Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 94′

VIDEO integral, pentru membri: 94′

Andrei SĂVESCU: Bună seara, stimați colegi. Bine ați venit la ediția numărul 38 a dezbaterilor juridice. Avem de abordat astăzi o temă foarte interesantă și sensibilă. Cred că v-a plăcut și melodia de intro a emisiunii, este din filmul „Nașul”. E vorba de criminalitatea cu studii superioare: Evaziunea fiscală, în ideea că pentru a face evaziune fiscală, cel puțin de dorit este să nu fii bădăran, să fii cât de cât inteligent, dar asta nu înseamnă mare lucru pentru că atât Inspecția fiscală, cât și, mai ales procurorii, sunt mai inteligenți decât noi, ceea ce este un lucru foarte pozitiv. Ne bucurăm să avem în această seară speakeri cu experiență atât în general, cât și în cadrul dezbaterilor juridice. Voi începe cu un new-entry, doamna judecător dr. Codruța ALB de la Tribunalul Maramureș, vă mulțumim.

Codruța ALB: Bună seara. Mulțumesc de invitație.

Andrei SĂVESCU: Dl avocat Ionuț DOBRINESCU, binecunoscut dvs, fiscalist de meserie. Dl avocat prof. univ. dr. Mihai HOTCA, cunoscut atât ca profesor cât și ca avocat. Dna procuror Alexandra LĂNCRĂNJAN, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București care se ocupă exact cu asta, cu cercetarea faptelor de evaziunea fiscală și, nu în ultimul rând, dl avocat Antoniu OBANCIA de la ZAMFIRESCU RACOȚI & PARTNERS pe care îl cunoașteți din repetate prezențe la dezbateri juridice, inclusiv în calitate de moderator. Avem o mulțime de teme și o să încercăm să le abordăm repede și tehnic pentru că publicul dezbaterilor juridice este alcătuit din dvs, profesioniștii. Prima temă sună un pic criminologic: condiții și cauze pentru infracționalitatea economică. Aș vrea să îi întreb pe colegii mei dacă există cauze pentru infracționalitatea economică, alte cauze în afară de lăcomia binecunoscută a oamenilor de afaceri, care de altfel este motorul funcționării puterii economice.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Dacă tot ai dat cuvântul Parchetului, dincolo de optica criminologică asupra comportamentului infractorului, infracționalitatea economică are cauze diverse care vin în cea mai mare parte din zona fiscalului. Una din dintre cauzele infracționalității economice este modalitatea de legiferare a normelor fiscale. Există principii de legiferare în fiscal care, cumva, sunt uitate. Motiv pentru care o legislație în continuă schimbare tinde să creeze premisele pentru infracționalități de tipul evaziunii fiscale. De asemenea, cuantumul impozitelor și taxelor pe care le suportă oarecum contribuabilul de bună credință poate să fie un factor care generează evaziune fiscală. Principiul statului este că impunem taxe astfel încât să acoperim prin colectarea lor atât ce datorează contribuabilii de bună credință, cât și ce datorează contribuabilii de rea-credință care nu vor ajunge să plătească, motiv pentru care cuantumul ridicat al taxelor poate să genereze un fenomen de evaziune fiscală, mai degrabă un fenomen de fraudă fiscală care nu este neapărat sancționat în materie penală.[restrict]

De asemenea, educația contribuabilului este o altă cauză care generează evaziune fiscală și o oarecare viziune asupra a ceea ce datorăm statului și motivului pentru care plătim taxele poate să gestioneze un comportament neadecvat în domeniul economic. E o glumă bine cunoscută despre un contribuabil care nu mai dorește să plătească taxele deoarece consideră că statul nu dă nimic în schimbul taxelor plătite. Și statul, prin reprezentanții lui, este de acord cu acest aspect, doar cu condiția să nu folosească nimic din ce este al statului. Motiv pentru care omul nu mai poate să iasă pe stradă de a doua zi deoarece șoseaua e a statului, nu poate să-și trimită copiii la școală deoarece școlile sunt ale statului și nu poate să se plângă în justiție deoarece justiția este, oarecum, parte a statului. Astfel încât, dincolo de fenomenul uman, de modalitatea de a face bani repede, anumite aspecte care țin de fiscal pot să facă să explodeze fenomenul evaziunii fiscale. De asemenea, modalitatea în care combatem evaziunea fiscală generează creșterea acestui fenomen sau scăderea lui, motiv pentru care norme care sunt vagi și mecanisme care nu oferă soluții rapide pentru acest gen de fenomen s-ar putea să crească numărul cauzelor de evaziune fiscală.

Andrei SĂVESCU: Dar, spuneți-mi, din practica dumneavoastră de cercetare a celor care fac evaziune fiscală, inventivitatea lor este nesfârșită, adică oamenii sunt foarte inventivi sau există o anumită tipologie a modalităților prin care se face evaziune fiscală pentru că dacă există o tipologie, probabil există niște cauze obiective. Sau oamenii au foarte multă fantezie?

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Acum, deși eu mă laud că partea de evaziune fiscală e cea mai interesantă din toată infracționalitatea și din toată materia penală, modalitatea în care putem să concepem fenomenul de evaziune fiscală este limitat. Sunt cauze repetitive, sunt modalități clasice, mai mult sau mai puțin inventive și creative, dar ele sunt finite ca număr. Ceea ce ajută foarte mult în creșterea numărului de cauze care ajung la Parchet este un mecanism ineficient al altor instituții ale statului. Este foarte important ca instituțiile care au, oarecum, atribuții în domeniul fiscal și în domenii conexe precum înregistrarea societăților comerciale să fie la fel de atente să își îndeplinească cu bună credință toate atribuțiile de serviciu fiindcă în momentul în care putem să facem 1000 de societăți comerciale în același apartament, în momentul în care nu verificăm niciunul dintre cetățenii străini care intră pe teritoriul țării sau nu îi verificăm în momentul în care doresc să își înființeze societăți comerciale, mecanismul de inspecție și control fiscal, cât și mecanismul de cercetare penală va fi îngreunat, iar numărul cauzelor cu autor necunoscut și nesoluționate va crește încontinuu.

Andrei SĂVESCU: Cum bine spuneați, evaziunea fiscală pune în pericol statul pentru că îl lipsește de resurse, dar asta e o chestiune colocvială și cu care suntem cu toții de acord. Cu un termen juridic aș vrea să trecem la următoarea temă, adică ne punem problema dacă infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de pericol sau sunt infracțiuni de rezultat? Adică trebuie consumate, trebuie luați banii sau e o distincție bine cunoscută chiar și de studenți între infracțiunea de rezultat și cele de pericol. Cum sunt infracțiunile de evaziune fiscală? Sau unele sunt așa, unele sunt altfel?

Mihai HOTCA: Dacă îmi permiteți, înainte de a răspunde la această întrebare, aș vrea să completez cele spuse de dna procuror. Cred că principala cauză a evaziunii fiscale, într-adevăr, cum spunea domnia sa, o reprezintă lipsa de educație. Lipsa de educație încă din perioada gimnaziului, liceului și după aceea, cei care urmează studii superioare, din perioada facultății. Dacă educația ar începe cu precizarea obligației prevăzute în Constituție că orice cetățean are obligația să participe prin impozite și taxe la ceea ce este necesar pentru bunul mers al societății și dacă li s-ar spune faptul că impozitele sunt o parte din averea noastră pe care o plătim pentru a ne putea bucura de partea care ne rămâne. Sigur, rămâne de văzut cât ne rămâne, cât este optim să ne rămână, sunt discuții care le fac fiscaliștii, oamenii politici ș.a.m.d. Însă, trebuie să avem în vedere că, așa cum spunea Franklin, două lucruri sunt sigure în viață: moartea și impozitele. În ceea ce privește întrebarea, dacă infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de rezultat sau infracțiuni de pericol, dacă ne referim strict la infracțiunile strict prevăzute în art. 9 din Legea 241/2005, răspunsul este că acele infracțiuni sunt infracțiuni de pericol. De ce? Pentru că în partea introductivă a normei de incriminare se spune că „constituie infracțiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale”. Este vorba, așadar, de un scop care trebuie să fie urmărit de făptuitor, iar infracțiunea va subzista indiferent dacă scopul este atins sau nu. De altfel, dacă ne uităm în textul incriminator, vom constata că nu avem o mențiune privind sancționarea tentativei. De ce? Tocmai pentru aceasta, că legiuitorul a înțeles să sancționeze cu pedeapsa pentru fapta consumată și punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care este întreruptă sau nu își produce efectul. Sigur, dacă avem în vedere cum se întâmplă în practică, eu aș spune că în quasi-totalitatea cazurilor pe care le vom întâlni, avem și o pagubă, avem și un prejudiciu. Însă, cum am spus și mai devreme, infracțiunea subzistă independent de producerea sau nu a unei pagube în bugetul general consolidat. Aș face și precizarea că în Legea 241 sunt și infracțiuni care sunt infracțiuni de rezultat. Așa este de pildă infracțiunea prevăzută în art. 8, așa numita stabilire cu rea-credință a impozitelor și taxelor unde, în norma de incriminare, legiuitorul menționează expres o urmare care constă în obținerea unor sume de bani.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu o precizare în completarea domnului profesor, că strict raportat la art. 9 din Legea 241/2005, redactarea lui este puțin atipică în ceea ce privește variantele agravante în care se prevede o limită a prejudiciul care generează și o creștere a pedepsei și, de asemenea, că, cumva, toate literele de art. 9 sunt o specie de infracțiune de prejudiciu, chiar dacă el este concret sau eventual. Motiv pentru care nimeni nu ar face evaziune fiscală doar de dragul de a vedea dacă putem să nu evidențiem niște facturi, el trebuie să aibă un scop oarecum patrimonial. Probațiunea este cumva modificată astfel încât producerea prejudiciului concret nu trebuie să fie parte integrantă a infracțiunii.

Andrei SĂVESCU: Înțeleg că oamenii care fac evaziune fiscală, când o fac, o fac, adică nu fac o singură faptă și după aceea sunt băieți cuminți. Vreți să interveniți pe tema aceasta?

Ionuț DOBRINESCU: Vreau să evoluăm din tema aceasta și de aici să intervin să vă spun că eu cred că evaziunea ar trebui să fie fiscală, înainte să fie penală. Nu știu de ce derapăm prea rapid în conotația penală a evaziunii. Când faptul este consumat și intenția, teoretic, trebuie dovedită, aș vrea să vă spun un lucru, ca avocat de data aceasta care ar trebui să apăr evazionistul, dar nu în penal, în fiscal, nu am practică în procese penale. Aș vrea să vă spun că o administrare fiscală bună a contribuabilului, ar face evaziunea imposibilă. Factorul intuitiv cu care ne confruntăm peste tot în fiscalitate și, în special, în România, este că contribuabilul însuși trebuie să-și facă o bună parte din administrarea fiscală atunci când depune declarații și declară venituri. Când plătește impozite calculând singur ce datorează statului. Statul vine în control o dată la câțiva ani și probabil nu e de acord cu ce se întâmplă acolo. Însă are niște pârghii fantastice ca să prevină derapajele în propria administrare fiscală pe care și-o face contribuabilul atunci când vine Fiscul în control. Păi are art. 11 din Codul Fiscal care spune că „Fiscul, la stabilirea unei sume sau a unui impozit sau unei taxe în înțelesul Codului, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție”. Și așa-numitul principiu al prevalenței economicului față de juridic. Voi vă dați seama ce poate face numai acționând pe această prezumție legală cu autoritate? Începe să emită acte fiscale care văd realitatea contabilă în altă lumină și așează impunerea fiscală. Unde este intenția? Poate este foarte multă greșeală. Într-o legislație stufoasă se greșește foarte mult. Trebui să treacă mai întâi controlul ca să constate că ceva e în neregulă și, de multe ori, când trece controlul plasează și prezumția de legalitate că se datorau mai multe impozite. Când contribuabilul se revoltă și contestă în procedură grațioasă actul de impunere și ulterior în instanță, ar trebui să treacă printr-un filtru al judecătorului de contencios fiscal pentru că poate nu există nicio infracțiune, dacă interpretarea normelor fiscale este alta. În realitate la noi, în cazurile dificile și controversate, Fiscul sesizează organele de urmărire penală, suspendă soluționarea contestației încă din procedură grațioasă, nu emite soluția fiscală definitivă și contribuabilul nu ajunge în fața judecătorului fiscal. Paradoxal, ajunge în fața unui procuror care nu are instrumente de finețe ca să deceleze interpretări fiscale. Are argumentul incriminării penale și, de multe ori, dă de începerea urmăririi. Am întâlnit o situație, aș putea să dau și numele unei judecătoare din Curtea de Apel București, care cu mult curaj a pus următoarea problemă unor juriști de la ANAF și de la Vamă, aflați umăr la umăr împotriva unui contribuabil care lipsea. Și au spus că este fugit în Argentina, respingeți-i contestația, a plecat și noi oricum îl urmărim în penal. La care judecătoarea a spus: „Vă rog să-mi puneți concluzii dacă penalul ține în loc și fiscalul, știm cu toții că ține civilul, dar dacă eu dau o dezlegare în drept pe fiscalitate, ce mai rămâne din urmărirea penală? Care a plecat de la o suspiciune și nu de la un fapt judecat.” Au plecat acasă să se gândească cam ce concluzii pot pune dacă fiscalul este ținut de penal în loc.

Andrei SĂVESCU: Asta ar fi fost o denumire de temă interesantă. Da, interesant. Eu mă gândeam, ziceam că trecând la următoarea chestiune, că oamenii probabil că nu fac o singură faptă de evaziune, care ar fi încadrarea juridică a pluralității de fapte de evaziune fiscală comise de aceeași persoană? În afară de încadrarea morală că este un tip negativ, e foarte clar.

Mihai HOTCA: În ipoteza, nu de puține ori întâlnită în practică, când o persoană săvârșește mai multe dintre infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. 1 din Legea 245/2005, se ridică problema următoare: avem concurs de infracțiuni sau avem infracțiune continuată? Sigur, este cazul aici să subliniem că potrivit Noului Cod Penal art. 35, definiția infracțiunii continuate a fost schimbată și printre condiții a fost adăugată și condiția privind unitatea subiectului pasiv. În cazul evaziunii fiscale, avem îndeplinită și această condiție, deci nu am avea o problemă. Însă se pune problema în termenii următori: ce se înțelege prin săvârșirea aceleiași rezoluții infracționale, la intervale de timp diferite, împotriva aceluiași subiect pasiv, a mai multe acțiuni sau inacțiuni care realizează fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. De vreme ce în art. 9 avem mai multe infracțiuni și nu modalități ale aceleiași infracțiuni, cel puțin la o lectură superficială, avem posibilitatea să reunim, de ex, dacă o persoană a comis o infracțiune care se încadrează pe lit. a și alta pe lit. b din art. 9 alin. 1, să le reunim într-o singură infracțiune continuată? Răspunsul pe care îl dau și care se impune potrivit legii este acela că într-o asemenea situație, dacă avem toate condițiile prevăzute în art. 35 din Codul penal, vom avea o infracțiune continuată și nu concurs de infracțiuni, pentru că este vorba, până la urmă, de aceeași infracțiune cu același nomen iuris, evaziunea fiscală. Așa cum știm foarte bine, în practică se reține o infracțiune continuată alcătuită din furt simplu și furt calificat. De ce nu s-ar reține o infracțiune continuată din două infracțiuni de evaziune fiscală? Deci concursul de infracțiuni ar putea fi reținut numai în ipoteza în care vreo una dintre condițiile instituie în art. 35 din Codul penal nu ar fi realizată. Toate celelalte condiții, pentru că avem unitatea de subiect pasiv, cred că se poate reține infracțiunea continuată. De altfel, practica judicară este în bună măsură în acest sens.

Andrei SĂVESCU: Dna procuror are o intervenție, vă rog.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Voiam să spun că dacă trecem de interpretarea gramaticală și faptul că infracțiunile de la a-g din art. 9 sunt denumite evaziune fiscală în mod generic și le luăm pe fiecare în parte, o să vedem că ele privesc alt element material. De obicei, în practică, diferența între b și c, cel puțin, este destul de mare și ca scop urmărit și ca modalitate efectivă de a comite infracțiunea de evaziune fiscală și, de asemenea, și raportat la impozitele sau taxele pentru care este comis elementul material.

Andrei SĂVESCU: Vreți să spuneți că evaziune fiscală e o etichetă care se pune pe mai multe infracțiuni în realitate, care nu au un nume atât de individualizat.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Dacă analizăm elementele materiale ale fiecărei forme de evaziune fiscală de la art. 9 o să vedem că este o diferență specifică, mai ales între cele de la a și b cu privire la subiectul activ al infracțiunii, fiind foarte greu să găsești o ipoteză teoretică în care 9 a și 9 b ar putea să fie comise de aceeași persoană. De asemenea, cu privire la intervenția colegului, ar fi bine de subliniat faptul că frauda fiscală e, într-adevăr, de două forme. Una care intră în domeniul dreptului penal și care este prevăzută de Legea 241/2005, cu totul altceva frauda fiscală care este de domeniul fiscalului. Cele două domenii ar trebui bine separate în momentul în care un act al contribuabilului poate să fie pus în valoare pe unul dintre articolele incriminante din Legea 241/2005, nu mai discutăm de o decizie de impunere din partea organului fiscal. Legea fiscală neprevăzând niște contravenții sau niște acte de evitare a impunerii foarte apropiate de norma penală.

Ionuț DOBRINESCU: E foarte important să îmi spuneți voi ca procurori unde vedeți că se întâlnesc cele două domenii. V-aș fi recunoscător dacă ați face-o pentru că, până să ajungi în aceste elaborate încadrări penale, treci prin alte furci caudine, vi le pot spune pe toate, de la controlul inopinat până la …și chiar și judecată în fiscal. Dar țineți cont de un lucru: pârghia fiscală este exercitată ad imperium, Fiscul vine și spune cât îi datorezi. Din momentul acela, chiar și dinainte de a-ți emite decizia de impunere, înainte de a estima prejudiciul și sumele asigurătorii, tu datorezi bani. Nu mai poți mișca, îi datorezi. Atunci când se demarează o urmărire penală, de obicei la sesizarea organului de soluționare a contestației prealabile, ca să nu mai ajungi practic în contenciosul fiscal, ar trebui să se întâmple un lucru care nu e prevăzut în lege. Statul să se constituie parte civilă vătămată în urmărirea penală. Să nu mai asistăm la o impunere fiscală ad imperium, ci să asistăm la o judecată în penal unde toate sarcinile probei se inversează, organul de urmărire trebuie să dovedească vinovăția, latura materială, tot ce mai este de dovedit.

Andrei SĂVESCU: Și nu se întâmplă așa?

Ionuț DOBRINESCU: Nu, nu se întâmplă așa. Pentru că ei, procurorii, vin să măture un caz fiscal după ce a trecut pe acolo impunerea fiscală, după ce a așezat impunerea, după ce …este datorat și executoriu din toate punctele de vedere, nu poate fi răsturnat într-o judecată de contencios fiscal pentru că soluționarea îți este suspendată, Fiscul luptă la două capete cu un avocat care luptă într-o mână și într-un picior, împotriva prezumțiilor legale din actul administrativ fiscal și bineînțeles că exercită și latura civilă a capătului unui proces penal. Nu știu de unde vrea să-și ia mai devreme acești bani, dar mijloacele de luptă sunt diferite. În contenciosul fiscal te lupți cu o prezumție de legalitate, în penal ar trebui să facă toată munca procurorul de la 0, adică să construiască cazul.

Andrei SĂVESCU: Și nu face?

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu precizarea că normele fiscale se aplică până în momentul în care fapta contribuabilului poate să fie încadrată în vreuna din formele infracțiunii. De la acel moment, organul fiscal nu ar trebui să emită nicio decizie de impunere deoarece nu mai suntem în domeniul fiscal, suntem în domeniul penal. Și, într-adevăr, fiscalul și penalul..

Ionuț DOBRINESCU: Voi interveniți în această varză fiscală după ce s-a așezat impunerea. Nici nu vă trece prin cap să urmăriți o evaziune fiscală care n-a fost măturată de un inspector măcar în control inopinat de la antifraudă sau fosta gardă. Deci dacă îmi dați un singur caz în care ați avut ideea măreață de a urmări un evazionist care nu a fost în prealabil suspectat de evaziune fiscală și nu penală, eu îl fac public. Nu există astfel de cazuri. Practica este cum v-o spun eu. Omul este mai întâi urmărit fiscal și într-o bună zi, mai ales când situația e controversată, când nimeni nu știe să o rezolve, este turnat în penal ca să se scutească de soluționare. Contribuabilul atunci este un învinuit și, de obicei, scuzați-mă, tot voi îl scutiți, pentru că îi dați neîncepere a urmăririi penale, nu găsiți toate elementele care sunt de mare subtilitate.

Andrei SĂVESCU: Înseamnă că e de bine.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu precizarea că controlul fiscal preventiv este modalitatea normală din partea statului de a verifica activitatea contribuabilului. Și, în mod normal, din acel control fiscal preventiv, la momentul la care avem suspiciuni că s-a comis o infracțiune, sunt sesizate organele abilitate, în speță Poliția sau Parchetul.

Ionuț DOBRINESCU: Și întotdeauna după ce s-a făcut o impunere fiscală.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Nu este întotdeauna după ce s-a făcut o impunere fiscală din simplul motiv că în momentul în care suntem pe tărâmul art. 8 sau pe tărâmul art. 9 nu prea ar putea să se facă o impunere fiscală care să se suprapună infracțiunii. Codul fiscal, precum și legile speciale, determinând foarte bine ceea ce este contravenție, ceea ce ține absolut de procedura fiscală și poate să fie înlăturat ca operațiune care este exclusă din controlul fiscal și ce ține de norma penală.

Ionuț DOBRINESCU: Vreau să vă completez, ca să nu vorbesc numai eu. Dar aș vrea să vă văd făcând un pic de ordine și la ANAF atunci când, de exemplu, vă dau un caz care este endemic la nivel național la ora asta, că tot nu ne aude nimeni, și anume Direcția Generală Antifraudă așează măsuri asiguratorii fără audierea contribuabilului, estimează prejudiciul, îi blochează activitatea, nu îl audiază, deci nici măcar nu poate emite un punct de vedere prevăzut în Cod, grozăvia asta că nu poți să spui și tu ceva despre tine în faza în care ești blocat cu activitatea de poprit, cu tot ce ai de încasat, pe conturi, pe tot, sechestrat și pleacă, fără să trimită…

Alexandra LĂNCRĂNJAN:…aceasta este procedura fiscală și măsurile asigurătorii sunt impuse în procedura fiscală.

Ionuț DOBRINESCU: Fără să trimită nici măcar inspecția fiscală să definitiveze impunerea. Contribuabilul se sufocă în următorii doi ani, cât așteaptă inspecția, intră în insolvență și la masa credală i se spune „îmi datorezi atât”, nici nu mai fac impunerea.

Andrei SĂVESCU: Asta excede cadrului discuției.

Ionuț DOBRINESCU: Nu excede, pentru că vorbim, aici sunt cazurile de evaziune pe care nimeni nu le sesizează la timp și nici nu le investighează cu instrumente adecvate.

Antoniu OBANCIA: Te rog să prezinți și partea bună a fiscalității când se pune problema de un dosar penal. Ca apărător, bineînțeles, în dosare penale eu susțin tot timpul că fapta nu există, dar suntem la o dezbatere științifică în care, ca ipoteză, discutăm de fapte de evaziune fiscală. Acum, a vorbit colegul de situația în care suspectul a fost anterior urmărit fiscal, înainte de a deveni urmărit penal. Bun, dar sunt și situați chiar diametral opuse în care contribuabilul trece cu succes ani la rândul de toate controalele posibile de fond, inopinate, garda antifraudă, toate organele posibile, toate organele de control sunt ireproșabile, mici nereguli, mici sume de datorat reglate prin plată și vine direct un organ de urmărire penală care, pe aceleași fapte, constată infracțiuni. Și pe aceleași fapte trimite în judecată penală pentru evaziune fiscală și stabilește prejudiciul pe faptele pe care anterior organele fiscale le-au controlat și le-au găsit în regulă. Ce aș vrea doar să punctez aici: că relația dintre cele două domenii penal și fiscal în practică este, nu vreau să fac eu atribuiri de calificative, dar este explicată în felul următor. Fiscalul nu a avut la îndemână metodele specifice investigației penale. Dacă în fiscal s-a făcut un control documentar și acesta s-a găsit în regulă este o problemă. Însă asta nu ne împiedică pe noi, susține Parchetul evident, să facem verificare amănunțită să audiem șoferii și să vedem că transportul a fost fictiv. Cu alte cuvinte, vorbeai de art. 11 din Codul fiscal și de prevalența economicului în fața juridicului. Corect, organul fiscal poate să facă recalificări și să taie operațiuni de la sistemul decontărilor sau compensărilor de TVA. Vorbim atunci de operații artificiale, ceea ce nu este același lucru cu operațiile fictive. Operațiile fictive sunt cele ale căror caracter este constat ca atare prin situația de fapt, de obicei a transportului, pentru că marfa se transportă și acolo este un punct foarte frecvent în care investigația penală ajunge foarte ușor, să zic, putând se demonstreze o posibilă fictivitate. Și atunci, în asemenea dosare penale se invocă în apărare de către inculpat față de organul de urmărire penală: uite, am atâtea rapoarte de raport fiscal, fără nereguli.

Andrei SĂVESCU: Am înțeles, e persecutat.

Antoniu OBANCIA: Da, adică au venit 7 comisari, 7 inspectori și acum..în sensul acesta.

Andrei SĂVESCU: Și acum mai vin alții. Am înțeles care este ideea. Calitatea mea de nespecialist și în fiscal și în penal, am o întrebare legată de chestiuni pe care le văd prin ziare online. Tot aud de frauda tip carusel. Mi se pare foarte interesant, pare vesel, așa de jocuri de copii, de din acestea. Ce este cu frauda tip carusel? Pare ceva foarte vesel. Despre ce e vorba? Care e încadrarea juridică? Pentru că în presă pare ceva foarte grav, deși sună vesel.

Antoniu OBANCIA: Eu un termen mai nou pentru suveică. Și apropo de neologism..

Andrei SĂVESCU: Suveică e un termen învechit, e adevărat.

Antoniu OBANCIA: Și atunci denumirea de firme vagon. Vorbeam până acum un an doar de firme fantomă, acum sunt și firme vagon.

Andrei SĂVESCU: Eu știam de firme bidon, dar bidoanele sunt mai mici decât vagoanele. Care este încadrarea juridică?

Antoniu OBANCIA: Atunci, în asemenea situații, evaziunea fiscală este frecvent asociată cu spălarea de bani și interpunerea unor firme despre care se descoperă fie că nu au angajați, fie că administratorii sunt așa-zișii oameni de paie, adică persoane contra unui buletin, a unei semnături și a unei sume de 500 de lei primesc să semneze toate actele în calitate de administrator. Sunt firme care joacă un rol de interpunere pentru a regla în favoarea beneficiarului final jocul de TVA sau de impozit pe profit, deductibilitatea unor cheltuieli în realitate fictive.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Această denumire care ți se pare ție așa de veselă și care nu e chiar foarte veselă, că ea, de obicei, are și un caracter transfrontalier, într-adevăr, are cumva anexate și alte infracțiuni precum spălarea de bani, este un mecanism de evaziune fiscală care încearcă să ducă taxele cât mai departe de cel care beneficiază de produsul infracțiunii. Motiv pentru care ea necesită de cele mai multe ori niște societăți care au comportament de tip fantomă, în sensul că ele nu sunt create pentru a efectua operațiuni comerciale reale și operațiunile care sunt efectuate au doar un caracter de simulație juridică ca în civil și există un beneficiar real, dar taxele și impozitele în fiscal nu sunt cerute din acel beneficiar real, sunt cerute de la acele societăți de tip fantomă care dispar foarte repede deoarece ele sunt..

Andrei SĂVESCU: Sună foarte nasol.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Da, este deja un clasic al evaziunii fiscale.

Andrei SĂVESCU: Apropo de elementul transfrontalier, ar fi interesant, poate să ne spună cineva, care e corelația dintre infracțiunea de evaziune fiscală și infracțiunea de contrabandă, că se presupun. Toată contrabanda este evaziune fiscală probabil, nu? Sau există și contrabandă care nu este evaziune fiscală? Care este corelația între infracțiunea de ..

Mihai HOTCA: Înainte de a trece la această întrebare, dați-mi voie să spun și eu câteva cuvinte despre frauda tip carusel. În esență este vorba de o metodă, vorbesc ca fiind, să spunem, cea mai întâlnită în practică dintre metode. Metoda constă în, practic, interpunerea în circuitul dominant a unor societăți așa cum bine au spus mai devreme ceilalți invitați, a unor societăți tip fantomă, scopul fiind acela al diminuării plății TVA în ideea de a masca, de regulă, o livrare intracomunitară. Denumirea vine chiar de la carusel în sensul că se creează un cerc în care operațiunile, unele combinate cu operațiuni reale, cele fictive, la ele mă refer, sunt menite să acopere de fapt ideea pe care o urmărește cel care a creat acest circuit sau cei care l-au creat, și anume să plătească cât mai puține impozite și taxe. Încadrarea juridică. Care este încadrarea juridică pentru că dacă ne uităm în Legea 241/2005 am putea observa că ar putea fi încadrată atât la art. 8, stabilirea cu rea-credință a impozitelor și taxelor, având ca rezultat obținerea pe nedrept a unor sume cu titluri de compensări, și aici ar fi discuția de făcut, sau discutăm de infracțiunea prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. c, respectiv evidențierea în contabilitate a unor operațiuni fictive. Avem de a face cu un concurs de infracțiuni, încadrarea trebuie să se facă numai în prevederile uneia dintre cele două norme menționate, cum stau lucrurile? Să știți că atât în practică, dar și în doctrina de specialitate opiniile sunt împărțite. Eu apreciez că încadrarea juridică corectă este în prevederile art. 9 alin.1 lit. c din Legea 241/2005 pentru că atunci când discutăm de o fraudă tip carusel, compensarea este decisă de contribuabil, între ghilimele spun. De ce? Pentru că prin operațiunile efectuate în contabilitate, mă refer la acele operări în contabilitate, acesta de fapt stabilește că are de plătit o sumă mai mică decât cea pe care o datorează în mod obiectiv, în mod real. De vreme ce incidența art. 8, cel cu stabilirea cu rea-credință a impozitelor și taxelor, vizează situația în care contribuabilul reușește să obțină o decizie din partea organului fiscal prin care se recunoaște o compensare. Iată o diferență dintre cele două. Așadar, opinia mea este că atunci când discutăm despre încadrarea juridică, aceasta nu poate fi decât în art. 9 alin. 1 lit. c. Referitor la corelația dintre contrabandă și evaziunea fiscală, în esență și contrabanda este, dacă vrem să spunem real, tot o specie de evaziune fiscală pentru că este, practic, o sustragere de la plata unor taxe denumite vamale, dar care tot în bugetul general consolidat ajung sau, uneori, în bugetele Uniunii Europene. Dacă așa stau lucrurile, care este încadrarea juridică a unor fapte prin care o persoană trece mărfuri sau bunuri peste frontieră cu încălcarea art. 270 din Codul vamal, ..cel care incriminează fapta de contrabandă. Avem și aici un concurs de infracțiuni, eventual avem numai una dintre infracțiuni. Care e răspunsul? Răspunsul este, zic eu, cât se poate de simplu și este dat indirect de Legea 241 care definește ce înseamnă obligație fiscală. Obligație fiscală înseamnă, potrivit Legii 241, o obligație prevăzută în Codul fiscal sau în Codul de procedură fiscală. Ori, obligațiile vamale sunt prevăzute în reglementările speciale, Codul vamal și celelalte acte normative din domeniul vamal. Așadar, atunci când sunt îndeplinite condițiile de incidență ale art. 270 sau 271 dacă e contrabandă calificată, discutăm de încadrarea în infracțiunea de contrabandă și nu putem avea în vedere evaziunea fiscală. Ori e una, ori e alta, în niciun caz nu avem concurs de infracțiuni.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu o singură precizare că putem să avem un model teoretic de concurs între contrabandă și infracțiunea de evaziune fiscală, deși pe o formă a infracțiunii de contrabandă, în speță pe deținere deja s-a pronunțat un recurs în interesul legii de către Înalta Curte care a determinat că există numai contrabandă în cazul în care sunt deținute mai mult de 10.000 de țigarete fără timbru fiscal de România sau cu timbru fals. Dar, în momentul în care punem în discuție comercializarea produselor care provin din contrabandă și care, această activitate este trecută și în incriminarea infracțiunii de contrabandă, dar are implicații și în ceea ce privește Legea nr. 241/2005. Dacă datorezi taxe vamale pe incriminarea din Codul vamal, există alt fapt generator pentru TVA în cazul în care le și comercializezi pe teritoriul României și există o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ce e drept pe produse contrafăcute, care spune că TVA-ul este datorat în momentul în care sunt comercializate aceste produse, în cazul în care intri în concurență liberă pe piață, indiferent dacă ele sunt contrafăcute sau sunt ilegal deținute, cu excepția cazurilor în care deținerea lor ilegală este absolut exclusă, de exemplu la arme sau la substanțe stupefiante. Deci am putea să creăm cel puțin o speță teoretică în care contrabanda ar veni în concurs cu o formă a infracțiunii, de obicei cu 9a având în vedere că contrabandiștii sunt de obicei persoane fizice.

Andrei SĂVESCU: Dacă legiuitorul ar fi om, fără îndoială că legiuitorul ar fi un om bun și probabil că ar trata cu o anumită îngăduință, eu știu, evazioniștii care, în fond, sunt niște oamenii cu inițiativă, dar așa sigur că merg pe căi nepotrivite, dar sunt oameni cu inițiativă. Există situații în care legiuitorul, eu știu, nu pedepsește faptele de evaziune sau este o portiță? Vă întreb și eu, avocații, judecătorul și procurorul, dacă este o portiță. Adică există posibilitatea să nu fie pedepsit, eu știu, că nu are vinovăție sau nu are un evazionist sau ..

Antoniu OBANCIA: Da, sigur că fapta, ca orice infracțiune, comportă latură obiectivă și latură subiectivă. Aici, cum bine spunea dl profesor mai devreme, cele mai populare, să spun așa, infracțiuni de evaziune fiscală, art. 9 în alin. 1 se menționează explicit scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Cu alte cuvinte se cere o intenție calificată prin scop, adică cea mai energică formă de exigență la latura subiectivă. Pentru că un inventar de nereguli fiscale, încălcări ale disciplinei financiare nu înseamnă neapărat caz penal. Nerespectarea unor prevederi legate de disciplina financiară în primul rând pot constitui doar contravenții, pe de altă parte ele pot fi corectate, chiar dacă prin greșelile respective s-a cauzat o pagubă care se poate calcula retroactiv. O primă reacție a contribuabilului supus controlului fiscal este să se gândească dacă nu cumva e bine să rectifice în timpul controlului și să plătească ce e de plătit din urmă, chiar cu majorări, în ideea că ne mai fiind prejudiciu, nici caz penal nu va mai putea fi. Așadar, o portiță ar putea fi, ca să te citez, Andrei, ar fi pe latura subiectivă. Acum, pe prejudiciu. O altă apărare ar fi inexistența prejudiciului sau create poate chiar circuite fictive, dar stând și calculând și supunând situația de fapt unei expertize, vedem că prejudiciul este 0 și atunci ne întrebăm dacă mai este sau nu infracțiune. Sigur, spunea mai devreme dl profesor, majoritatea sunt infracțiuni de pericol, dar totuși, pericolul acesta trebuie să fie iminent, nu doar o perspectivă eventuală că debitorul nu își va plăti obligațiile fiscale. Iar dacă vorbim de prejudiciu, chiar alin. 2 de la art. 9 se referă la situația în care prejudiciul ar fi mai mare de o anumită sumă. De unde putem înțelege că cele de mai sus, alineatele de mai sus se referă la un prejudiciu, oricare ar fi el, dar la un prejudiciu. În fine, este o altă discuție. Deci plata poate constitui o apărare. Acum, pe legea nouă, beneficiază cel care plătește până la primul termen de judecată, dacă s-a menținut acest moment, jumătate din limita de pedeapsă, dar înainte, și cu privire la faptele petrecute sub legea veche este discutat, sigur, pe legea mai favorabilă, dar în acel caz în care prejudiciul era sub 50.000 de euro și se plătea, atrăgea amenda administrativă, deci era efectiv o cauză de nepedepsire totală și atrăgea înlocuirea răspunderii penale cu amenda administrativă. Acum, în practică, chiar e bine că ai deschis subiectul acesta că suntem toți aici, din punctul meu de vedere e lege de drept penal substanțial, legea mai favorabilă se aplică retroactiv. Problema e că în procedura penală actuală, care se aplică imediat, nu mai există temei de amendă adminstrativă, mai funcționează sau nu cauza de nepedepsire constând în plata, în termenul prevăzut de lege, a prejudiciului sub 50.000 de euro.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu o mică divergență de opinie, în momentul în care contribuabilul este în control și au fost sesizate autoritățile nu mai poate să existe o bună-credință și o depunere a declarațiilor rectificative de bunăvoie, că nu prea mai suntem în varianta de bunăvoie și nu mai suntem în varianta de proprie inițiativă, că le depunem ca să scăpăm fie de controlul fiscal, fie de urmărirea penală. În ceea ce privește cauzele de nepedepsire, într-adevăr, până de curând, Legea 241/2005 prevedea o cauză de nepedepsire, raportat la cuantumul prejudiciului constatat, această cauză a dispărut, lege penală mai favorabilă într-adevăr că este lege de drept substanțial, fără aplicare amenzii.

Antoniu OBANCIA: Deci, e chiar mai bine.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Nu-i așa? Întotdeauna legea penală este mai bună pentru presupușii infractori. În ceea ce privește cauzele de nepedepsire, ca și posibilitatea renunțării la urmărire penală și a acordului de vinovăție, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală. Cred că aceste instituții țin de individualizare, iar la momentul actual, faptul că nu mai avem cauze de nepedepsire, nu putem acord de recunoaștere, nu putem renunțare la urmărire, ca politică penală înseamnă că tratăm orice posibil suspect de evaziune fiscală, la fel, indiferent dacă avem o infracțiune de 2.ooo lei, fie că avem o infracțiune de milioane de euro, avem două posibilități: fie constatăm că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și atunci ajungem în varianta clasare, deci, nu se pune problema de răspundere penală, fie îl trimitem în judecată.

Andrei SĂVESCU: Asta nu e bine.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Da, având în vedere că evaziunea fiscală este o infracțiune construită raportat la un element patrimonial clar și că scopul incriminării, într-o mare măsură, este de a readuce la bugetul de stat sumele care au fost sustrase, cauze de nepedepsire în vederea achitării prejudiciului, precum și forma de acord de recunoaștere în care una dintre condiții ar fi achitarea prejudiciului, cred că ar genera o colectare mai mare a impozitelor și taxelor și o recuperare mai mare a prejudiciului și posibil că am putea să diferențiem pe circumstanțe personale între infractori, că altfel îi tratăm pe toți la fel.

Andrei SĂVESCU: Dar am curiozitate, apropo de vinovăție, există vreodată discuții în legătură cu contabilii din firme sau firmele care țin contabilitatea? Adică mă gândesc că dacă lucrurile nu sunt în regulă în contabilitate, primul care se ocupă de asta este contabilul, iar contabilul ar trebui să arate „Domnule, stai puțin, eu i-am cerut omului să-mi dea, să nu știu, și nu mi-a dat” sau contabilii au asigurări sau se merge direct pe administratorul firmei, care, se poate întâmpla să fie depășit de complexitatea situațiilor contabile pe care nici nu le înțelege, tabelele alea, el vinde, cumpără, acum ce a apărut în contabilitate..Dumnezeu cu mila! Sau contabilii sunt separat, avem o cauză de exonerare de răspundere legală sau e o practică?

Mihai HOTCA: Sunt două aspecte, dacă îmi permiteți. Primul dintre aspecte: atunci când discutăm, cum s-a spus mai devreme, de o neglijență, o neatenție, imprudență sau chiar intenție indirectă, n-avem infracțiune de evaziune fiscală, înseamnă că ne situăm pe teren contravențional sau al ilicitului strict fiscal. Referitor la aplicarea legii în timp, dacă e vorba despre infracțiuni de evaziune fiscală, comise până la intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013, prin care a fost modificat articolul 10, cel care prevedea cauza de nepedepsire menționată, deci dacă e vorba de asemenea infracțiuni, se aplică norma tranzitorie din Legea nr. 255/2012 de punere în aplicare a Codului de procedură penală, e posibilă amenda administrativă în continuare, pentru faptele săvârșite anterior. Avem normă tranzitorie specială, deci nu e nevoie să ne referim la prevederile art. 16 din actualul Cod de procedură penală. S-a spus mai devreme „Cum facem delimitarea dintre ilicitul penal și ilicitul strict fiscal?”. În afară de ceea ce s-a spus până acum, aș vrea să spun că, până la urmă, e o chestiune de probă și, așa cum spuneau romanii, Idem est non esse et non probari, nu s-a probat scopul special avut în vedere, sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, discutăm despre altceva, o eroare, o greșeală sau chiar o nesăbuință, atunci avem ilicit strict de natură fiscală. Pe de altă parte, evaziunea fiscală, ține de esența ei să fie văzută ca o rea-credință din punct de vedere subiectiv al contribuabilului. Cum spunea un judecător american, „Nu poți să-i pretinzi contribuabilului să plătească maximul de impozite și taxe”, ce a vrut să spună, de fapt? Că dacă el își așează cheltuielile și veniturile în așa fel încât plătește mai puțin, nu-i nicio problemă, aceasta nu este o evaziune fiscală sancționată. Toate celelalte sigur că da, sunt sancționabile fiscal sau penal.

Antoniu OBANCIA: Să răspundem într-o secundă la întrebarea cu contabilii. Ei sunt autorii elementului material că ei fac acele operațiuni în contabilitate, pe art. 9 lit. c) – evidențierea în actele contabile, cine face evidențierea? Patronul? Nu. Contabilul. Se pune problema procesual, contabilul poate să fie martor, poate să fie complice, în dreptul penal există teoria autorului, în sensul de persoana care are o voință determinată asupra faptei, că altfel doar contabil ar răspunde pentru evaziune fiscală. Și cam acestea sunt problemele care se pun în legătură cu contabilii.

Andrei SĂVESCU: Două chestiuni: una legată de probatoriu și, apoi, aș vrea să trecem și s-o rugăm pe doamna judecător să ne dea câteva lămuriri la măsurile asigurătorii. Dar, în legătură cu probatoriul acestor infracțiuni de evaziune fiscală, voiam să vă întreb dacă în afară de prezumții, că prezumțiile sunt mijloace de probă, dacă intenția de sustragere se probează și cu altceva în afară de prezumții? Adică ai făcut ceva, ai plătit mai puțin, se prezumă că intenționat ai făcut asta, dar în afară de această probă – prezumțiile, se mai folosesc și alte mijloace de probă sau e dificil de probat o asemenea infracțiune sau e ușor?

Alexandra LĂNCRĂNJAN: E evident că nu mergem doar pe prezumții.

Andrei SĂVESCU: Cu privire la intenții, la latura subiectivă vreau să spun.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Prezumțiile sunt permise, dar dacă se coroborează cu alte probe administrate în mod legal.

Andrei SĂVESCU: Da, dar întrebarea mea este dacă cu privire la intenție se folosește și altă probă, în afară de prezumție.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Absolut.

Andrei SĂVESCU: Înțeleg că se folosesc tot felul de probe pentru elementul material.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Putem să audiem contabilul, după cum spunea colegul nostru.

Ionuț DOBRINESCU: Da, doamna procuror, noi aici insinuăm ceva. Noi suspectăm că ne ascultați telefoanele, cu mandat, desigur.

Andrei SĂVESCU: Eu nu insinuam așa ceva.

Ionuț DOBRINESCU: Știți că tot clienții noștri, în fiscal, când au să ne destăinuie ceva, de frică că se interpretează sau că sunt ascultați, își lasă telefoanele afară? Vi se pare normal?

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Dacă dumneavoastră ați fi un avocat de drept penal, ar fi protejată discuția dumneavoastră.

Ionuț DOBRINESCU: Nu, ar trebui să fie protejată și această discuție, e vorba de interpretări legale. Eu țin să vă spun că ai terminat toate concluziile de ordin fiscal pe un caz, poți să treci să-l administrezi în penal pentru că nu numai mijloacele de probă diferă, dar și jocul prezumțiilor, vedeți, una este e să construiești cazul de la zero, cum se întâmplă în penal, unde învinuitul va tăcea, și are tot dreptul s-o facă, așteptând să se administreze probe, și cu totul alta este să fii deja suspectat sau călcat de o Direcție care nu are personalitate juridică, se cheamă Antifraudă.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu precizarea că dreptul fiscal și dreptul penal, deși fac parte din dreptul public, au alte reguli de administrare a probatoriului, iar în ceea ce privește intenția, se utilizează, într-adevăr, toate probele pe care le prevede Codul de procedură penală. În mod constant, se audiază martori, se analizează toată activitatea economică a societății. În momentul în care construiești sau înregistrezi o societate care nu are niciun fel de altă activitate decât cea frauduloasă, intenția nu știu dacă trebuie probată dincolo de acest punct. Există o teorie cu privire la modalitatea în care este evidențiat elementul subiectiv în infracțiunile de evaziune fiscală, dacă ea este o răspundere juridică obiectivă, de unde s-ar prezuma că întotdeauna le facem cu intenție, dar nu, în mod constant, în practică, în materie penală, se demonstrează elementul intențional, evident, plecând și de la prezumțiile care sunt acceptate de Codul de procedură penală.

Andrei SĂVESCU: Plecând și terminând.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Nu, nu chiar.

Mihai HOTCA: Cred că ne-ați întins o capcană. Defapt, singura prezumție prevăzută de Codul de procedură penală este prezumția de nevinovăție. Dacă la asta v-ați referit, înseamnă că funcționează prezumțiile în materie penală, dar eu știu că adevărul se stabilește pe bază de probe.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu precizarea că în materie penală, dincolo de prezumția de nevinovăție, care este întotdeauna respectată până la condamnare, sunt permise și prezumțiile de fapt, dacă ele sunt completate cu celelalte probe, prezumții de fapt care nu au nicio problemă nici măcar în materia respectării drepturilor omului, cum, în mod constant, Curtea de la Strasbourg a precizat. Prezumția de fapt este un element absolut necesar pentru ca anumite lucruri, de exemplu trecerea frontierei cu o tonă de țigări de contrabandă, putem să presupunem că cel care le transportă așa incipient, știa că sunt netimbrate, evident, organele de urmărire penală urmând să desfășoare activitățile prevăzute de Cod, audiere martori și alte lucruri, depinde de faptă, dar se pot baza și pe acea prezumție de fapt, atâta timp cât nu depășim care este rolul ei în probatoriu.

Mihai HOTCA: De fapt, discutăm de interpretarea probelor, până la urmă.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Absolut.

Mihai HOTCA: N-avem, ca în civil, anumite prezumții, cum este prezumția..

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Prestabilite, nu.

Mihai HOTCA: Sigur că da, asta am vrut să subliniez.

Andrei SĂVESCU: Înțeleg că oamenii sunt cercetați, ceea ce este foarte draguț. Se întâmplă, însă, ca ei să facă business și să se instituie niște măsuri asigurătorii pentru ca să-i ia banii, dacă se poate, adică dacă nu cumva Fiscul a blocat conturile, se face asta în penal, și aș vrea s-o rog pe doamna judecător să intervină, de la Maramureș, doamna judecător doctor Codruța Alb, să ne spună cum este cu instituirea și, poate, chiar și cu contestarea măsurilor asigurătorii, mă refer la cele pe noul Cod de procedură penală pentru că la un moment dat a fost o discuție, dacă nu cumva sechestrul penal pe bunuri aflate în procedura de executare silită, chiar a fost un articol publicat de Traian Briciu și Andra Ilie pe JURIDICE.ro, acum ceva vreme, dacă nu cumva acest sechestru ar trebui să intre în procedura de executare silită, adică dacă nu cumva statul ar trebui să fie unul dintre creditori, s-a făcut o discuție cum ar trebui să fie făcute lucrurile. Ce părere aveți, doamna judecător?

Codruța ALB: Pornind de la discuțiile pe care le-am auzit înainte și nu am vrut să intervin tocmai pentru că nu am de apărat niciuna dintre pozițiile prezentate, cred, totuși, că evaziunea fiscală, așa cum a fost semnalată de Comisia Europeană, ca fiind la un procent de 16,2% din PIB, din PIB-ul României, cumva, ar trebui să fie recuperată, și atunci cred că statul este îndreptățit, oarecum, să ia măsuri inclusiv în cursul procesului penal de indisponibilizare a unor mobile sau imobile, asta plecând și la dispoziția din Legea evaziunii fiscale, unde în art. 11 se prevede în mod expres instituirea cu caracter de obligativitate a măsurilor asigurătorii, în situația în care este săvârșită infracțiunea de evaziune fiscală. Pornind de la această prevedere legală, m-am gândit să prezint foarte succint cadrul legal actual care ……………………… și contestarea lor.

Andrei SĂVESCU: Da, 249 și următoarele.

Codruța ALB: Exact. Acum, legiuitorul a prevăzut în mod expres că aceste măsuri au ca scop, și acest scop era prevăzut și anterior, evitarea sustragerii sau înstrăinării, a distrugerii sau ascunderii bunurilor mobile sau imobile în privința cărora se poate dispune ulterior o măsură a confiscării extinse sau a confiscării speciale, ori pot fi avute în vedere ca și o garanție pentru recuperarea prejudiciului, a pagubei ori pentru achitarea pedepsei amenzii, în situația în care va fi dispusă astfel de pedeapsă sau plata cheltuielilor judiciare. Acum, ce vreau să subliniez, pentru că am văzut și în practica judiciară, și la nivel de discuții în doctrină, măsurile asigurătorii, în cursul procesului penal, nu se pot institui asupra bunului unui terț decât în situația în care se intenționează că acele bunuri pot constitui, ulterior, obiect al măsurii confiscării extinse. Mă auziți?

Andrei SĂVESCU: Da, acum vă auzim bine, am avut mici întreruperi. Acum vreau să vă întrerup și eu, în afară de mica întrerupere tehnică, curiozitatea mea este dacă eu am un debitor și încerc să-l execut silit, habar n-am că el are probleme penale sau prietenii lui au probleme penale, e posibil eu să fiu în curs de executare silită a unui imobil, să spunem, și să vină Parchetul și să pună sechestru bunul debitorului meu pentru că un prieten de-al lui a făcut nu știu ce cu acest debitor al meu, adică mi se pare că asta m-ar insecuriza foarte tare, sau statul vine ca un creditor la executor, printre alții? Sau e un privilegiu legal, un privilegiu suplimentar? Că e problemă asta, eu cred că am contractat cu cineva și îl execut, mi se pare că este solvabil, îl execut și mă trezesc că frate-su a făcut ceva și i se sechestrează bunul debitorului meu, se întâmplă așa ceva în practică?

Codruța ALB: Până acum, n-aș vrea să intru într-o dispută sau într-o polemică, nu cred că în afară de rang, vreuna dintre măsurile asigurătorii au prioritate că sunt instituite de un organ al statului în fața unui particular. În aceste condiții, se aplică dispozițiile care guvernează materia respectivă. Ceea ce vreau eu să subliniez este faptul că, la momentul actual, în faza camerei preliminare și a judecății, luarea măsurii nu poate fi contestată, ceea ce se poate contesta este doar modalitatea de aducere, dar la îndeplinirea măsurii asigurătorii. Acest aspect mi se pare, așa cum am mai spus, un regres extraordinar în ceea ce privește previzibilitatea legii, caracterului previzibil care este subsumat dreptului la un proces echitabil pentru că legislația anterioară prevedea o cale de atac și, în situația în care s-a luat o măsură asiguratorie, sub imperiul vechii legi, în cursul urmăririi penale, practic, în acest moment, suspectul/inculpatul sau orice altă parte este lipsită de o cale de atac prin care să conteste legalitatea măsurii. Și de aici au intervenit în practică o serie de probleme și jurisprudența, deja, oferă o paletă mult prea vastă de soluții, nu știu dacă ați fi interesați să vă prezint cam la ce poate duce acest vid legislativ.

Andrei SĂVESCU: Suntem, suntem.

Codruța ALB: Pentru că am remarcat că, fiind formulate contestații împotriva ordonanței procurorului prin care a fost dispusă o măsură asiguratorie în cursul urmăririi penale, așa cum am zis, sub imperiul vechii legi, ajunși acum în cursul judecății, sunt instanțe care trimit cererea la judecătorul de drepturi și libertăți pentru a se pronunța asupra acestei contestații întrucât există singura variantă legală de a se ataca măsura asiguratorie, sub aspectul legalității luării, la judecătorul de drepturi și libertăți. Problema este că deja suntem în faza judecății și acest lucru este inadmisibil, din punctul meu de vedere, ca un alt organ cu atribuții jurisdicționale, cum este judecătorul de drepturi și libertăți, să intervină în soluționarea unei cereri într-o cauză care se află în stadiul judecății. Deci, din această perspectivă, soluția mi se pare oarecum nebazată pe dispozițiile legale și de aici a apărut o și mai mare confuzie pentru că am regăsit, tot la nivel jurisprudențial, și situația când aceste contestații au fost calificate de organele judiciare ca și cereri de restituire a bunurilor formulate în baza art. 255 Cod procedură penală, actualul Cod. Ori mi se pare o confuzie destul de mare între instituții pentru că vorbim de două situații și două premise legale total diferite. 255 Cod procedură penală are în vedere restituirea unor bunuri mobile, exclusiv unor bunuri mobile care au fost ridicate de la suspect sau de la inculpat, în cursul urmăririi penale și se dispune restituirea acelor bunuri către partea vătămată sau către persoana care pretinde că are un drept asupra acelui bun. În niciun caz, acea procedură reglementată de 255 Cod de procedură penală nu are în vedere contestarea legalității măsurii.

Andrei SĂVESCU: Nu vi se pare că asemenea debușee găsite în practică sunt, de fapt, reacții ale judecătorilor? Probabil că judecătorii miros, simt că nu este în regulă cu reglementarea legală din perspectiva art. 13 din CEDO – Dreptul la un remediu efectiv și chiar 6, și atunci încearcă să găsească niște soluții ca să existe o posibilitate de a te adresa efectiv unei instanțe naționale, pe art. 13 – Dreptul la un remediu efectiv. Mă gândesc că poate de-aia jurisprudența încearcă să găsească soluții, ca să evite condamnări la CEDO.

Codruța ALB: Acum, distincția între ceea ce reglementează 250, ca și cadru de contestare a măsurilor asigurătorii, și 255 care privește restituirea unor lucruri ridicate de la suspect sau inculpat, așa cum am spus, sunt total diferite ca și instituții de drept procesual, plecăm de la premise diferite, deci nu avem cum să facem o combinație a acestor dispoziții doar pentru a salvgarda într-un fel ceea ce legiuitorul s-a gândit să facă.

Andrei SĂVESCU: Dar judecătorii să salvgardeze omul, încearcă să-i dea, totuși, o cale de atac, ceva. Nu știu ce spun colegii de penal, dar și mie mi se pare că e un pic trasă de păr chestiunea respectivă, dar judecătorul încearcă să meargă pe niște articole ca să nu se încalce art. 13 din CEDO.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Dacă tot ai adus vorba de CEDO, odată cu referire la obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cazul evaziunii fiscale, deși sunt procuror, nu trebuie neapărat să mă bucur de prevederi care nu sunt în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Măsurile asigurătorii sunt ingerințe în drepturile persoanei suspectate. În speță sunt limitări ale dreptului de proprietate. Limitările dreptului de proprietate, în practica constantă a Curții de la Strasbourg, nu sunt permise decât cu anumite condiții, în niciun caz în mod automat și în niciun caz în mod nemotivat, astfel încât ele trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie proporționale cu scopul urmărit și, de aceea, faptul că o lege internă prevede un automatism, în momentul în care este contrar legislației europene, în baza Constituției, legislația europeană are o aplicare directă, motiv pentru care aș recomanda să nu se aplice automat măsuri asigurătorii, nici măcar în cazul evaziunii fiscale, iar în ceea ce privește contestarea, într-adevăr, luarea acestor măsuri privește un drept civil al persoanei. În mod constant, Curtea de la Strasbourg a decis că ar trebui să existe un mecanism eficient în sistemul judiciar, prin care să se poată contesta măsurile care reprezintă ingerințe în viața privată sau în alte drepturi.

Andrei SĂVESCU: Eu sunt foarte de acord, dar doamna judecător ne semnalează faptul că săracii judecători, sesizând probleme cu art. 13, pe de altă parte, nu pot să genereze căi, căi de contestare, și atunci încearcă să meargă pe niște încadrări, nu-i așa, doamna judecător? Înțeleg bine? Pe niște încadrări care au niște căi de contestare sau nu? Nu pot să invoce direct CEDO, și atunci ce să facă, să nu ia măsura? Pentru că măsura, totuși, trebuie luată, măsura n-are cale de atac.

Codruța ALB: În ceea ce privește luarea măsurii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanță, nu există nicio cale de atac. Deci, cu privire la legalitatea luării acestei măsuri, legiuitorul român nu a înțeles să prevadă o cale de atac distinctă. Dacă în ceea ce privește faza judecății, ar mai putea exista o soluție salvatoare, ca să zic așa, în sensul că odată cu atacarea sentinței la finalul primului ciclu procesual, se poate ca în judecata în apel să se analizeze și acea hotărâre prin care s-a dispus asupra acestei măsuri, în ceea ce privește procedura camerei preliminare, clar, nu există niciun control cu privire la legalitatea luării măsurii, aici văd o problemă destul de periculoasă pentru că poate fi prejudiciabilă pentru cetățean, în condițiile în care va trebui extrem de bine motivată luarea măsurii, indiferent de organul judiciar care dispune această măsură, din perspectiva scopului pentru care se ia această măsură, așa cum am subliniat chiar la început, un sechestru asupra bunului unui terț nu poate instituit decât în situația în care acel bun poate fi, ulterior, supus măsurii confiscării. Altfel, sechestrul asupra bunului terțului este nelegal.

Andrei SĂVESCU: Da, dar se face.

Codruța ALB: Bun, problema este că în cameră preliminară o faci fără citarea părților, o faci fără avocat, o faci fără prezența persoanei care va fi vizată în mod direct și, ulterior, nici nu se poate contesta luarea acelei măsuri. Deci, acesta este un aspect pe care voiam să-l subliniez și așteptam să văd care este și părerea celorlalți invitați ai dumneavoastră, tocmai plecând de acest vid legislativ pe care nu știu exact cum ar putea să-l suplinească instanțele de judecată prin pronunțarea hotărârilor, neavând la îndemână niciun fel de pârghie legislativă.

Andrei SĂVESCU: Probabil, legiuitorul fiind un om bun, cum am statuat deja, probabil se uită la dezbatere și o să ia măsuri de urgență.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Sau putem să așteptăm prim hotărâre a instanțelor sesizate cu o astfel de cerere prevăzută de legea internă de aplicare directă a jurisprudenței și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Andrei SĂVESCU: Așteptăm un judecător curajos. Doamna judecător, aș vrea să vă mai întreb o chestiune, în altă ordine de idei, cum vedeți corelația de care s-a discutat ceva mai devreme, dintre infracțiunea prevăzută la 9, lit. a) și celelalte, b), e), g)?

Codruța ALB: În ce sens? Presupun că dacă aș aprecia că este vorba de o infracțiune continuată sau un concurs de infracțiuni.

Andrei SĂVESCU: Da, dacă sunt mai multe infracțiuni sau e evaziune fiscală cu niște variante, că de fapt asta era discuția, înțeleg că de asta depinde soluția.

Codruța ALB: Bun, o să răspund acum ca un jurist, nu încercați să emit păreri ca ulterior să-mi fie imputate, să spun așa.

Andrei SĂVESCU: Nu discutăm în spețe, e o discuție științifică.

Codruța ALB: Categoric. Eu cred că este vorba despre un concurs de infracțiuni, avem de a face cu acțiuni distincte și acțiuni diferite, incriminate distinct, care, fiecare în parte, reprezintă conținutul unei infracțiuni, dar rezoluția infracțională, nu pot să apreciez că este infracțiune unică, în raport de fiecare modalitate, și atunci, părerea mea este că avem un concurs de infracțiuni.

Andrei SĂVESCU: S-a conturat această idee, mă bucur că sunteți de acord cu toții, și domnul profesor avocat Hotca susține același lucru.

Mihai HOTCA: Da, eu am susținut că este infracțiune continuată.

Andrei SĂVESCU: Aa, pardon!

Mihai HOTCA: Și am aplicat prima metodă de interpretare folosită în interpretarea legii, metoda de interpretare litarală.

Andrei SĂVESCU: Cuvântul „evaziune fiscală, e același cuvânt.

Mihai HOTCA: Exact, infracțiuni de evaziune fiscală.

Andrei SĂVESCU: Infracțiuni de evaziune fiscală.

Mihai HOTCA: Da, în fine. Sigur, opiniile sunt posibile, argumente există și într-un sens și în altul, dar cred că întrebarea dumneavoastră mai punea o problemă: corelația dintre infracțiunea prevăzută la litera a) și celelalte infracțiuni. Practic, ce se întâmplă în situația în care, de pildă, o faptă de omisiune a evidențierii în tot sau în parte, în actele contabile, a unor operațiuni sau unor venituri, înseamnă și o ascundere a sursei impozabile, vom reține un concurs într-o asemenea ipoteză? Evident că nu, de ce? Pentru că avem un concurs de texte. Lit. a) este o literă de rezervă, dacă vreți, este o normă generală în raport cu celelalte. Ori de câte ori este realizat conținutul vreuneia dintre infracțiunile prevăzute mai jos, de la lit. b) la g), nu vom putea avea pe aceeași situație de fapt și încadrare în ceea ce privește lit. a).

Andrei SĂVESCU: Am înțeles, pe mine m-ați convins. Acum să nu îmi luați în nume de rău aceste întrebări, eu nu sunt specialist în așa ceva și încerc să aflu. O altă chestiune care mă interesează foarte mult și care mi se pare captivantă, din perspectiva TV, e legată de arestarea pe care o văd, arestări pe evaziune cred că mai puțin văd la televizor, cum este cu arestarea pentru evaziune fiscală? Adică omul este arestat ca să nu mai facă evaziune, e un ins periculos, înțeleg, și am văzut arestări, la televizor, în grup, adică oamenii s-au organizat ca să facă evaziune fiscală, și atunci sunt luați cu toții și ridicați, probabil indiferent de aportul la săvârșirea infracțiunii, nu înțeleg. Poate cineva să ne spună ce vedem la televizor? Vedem arestări foarte interesante pe evaziune fiscală.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu precizarea că vezi comunicate de presă, și nu arestări.

Andrei SĂVESCU: Arestările, probabil că sunt în camera procurorului.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: În camera judecătorului.

Andrei SĂVESCU: Da.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Căci, cumva, judecătorul arestează. Arestările în caz de evaziune fiscală, cred că se supun acelorași reguli ca pentru orice altă infracțiune, ele trebuie să fie în concordanță cu scopul pentru măsurile preventive și raportat la circumstanțele reale și personale. Sunt convinsă că colegul meu avocat are altă opinie.

Antoniu OBANCIA: Da, din păcate, evaziunea fiscală intră într-o enumerare a alin. (2) din art. 223, acel articol care a fost suficient de mult criticat, n-aș mai relua subiectul, pentru ambiguitate. Adică avem o dată cazurile de arestare din 223, alin. (2) și, apoi, în plus față de acelea, înțelegem că în plus dat fiindcă legiuitorul a simțit nevoia unui alineat separat, o enumerare de infracțiuni grave, între care regăsim și evaziunea fiscală, dar în această enumerare, avem, separat de conjuncția „și”, o suită întreagă de alte condiții, adică dacă, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a anturajului și a mediului din care provine făptuitorul, se apreciază că lipsirea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol.

Andrei SĂVESCU: Adevărul e că anturajul te strică.

Antoniu OBANCIA: Adevărul e că te poate salva. Cel puțin în apărările pe asemenea gen de spețe, nu trebuie să ne limităm doar a vedea că evaziune fiscală figurează în această enumerare, ci trebuie apreciat, cântărit o dată în plus, pentru că textul prevede în mod explicit toate aceste circumstanțe personale ale inculpatului. Acum, de specificul arestării preventive în cauze de evaziune fiscală, ar fi de notat câteva aspecte, foarte pe scurt. În primul rând, așa cum spuneai, Andrei, sunt cazuri de grupuri de inculpați propuși pentru arestare, uzual, în asemenea cazuri, avem și acuzații de constituire/sprijinire/aderare la un grup infracțional organizat și prejudiciul este, de obicei, mare, adică ceea ce vedem la televizor atrage, în primul rând, prin mărimea prejudiciului, milioane de euro.

Andrei SĂVESCU: Am primit și o întrebare din public, în legătură cu asta, dar vă las să terminați.

Antoniu OBANCIA: Prejudiciul acesta este estimat la un stadiu incipient al anchetei și este estimat colectiv, nedefalcat pe inculpați. Sigur că o perioadă de timp, mai mult sau mai puțin îndelungată, Parchetul va invoca drept, aș spune, figurativ, evident, o scuză cu privire la nedefalcarea prejudiciului sau la necuantificarea cu exactitate a prejudiciului, stadiul acesta incipient al anchetei, sigur că suntem la început, vom vedea, dar deocamdată e cazul să propunem arestarea pentru că există pericol, cel puțin, se susține că la nivel de suspiciune rezonabilă, fapta s-ar fi comis. Acum, sigur că orice cauză cu arestat presupune urgență în soluționarea acesteia, de aceea organele de urmărire penală preferă în acest stadiu, repet, incipient al anchetei, raportul de constatare tehnico-științifică. Însă, acest raport nu poate servi multă vreme ca temei al acuzației pentru că deseori, spre exemplu, el este întocmit chiar de către specialiști ANAF, deci, mai nou, specialiștii nu sunt doar cei din cadrul Parchetului, ci pot fi și din afara acestuia, mai nou, însă, este uzitată foarte mult această prevedere și ce specialiști mai buni pot fi, în materie fiscală, decât lucrătorii de la ANAF, respectiv de la Antifraudă. Cu alte cuvinte, ajungem în situația ciudată ca ANAF-ul să facă plângerea penală, figurează și în chip de parte vătămată, parte civilă pentru că la o evaziune fiscală, statul este persoana vătămată și deleagă și doi specialiști pentru a comite proba, pentru a realiza tocmai proba care stă la baza acuzației, respectiv acel raport de constatare tehnico-științifică. Acum, sigur că procedura penală include, spre exemplu, la 172, alin. (12), un text foarte valoros, adică se spune acolo că în situația în care raportul de constatare este contestat de către părți, se va dispune o expertiză, formula este foarte atractiv-imperativă, în sensul că dacă inculpatul contestă raportul, se susține și obligația procurorului de a dispune o expertiză. Am văzut, însă, și pe bună dreptate, motivări din partea instanțelor de judecată, în sensul că aceste obiecții nu pot fi doar formale, ci viciile raportului de constatare trebuie să fie la modul serios și elocvent și convingător reflectate, așa încât să determine, într-adevăr, necesitatea unei probe de un alt calibru. Pentru a ma apropria de finalul discuției pe acest aspect, proba de un alt calibru-expertiza judiciară, sigur, nesuperioară, de ce, față de o constatare? Pentru că permite participarea experților consilieri din partea suspecților, inculpaților, permite o transparență în modul de lucru, permite inculpatului, prin expertul consilier care este, pe limbaj tehnic, un apărător al inculpatului, sigur, în limitele deontologiei profesionale, dar permite, în limbajul expertului oficial să explice acele apărări, acele situații de fapt pe care inculpatul vrea să le aducă în sprijinul său pentru a demonstra, spre exemplu, prejudiciu zero. Însă, proba cu expertiza nu prea este preferată de către organele de Parchet, întrucât este cronofaga, o expertiză pe un prejudiciu de milioane de euro, cu 50 de învinuiți, sigur că durează 2 ani, însă, până la urmă, dacă nu se face acum, înseamnă că se va delega instanței sarcina de a finaliza urmărirea penală, ceea ce, iarăși, este de neacceptat. Ce vreau să subliniez în final, este că, până la urmă, defalcarea prejudiciului va trebui făcută, și cât mai curând posibil, nu putem merge doar pe răspunderea solidară, în sensul că toți sunt complici, încă suntem la început, n-am putut să stabilim contribuția fiecăruia, dar toți, este cert, au creat acel prejudiciu de milioane de euro. Este util să defalcăm prejudiciul pentru că, iată, pe legea veche, dacă era sub 50.000 euro, aveam și o cauză care se menține, de nepedepsire, și chiar și în prezent, avem cauze de reducere a pedepselor, prin plata prejudiciului sau prin oferirea unor bunuri, chiar sume de bani consemnate la Cec, pe care chiar inculpatul să le prezinte cu recipisă la dosar, solicitând să se pună sechestru. Cu alte cuvinte, în domeniul în care vorbim de măsura arestării preventive, cea mai energică măsura restrictivă de libertate, în cursul cercetării, sunt situații care îl pot salva sau îl pot pune în libertate pe inculpat, din faptul că Parchetul a identificat și a securizat, în perspectiva reparării pagubei, cu suficiente bunuri, prin măsuri de sechestru sau că defalcat fiind prejudiciul și desprins fiind de ceilalți, poate avea o conduită care să-l deosebească față de ceilalți din lotul acesta, din grupul acesta confuz, prin faptul că, iată, poate consemna prejudiciul, a nu se înțelege prin consemnare, aici intrăm într-o altă discuție, plată, a nu se înțelege recunoașterea faptei, ci a se înțelege doar dorința ca în ipoteza în care va fi descoperită, prin probe științifice, o pagubă, aceasta să fie asigurată încă de la bun început și acest lucru să dea confortul judiciar, în sensul că și cercetat în stare de libertate, ancheta își va vedea foarte bine de mersul firesc.

Andrei SĂVESCU: Dacă îmi permiteți, am depășit cu deja o jumătate de oră timpul alocat, mai am o ultimă întrebare, cea care a venit prin mesaj de la un coleg de-al nostru, în legătură cu raportul între latură subiectivă și prejudiciu. Aș vrea s-o întreb pe doamna judecător și pe doamna procuror, special, și pe domnii avocați, cum se defalcă prejudiciul între coinculpați? Că vorbeați de prejudiciu de milioane de euro. După latura subiectivă sau după câți bani a băgat în buzunar fiecare, după partea de prejudiciu pe care și-a însușit-o. Eu, dacă aș fi judecător, n-aș ști cum să le cer prejudiciul coinculpaților, dacă după vinovăție sau după cât au băgat în buzunar, cum se procedează, de fapt? Poate pentru dumneavoastră este simplu, dar nu uitați că eu nu sunt în materie. Doamna judecător, dacă ne mai auziți.

Codruța ALB: Da, aud. În niciun caz după latura subiectivă. Oricum vorbim de evaziune fiscală ca și infracțiune, în condițiile în care fiecare dintre infractori, pentru că inculpații pot avea calități diferite de participație, au săvârșit infracțiunea, așa cum se spunea mai devreme, cu forma de intenție directă a vinovăției. Așa că rămâne exclusiv ca activitatea materială a fiecăruia să fie determinată în stabilirea prejudiciului, problema este că dacă am o faptă unică, nu am cum să trec peste regula solidarității, în acoperirea prejudiciului. Și cred că am răspuns

Andrei SĂVESCU: Aa, deci plătește cel mai avut, practic. La solidaritate plătește cel mai avut și are regres civil, bineînțeles, apoi, probabil cu taxe de timbru împotriva celorlalți.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Activitatea fiecăruia dintre suspecți și inculpați este determinată în urmărirea penală, motiv pentru care, răspunderea penală fiind personală, fiecare va răspunde pentru fapta proprie, adică nu-i luăm pe toți la grămadă.

Andrei SĂVESCU: Dar prejudiciul este comun, asta întreabă colegul nostru care ne-a trimis mesajul, cum se face defalcarea prejudiciului între coinculpați? Concret. Eu n-aș ști s-o fac, chiar sunt foarte curios.

Mihai HOTCA: Legal, este simplu. Dacă avem autor, coautor și participanți la una și aceeași infracțiune, potrivit Codului civil, aceștia răspund solidar.

Andrei SĂVESCU: Solidar înseamnă în parți egale pe Codul civil, adică răspund solidar și apoi se împarte pe fiecare, în părți egale.

Mihai HOTCA: Între ei.

Andrei SĂVESCU: Între ei, dar nu regres.

Mihai HOTCA: Între ei și raport de persoana vătămată care s-a constituit parte civilă. Dacă avem infracțiuni diferite. Atunci prejudiciul se va defalca pe infracțiuni, să presupunem, într-un exemplu, că sunt comise două infracțiuni de evaziune fiscală, vom avea două prejudicii. Pentru prejudiciul aferent primei infracțiuni, vor răspunde autorul, coautorii, eventual și ceilalți participanți la infracțiunea respectivă, pentru cealaltă infracțiune, evident, cei care și-au adus contribuția la săvârșirea acele infracțiuni. Vorbesc legal. În practică, sigur, rămâne de văzut.

Andrei SĂVESCU: Se procedează potrivit legii, sunt convins, de aia și această întrebare, că înțeleg că lucrurile sunt foarte clare.

Antoniu OBANCIA: Deci, după firmă se mai face defalcarea, unde ai fost administrator, la care dintre firme, dacă vorbim de mai multe firme.

Alexandra LĂNCRĂNJAN: Cu precizarea că depinde care este încadrarea stabilită în frauda carusel, că dacă reținem un 9 c) cu care sunt total de acord, în varianta fraudei carusel, depinde ce reții pentru toate societățile cu comportament de tip fantomă. De obicei, se reține o complicitate la 9 c), în momentul în care s-au constituit societățile de tip fantomă, ceea ce ne duce la o singură infracțiune de evaziune fiscală. Mai depinde și de câte acte materiale a săvârșit fiecare. Într-adevăr, dacă avem o infracțiune unică, cu un singur act material și cu complice, societatea de tip fantomă, răspund solidar, dacă avem mai multe acte materiale la autor, adică am băgat facturi fictive de mai multe ori, prin aceleași fantome, trebuie să determinăm la câte acte materiale a participat fiecare complice, în cazul ăsta, fiecare societate de tip fantomă, și atunci prejudiciul este proporționat.

Mihai HOTCA: Ceea ce am spus mai devreme suportă o mică amendare, în sensul că dacă discutăm de infracțiuni care se încadrează în ceea ce se numește unitate legală infracțională, de exemplu, infracțiune complexă sau infracțiune continuată, despre care am discutat mai devreme, sigur că da, discutăm pe fiecare componentă în parte a infracțiunii respective. Astfel, dacă avem, de pildă, reunite două infracțiuni, două fapte distincte în conținutul unei infracțiuni continuate, evident că fiecare dintre participanți și autorul sau coautorii, cum am spus mai devreme, vor răspunde pentru prejudiciul efectiv produs sau la producerea căruia au contribuit într-un fel sau altul. Deci, discutăm, dacă vreți, de o defalcare, chiar și în interiorul unei infracțiuni, dar care nu intră în conceptul de unitate naturală, ci putem discuta de o formă de unitate legală infracțională.

Andrei SĂVESCU: Vă mulțumesc foarte mult, cu scuze pentru depășirea timpului, deși, nu cred că e nevoie de scuze pentru că emisiunea a fost foarte urmărită, dezbaterea a fost foarte urmărită. Vreau să vă mulțumesc pentru participarea la dezbaterea din această seară și sper să ne vedem și cu alte ocazii, de exemplu, o temă interesantă ar putea să fie „Criminalitate cu studii inferioare: Tâlhăria”, să spunem, deși este o infracțiune urâtă, nu că evaziunea fiscală ar fi frumoasă. Vă mulțumesc încă o dată, stimați colegi din panel, vă mulțumesc și dumneavoastră, stimați participanți la dezbatere, în special unui speaker apreciat, care se află aici alături de noi! Vă mulțumesc, doamnă judecător de la Maramureș, și în ultimul rând, vă mulțumesc dumneavoastră, stimați colegi care ne-ați urmărit online, fără de care JURIDICE.ro n-ar fi așa cum este! O seară bună vă dorim! [/restrict]

---

Motto
Teorema lui Matei (7 ani): Taxa e ceva ce nu-ți place și, dacă vrei, poți să scapi.
Lema lui Andrei (5 ani): De taxă poți scăpa, dar de procurori ba.

Tematică
– Condiții și cauze pentru infracționalitatea economică
– Infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de rezultat sau de pericol?
– Încadrarea juridică a pluralității de fapte de evaziune fiscală comise de aceeași persoană
– Frauda tip carusel și încadrarea juridică a acesteia
– Corelația infracțiunilor de evaziune fiscală cu infracțiunea de contrabandă
– Implicațiile abrogării cauzelor de nepedepsire
– Probleme de incriminare și dificultăți în probatoriu
– Raportul dintre contestația împotriva impunerii fiscale și cercetarea pentru evaziune fiscală
– Instituirea și contestarea măsurilor asigurătorii, în viziunea noului Cod de procedură penală (art. 249-256), pornind de la obligativitatea instituirii unor astfel de măsuri în baza art. 11 din Legea evaziunii fiscale nr. 241/2005
– Corelația între infracțiunea prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 și celelalte infracțiuni descrise în art. 9 (lit. b)-g))
– Arestarea pentru evaziune fiscală; aspecte specifice în caz de acuzație de grup infracțional organizat având ca scop evaziunea fiscală
– Importanța laturii subiective și a prejudiciului; defalcarea prejudiciului între coinculpați
– Necesitatea modificării dispozițiilor privind renunțarea la urmărire și acordul de recunoaștere a vinovăției în cazul evaziunii fiscale