Cam asta ar fi evoluția, pe scurt, și, de aici putem începe scandalul.

Bogdan DUMITRACHE: Deci, am început cu un acceptant tacit, și aici cred că obiecția care e venit inclusiv din partea notarilor, dar nu numai, a fost aceea că a considera pe cineva care nu vorbește că a acceptat poate să echivaleze cu o încălcare a regulii, a principiului tradițional că nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire. Până la sfârșit, e o problemă de opțiune.

Mircea BOB: Și, aici, mingea se întoarce la tine pentru că, dacă îți amintești, în 2010, tu ai fost ești cel care a contribuit în continuare la renovarea textelor, de la tine a pornit.

Bogdan DUMITRACHE: Da, nu cred că a pornit de la mine. Nu cred că mai contează de la cine a pornit, contează unde am ajuns. Câți renunțători avem, în acest moment, prezumați? Și acum îi întreb pe practicieni, sigur că nu se poate face o statistică, dar apropo de impactul acestui text, pentru că avem și decese după 1 octombrie 2011, deci se aplică textele din Codul civil. Cum percep notarii aplicarea acestui text? Și mă refer la stadiul actual, poate o să discutăm și ce a fost pe rolul Parlamentului ca inițiativă de modificare.

Manuela TĂBĂRAȘ: Da, așa, ca să mai destind un pic atmosfera pentru că e prea serioasă pentru o vacanță. Se spune așa: că ardelenii sunt molcomi și liniștiți. Și japonezii spun, cu privire la proverbe, așa, tradiționale, că niciodată învingătorul nu renunță și niciodată un învingător va fi un renunțător și nici un renunțător nu va fi un învingător. Aceste percepte se dovedesc, în materie succesorală, total greșite. L-ați văzut pe domnul Bob, în prezentare, cât de rapid a fost și cât de activ, același lucru se întâmpla și în materie succesorală. Deși ne obișnuim, în principiu, că acceptarea este regula, iar renunțarea este excepția, sunt situații în care renunțarea devine actul de normalitate și acceptarea devine excepția și mă refer la situația în care o persoană este titularul unei donații și care are tot interesul să renunțe la succesiune pentru a păstra acea donație și nu a o supune raportului. Pentru că am text de lege, 1.147, care îmi spune că cel care a primit donația, fără obligația din alin. (2), de a o supune raportului, va fi unul câștigat în momentul în care renunță la succesiune. Deci, uneori, renunțarea este un act de management extraordinar de util, pe care îl poate face un erede. De asemenea, renunțarea poate să intervină în cazul unui moștenitor, vădit insolvabilă, pentru a rezolva o problemă utilă și pecuniară, aceea de a salva niște bani pe care îi cheltui inutil într-o procedură succesorală. În ceea ce privește numărul renunțătorilor cred că este foarte greu de presupus. Ce trebuie să reținem este, ca și procedură, că eu, în momentul în care în birou îmi vine un client care solicită deschiderea unei proceduri succesorale, pot să mă aflu în două momente procedurale: în momentul în care, încă, părțile, moștenitorii sunt în perioada de opțiune succesorală sau pot să ma aflu la momentul epuizării procedurii succesorale și cred că lucrurile trebuiesc gândite așa.

Bogdan DUMITRACHE: Dar ne mai putem afla și în momentul în care mai sunt doar 15 zile până expiră termenul, ca să fie și mai cinic?

Manuela TĂBĂRAȘ: Ok, și dacă mai sunt într-o ultimele 15 zile, prezumția de la 1.112 este o prezumție care nu își dovedește utilitatea. Acum, sincer, dacă mă întrebați pe mine, 1.112 are o aplicabilitate restrânsă și din perspectiva faptului că, probabil, mai puțin de 20 de succesiuni se dezbat în procedura notarială în termenul de opțiune succesorală. Deși statul a încercat să ajute justițiabilul, prin scutirea de taxe, de impozitul datorat, într-o asemenea manieră, poate că această măsură financiară, deși e un ajutor, un procent de 1% din masa succesorală nu este de ici de colo, mă rog, imobiliară, nu este de ici de colo, și atunci cred că omul, necunoscând, procedurile succesorale sunt proceduri care implică destul de multă durere sufletească. Moartea unei persoane este lucru iremediabil, irevocabil, pe care nu îl poate compensa nimic și atunci oamenii își plâng durerea acasă.

Bogdan DUMTRACHE: Și poate să sune cam indecent, că de abia s-a dus parastasul de 40 de zile și să deschizi subiecte.

Manuela TĂBĂRAȘ: Exact. Și chiar sună uneori, iar paradoxul este că, haideți să prezumăm că nu ne aflăm cu 15 zile, ne aflăm cu termenul de 45 de zile și am timp să fac citația respectivă astfel încât să îl prezum renunțător. Dar numai gândiți ipoteza în care am doi frați, unul în România, unul e plecat foarte bine, mulțumesc, în Canada, îi merge bine. Cel din România s-a ocupat de părinți. În ianuarie 2013 decedează unul dintre soți, după un an și un pic decedează celălalt. Cel de-al doilea copil îmi spune, din Canada, „Știți, eu vreau să fiu renunțător”. Păi, în prima succesiune în care a expirat termenul succesoral de opțiune, eu nu mai pot să aplic prezumția de la 1.112 și o să vedem ce fac, iar în cea de-a doua variantă, el, venind-mi și declarându-mi sau eventual nedeclarându-mi și neprezentându-mi, pot să aplic această prezumție, da? Deci apar niște paradoxuri vis-a-vis de aceleași persoane prin aplicarea acestei prezumții care naște o serie de dezbateri.

Bogdan DUMITRACHE: Aș citi, era oportun s-o fac de la început pentru că sigur sunt texte, Codul civil e abia intrat în vigoare, dar pentru coerența discuției și pentru a fi mai ușor urmărită această discuție, art. 1112 este cel în bătaia puștii în acest moment, în forma actuală art. 1112, alin. (1): „Este prezumat până la proba contrară, că a renunțat la moștenire succesibilul care, deși cunoștea deschiderea moștenirii”, deci decesul persoanei de a cărui succesiune este vorba „și calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării lui în condițiile legii, nu acceptă moștenirea în temeiul prevăzut la art. 1.103.” Termenul de opțiune succesorală s-a dublat, ca să zic așa, cum era pe vremuri, era 6 luni, acum este un termen de 1 an. „Citația”, pentru că se vorbește de o prezumție care este acționată de o citare în condițiile legii, această citare „trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, și precizarea că dacă succesibilul nu își exercită dreptul de a accepta moștenirea în termenul prevăzut de art. 1.103 va fi prezumat că renunță la moștenire.” Și alin. (2) la care s-a făcut deja referire la acel termen critic de 30 de zile care să fie interpus între momentul emiterii comunicării citației și momentul la care expiră termenul de opțiune succesorală: „Prezumția de renunțare” care, așa cum am văzut, este o prezumție relativă și o să discutăm și despre acest aspect, „operează numai dacă citația i-a fost comunicată succesibilului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opțiune succesorală” și, zăbovind un pic la acest text, aș vrea să o întreb pe doamna notar Carmen Dima două lucruri: când notarul constată că operează prezumția de renunțare, cum completează certificatul de moștenitor? Dacă completa certificatul, era o particularitate pentru că am unul care a acceptat și este moștenitor, și o persoană în legătură cu care s-a făcut procedura și el este renunțător, prezumat renunțător, asta o întrebare, să aruncăm două și imediat și a doua, ca să nu îmi uit întrebarea, ce facem în situația în care, în interiorul de 30 de zile, a venit de abia omul la notar, ce mai e de făcut? Pe prima, dacă apare în certificat prezumat renunțător?

Carmen DIMA: Este prezumat că a renunțat la succesiune în temeiul art. 1.112 alin. (2), iar dacă termenul de 30 de zile nu mai poate fi acoperit, da, acum am să vă spun că nu am în practică situații până acum. Doctrina spune că este străin de succesiune cel care în termenul de 1 an de zile nu a optat.

Bogdan DUMITRACHE: Se poate elibera certificat de moștenitor în favoarea acelui succesibil care a deschis procedura, el a acceptat moștenirea, a învederat că mai este un succesibil, dar a învederat târziu, adică notarul nu mai poate acoperi.

Carmen DIMA: O să vă spun ce se întâmplă în general în practică.

Bogdan DUMITRACHE: Da, da.

Carmen DIMA: Și tot plecând puțin de la dreptul roman, unde exista acel drept civil, jus civile, și unde exista pretorul, pretor care pleca de la situația de fapt, de la cazurile care erau deduse și crea drept. Tot așa și notarul a fost nevoit să creeze în tăcerea legii, și potrivit vechiului Cod, și acum, prin consacrarea declarației care atunci se numea de neacceptare, acum nu îi mai spunem de neacceptare, declarația de străin de succesiune, declarația de adopțiune succesorală peste termenul de opțiune succesorală, respectiv după ce a expirat termenul de 1 an de zile. Succesibilul se prezintă și declară că nu a făcut niciun act de acceptare tacită sau forțată. Eventual, și că renunță la petiția de ereditate.

Bogdan DUMITRACHE: Dacă nu mă înșel, în legea notarilor chiar e un temei pentru această situație.

Carmen DIMA: Da, este articolul care, în urma ultimei republicări din iunie 2014, art. 105 alin. (8), consacră: „Declarația dată peste termenul de opțiune prin care succesibilul declară că nu și-a însușit calitatea sau titlul de moștenitor în termenul prevăzut de 1.103 din Codul civil.”

Bogdan DUMITRACHE: Da, deci.

Carmen DIMA: „Și că decide să renunțe la succesiune.” Criticile care s-au adus ar fi că s-a depășit termenul de opțiune, dar nu este o renunțare propriu-zisă.

Bogdan DUMITRACHE: Da, pentru că renunțarea e condiționată de termen, renunțarea trebuie să se consume în interiorul termenului de opțiune succesorală. Acest articol, într-adevăr, vine să încerce să rezolve acest tip de situație, dar încă avem un caz fericit sau semifericit.

Carmen DIMA: Da, este cazul fericit în care se prezumă și spune că nu a făcut.

Bogdan DUMITRACHE: În care vine succesibilul și iar e o manifestare de voință. Avem și situația în care vine un succesibil și spune „Eu accept, îți relev că mai este un succesibil, nu mai pot să acopăr perioada de 30 de zile”.

Carmen DIMA: Dacă vine peste termenul de un 1 an de zile, nu mai poate să spună accept, trebuie să facă dovada că a acceptat tacit.

Bogdan DUMITRACHE: Nu, dar el nu vine. Nu vine deloc.

Carmen DIMA: A, dacă nu vine deloc.

Bogdan DUMITRACHE: Da, și atunci e o situație în care, probabil, se poate sau nu poate da certificat de moștenitor. Până la sfârșit, practica discuției este următoarea: persoana care știe că se deschide o succesiune pe 1 octombrie 2011, trebuie să aibă un rol activ. Un an trece ca vântul. Vorba aceea, primele luni aproape că nu se pun, impactul uneori de tip moral, nepatrimonial, generat de decesul unei persoane sigur că nu e unul să-l trecem cu vederea. Deci este interesant pentru oameni, pentru cei care ar fi în poziția de succesibili, să știe că dacă au inițiativă și vor să accepte moștenirea, trebuie să facă demersuri din timp pentru că altfel riscă să ajungă o fundătură. Ei au rol activ, dar nu vin totuși la notar într-un timp suficient, încât să fie mai mult de 30 de zile de termenul de opțiune, iar celălalt succesibil pe care îl cunoaște și a cărui existență o admite în mod onest nu e de găsit. Deci el nu vine peste termen să spună, în temeiul alin. (8) pe care l-ați citat aici, că nu mi-am însușit calitatea de erede, pur și simplu nu vine. Și asta e o situație care ar putea genera.. Vă rog!

Mircea BOB: Dacă se poate, sunt perfect de acord cu ce au spus colegele noastre și doar ca sinteză, apropo de evoluția legislativă a textelor. Asta a fost discuția în 2008-2009, din câte am înțeles din ce relatau colegii care făceau parte atunci din acea fază a Comisiei. Dacă în forma inițială, în 1.112 Cod civil se prevedea că cel care nu renunță expres este declarat acceptant tacit, pot ajunge la situații de genul următor: am o persoană care îmi spune „Eu nu vreau să am nimic de a face cu persoana din familia respectivă”. Bun, dar dacă nu ai spus nimic, nici nu ai acceptat, nici nu ai renunțat, așa, tot ești declarat acceptant tacit. „Da, dar eu nu vreau să facă acest lucru”, și atunci judecătorul, sigur, poate să îl citeze de două ori după care poate să meargă mai departe. Notarul nu poate să facă acest lucru, deci blochează procedura succesorală notarială. De aceea s-a mers la modificarea textului și s-a modificat în sensul de a introduce această prezumție de renunțare, dar preocuparea practică a notarului rămâne în continuare. Pentru că avem acel termen de 30 de zile despre care foarte bine aminteați aici, anterior, care spune că pot să pun în funcțiune prezumția de renunțare care oricum este relativă, fie vorba între noi, pot să o pun în funcțiune numai dacă reușesc să o fac funcțională în cele 11 luni ce au urmat decesului. Și așa cum s-a arătat aici, vedeți, oamenii doar când vor să vândă ceva din succesiune și când au nevoie să mai înscrie ceva în cartea funciară, să mai nu știu ce, atunci vin să deschidă procedura succesorală. Dacă procedura se deschide după cele 11 luni, nu mai poți să operezi cu prezumția de renunțare. Deci, ceea ce se urmărise pentru a clarifica, și notarul are nevoie de claritate să poată o dată finaliza, ca lucrurile să fie clare, nu poate fi atins acest scop, s-a considerat, prin forma pe care o avem și acum la 1.112. De aceea, când s-a lucrat la adaptarea Legii nr. 36/95 la noul Cod civil, suntem în luna aprilie 2012, s-a introdus acest alin. (8) de la fostul 106, actualmente 105, care consacra ceea ce numea „Declarația din acceptare”. Și foarte pe scurt, așa cum a spus doamna notar aici, din păcate, membrii Comisiei, nefiind notari, au dat numele declarației de neacceptare la art. 1.111 unde este cu totul vorba de cu totul altceva. Este vorba de situația în care eu sunt succesibil și nu doresc, încă nu sunt hotărât ce fac, sunt în interiorul termenului de opțiune, dar dacă vreau să fac un gest care ar atrage acceptarea tacită în sensul textelor Codului civil, pot să îl fac, menținându-mi libertatea de opțiune printr-o declarație autentică notarială prealabilă în acest sens.

Bogdan DUMITRACHE: Ceea ce nu exclude o acceptare ulterioară.

Mircea BOB: Nu e exclus.

Bogdan DUMITRACHE: Deci deocamdată ei au un răgaz, un time out.

Mircea BOB: Îmi las deschis exact, foarte bine spus, un time out, îmi las deschisă această opțiune. Și atunci am botezat declarația din acceptare, ceea ce era înainte, nici nu știu cum să îi spun o cutumă sau o uzanță notarială, că aici sunt dezbateri și ne amintim cât ne-am dezbătut, care ar trebui să fie așa cum a arătat doamna notar, trebuie să fie rebotezat, deci spune declarația: e străin de succesiune. Dificultatea care era? Pentru că unii au spus „Bun, este o renunțare peste termen”. Nu este o renunțare peste termen. Cum spune textul aici, îl am în față zice: „Declarația dată peste termenul de opțiune prin care succesibilul declară că nu și-a însușit calitatea sau titlul de moștenitor în termen de 1 an și înțelege să renunțe, se înscrie în registrul corespunzător.” Deci este vorba de o afirmație „nu, nu am acceptat”, cu care clarific lucrurile și sunt pe muchie, dar sunt, s-a apreciat atunci la Comisia Juridică a Camerei Deputaților că este acceptabil acest text. Și cam asta ar fi cred eu, în sinteză.

Bogdan DUMITRACHE: Adică o renunțare, care nu e renunțare, nu? Acum mă gândesc, apropo și de faptul că am lăsat-o „la păstrare” pe doamna judecător, mă gândesc la relevanța în caz de litigiu a acestei situații în care cel care a dat o asemenea declarație poate ar vrea să se răzgândească și să pornească războiul, poate chiar asta afirmând, „că eu, de fapt, nu sunt renunțător și vreau să discut subiectul”. Cum vedeți o asemenea situație? Un eventual litigiu în care ar dori să se prevaleze această persoană de faptul că nu a renunțat la moștenire, a făcut o declarație doar că nu și-a însușit calitatea.

Lucia ZAHARIA: Păi dacă el înainte de a da acea declarație după expirarea termenului de opțiune succesorală, a făcut acte de acceptare tacită, că dacă ar fi făcut acte de acceptare expresă nu cred că mai aveam această discuție. Dar dacă ar fi făcut acte de acceptare tacită, conform regulii că odată acceptant, nu mai poți să renunți, deci mie, din punct de vedere juridic, îmi produce efecte acea acceptare. Dacă el vine și face dovada că anterior acestei declarații pe care eu știu, a dat-o fiind tulburat sau eu știu de ce, din varii motive, din punct de vedere juridic va produce efecte actul de acceptare tacită, dacă reușește să facă dovada acestuia.

Bogdan DUMITRACHE: Cu consecințele unei eventuale răspunderi, mă gândesc că această declarație se dă în fața notarului public, adică nu e o chestiune deloc de luat în derâdere, dar e declarație.

Lucia ZAHARIA: Da, dar avem de cântărit două acte juridice. Ai actul de acceptare tacită, dacă face dovada acestuia, și declarația de renunțare. Cărui act juridic îi dai, care produce efecte?

Bogdan DUMITRACHE: Probabil cu acceptării, dar cu riscul unei răspunderi care s-ar putea să depășească zona civilă în privința alin. (8) pentru că el a declarat ulterior că „eu nu mi-am însușit calitatea sau titlul de moștenitor”. E o declarație care se dă în fața notarului public. Sigur că asta nu anihilează ce a spus.

Lucia ZAHARIA: Da, mă rog.

Bogdan DUMITRACHE: Da, vă rog!

Lucia ZAHARIA: Dacă ar fi cazul de o răspundere penală sau de un prejudiciu.

Manuela TĂBĂRAȘ: Multe dintre actele tacite trebuie privite cu multă atenție pentru că ele pot fi echivoce, adică trebuie foarte bine analizate și cântărite din această perspectivă.

Lucia ZAHARIA: Bine, asta judecătorul va stabili din probele care se vor administra.

Manuela TĂBĂRAȘ: Da, evident. Cel învestit cu dezbaterea.

Lucia ZAHARIA: Dacă se poate trage concluzia că a efectuat acte de acceptare tacită. Dar mă refer că trebuie să cântărești, cui îi dai eficiență? Actului de acceptare tacită sau renunțării? Ai două acte juridice care, practic, se bat cap în cap.

Manuela TĂBĂRAȘ: Corect, așa este.

Bogdan DUMITRACHE: Articolul „Acceptarea tacită”, interesant este că o avem în zonă foarte apropiată de cea a renunțării. Bine, suntem în aria dreptului de opțiune succesorală și aici avem senzația că citim pagină de doctrină aproape scrise și sub Codul civil vechi. Legiuitorul, și aici au fost dezbateri îmi amintesc, în Comisie, și nu a vrut, nu și-a putut permite să închidă lista pentru că aici situațiile practice sunt foarte variate și de aceea la alin. (1): „Acte de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii atrag acceptarea tacită a acesteia, sunt astfel de acte (…)” și urmează o listă care nu putea fi decât exemplificativă. Tot în zona judiciară aș mai dori să rămân, plecând de la 1.112. am și subliniat la un moment într-o lectură anterioară, vorbim de o prezumție până la proba contrară. În ce vă așteptați să subziste această probă contrară pentru că, sigur, notarul a eliberat certificatul de moștenitor, a văzut condițiile, a fost citat cu 30 de zile înainte, după care înțelegem că apare acest succesibil prezumat renunțător care deschide focul, arătând ce anume? Nu avem încă practică judiciară, textele sunt prea recente.

Lucia ZAHARIA: Da, așa este. Păi fie poate să facă dovada că a acceptat expres printr-un act sub semnătură privată pentru că bănuiesc că dumneavoastră faceți verificări, ca notari, în Registrul Național, dacă există vreo acceptare expresă și atunci asta e exclusă, să vină să îmi prezinte, dar poate să facă dovada cu un act sub semnătură privată că a acceptat moștenirea sau a acestui act sau fapt care să îmi demonstreze că a acceptat tacit.

Bogdan DUMITRACHE: Pot fi, sigur, și nereguli de citare, eventual, să pară că este procedura cum se spune legal îndeplinită și el să facă demonstrația că poate nu este.

Lucia ZAHARIA: Și asta.

Bogdan DUMITRACHE: În orice caz, nu va fi o misiune ușoară pentru acest succesibil.

Lucia ZAHARIA: Dacă îmi permiteți o întrebare de la un practician către alți practicieni, notari respectiv. În cadrul acestei proceduri pentru eliberarea certificatului, în care să menționați de prezumția de renunțare, administrați vreo probă din care să rezulte că succesibilul în cauză cunoștea deschiderea moștenirii și că avea calitatea? Că vedeți, e condiționată aplicabilitatea lui 1.112 de aceste elemente, să fi știut că s-a deschis succesiunea.

Manuela TĂBĂRAȘ: Deci din fericire sau nefericire procedura noastră se bazează foarte mult pe procedura audierii martorilor și, uneori, suntem destul de expuși în această procedură. Chiar vorbeam înainte cu domnul profesor Dumitrache dacă, în sec. XXI, oare ar trebui să demonstrez calitatea de descendent. Bine, e clar că trebuie să demonstrez, am înțeles întrebarea.

Lucia ZAHARIA: Nu, vă întreb știți de ce? Pentru că e posibil să vină în instanță să spună „Stați, că eu nu știam că s-a deschis moștenirea”.

Bogdan DUMITRACHE: A fost citatm banuiesc că ar trebui să fie prin citație.

Manuela TĂBĂRAȘ: Așa este. Dar în sec. XXI eu încă audiez martori cu privire la numărul descendenților, numărul copiilor, nu am posibilitatea să interoghez o bază de date națională care să mă protejeze și pe mine și pe ceilalți succesibili de bună-credință, da? Pentru că se pot înțelege și pot să aducă martori de conivență și eu să fie de conivență și să îmi spună că sunt doi și în realitate sunt trei. Dar pe lângă audierea martorilor pe aceste aspecte ale împrejurării că succesibilul a cunoscut calitatea lui de succesibil și faptul morții, pe lângă acest aspect, eu sunt obligată să îl citez ca să aplic această prezumție, iar legea îmi spune cu privire la valabilitatea acestei citații, sancționând cu nulitate atitudinea contrară, că sunt obligată să îi pun în vedere acest lucru. Calitatea pe care o are pentru că Codul de procedură civilă, în materia citării, ca și conținut, îmi prevede calitatea în care îmi vine acea persoană, în ce calitate și, de asemenea, să îi pun în vedere riscurile pe care le are dacă nu se prezintă, respectiv acela de a se aplica prezumția. Deci pornind de la faptul că audiez martori, inclusiv pe acest aspect, trecând la faptul că citația, care este un element obiectiv îmi arată că eu indic calitatea respectivă și raporturile lui față de defunct, cred că probatoriul este închis, din perspectiva asta.

Bogdan DUMITRACHE: Cel puțin pentru uzul unei proceduri notariale pentru că, sigur, proba fiind contrară, fiind admisibilă pentru ipoteza art. 1.112 rămâne în sarcina succesibilului respectiv să răstoarne prezumția pentru că știm cu toții, în drept cele mai solide prezumții, culmea, sunt alea relative. Pentru că proba contrară, de foarte multe ori, este dificil de făcut. Tot în zona probei contrare, câte ceva despre natura termenului. Spuneam mai devreme că a existat o inițiativă, sigur, în contextul modificării Codului de procedură civilă, a existat o inițiativă care, în zona art. 1.112, viza mai ales modificarea sau o precizare că asta e o discuție, apropo de natura termenului de 1 an, o precizare a naturii acestui termen ca fiind un termen de decădere și aș întreba cum vedeți această precizare? O să postez textul. E vorba de un articol V din Proiectul de lege care era cât pe ce să fie adoptat de Parlament, nu a fost să fie, privind modificarea Codului de procedură civilă, e o chestiune recentă, în mai 2014. Art. 1.112, în propunerea de modificare: „Este prezumat până la proba contrară că a renunțat la moștenire succesibilul care, deși cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil(…)”, până aici nu avem elemente de noutate „(…) nu și-a executat dreptul de opțiune succesorală prin acceptarea moștenirii sau renunțarea expresă la moștenire (…)”. Sigur, aici e o precizare logică, pentru că era posibil inclusiv să fi renunțat expres „(…) în termenul de un an prevăzut la art. 1.103.” Și alin. (2): „Prezumția de renunțare operează după împlinirea termenului de 1 an de la deschiderea moștenirii, dacă succesibilul citat în condițiile legii nu face dovada exercitării dreptului său de opțiune succesorală.” Și aici vine elementul de noutate: „Citația trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității acesteia (…)” la fel ca în forma actuală, „(…) pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă (…)” la fel, forma actuală „(…) și precizarea că dacă succesibilul nu și-a exercitat dreptul de accepta moștenirea în termenul de decădere prevăzut la art. 1.103.” Este importantă, relevantă, această precizare a naturii termenului? Deja în doctrină s-a început un pic să se discute dacă e un termen de prescripție extinctivă sau dacă e un termen de decădere și care ar fi miza acestei calificări, mai ales în contextul noului Cod civil?

Mircea BOB: Aș interveni eu pentru că este în continuarea prezentării pe care am făcut-o și e foarte bine că am mers mai departe. Miza este una de ordin practic, a fost una de ordin practic și, din păcate, voi spune „din păcate”, textul nu a trecut nu din motive juridice, după cum știm. Problema este următoarea: după cum am spus, în stadiul actual al textelor, suntem exact în stadiul în care eram și pe vechiul Cod civil. Problema este că nici pe vechiul Cod civil și nici pe cel nou niciun text nu vorbește despre străinul de moștenire. Puteți să căutați în legislație, nu veți putea găsi așa ceva. Și atunci, dacă vă uitați de exemplu în Eliescu, în celebrul său tratat din ’66, spunea foarte clar, el prelua, de fapt, o teorie pe care a făcut-o Curtea noastră de Casație înainte de ’48, copiind, de fapt, teoria din dreptul francez, din practica Curții de Casație Franceză, în care a ajuns la concluzia că cel care nici nu a acceptat nici expres, nici tacit și nici nu a renunțat expres la moștenire, în condițiile în care Codul civil al nostru, până la începuturile anilor ’50, conținea art. 695 care spunea, ca și actualul art. 1.020, că renunțarea nu se presupune, un astfel de personaj este considerat străin de moștenire, deci că i s-a stins titlul de succesibil prin neexercitarea lui. Problema era că la art. 700, defunctul, art. 700, apropo, și aici ies din vorba mea „despre morți numai de bine”, la art. 700 alin. (1) se spune că dreptul de a accepta o succesiune se prescrie în termen de 6 luni de la deschiderea acesteia.

Bogdan DUMITRACHE: Asta era în ’50 și ceva, că până atunci termenul de opțiune era echivalent cu termenul prevăzut de lege pentru uzucapiunea de cea mai lungă durată.

Mircea BOB: Da, dar tot la prescripție se referea, era facultatea de a accepta sau se lepăda de succesiune, se prescrie prin prescripția cerută pentru cea de la 1890. Am aici textul, vă spun precis.

Bogdan DUMITRACHE: Păi da, dar practic Codul civil de la 1864 era un Cod căruia îi era străină ideea ca termen de decădere ca termen de drept substanțial.

Mircea BOB: Exact, aici vroiam să ajung. Spunea „facultatea de a accepta”, foarte justă observația, „facultatea de a accepta sau a se lepăda de succesiune se prescrie prin timpul ce se cere pentru prescripția cea mai lungă pentru a drepturilor imobiliare.” Recte, fostul 1.890, adică 30 de ani. Și atunci, în acestă discuție a intervenit teza lui Titulescu, din 1907, susținută la Paris cu Reneau Demorieux, care a fundamentat teoria drepturilor potestative. Teză care a fost asimilată, sigur, acum nu știu, Titulescu nu este cunoscut ca diplomat, dar poate mai puțini știu că a fost profesor de drept civil la Iași, după aceea, din 1911, la București. Și el și-a făcut teza la Paris, spuneam sub conducerea lui Reneau Demorieux, care a emis Teoria drepturilor potestative, dar Titulescu a fost primul care a fundamentat-o la nivel internațional. Mai este încă o teză din ’55 făcută de un francez, dar mai puțin ne interesează. Această teoretizare în ’40 a fost receptată și în doctrină, dar mai ales după ’44 s-a pierdut sau cum să îi spunem altfel. Acum, în noul Cod civil, de ce am prezentat aceste chestiuni? La 1.803 observați, nu se vorbește nicăieri de termen de decădere. Se spune la alin. (3) că i se aplică cazurile de întrerupere și suspendare de la prescripția extinctivă, se vede foarte clar din intenție, și asta a fost intenția legiuitorului, să consacre un drept potestativ, căci în fond, luat la bani mărunți acesta este natura juridică a dreptului de opțiune succesorală, însă înțelegând prin drept potestativ posibilitatea, în acest caz, a succesibilului de a-și asuma statutul său de succesor, voința sa de a dobândi vocație concretă la moștenire sau de respinge această posibilitate, se considera retroactiv că nu a fost niciodată succesibil succesor. Din acest punct de vedere, practicianul resimte o jenă și asta am observat în cursurile de la INR și profit de ocazie să spun că am fost aici amabil prezentat de colegul Dumitrache în calitate de formator, dar să știți că am învățat foarte multe de la notari și practicieni și sunt foarte onorat să colaborez cu INR-ul în această direcție. La cursuri, aici am observat, la diversele camere unde am fost, am zis „bun, foarte frumos, Eliescu a spus, practica noastră a spus, practica franceză a spus, dar eu nu am nicio bază legală” și se știe că românului îi place scandalul și după ce eu îl dau pe unul străin de moștenire, pe unul care nu a zis nimic, nici nu a venit, nu a acceptat, nici nu a renunțat, numai mă trezesc cu plângerea penală și mă râcâie o vreme. Sigur că scap în teorie de această chestiune, dar de ce să mă trezesc cu așa ceva, de ce să nu am o bază legală? Și de aici a venit propunerea venită de la un deputat, notar în același timp, pentru a clarifica lucrurile. Și atunci, așa cum a citit domnul profesor Dumitrache, să se clarifice expres „este un termen de decădere” și cel care nu a spus nimic, deci succesibilul indolent pe durata termenului de opțiune de 1 an de zile să fie considerat că este străin de moștenire în sensul că i se stinge titlul de moștenitor. În concluzie, și sper că nu am abuzat de timp, în concluzie, ideea este următoarea: păcat că nu a trecut acest amendament pentru că era clar, se clarificau niște lucruri și poate nu ne mai întâlneam azi. Eu mă bucur că n-a trecut că măcar ne-am întâlnit.

Bogdan DUMITRACHE: Mai bine că nu s-a clarificat.

Mircea BOB: Poftim?

Bogdan DUMITRACHE: Mai bine că nu s-a clarificat.

Mircea BOB: Da. Pe de altă parte, însă, modesta mea părere este că, și în stadiul actual al textelor, câtă vreme avem configurația dată, câtă vreme repet, textele, nu asta a fost intenția, în mod paradoxal aproape identice ca formă și mă refer identice ca și sens cu cele de la nivelul anilor 1865, când a intrat vechiul Cod în vigoare. Mai ales că avem în plus și 2.145 alin. (2), care spune foarte clar ce se întâmplă cu cel care nu își exercită dreptul în termenul de decădere ce îi este desemnat, eu zic că oricum soluțiile se pot decide, însă era o chestiune de certitudine 100%, dacă poate fi ceva cert 100% în drept.

Bogdan DUMITRACHE: Da, într-adevăr, art. 2.545 alin. (2) „Materia decăderii”, interesantă denumirea titlului care precede acest text, Regimul general al termenului de decădere, 2.545 alin. (2): „Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntru dreptului stabili (…)”, deci cum ar fi termenul de 1 an „(…) atrage pierderea lui iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea în condițiile legii a săvârșirii lor.” Și pentru că discutăm în jurul mizei dacă este prescripție sau decădere și e clar că această mixă, zic eu, sesizabilă, va fi mai ales judiciară, din nou într-o dezbatere între un succesibil care nu îi reproșează altuia că nu s-a trezit prea devreme, o să o întreb pe doamna judecător care este, totuși, conținutul acestei mize legate de precizarea naturii termenului și o să invit în acest sens, ca reflecție, să ne ducem cu toții la 2.550 alin. (2) tot din Codul civil: „Organul de jurisdicție este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul de decădere (…)”, până aici lucrurile sunt clare, nete, ferme. După virgulă, urmează o excepție dintr-o manieră aproape de reglementare a noilor coduri, o excepție care riscă să înghită regula, „(…) organul de jurisdicție este obligat să aplice și să invoce din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesant pune sau nu îl pune în discuție, cu excepția cazului când acesta (…)„ adică termenul „(…) privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber.” Ce se întâmplă dacă p să răsucim acest text? Sigur că miza nu este numai pe teme de opțiuni succesorale, aici e deja o problemă legată în general de termenul de decădere, sunt tot felul de texte în Codul civil sau poate chiar în legi speciale ulterioare Codului, care sugerează ideea că ar putea fi vorba termen de decădere. Atenție, am tranșat că e termen de decădere după ce am trecut prin 2.547 și, iarăși, un text important din noul Cod „Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție.” Deci am supraviețuit art. 2.547, am stabilit că termen de decădere și aflăm pe ultima sută de metri, adică ultimele cuvinte din titlul consacrat decăderii că dacă e vorba de un drept de care părțile pot dispune liber ar fi numai datoria, sarcina, interesul părții care are de câștigat din aplicarea termenului, să invoce decăderea. Cum stăm?

Lucia ZAHARIA: Jurisprudențial, chiar și înainte de intrarea în vigoare a noului Cod, termenul de 6 luni era considerat termen de decădere. Într-adevăr, instituția decăderii era luată, ca să zic așa, împrumutată din procedură, existau în procedură texte, 103 sau 105, parcă, care îți reglementa instituția decăderii. Nu aveam în Codul vechi textul de acum.

Bogdan DUMITRACHE: Da, nu era o reglementare cadru, acum este reglementată decăderea.

Lucia ZAHARIA: Dar jurisprudența a creat această instituție a decăderii sau a transmutat-o din procedură și în dreptul substanțial și termenul de 6 luni era considerat termen de decădere. Problema era că și termenul de prescripție, sub vechiul Cod, putea fi invocat și din oficiu și atunci instanțele invocau din oficiu decăderea și puneau în discuție excepția lipsei calității procesuale active, dacă era cazul, sau pasive, în funcție de situație. Pe noul Cod de procedură, coroborând 2.500 cu 2.545 mi se pare evident că nu poți să consideri termenul de 1 an un termen de prescripție. Prescripția se referă la dreptul material la acțiune, are natură procesuală.

Bogdan DUMITRACHE: La prescripție este intervalul care se plasează între momentul în care sunt vătămat și momentul în care mă duc la judecător, deci prescripție înseamnă drept la acțiune. Într-adevăr, par să fie destule argumente solide pentru teza că termenul de opțiune succesorală e termenul de decădere. Întrebarea este și ce dacă?

Lucia ZAHARIA: Problema care s-ar pune este dacă poate judecătorul să-l invoce din oficiu? Pe 2.550 alin. (2) ultima teză mi se pare că nu, având în vedere că dreptul de opțiune e clar un drept de care dispune succesibilul în mod liber. Nu pot să spun că e o chestiune de interes public.

Bogdan DUMITRACHE: Adică avem scenariu ciudat. Deci pe fondul preocupării de a regla lucrurile și a le face mai sigure putem avea scenariul ciudat în care vine un succesibil care, recent, adică la vreo 3 ani după deschiderea succesiunii, introduce certificatul de moștenitor care indică unic moștenitor pe succesibilul care a fost harnic, cere anularea certificatului de moștenitor și avem un succesibil care a fost harnic și este singurul moștenitor declarat pe certificat, e suficient de căscat încât să nu invoce decăderea, atenție, în condițiile art. 2.513, deci e aceeași reglementare ca la prescripția extinctivă trebuie să o facă prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Judecătorul vede acest spectacol, nu îi vine să creadă și o lasă așa. Oare? E de văzut ce se va întâmpla. Probabil ca intenție de legiferare, acestă idee de termen de decădere, cred că a fost foarte mult guvernată de ceea ce cu toții știam că era decăderea înainte de a intra în vigoare a noului Cod civil. Noul Cod civil tinde să abolească termenul de decădere prin reglementare pentru că mai ales această teză finală a art. 2.550 este destul de surpinzătoare. Nu zic că e neîntemeiată, dar este o teză care, într-adevăr, față de ce era decăderea pe vremuri îi pune un bolovan de picior.

Lucia ZAHARIA: Știți, sunt anumite situații în care, chiar în practică am întâlnit, deși mie mi se părea că ar fi trebuit să invoc decăderea, însă părțile se considerau reciproc moștenitori. Înțelegi? Deci chiar dacă nu aveam acte clare. Bine, urma să administrez probe, dar cum să zic, actele existente la dosar și din conținutul cererilor, întâmpinărilor, cererilor de chemare în judecată nu prea reieșea că s-ar fi făcut acte de acceptare tacită. În schimb ei se considerau reciproc moștenitori.

Bogdan DUMITRACHE: Ei se băteau eventual pe cote, pe întindere, pe masă, dar nu pe calitate.

Lucia ZAHARIA: Exact. Deci aici e chestiunea, intervin eu în această voință voință a lor, că, practic, ei înțeleg că sunt moștenitori. Contradicție sau, mă rog, litigiu e pe alte chestiuni.

Bogdan DUMITRACHE: Da, tot de litigii ca să discutăm. Am vorbit de 1.112 și rămâne cum am stabilit să o rezolvăm și cu 1.113, iarăși un element de noutate față de legislația civilă anterioară. De data aceasta, judecătorul este în prim plan și în mod proporțional sporește și forța prezumției să zicem, când intervine notarul prezumția este relativă, când intervine judecătorul, deja, succesibilul este considerat că a renunțat la moștenire. Art. 1.113 din Codul civil: „Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat cu aplicarea procedurii prevăzută de lege pentru ordonanța președințială să își exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntru unui termen stabilit de instanța judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut la art. 1.103.” Alin. (2): „Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanța judecătorească este considerat că a renunțat la moștenire.” Doamna judecător, să îi dăm drumul. Calitatea procesuală activă, cine credeți? Orice persoană interesată. Întrebarea e general valabilă, deci?

Carmen DIMA: Cred că poate fi și un alt moștenitor.

Bogdan DUMITRACHE: Un alt succesibil, da.

Carmen DIMA: Un alt succesibil, un creditor.

bogdan DUMITRACHE: Un alt creditor. Un creditor ar putea fi nerăbdător ca să vadă pe cine va ciufuli, fiind un creditor al succesiunii probabil, nu? Sau cine știe? Poate chiar al succesibilului. Orice persoană interesantă, o formulare foarte precisă.

Carmen DIMA: Al succesibilului, da.

Bogdan DUMITRACHE: Ordonanță președințială. Îl cităm pe succesibilul pe care se pune presiunea? Cu, fără citare?

Lucia ZAHARIA: Cu citare.

Bogdan DUMITRACHE: Da, cu citare. Deci nu o s-o dăm în aceeași zi. Codul de procedură civilă permite ordonanței să fie dată în ziua în care s-a depus cererea. Hotărâre prima instanță executorie, probabil, nu? Ordonanță președințială.

Lucia ZAHARIA: Pe ordonanță președințială da.

Bogdan DUMITRACHE: Și cât de scurt aprecierea judecătorului?

Lucia ZAHARIA: Aici în funcție și de cât a mai rămas.

Bogdan DUMITRACHE: Cât a mai rămas, foarte important la momentul la care judecătorul pronunță hotărârea cât a mai rămas din termenul de opțiune succesorală.

Lucia ZAHARIA: Pentru că dacă a mai rămas foarte puțin poți să și respingi pentru că totuși trebuie să aici, de vedeți.

Bogdan DUMITRACHE: Da.

Lucia ZAHARIA: 112 îți spune că trebuie să aibă 30 de zile minim.

Carmen DIMA: Aici cred că trebuie să aprecieze judecătorul de la caz la caz.

Bogdan DUMITRACHE: Da, da.

Carmen DIMA: Pentru motive temeinice. Trebuie analizate motivele temeinicie.

Bogdan DUMITRACHE: Da, exact. Ne-am dus spre procedură, dar ce o fi „motive temeinice”? Domnule profesor?

Carmen DIMA: Pot să vă dau un exemplu?

Bogdan DUMITRACHE: Da.

Carmen DIMA: Am o speță acum. A decedat persoana, succesibilii sunt soțul, părinții și fratele, un colateral. Apartamentul, bunul imobil din masa succesorală, este grevat de o ipotecă în garantarea unui credit. Deja, dacă nu se intervine ca succesibilii să își stabilească mai departe calitatea de moștenitori, să vadă cine preia datoriile, cine se ocupă de plata ratelor la bancă, banca nu poate să aștepte foarte mult, există un contract de credit care trebuie respectat. Și atunci mă gândesc că este util să meargă la instanță și să îl someze pe soțul care se pare că nu dorește să se mai implice cu nimic, să își exercite dreptul de opțiune succesorală într-un anumit termen.

Bodan DUMITRACHE: Dar trebuie să se grăbească, sigur, cu ordonanța judecării de urgență și cu precădere, însă rolul instanței este notoriu că este aglomerat și atunci cei care vor să ia inițiativa și să stoarcă acest 1.113 trebuie să facă drumul cât mai repede posibil la judecător. O întrebare venită de la doamna notar public Marina Manole. Sigur, este vizată în primul rând doamna judecător, dar nu numai de dânsa. Cred că problema s-a și atins un pic, totuși eu îmi fac datoria să o citesc. Ce se întâmplă dacă nu se cunoaște, tot pe 1.112, explicabil că întrebarea vine pe 1.112, ce se întâmplă dacă nu se cunoaște domiciliul succesibilului, putem aplica prevederile Codului de procedură civilă referitoare la citare? Poate notarul public să considere străin de succesiune un succesibil care nu a luat cunoștință de citația făcută de notar, prin această modalitate prevăzută de Codul de procedură civilă? Cred că am discutat un pic în jurul acestei întrebări.

Lucia ZAHARIA: Am zis de nelegala îndeplinire a procedurii ca persoana să opteze în cunoștință de cauză nu trebuie să cunoască. Teza ultimă a alin. (1) art. 1.112 spune că citația nu trebuie să aibă un anumit conținut. De ce? Tocmai ca tu, în cunoștință de cauză, să iei decizia dacă te prezinți și adopți o atitudine sau nu te prezinți.

Bogdan DUMITRACHE: Aici se punea și problema locului citării. Cum se întâmplă și în procesul civil, nu se cunoaște domiciliul, de fapt, nu e simplu, e o normă dedicată, nu se cunoaște domiciliul, pârâtul și reclamantul învederează că a făcut tot ceea ce îi stă în putință ca să afle acest domiciliu, atunci instanța poate dispune.

Carmen DIMA: Aplicăm citarea prin publicitate sau nu?

Bogdan DUMITRACHE: Cred că asta era întrebarea doamnei.

Lucia ZAHARIA: A, dacă și notarii aplică procedura?

Bogdan DUMITRACHE: Da, da, da.

Lucia ZAHARIA: Aplică procedura? Teoretic, da.

Carmen DIMA: Este prevăzut de Cod, expres, la „Vacanța succesorală”, „Citarea”.

Bogdan DUMITRACHE: Pe vacanța succesorală se cere publicitatea, da.

Lucia ZAHARIA: Altfel ar fi blocați.

Bogdan DUMITRACHE: Da.

Manuela TĂBĂRAȘ: Și, în plus, trebuie să reținem că Consiliul Uniunii a adoptat o hotărâre privind metodologia de citare.

Bogdan DUMITRACHE: Da.

Manuela TĂBĂRAȘ: Care copiază în cele mai fine detalii dispozițiile Codului de procedură civilă, dar le adaptează și ușurează, practic, aplicarea acestor norme de procedură civilă la activitatea curentă notarială. E adevărat că în materia noastră există o problemă referitoare la citare, deci cunoașterea exactă a domiciliului la care se află succesibilul pentru a putea fi ferit de orice risc.

Carmen DIMA: Exact.

Manuela TĂBĂRAȘ: Este o problemă delicată, trebuie să realizăm pentru că avem informații.

Carmen DIMA: Pentru că acel certificat e anulabil.

Manuela TĂBĂRAȘ: Este anulabil.

Bogdan DUMITRACHE: Da.

Manuela TĂBĂRAȘ: Și atunci trebuie să ne luăm toate măsurile de precauție să face investigații și să știți că am reușit prin forțele instituționale proprii să stabilim parteneriate cu o serie de instituții.

Bogdan DUMITRACHE: Instituții publice care au atribuții în domeniul desfășurat.

Manuela TĂBĂRAȘ: Da. Ceea ce este un lucru extraordinar pentru profesia asta, pentru că s-a zbătut să încerce să convingă partenerii noștri, fie să avem acces la bazele de date care au un caracter secret, ceea ce nu e de ici de colo, da? Fie să ne constituim noi niște baze de date, așa cum au fost registrele care inițial au fost doar registrele notariale care au ținut doar de administrarea noastră. Ulterior a fost recunoscută utilitatea lor la nivel național și au fost recunoscute prin Coduri, adică este un demers, pe care l-a făcut profesia absolut remarcabil pentru a securiza, în primul rând, cetățeanul și apoi confisc. Acolo suntem cum suntem, dar în primul rând cetățeanul.

Bogdan DUMITRACHE: Aici este o problemă de interes, de fapt aici problema nu este una pentru notari, problema este una pentru public, problema este una a controlului pe care succesibilul vrea să-l aibă, verificând dispozițiile legale în vigoare, dar și acea metodologie pe care o evocați, asupra modului în care se stabilește procedura citării. Procedura citării este o chestiune foarte sensibilă și oricum mutarea dispozițiilor unui Cod de procedură civilă privitoare la citarea, așa cum poate să o facă judecătorul, nu se poate face 100% în privința notarului. Nu putem ajunge la dezvoltări cu curator, cu toate cele care sunt prevăzute în 167 în Codul de procedură civilă pentru că nu e timp de așa ceva.

Manuela TĂBĂRAȘ: Avem și noi pe 150 alin. (3) posibilitatea de a numi un curator special pentru cazuri urgente, e adevărat, nu pentru alte opțiuni succesorale.

Bogdan DUMITRACHE: Pentru alte, da, pentru alte aspecte.

Mircea BOB: Dacă îmi permiteți aici o intervenție. Întrebarea doamnei Manole care e practician cu experiență și știu că îi plac succesiunile, este justă, în fond și, vedeți, se întoarce la discuția ce am avut-o anterior, apropo de modificarea care nu a trecut de Parlament la 1.112, dacă acolo se clarificau lucrurile, ca și aici, aveam încă o chestiune de claritate. Eu aș merge mai departe, însă, cu problemele. Părerea mea este că termenul de 1 an de zile este prea scurt. O spun și o spun în continuare. Uitați-vă în Franța, adică vedeți, la noi, după Codul lui Napoleon, după Codul francez, pană în 1949, au fost 30 de ani, pentru că succesiunea este un mod de dobândire a proprietății și atunci se lega de durata temporală a modului de dobândire achizitivă, respectiv de pierdere prin extinctivă a proprietății. S-a redus în ’49, prin legi fiscale, s-a redus la 6 luni de zile, acum s-a extins la 1 an. Să știți că francezii l-au redus la 10 ani, de la 30 de ani, dar în niciun caz la 1 an de zile.

Bogdan DUMITRACHE: Francezii sunt mai lenți decât ardelenii chiar.

Carmen DIMA: Dar și la ei exista acțiunea interogatorie. Probabil că noi am transpus-o în 1.113, din dreptul francez, unde instanța îl poate obliga să se pronunțe pe succesibil.

Mircea BOB: Chestia cu încetineala a ardelenilor este un mit, să știți că eu mă strădui să vorbesc cât mai rar, dar asta nu e o chestiune care e neapărat demonstrabilă. Pe de altă parte, vedeți că trăim într-o lume mondializată. Unchiul culege căpșuni în Spania, nu știu care spală vase în Irlanda, altul știu eu ce face prin Portugalia.

Bogdan DUMITRACHE: Mult drept internațional privat, în esență.

Mircea BOB: Da, un drept internațional, da, mă rog și acesta. Ideea este că termenul de 1 an de zile mi se pare insuficient și din moment ce francezii care, totuși, au o tradiție și știu un pic mai mult ca noi acest domeniu, nu l-au redus la 1 an de zile, ci la 10 ani, eu cred că putea fi lăsat mai mult, apropo de chestiuni de certitudine pe care le discutam. Pe de altă parte, însă, nu trebuie să mergem așa departe, dacă e să mergem în cealaltă extremă. Am un succesibil care e în Brașov, un altul care este în București. Cel din Brașov nu discută nimic cu familia din București, moare bunicul sau unchiul sau cine o fi, el nu știe. Faptul că el nu știe și nu se interesează, e treaba lui, eu îl declar străin de moștenire. Dacă nu îmi invocă nicio cauză de întrerupere, de suspendare sau știu eu ce să facă altceva, n-am cum. Deci nu trebuie să fie plecat nici în Spania, nici în Irlanda pentru așa ceva. Sigur, doamna notar Manole se referea la o altă chestiune. Cum fac eu citarea, unde o pun ca să fie ea să nu îi zic valabilă, să zic să fie viabilă? Dar cam asta ar fi ideea.

Bogdan DUMITRACHE: Da, de fapt problema termenului este aceea de a clarifica o situație, și nu neapărat de a limita opțiunea succesorală, și poate că ar fi o pârghie chiar de popularizare nu atât a termenului pentru că efectul poate fi pervers. Oamenii pot să spună „Aa, s-a dublat”, că așa sună. De la 6 luni la 1 an sună că s-a dublat, însă, mai ales pentru oamenii obișnuiți care au în memorie tradiția acelor martori cu care veneau la notar că au luat două scaune din casa defunctului imediat, adică la vreo douăzeci și ceva de ani sau patruzeci și ceva de ani, apropo de cele succesive, de la deschiderea moștenirii, această dublare a termenului inițial de opțiune poate să nu însemne o presiune, poate ca presiunea trebuie să vină dintr-o, mă rog, sună a limbaj de lemn, o popularizare a consecințelor de a nu te încadra în acest an ca an de recuzită a procedurii succesorale, acest an care îți poate aduce niște avantaje pentru că dacă am pe cineva care deschide subiectul, într-un termen util, ca să rămână acel interval de 30 de zile, categoric că și ceilalți succesibili vor ști că nu e de joacă pentru că prezumția este doar relativă, dar repet, e foarte puternică.

Manuela TĂBĂRAȘ: Dar eu, încă, sper că acest proiect care a venit din partea Guvernului dar e adevărat, a avut și ajutorul colegilor noștri, totuși, la un moment dat, va fi preluat la inițiativa unui parlamentar pentru că am înțeles că reluarea procedurii de către Guvern nu mai este posibilă, ar fi neconstituțională și, totuși, acest articol să treacă pentru că proiectul respectiv a trecut de Senat, asta este important, la 1 aprilie 2014 a trecut de Senat, iar proiectul viza un pachet de acte normative, cel mai vast era Codul de procedură civilă, iar din ceea ce m-am interesant pentru că m-am interesat, în discuțiile avute la Camera Deputaților și la Senat, nu au fost discuții ample cu privire la acest articol adică articolul ar fi trecut față de poziție. Adică tot sper că totuși el va fi reluat și vom ajunge undeva la o soluție sigură pentru cetățean, până la urmă.

Bogdan DUMITRACHE: Vorba aceea, nimic nu e sigur, cum spune înainte domn profesor Mircea Bob, dar prezumțiile sunt importante pentru că ele ajută. S-ar putea să fie mijloacele de probă cele mai eficiente în procesul civil și, în procese, în general. De foarte multe ori ne ajutăm de prezumții. Îi recunosc și nu îi recunosc în același timp în sală, inclusiv pe auditori de la Institutul Notarial Român. Îi recunosc fizic, nu îi cunosc ca atitudine pentru că sunt foarte combativi la cursurile de formare inițială. Îi salut cu această ocazie, ca pe toți cei care ne-au înconjurat astăzi, într-o zi de vacanță, într-o seară de vacanță, pe o temă nu de vacanță, nici măcar de vacanță succesorală, că această chestiune nu am mai luat-o în calcul. Și, mulțumesc, dacă mai sunt chestiuni de punctat sau lucruri de spus?

Carmen DIMA: Cred că propunerea de modificare nu rezolvă nici ea până la capăt problema semnalată de colega noastră, pentru că aici se spune „Prezumția de renunțare operează dacă succesibilul citat în condițiile legii”. Or, premiza era că nu cunoaștem domiciliul pentru a-l cita în condițiile legii.

Bogdan DUMITRACHE: Poate de văzut tocmai legile notarilor publici, pentru că trimiterea este la lege, nu la Cod. Conținutul citației trebuie să fie cel din Codul de procedură civilă.

Carmen DIMA: Da, dreptul comun în materie.

Bogdan DUMITRACHE: Dar referirea la citarea în condițiile legii ar putea însemna o reverificare a dispozițiilor Legii notarilor publici sau chiar lege în sensul mai larg, al metodologiei, care să acopere și această situație. Nu e foarte des întâlnită, dar totuși e o situație care nu trebuie subestimată și ajunge să blocheze până la sfârșit dreptul unui succesibil diligent de a-și vedea înregistrată, construită, această prezumție din motive care nu îi sunt imputabile. Sigur, asta e, deja, o discuție poate chiar a naturii, culmea, pentru că noi discutăm de la primul termen de opțiune succesorală, dar putem discuta și de natura termenului de 30 de zile, care trebuie să fie interpus între momentului împlinirii termenului de opțiune succesorală și cel în care se declanșează mecanismul citării. Ce fel de termen este, dacă el ar suporta cumva o ajustare pe cauze de repunere în termen? Nu știu, suspendare dată de imposibilitatea obiectivă de a realiza procedura de citare pentru că, vă rog!

Mircea BOB: Dacă îmi spuneți că ne apropiem de sfârșit și că e atmosferă de vacanță..

Bogdan DUMITRACHE: Sfârșitul primei jumătăți a emisiunii.

Mircea BOB: Da, da. Am înțeles. Vedeți, practice, așa, din ce am mai discutat cu notarii, majoritatea renunțărilor sunt renunțări in favorem. Renunț în favoarea altcuiva, pentru că renunțarea in favorem este, de fapt, o acceptare urmată de o cesiune, că este ea oneroasă sau gratuită, aia e partea a doua, depinde ce se înțeleg ei în subteran, mai mult sau mai puțin în subteran. Acum de ce spun asta? Pentru că noi discutăm aici de renunțare dar se știe că în general românul nu renunță la nimic, dacă poate. Și îmi amintesc, când eram student în anul III, eram în practică la instanță, la Cluj. La momentul respectiv avocații încă nu aveau cabinete separate, erau încă într-o singură cameră cum era, vă amintiți, înainte de ’89, cantonați, se întâlnesc cu clienții, stăteam pe coridor și era un grup de țărani care își așteptau avocatul și știți cum se discută la țară, ce om de treabă a fost răposatul, ce așa și pe dincolo. Nu am auzit discuția cu avocatul pentru că în momentul când a venit au intrat în cameră, când au ieșit erau cam verzi la față. Au stat, au stat, și apropo de ardeleni, s-au gândit o vreme după care au zis „Eh, toată viața a fost un zgârcit”. Deci, de asta spun că cu renunțarea asta poate fi uneori dubios și nesigur dacă tot se renunță.

Bogdan DUMITRACHE: Dar, totuși, nu renunțați la moștenire. O seară frumoasă tuturor! [/restrict]