Ca și cum nimic nu s-a(r fi) întâmplat: repunerea părților în situația anterioară (ediția 52). VIDEO+Transcript
Participarea în sală este rezervată membrilor și invitaților.
[restrict]
Bogdan DUMITRACHE: Bună seara! Tot etajul 8, Camera de Comerț și Industrie a României. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat sau nu s-ar fi întâmplat, după caz: repunerea părților în situația anterioară, 4 invitați aici, la etajul 8, dar începem cu invitatul din Timișoara, doamna profesor Irina SFERDIAN – Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Drept și Științe Administrative, prima dată la Dezbateri. Și aș vrea să mai menționez un aspect care s-ar putea să fie relevant în ordinea discuțiilor, admițând că există o ordine, și anume doamna profesor Sferdian este și practician, și este notar public, și o să vedem dacă aspectele repunerii în situația anterioară se intersectează cumva cu ipostazele de notar public. Doamna profesor, mulțumim pentru că ați acceptat invitația!
Irina SFERDIAN: Vă mulțumesc pentru invitație!
Bogdan DUMITRACHE: Mai departe, București, instanță, Secția a IV-a Civilă, Tribunalul București, doamna judecător Roxana STANCIU, din nou la Dezbateri, am mai discutat și am mai dezbătut Ipoteca..o garanție reală?, Executarea împotriva instituțiilor publice, o executare din ce în ce mai puțin silită, fac referire la dezbateri pe care le regăsiți în arhiva Dezbaterilor, pe pagina Dezbaterilor, mulțumim pentru prezență!
Roxana STANCIU: Mulțumesc și eu pentru invitație!
Bogdan DUMITRACHE: Și lăsăm la final, dar nu în cele din urmă, un trident avocațial, dar nu numai avocațial pentru că la un moment dat apar și inserții de carieră universitară. Domnul profesor, dar și avocat, Bazil OGLINDĂ – Partner OGLINDĂ NEMEȘ VOICU, cumva de-al casei în sensul că este membru al Colegiului Curții de Arbitraj Comercial Intern și Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, am mai dezbătut împreună Denunțarea unilaterală a contractului, Apare când nu te mai aștepți și Arbitrajul. Un nou început. Mulțumim, domnule profesor!
Bazil OGLINDĂ: Vă mulțumesc și eu!
Bogdan DUMITRACHE: Revine domnul avocat Dan Rareș RĂDUCANU – Senior Partner STOICA & ASOCIAȚII, a „evacuat” împreună cu noi, s-a întrebat Cât de judiciară mai este rezoluțiunea și, la un moment dat, a simțit Lama rece a procedurii civile: nulitatea necondiționată. Domnule avocat, mulțumim pentru prezență!
Dan Rareș RĂDUCANU: Mulțumesc și eu pentru invitație!
Bogdan DUMITRACHE: Și, la sfârșit, creditorul nostru ipotecar, domnul avocat Radu RIZOIU – profesor la Facultatea de Drept a Universității de Drept din București, Managing Partner RIZOIU & ASOCIAȚII. În afară de întrebarea nu neapărat retorică, cât mai este garația de ipotecă reală, ne-a însoțit și pe terenul clauzelor abuzive, chiar dacă, pe acest teren, consumatorii poate n-au câștigat atât teren cât și-ar fi dorit să câștige. Domnule avocat, mulțumesc pentru prezență!
Radu RIZOIU: Mulțumesc pentru invitație!
Bogdan DUMITRACHE: Dăm drumul în forță cu un articol, cu un text de lege inedit, în sensul că cel puțin Codul civil de la 1864 nu-l cunoștea in terminis și pe care 2 dintre cei 5 invitați s-au înscris la cuvânt și o să dau prioritate, pentru că ne este mai aproape, Timișoarei, doamnei profesor Irina Sferdian. Un articol din Codul civil, aflat în zona restituirii prestațiilor și în prezența căruia ne putem întreba dacă mai e loc de restituire sau nu, un articol care poate să sune cinic pentru că nu oprește restituirea prestațiilor, la o primă vedere, atunci când este implicată o cauză ilicită sau chiar imorală. [restrict]
Doamna profesor, vă rugăm! Vă va completa sau va contrazice domnul Bazil Oglindă.
Irina SFERDIAN: Da, sigur că da. Am în vedere, așa cum ați menționat deja, art. 1638 din Codul civil, cu denumirea marginală „Restituirea pentru cauză ilicită”, potrivit căruia „Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.” Cunoaștem faptul că, în tradiția restituirilor, pe vechiul nostru Cod civil, nu se admitea restituirea unei prestații care a fost executată în temeiul unei cauze ilicite și se invoca principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans. S-a spus în doctrină, am văzut în comentariile de la noul Cod, și nu numai, că această regulă a fost complet abandonată prin dispozițiile art. 1638 și se pune problema dacă mai există și dacă mai putem invoca astăzi acest principiu și în ce condiții. Principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans semnifică, așa cum știm cu toții, faptul că nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției pe propria sa culpă, pentru a valorifica un drept. Interpretarea art. 1638 din Codul civil, referitoare la instituirea pentru cauză ilicită, trebuie neapărat să o facem coroborat cu dispoziţiile art. 1238 care reglementează sancţiunile în cazul actelor încheiate sub o cauză ilicită sau imorală și care prevede: „Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.” Prin urmare, pentru ca actul să fie lovit de nulitate absolută și, evident, în urma desfințării se pune problema restituirii prestaţiilor, trebuie ca această cauză ilicită sau imorală, fie să fi fost comună, fie să fi fost doar din partea unei singure părți, iar cealaltă parte contractantă să fi fost complice la această cauză ilicită sau imorală. Sigur că se pune problema ce se întâmplă cu nemo auditur în această situaţie și eu cred că explicaţia pentru care se admite de către legiuitorul nostru, în noul Cod civil, restituirea prestațiilor pe temeiul cauzelor ilicite sau imorale, atunci când fie cauza este una comună, fie una din parți e complice la cauza ilicită sau imorală celeilalte, altfel sancţiunea cauzei ilicite și imorale nu ar fi posibilă decât dacă părțile ajung să fie repuse într-o situaţie, să revină la o stare în care actul nu s-ar fi încheiat, numai atunci lor nu li se permite să-și realizeze un interes personal care a fost promovat sub o cauză ilicită și imorală. Nu există o sancțiune mai bună pentru aceste părți decât să le aducem în situaţia în care actul respectiv n-ar fi fost încheiat, așa încât, din acest punct de vedere, forța acestei sancţiuni și a restituirii, a revenirii la situaţia anterioară absoarbe și înfrânge, în fapt, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Însă, asta nu înseamnă că legiuitorul nostru renunță complet la acest principiu, întrucât observăm că sancțiunea nulității absolute loveşte actul doar în cazul în care cauza ilicită sau imorală a fost comună sau cealaltă parte a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască această cauză. Deci, a manifestat o oarecare complicitate la cauza ilicită sau imorală, ceea ce inseamnă că dacă doar una dintre părţi a contractat sub cauză ilicită sau imorală, iar cealaltă parte a fost de bună-credinţă, nu și-ar fi putut da seama, în nicio situație, care sunt intenţiile celeilalte părți contractante, atunci sancțiunea nu are cum să fie nulitatea absolută. Sancțiunea, evident, în acest caz, va fi nulitatea relativă și aici intervine nemo auditur propriam turpitudinem allegans pentru că eu cred că persoana care a contractat sub o cauză ilicită sau imorală nu se putea niciodată prevala de propria sa promptitudine, pentru a solicita nulitatea relativă a acelui act, iar dacă o face, partea de bună-credință va putea tocmai grație acestui principiu să se opună acestei sancţiuni dacă menținerea actului îi profită într-o măsură mai mare decât admiterea acțiunii în anulare și restituirea prestațiilor. Este foarte posibil ca partea de bună-credinţă să dorească să se mențină acest act și acest lucru este posibil doar invocând acest principiu potrivit căruia partea de rea-credință nu poate să-și valorifice un astfel de drept la acţiunea în anulare. Evident, problema restituirii prestaţiilor în acest caz nu s-ar pune pentru că actul nu s-ar mai fi desfiinţa decât dacă partea care a contractat cu bună-credință ar fi de accord cu admiterea acțiunii sau cu restituirea prestațiilor. Acest lucru ar fi posibil, însă nemo auditur propriam turpitudinem allegans în cazul acesta, după mine, rămâne să se aplice doar ca o modalitate de protecție a unei părți contractante de bună-credință față de acțiunile rău-voitoare, incisive, de desfiinţare al unui act încheiat tocmai asupra acestui impuls imoral şi ilicit de către cealaltă parte. Cam acestea au fost, dacă domnul avocat și profesor Bazil Oglindă doreşte să completeze.
Bogdan DUMITRACHE: Da, o să vedem dacă Bucureștiul are aceleaşi concluzii sau opinii separate sau concurente.
Irina SFERDIAN: Da, sigur.
Bazil OGLINDĂ: Da. Opinia mea este foarte apropiată de cea a doamnei profesor, în sensul că și eu cred că nemo auditur propriam turpitudinem allegans subzistă, într-o oarecare măsură, în ciuda opiniilor exprimate în doctrină, în comentariile noului Cod civil, cel puțin, de unde s-ar putea trage concluzia că ar fi dispărut principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans. De altfel, în ce mă priveşte, chiar din 2012 am scris în cursul de Dreptul Afacerilor și am apreciat că principiul, totuși, subzistă. Ce a făcut în realitate noul Cod civil a fost să disciplineze un pic lucrurile pentru că lucrurile, din punctul meu de vedere, pe terenul acestui principiu care era văzut ca o excepție de la restitutio in integrum în doctrina și în jurisprudența anterioară noului Cod civil se făcea un abuz, în primul rând, în practica avocațială de invocare a lui chiar și atunci când nu era cazul, când existau alte instituţii. Aproape ajunsesem ca într-una din zece lucrări avocațiale care îmi treceau prin față, să întâlnesc invocat acest principiu, chiar dacă era vorba de un proces legat de răspunderea contractuală, un abuz de limbaj mă refer. Pe de altă parte, din punctul de vedere a ceea ce înseamnă instituţia ca atare, și anume nulitatea pentru cauză ilicită, cred că uneori și instanțele, în aplicarea vechiul Cod civil, a vechii reglementări, cădeau în capcană, și aș începe cu o întrebare: ce înseamnă să fii de bună sau de rea-credință, în materia aceasta? Pentru că dacă stăm sa ne gandim un pic şi la ceea ce înseamnă nemo censetur ignorare legem, cred că încheierea oricărui act juridic în care avem o cauză de nulitate ar putea să ne ducă cumva în zona lipsei bunei-credințe, adică prezumția de bună-credință să fie un pic răsturnată și asta este foarte interesant și din punct de vedere probatoriu, ce probe ar trebui să facă parțile în proces. Pe de altă parte, întorcându-mă la textul art. 1238, într-adevăr, dacă nu citim împreună art. 1238 alin. (2) cu art. 1638, nu vom putea ajunge la o concluzie rezonabilă. Într-adevăr, legiuitorul a vrut să precizeze foarte clar că în situația în care cauza ilicită, în condițiile lui 1238 alin. (2), adică atunci când atrage nulitatea absolută a contractului, întotdeauna va fi urmată de dreptul părţilor de a solicita repunerea în situaţia anterioară și, într-o astfel de ipoteză juridical, niciodată nu se va putea invoca nemo propriam turpitudinem allegans. Aici cred că putem cădea de acord cu toţii de altfel, dar există nuanțe pentru că, într-adevăr, pot exista, se poate imagina ipoteza care, de altfel, a fost prezentată şi de doamna professor, aceea a unei părți inocente. În doctrină, deși există un punct de vedere al profesorului Boroi care spune că, într-o astfel de situaţie, contractul nu ar fi supus nulității şi că legiuitorul nu ar fi avut în vedere ipoteza nulității. În ceea ce mă priveşte, nu îmbrățișez această teză, însă trebuie să nuanțăm un pic lucrurile și cam ce ar însemna ca o parte să fie inocentă și să cadă în capcana unei părți care pentru ea, pe la acel contract, avea o cauză ilicită. În orice caz, e clar că dacă ar fi să ne ducem în zona nulității relative, în realitate, de cele mai multe ori, ești mai aproape de dol ca viciu de consimţământ, pentru că este vorba de o ascundere cu rea-credinţă a unei situaţii juridice pe care dacă ai fi ştiut-o, nu ai fi contractat-o. În orice caz, se mai pot imagina și alte ipoteze practice. Sunt de acord că poate exista nulitatea relativă și în anumite situații extreme, însă, de rare, în practică, jurisprudența cu înțelepciune va trebui să aplice nemo propriam turpitudinem allegans ca o excepție, și nu ca în spețele de şcoală care erau citate în cursul profesorului Beleiu, poate știți speța cu violul şi cu promisiunea de bani făcută și atunci s-a considerat. Erau anumite concepți, puteau fi văzute prin acel filtru social.
Bogdan DUMITRACHE: Tot abuz în serviciu, practic.
Bazil OGLINDĂ: Da. Este, însă o excepție, întra-adevăr, și foarte foarte rar cred că se poate aplica în practică pentru că, repet, din punct de vedere probatoriu, în momentul în care deja ne punem problema nulităţii unui contract şi a participării a două părţi contractante la încheierea acelui act juridic, cred că putem să vorbim și despre o răsturnare aparentă a prezumţiei de bună-credință, iar partea interesată în a arăta că ea a fost de bună-credință, cred că ar trebui să aibă un rol activ probatoriu şi să facă un probatoriu complex şi simpla susţinere, pentru că marele pericol în jurisprudența anterioară care era? Ai încheiat contractul? Deci, cumva știai cauza de nulitate, prin urmare, eu vin și ți-o pun nemo propriam turpitudinem allegans, eu, în realitate, fiind la fel de vinovat ca și tine, și asta era absurd. Prin urmare, este un progres indiscutabil, noua reglementare clarifică, dar din punctul meu de vedere, și spețele care se judecă în continuare pe vechea reglementare, trebuie soluţionate în acelaşi fel. Faptul că aici avem un text expres, asta nu înseamnă că o mentalitate corectă și într-o societate modernă ar fi trebuit văzute altfel lucrurile.
Bogdan DUMITRACHE: Adică, practice, avem un text nou, art. 1238 alin. (2), dar insinuați că nu ar fi o soluție neapărat foarte nouă pentru că, din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, sigur, că ne raportăm la acest text şi la acest sistem pe fondul unui contract care afectat de o cauză ilicită sau imorală, care s-a încheiat după 1 octombrie 2011. Asta ar fi raza de acţiune.
Bazil OGLINDĂ: Corect. Din punctul meu de vedere, soluțiile decente și corecte, de altfel pronunțate și în jurisprudență, v-am spus, abuzuri de text, abuzuri de pe acest principiu nemo auditur au fost puține și făcute în anumite context, însă în practica avocațială și lucrările avocațiale abuzuri, cel puțin de limbaj, în ceea ce priveşte invocarea acestui principiu unde nu-și are locul, am văzut sute.
Dan Rareș RĂDUCANU: Și, dacă îmi permiteţi să completez și eu, mie mi se pare că soluția este justă, cea adoptată de noul Cod civil, și nu face altceva decât să aducă un pic de ordine în aplicabilitatea acestui principiu nemo auditur propriam turpitudinem allegans, de ce? Pentru că restrânge aplicabilitatea acestui principiu la o fază premergătoare cererii de restituire a prestațiilor, respectiv la faza constatării cauzei de anulare, de nulitate relativă a actului, și aici a fost foarte bine punctat că ne raportam doar la nulitatea relativă a actului, nu și la nulitatea absolută pentru că acolo unde vorbim de nulitatea absolută deja vorbim despre o culpă comună a celor două părţi și atunci nu mai poate fi aplicabil acest principiu. Spun eu, cel puțin, că soluția este justă pentru că, altfel, dacă am ajunge la concluzia ca nu s-a restituit prestațiile în această situație, am ajunge, până la urmă, la o îmbogățire fără justă cauză a însuși celui care și-a manifestat practic propria turpitudine atunci când a încheiat actul juridic.
Bogdan DUMITRACE: Că a fost complice. E vorba de cel care a fost complice la turpitudine.
Dan Rareș RĂDUCANU: Nu, chiar și îmbogaţirea fară justă cauză chiar a celui care a încheiat actul și l-a determinat pe celălalt sa încheie actul. Nu cred că o asemenea soluție este în spiritul nici a noului, nici a vechiului Cod civil, de aceea eu, personal, pe vechiul Cod civil, înainte de a apărea această clauză, aș fi spus că fară ca să existe un text expres care să-mi dea voie, dar măcar pentru actio de in rem verso (îmbogățire fără justă cauză), măcar pe acest mecanism s-ar fi putut solicita restituirea prestațiilor pentru că este, până la urmă, o chestiune firească reîntoarcerea, practic, restabilirea situaţiei de dinaintea încheierii actului lovit de nulitate.
Bogdan DUMITRACHE: Alte concluzii? Deci, sumarizând, art. 1238 alin. (2) în cuplaj cu art. 1638, ne interesează în mod direct pentru contracte încheiate după 1 octombrie 2011. Pe de altă parte, se pune întrebarea, și asta este efectul psihologic al noului Cod civil, dacă nu cumva și în raport cu Codul civil de la 1864, soluția ar trebui sa fie în acelaşi sens. Nu trebuie omis că, până la sfârșit, noi nu am avut un text în sens contrar în Codul civil de la 1864, ci doar doctrina și jurisprudența s-au considerat datoare să facă loc lui nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în sensul pe care îl cunoaştem, și s-a mai desprins soluție interesantă că atunci când este vorba de o cauză imorală, intimă, cunoscută de una dintre părţile contractante care e în cunostință de cauză, nu se mai aplică sancţiunea nulităţii absolute, ci ar fi incidentă nulitatea relativă.
Irina SFERDIAN: Nu, e tot nulitate absolută numai dacă este de bună-credință cealaltă parte contractantă.
Bogdan DUMITRACHE: Da, cauza imorală aparţine uneia dintre părţi, cealaltă nu o cunoaște, în acest sens.
Irina SFERDIAN: Da.
Bogdan DUMITRACHE: Deci, vânzătorul vinde imobilul, cumpărătorul, în forul lui interior, e motivat să-l cumpere pentru că vreau să-i dea o destinaţie absolut adecvată, adăpost de droguri, casă de toleranță, vânzătorul nu cunoște acest lucru, el vinde pur și simplu un imobil și atunci se pune în discuţie că ar fi incidentă, vânzătorul fiind de bună-credință, o nulitate relativă a actului? Cine ar putea să o invoce?
Dan Rareș RĂDUCANU: Din punctul meu de vedere, exemplul nu este poate cel mai elocvent pentru că atunci când se încheie un contract de vânzare-cumpărare, până la urmă, contează faptul că persoana cumparatorului doreşte să cumpere un imobil, nu cred că trebuie să mergem atât de departe cu cauza actului juridic încât să ne gândim şi la destinaţia pe care vrea să o dea acelui imobil. Ce destinaţie dorește cumpărătorul să dea respectivului imobil este o altă problemă,care excedente contractului de vânzare-cumpărare. Contractul de vânzare- cumpărare, în condițiile astea, mi se pare că este valabil, dacă nu e afectat de vreo altă cauză de nulitate.
Bogdan DUMITRACHE: Deci care ar fi exemplul în care doar una dintre părți este iniţiatoarea, autoarea cauzei imorale sau ilicite, iar cealaltă parte, atenţie, cum spune art. 1238 alin. (2): „Nici nu o cunoaște și nici după împrejurări n-ar putea să o cunoască”. Adică avem loc de nulitate relativă sau suntem pe totul sau nimic? Contractul e valabil, pentru că problema este doar la una dintre părți. Când problema e la ambele părți, contractul nu mai e valabil, nu mai e semivalabil, nu mai e nul relativ, ci de-a dreptul este nul absolut și pentru că nulitatea relativă este o sancțiune destul de dură, totuși, 3 ani tremuri.
Dan Rareș RĂDUCANU: Cred că aici, unde a spus domnul profesor Oglindă, în cazul dolului, că la până la urmă este vorba despre rezultatul unei acţiuni a uneia dintre părţi care cunoaşte despre existența unei cauze ilicite sau imorale pentru care încheie el însuşi acel act și îl înșală pe celălalt, spunându-i sau, mă rog, facându-l să creadă că nu este vorba despre o asemenea cauză sau chiar ascuzându-i existenţa respectivei cauze. Mărturisesc că nu m-am gândit la exemple, dar o să mă gândesc. Chiar este interesant.
Bazil OGLINDĂ: Din punct de vedere practic, așa am considerat și eu, că în general, când o parte este inocentă, ne ducem în zona a unei cauze de nulitate relativă care mie mi se pare cea mai potrivită a fi a dolului, pentru că atunci o parte de rea-credinţă ascunde niște împrejurări importante, atunci legiuitorul, prin urmare, în Codul civil, are soluţii și pentru acea ipoteză şi nu am nevoie de instituția cauzei pentru a justifica nulitatea relative. Pe de altă parte, textul este foarte binevenit, alin. (2), şi cred că va clarifica multe lucruri şi, din punctul meu de vedere, inclusiv problema de mentalitate pentru cât se va mai aplica Codul civil și legislaţia anterioară.
Dan Rareș RĂDUCANU: Până la urmă, este o aplicație a lipsei de cauză a alin. (1) pentru că atâta vreme cât ambele părți ştiu foarte clar că încheie un act pentru o cauză ilicită şi imorală..
Bogdan DUMITRACHE: Calitativ e acelaşi lucru.
Dan Rareș RĂDUCANU: Ne ducem în lipsa cauzei.
Bogdan DUMITRACHE: Mai bine nu ai deloc.
Dan Rareș RĂDUCANU: Exact.
Bogdan DUMITRACHE: Bun. În tradiţia bună a dezbaterilor, iniţial ni se parea că avem puține subteme, după care, când începem să tocăm una dintre ele, se duce deja o jumătate de oră şi am început cu partea negativă, când nu e loc de restituirea prestațiilor. Am văzut că nu avem un asemenea de impediment. Codul nou permite restituirea prestațiilor şi atunci când la bază este o cauză imorală cumva comună, chiar o spune explicit. Bun, am depășit acest obstacol, restituirea prestațiilor. Doamna judecător, chiar trebuie cerută restituirea prestațiilor din moment ce tot este constatată nulitatea absolută, e pronunțată nulitatea relativă, mai trebuie să cerem să se restituie prestația?
Roxana STANCIU: În tradiția reluată în noul Cod de procedură civilă, din păcate, instanţele de fiecare dată se lovesc în principiul disponibilităţii. E drept că normal ar fi ca, atunci când este sesizată o instanță cu desfiinţarea unui act juridic, să înţeleagă prin aceasta faptul că părţile subînţeleg repunerea în situaţia anterioară. Numai că, de multe ori, nu se intamplă lucrul acesta. Aș avea totuși exemple și exemple. Noi ne-am pus, de exemplu, problema în ce masură partea reclamantă poate solicita restituirea prestațiilor pentru ambele părţi aflate în litigiu. Adică reclamantul nostru spune: „Desființați actul juridic şi repuneți părţile în situaţia anterioară”. În cazul acesta, instanţele consideră că, în realitate, sunt sesizate cu repunerea în situaţia anterioară, bilateral și că, de fapt, reclamantul afirmă: „Eu sunt gata să restitui prestația dacă constatați motivul de ineficacitate a actului juridic și dați-mi prestația pe care eu i-am acordat-o cocontractantului meu”. Nu așa stă situația și în cazul în care reclamantul este mai rezervat şi spune: „Vreau să mi se restituie bunul”. Am văzut că există și o temă cu privire la acest aspect, respectiv dacă este necesar să se formuleze cerere reconvenţională.
Bogdan DUMITRACHE: Dar a doua, cumva, decurgând din prima pentru că dacă merg pe ideea că aș putea să nu cer instanţei, pe mine, vânzător, în vânzarea nulă, să mă oblige pe mine să restitui prețul. Că eu cer cumpărătorilor să-mi restituie bunul, dacă accept această idee și scindăm cele două restituiri, sigur va fi alimentată și întrebarea pe cererea convenţională formulate de cumpărătorul care vrea prețul.
Roxana STANCIU: Da, problema este că de cele mai multe ori pârâtul mizează pe nedesfiinţarea contractului și fac întâmpinare și spun: „Nu, contractul e valabil, haideți să-l păstrăm așa cum este.” În situaţiile acestea, când reclamantul cere doar pentru el restituirea prestației, cred că majoritatea instanţelor dau câștig de cauză reclamantului și, limitându-se la cadrul procesual, la obiectul cu care au fost învestite, nu se pronunţă din oficiu și cu privire la contraprestația primită. Însă aici am mai avea şi o altă problemă. Bine, poate la acest moment ar fi bine de făcut intervenții cu privire la acest aspect fiindcă voiam să intru într-o altă discuție.
Bazil OGLINDĂ: Da. Am și eu aici un punct de vedere cu privire la prima problemă procesuală. Dacă partea care solicită nulitatea contractului ar trebui să solicite şi repunerea în situaţia anterioară pentru ca instanța să aibă temei să se pronunţe. Aici nu am nici un dubiu că așa stau lucrurile și că dacă nu există un astfel capăt de cerere reclamantul îşi asumă riscuri mari, și aici jurisprudența este unitară, doctrina pare să fie unitară. Există două capete de cerere distincte și s-ar încălca principiul disponibilităţii dacă s-ar pronunța instanța și pe repunerea în situaţia anterioară fără să existe un temei al învestirii sale cu un astfel de cap de cerere. În ceea ce priveşte cea de a doua problemă, dacă reclamantul învestește instanta numai cu restituirea propriei sale prestații. Aici, într-adevăr, jurisprudența pare să fie împărţită, din ce am analizat eu, cel puțin jurisprudența, chiar m-am uitat la sfârșitul săptămânii trecute, știind că o să fiu invitat la emisiune, pe jurisprudență, exact pe acest aspect, am găsit mai multe decizii, totuși, în sensul și opiniei mele care este că o soluție corectă a instanţei, odată învestită cu repunerea în situaţia anterioară și restituirea doar a uneia din prestații, va putea pronunţa restituirea ambelor prestații, pentru că acest efect este un efect și nu se poate produce doar unul singur, adică formalismul mi s-ar părea excesiv, să ajungem în situaţia în care să-l punem neapărat pe pârât, pe de altă parte, cum corect a apreciat doamna judecător, care poate crede că va putea câștiga procesul, să facă o cerere reconvenţională. Mi se pare de un formalism excesiv și aș tinde să spun că această jurisprudență un pic majoritară care, dacă vreți, poate fi un subiect de Recurs în Interesul Legii această chestiune pentru că am întâlnit spețe și când instanța a repus în situația anterioară doar o singură parte, scindând, practice, un efect care ar trebuit sa fie deplin odată învestită și spețe în care instanța a spus că, în mod corect, instanța inferioară a apreciat că se impune repunerea în situaţia anterioară a ambelor părți, acesta fiind efectul firesc al repunerii în situația anterioară. Opinia mea este că această din urmă soluție este corectă.
Dan Rareș RĂDUCANU: Aici aș vrea și eu să completez și, într-un fel, și să-l contrazic pe colegul meu, într-o anumită direcție. Aș vrea să completez chestiunea legată de posibilitatea pe care ar putea să o aibă sau nu ar putea să o aibă instanța de a pronunța repunerea părţilor în situaţia anterioară, dacă nu este sesizată un capăt de cerere în acest sens distinct. Eu cred că argumentul principal, dincolo de principiul disponibilităţii și așa mai departe, art. 9, alin. (2) Codul de procedură civilă, fost art. 129 din vechiul Cod şi aşa mai departe. Credem că avem două texte exprese în legislaţia taxelor de timbre, care ne ajută foarte mult. Avem art. 3 alin. (2) lit. a) din Ordonanța 80/2013, text similar cu cel din Legea 146, care spune că se taxează la valoare acţiunile. În constatarea nulității, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară este scutită de taxa de timbre, dacă este accesorie acestei cereri.
Bogdan DUMITRACHE: Practic, nu e o problemă doctrinară, jurisprudențială, e o problemă de reglementare. Legislația taxelor de timbru, care nu trebuie subestimată în miza ei, spune foarte clar că pot avea două capete de cerere.
Dan Rareș RĂDUCANU: Pot avea două capete de cerere, se timbrează distinct. Există acum și art. 8 alin. (2) care spune cum se timbrează o astfel de cerere dacă este introdusă pe cale separată. Deci, din punctul meu de vedere, este limpede, nu poate exista niciun fel de dubiu. Am văzut o cerere de Recursul în Interesul Legii făcută de Procurorul General, pe această problemă. N-am înțeles, sincer, de ce există această problemă, este, pur și simplu, o situație clară. Nu cred că e nimeni la masă aceasta care să fie de altă părere pe această problemă. Aș fi, însă, de o părere contrară cu a colegului meu, domnul Bazil Oglindă, în ceea ce priveşte soluțiile procedurale. Eu, poate sunt un pic mai formalist, sunt mai orientat în direcţia procedurii civile care mi se pare că este foarte importantă pentru un proces bine condus și bine organizat. Cred, de asemenea, că regulile procedurale se aplică, practice, cu prioritate față de regulile de drept material și aici, mergând pe regulile de procedură civilă, care definesc foarte clar care este obiectul unei cereri de chemare în judecată, când se face o cerere reconvențională, adică atunci când pârâtul are pretenții proprii împotriva reclamantului, având în vedere și art. 33 din Codul de procedură civilă, care definește interesul, adică o acțiune fără interes personal, născut și actual nu poate fi promovată. Eu aș merge pe teoria, poate un pic formalistă, din perspectiva celor care încearcă să rezolve problemele și nu să le încorseteze în niște reguli procedurale foarte stricte, de a spune că o persoană nu are, practice, interesul de a cere repunerea în situaţia anterioară, adică să fie el însuși obligat, printr-o hotărâre judecătorească, pronunţată la cererea lui, să fie el însuși obligat să dea ceva pârâtului.
Bogdan DUMITRACHE: Dacă e foarte autocritic.
Dan Rareș RĂDUCANU: Da, nu există, practic, acest interes personal și atunci, interpretând aceste reguli procedural, eu i-aș sfătui pe clienții mei, deși într-adevăr știu că există această dispută în doctrină, mai ales în jurisprudență, există soluții și soluții în domeniu, și eu chiar am studiat această problemă în weekend că mi s-a părut foarte interesantă, eu cred, totuși, că este mult mai prudent pentru un avocat să își sfătuiască clientul care este pârât într-o astfel de situație și, atenție, nu numai atunci când este o acţiune prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la restituirea prestațiilor fără să solicite repunerea în situația anterioară, adică restituirea ambelor prestații, ci în orice situație eu mi-aș sfătui clientul să formuleze cerere reconvențională, chiar dacă asta presupune sau nu presupune, interesantă și această chestiune, presupune o cerere reconvențională, presupune plata unei taxe de timbru, având în vedere că până la urmă ne ducem în art. 3 alin. (2), pentru că se discută deja o cerere de constatare a rezilierii, a rezoluțiunii unui act juridic? Iată încă o problemă și aș merge chiar pe ideea că nu se plătește, de această dată, taxă de timbru.
Bogdan DUMITRACHE: Că e ajutor public judiciar pentru pârât. El, pe prima linie, spune „Respingeți cererea în nulitate, în rezoluțiune, rezilere”.
Dan Rareș RĂDUCANU: Respingeți cererea.
Bogdan DUMITRACHE: „Dar dacă o admiteți, mie dați-mi pe gratis prestația înapoi, că timbrează oricum reclamantul și pentru mine”. Gestiunea de afaceri.
Dan Rareș RĂDUCANU: E interesantă problema.
Bazil OGLINDĂ: Haideți să luăm tot argumentul de text, care e foarte corect dat în completare și, într-adevăr, acestea sunt argumentele pentru prima ipoteză, însă în ceea ce privește a doua ipoteză, să nu uităm cum se numește acestă acțiune, acțiune în restituirea prestațiilor și nu acțiune în restituirea prestației.
Bogdan DUMITRACHE: Aici fac o observație. Sunteți în anticamera unei probleme foarte importantă. Avem Codul civil, care își vede de treaba lui și vorbește despre restituirea prestațiilor, însă reglementarea restituirii prestațiilor în Cod pare a fi una de tip unilateral, fiecare fuge după prestația pe care a dat-o, în timp ce într-adevăr, formularea din Codul de procedură civilă și O.U. 80/2013 este o formulare de timpul colectivisto-socialist, hai să ne repunem în situația anterioară cu toții, deodată. Aici avem, într-adevăr, o chestiune de necomunicare între Coduri, poate.
Bazil OGLINDĂ: Pe de altă parte, eu consider că o parte de bună-credință care crede că într-adevăr acel contract ar trebui să fie desființat indiferent care motivul acestuia, rezoluțiunea, nulitate, și solicită repunerea, trebuie să solicite repunerea în situația anterioară pentru că asta este corect și echitabil și ăsta este un efect ce decurge material, direct, dar am văzut că procedural avem nevoie de un capăt distinct din solitarea lui, ori miza procedurală a celeilalte părți care se apără și crede în validitatea acelui contract sau în faptul că ea și-a executat întru totul obligațiile din acel contract mi se pare un pic excesiv să îi pretinzi, să cadă în jocul reclamantului în absolut orice proces și să își formuleze un capăt subsidiar de restituire a prestației în cazul în care s-ar admite acțiunea reclamantului. Mie așa mi se pare și asta o spun și ca avocat, și ca arbitru, și ca profesor. Asta este opinia mea.
Bogdan DUMITRACHE: Deci, aveți tripla antepronunțare dintr-un foc.
Bazil OGLINDĂ: Este o opinie până la urmă exprimată într-un cadru științific și, după cum știți, jurisprudența spune că nu se admit recuzările pe motivul ăsta.
Dan Rareș RĂDUCANU: Și nu la etajul 8.
Bazil OGLINDĂ: Da. Și oricum, sunt un om atât de flexibil încât îmi pot schimba punctul de vedere dacă argumetele care îmi sunt aduse, deci, nu este nicio problemă. Însă, în ceea ce privește prudența, sunt de acord cu colegul meu că, uneori, având în vedere jurisprudența că este împărțită, ca avocat e bine să îi recomanzi clientului să fie prudent, dar asta nu înseamnă că opinia mea intimă nu este aceasta.
Roxana STANCIU: E adevărat că, din perspectiva avocatului concluziile, ar fi următoarele: dacă sunt avocatul pârâtului și reclamantul a fost suficient de diligent să formuleze cerere de repunere în situația anterioară pentru ambele părți, ar fi cumva inutil să mai facem și noi cerere reconvențională, Doamne ajută, că e pe banii reclamantului. Dacă formulează reclamantul cerere numai în ceea ce privește prestația lui, am putea să discutăm despre o cerere reconvențională în ceea ce îl privește pe pârât, însă, mă întreb dacă nu cumva pârâtul care susține în întâmpinare în mod fervent că nu este de desființat contractul, nu cumva nu ar avea un dezinteres psihologic să formuleze o cerere reconvențională subsidiară spunând „Nu, nu, nu, contractul nu este de anulat dar totuși, dacă îl anulați, dați-mi înapoi prestația”. S-ar timbra, din punctul meu de vedere, pe art. 8, pentru că el nu solicită, practic, deci ar fi o taxă de timbru rezonabilă, dar eu mă întreb dacă nu cumva, din punct de vedere al apărării pe care el înțelege să și-o construiască, nu cumva nu este foarte înțelept să procedeze în acest sens.
Bogdan DUMITRACHE: Dar el creează deja, sigur, judecătorul va judeca la rece capătul principal, dar se creează o undă de nesiguranță.
Roxana STANCIU: Exact.
Bogdan DUMITRACHE: „Nu, nu, ne opunem, dar totuși..”. Acesta este avantajul psihologic al cererilor formulate în subsidiar.
Roxana STANCIU: Exact.
Bogdan DUMITRACHE: „Dați-mi un milion de euro, dar măcar o sută de mii, dacă puteți”.
Roxana STANCIU: Exact. Și ar mai fi de remarcat un lucru și după aceea vă permit, e o observație foarte scurtă. În procedură, în Codul de procedură civilă, s-a preocupat legiuitorul de ceva aspecte privitor la obligația instanței de a se pronunța din oficiu, însă s-a limitat, în art. 500 alin. (2), la recurs, exclusiv la actele de asigurare și executare întocmite în baza unui act desființat. Nu aș vedea această dispoziție ca pe un semn că legiuitorul acceptă, că instanța s-ar putea pronunța din oficiu în alte situații, ci în exprimarea defectuoasă pe care o are 500 alin. (2), pentru că se referă la pronunțarea în dispozitiv cu privire la stabilirea situației anterioare din oficiu, aș interpreta doar faptul că întotdeauna instanța de recurs este obligată să pună în discuția părților și să se pronunțe asupra restabilirii situației anterioare, doar dacă au fost incidente acte de executare sau asigurare realizate în cauză. Atât și nimic mai mult.
Bogdan DUMITRACHE: Da, deci 500 alin. (1), deci suntem în zona recursului: „Hotărârea casată nu are nicio putere”, ceea ce era și pe vremuri, alin. (2) „Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel” și asta parcă era pe vremuri, adică în Codul vechi, pe vremuri, a început procesul pe 13 februarie 2013, nu-i deloc chiar așa pe vremuri, în schimb teza a II-a este un element de noutate pentru că legiutorul spune „Bine, bine, se desființează de drept, dar astea sunt cele mai periculoase pentru că sunt invizibile” și atunci fixează în sarcina instanței de recurs să constate ea din oficiu, deși nu i s-a cerut acest lucru, desființarea de drept, cum? Prin dispozitivul hotărârii de casare, apropo de ce ați menționat. Vă rog!
Radu RIZOIU: Eu aș mai adăuga doar câteva texte disputei anterioare, pornind de la observația pe care Bodgan a facut-o foarte bine, și anume avem o diferență terminologică între repunerea în situația anterioară din Codul de procedură și problema discutată până acum a fost exclusiv în plan procedural, deci cred că ar trebui să ne uităm, în primul rând în Codul de procedură, și formularea, restituirea prestațiilor din Codul civil. De ce? Pentru că, a spus și Bogdan, Codul civil se uită la interesul fiecăruia. Restituirea prestațiilor este văzută individual. În același timp însă, dacă ne uităm că restituirea prestațiilor nu întotdeauna vizează un contract sinalagmatic, poate viza un contract unilateral, poate viza chiar un act unilateral care este lovit de o cauză de ineficacitate. Prin urmare, de aceea, Codul civil se referă la restituirea prestațiilor în mod singular. Dar atunci când cele două prestații sunt unite, eu mă întreb în ce măsură nu putem face, totuși, apel la regulile generale și să luăm 1.555 din materia cauzelor justificate de neexecutarea obligațiilor contractuale, e drept, și pe care se fundamentează excepția de neexecutare care apare numai în cazul contractului sinalagmatic și, pornind de la prezumția de simultaneitate, nu numai atunci când convenția părților o stabilește, ci și atunci când din împrejurări ea rezultă. Or, mie mi se pare că la repunerea în situația anterioară dintr-un contract sinalagmatic, ca urmare a desființării unui contract sinalagmatic, împrejurările sunt de natură a formula această regulă a simultaneității, în ce măsură putem accepta să se pronunțe o hotărâre care reprezintă titlu executoriu numai pentru restituirea uneia dintre prestații, și nu reprezintă titlu executoriu pentru cealaltă prestație. În practică, ce se întâmplă? Vine executorul judecătoresc și spune, „Execută restituirea acelei prestații” și eu, debitor, nu am voie să o pun, „Stai că nu o execut pe a mea până nu ți-o execuți și tu pe a ta”, ele fiind simultane?
Bogdan DUMITRACHE: Da, e o întrebare bună. Excepția de neexecutare își are aplicarea doar pe terenul unui contract valabil încheiat sau are aplicare și pe terenul neexecutării silite?
Radu RIZOIU: Eu asta mă întreb. Mie mi se pare că 1.555 alin. (1) excede un pic simplului cadru al executării contractuale și poate să acopere și situații de acest gen.
Bogdan DUMITRACHE: S-a făcut liniște.
Dan Rareș RĂDUCANU: Din punctul meu de vedere, tot de procedurist, este inadmisibil să te aperi în faza executării silite a unei hotărâri judecătorești care are un dispozitiv, care are forță executorie, prin aspecte care, până la urmă, nu sunt constate prin niciun act executoriu. Asta este părerea me,a decurgând din interpretarea Codului de procedură civilă.
Radu RIZOIU: Păi avem un titlu executoriu, hotărârea care înainte de a spune „și dă-i bunul înapoi”, spune „desființez contractul”.
Dan Rareș RĂDUCANU: Da, dar nu am un titlu executoriu care să mă oblige, să îl oblige pe el să îmi dea mie ceva.
Radu RIZOIU: Da, dar nu trebuie să pui în executare și desființarea contractului? Cum pui în executare desființarea contractului?
Dan Rareș RĂDUCANU: Nu, aia s-a desființat. Este o situație de drept.
Radu RIZOIU: Eu cred că și asta trebuie pusă în executare. Nu știu.
Dan Rareș RĂDUCANU: Care există și care naște niște consecințe. Acele sunt niște consecințe care probabil trebuie să fie puse în executare.
Bogdan DUMITRACHE: Probabil că domnul Răducanu, dar nu știu, poate să infirme, se referă la 712 alin. (1): „Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestație motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecății în primă instanță sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.” Merge sau nu?
Dan Rareș RĂDUCANU: Da, da. Păi, exact.
Bazil OGLINDĂ: Bine, eu aș replica la chestiunea asta că instanța ar fi trebuit să se pronunțe, dacă tot a dat restituirea prestațiilor, să o dea și pe a doua și că asta este o malformație juridică, o hotărâre care dă o singură prestație înapoi. Ăsta e punctul meu de vedere. Și dacă mi-ar invoca cineva 712, aș fi de acord cu colegul meu că asta este o cale de a repara o malformație juridică, care este efectul strict al unei gândiri formale și, dincolo de ceea ar trebui să fie, din punctul meu de vedere, rolul și rostul unei hătâri judecătorești, când încearcă să tranșeze problema nulității, desființării unui contract cu consecința repunerii în situația anterioară atâta timp cât, repet, sunt învestit cu capăt de cerere și am și un temei, art. 22 alin. (4) din Codul de procedură, „judecătorul dă sau restabilește calificarea”. Aici am putea spune spune că el și-ar putea permite un rol activ pentru a nu se ajunge la astfel de malformații când se restituie o singură prestație, deși este învestit și este în interesul acelei părți. Să nu uităm că scopul acelei părți a fost să desființeze contractul, dar un demers, că și acțiunea până la urmă, în întregul ei, mă refer la acțiunea reclamantului, are o cauză juridică, și ea trebuie să fie licită, ori dacă ea mai este licită, mă refer la acțiune ca act de procedură, dacă ea urmărește, eu să mă îmbogățesc, pentru că dacă mi s-ar restitui doar mie prestația, m-aș îmbogăți fără cauză, și aici eu cred că ar fi rostul și rolul activ al judecătorului, să se manifeste și să o interpreteze ca o pe o acțiune în restituirea prestațiilor, chiar dacă este denumită „acțiune în restituirea prestației”.
Dan Rareș RĂDUCANU: Eu nu cred că m-aș îmbogăți fără justă cauză pentru că și celălalt, ci și pârâtul la un moment dat poate să se transforme în reclamant și să formuleze el însuși o proprie acțiune în termenul de prescripție de 3 ani de la momentul la care se pronunță hotărârea, nu este aceasta problema și cred că toate argumentele care s-au discutat astăzi sunt foarte bune pentru o modificare a Codului de procedură civilă, repectiv pentru introducerea în Codul de procedură civilă a unui text care să precizeze foarte clar că, în astfel de situații, în felul acesta va proceda instanța. Dar până la apariția unui asemenea text modificator, eu cred în continuare că regulile de procedură civilă, deși formale, și e normal să fie formale pentru că asta înseamnă procedura civilă – formalism, în acest caz, într-adevăr, poate mai mult decât excesiv, dar e un formalism care trebuie să fie respectat și ca să mă întorc la chestiunea aceea care s-a pus la început referitoare la obiectul cererii de chemare în judecată, eu, sincer să fiu, nu aș risca nici în situația în care s-ar face o cerere de chemare în judecată având ca obiect restituirea prestațiilor pentru că e posibil, interpretând în mod restrictiv Codul de procedură civilă, ca instanța chiar să ajungă singură la concluzia că acea latură a acțiunii civile exercitată de reclamant, care tinde la pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care el însuși să fie obligat să dea ceva, este până la urmă lipsită de interes. Și dacă ajungem într-o astfel de situație și eu nu am făcut cererea reconvețională in limine litis, atunci, într-adevăr, pot să am o problemă. Nu m-aș gândi foarte mult nici la impactul psihologic pentru că până la urmă eu am încredere în judecători, în sensul că judecătorul trebuie să analizeze o situație de fapt calificată juridic și să îi dea propria interpretare conform argumentelor invocate de către ambele părți și conform, până la urmă, legii, doctrinei ș.a. De aceea, eu cred că este mult mai prudent pentru un pârât să uzeze de toate armele procedurale pe care le are la dispoziție într-un principal, într-un subsidiar ș.a., decât să se apere doar într-un principal crezând poate în mod iluzoriu că va câștiga pe apărarea principală. Dacă crede acest lucru, atunci, într-adevăr, nu este o problemă, legea îi permite să formuleze respectiva cerere de chemare în judecată pe cale separată. Chiar în timpul procesului poate să o formuleze, dacă reclamantul este de acord poate să o lase în acel litigiu, dacă nu, se disjunge, soluții procedurale există și pentru această situație. Nu este, practic, o îmbogățire fără justă cauză decât în măsura în care, să spunem, s-ar depăși termenul de prescripție, dar atunci tot așa, nu este vorba de o îmbogățire fără justă cauză, după cum nu este vorba despre o îmbogățire fără justă cauză în orice situație în care se depășește termenul de prescripție și un debitor rămâne, practic, cu bunurile creditorului și creditorul, practic, nu mai are dreptul să se îndrepte împotriva lui. Argumentele sunt foarte importante și foarte puternice în favoarea viziunii mai puțin formaliste, dar cred că trebuie să existe o modificare a Codului de procedură civilă, care ar fi binevenită, aici sunt perfect de acord.
Bogdan DUMITRACHE: Cred că din octombrie nu s-a mai modificat Codul.
Dan Rareș RĂDUCANU: Dar de lege lata, eu cred că cel puțin prudent este să se uzeze de mijloacele procedurale.
Bazil OGLINDĂ: Ca avocat de potențial pârât m-ați convins, față de cât de aprinsă a fost dezbaterea pe tema asta, că riscurile sunt majore dacă nu îi recomand asta.
Dan Rareș RĂDUCANU: Nu neapărat, nu știu cât de majore sunt, dar există riscuri. Și există riscuri chiar din această practică. Dacă exista o anumită practică judiciară constantă într-o anumită direcție, atunci aș fi mers pe acea practică constantă într-o anumită direcție și aș fi putut să spun „Domnule, toată jurisprudența spune acest lucru, putem liniștiți să mergem în această direcție”. Dar atâta vreme cât există hotărâri judecătorești și hotărâri judecătorești, repet, e o problemă pe care chiar am cercetat-o în weekend și chiar mi-a plăcut foarte mult.
Bazil OGLINDĂ: Dacă nu mă înșel, 3-4 sunt mai puțin formaliste și 2 sunt așa cum spuneți dumneavostră, așa este.
Dan Rareș RĂDUCANU: Da.
Roxana STANCIU: Aș vrea să revenim doar o secundă la argumentul adus de domnul Rizoiu, care mi se pare foarte interesant, respectiv aplicabilitatea art. 1.555 din noul Cod civil, dar care, din păcate, acest articol mi se pare inaplicabil în ceea ce privește hotătârile judecătorești. Deși îmi displace să apelez la interpretare prin prisma titlurilor și denumirilor marginale, trebuie să observăm: 1, că acest text se plasează în secțiunea referitoare la cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale și, mai mult decât atât, din modul în care este redactat acest articol, mie îmi rezultă că el este introdus în Codul civil, și e o expresie a unei tradiții de reglementare și de interpretare a legii civile, pentru a interveni în situațiile în care părțile, în contract, nu au diligența de a prevedea modalitatea sau termenele în care se execută contraprestațiile. Cu alte cuvinte, în lipsa unei mențiuni contrare în contract, se prezumă această simultaneitate a prestațiilor. Nu putem să spunem același lucru despre o hotărâre judecătorească și, mai ales, nu putem spune acest lucru despre o hotărâre judecătorească care nu conține în dispozitivul ei decât prevederi favorabile uneia dintre părți, în contract. Și argumentele sunt multe, dar cred că cel mai important este acela că prin această hotărâre, în ipoteza noastră, tocmai contractul este desființat și, 2, hotărârea, pentru cel care câștigă, reprezintă titlu executoriu și înseamnă „execută acum”. Nu mai putem discuta despre faptul că ar mai fi ceva de executat și în contrapondere, dar hai să executăm în același timp, nu mai suntem pe teren convențional, suntem pe teren jurisdicțional și avem un titlu executoriu. Prin urmare, din punctul meu de vedere, deși e interesantă argumentația, nu ar merge.
Bogdan DUMITRACHE: Adică reciprocitatea și interdependența ar fi efectul unui contract sinalagmatic, dar e greu de legat de un act de putere, de un act jurisdicțional.
Radu RIZOIU: Pe de altă parte, actul de putere nu face altceva decât să spună „Contractul pe care l-ați făcut voi nu a fost bun, faceți altul”. Adică actul de putere nu vine așa, din cer, ci se raportează tot la contract. Dar eu înțeleg argumentul doamnei judecător. Eu doar am încercat să spun că ar putea exista un argument de echitate, apropo de noul text din procedură care zice că judecătorul trebuie să se raporteze și la echitate, care să justifice exact discuția terminologică. Codul de procedură vorbește de repunerea în situația anterioară.
Bogdan DUMITRACHE: A părților, da.
Radu RIZOIU: A părților, ambelor părți. Ce înseamnă situație anterioară? Ștergem actul și ne uităm unde trebuia să se revină. Ceea ce acum, că suntem tot pe teren terminologic, aș face o mică trecere la terminologia Codului civil, restituirea prestațiilor. Dacă ne gândim la repunerea în situația anterioară, asta înseamnă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi existat actul care este ineficace. Ce inseamnă asta? Dăm cu buretele și facem în așa fel încât să ne aflăm la T0. Problema este că, din această viziune, unii comentatori ai Codului civil, când au tratat restituirea prestațiilor, și chiar și unele texte din Cod, de exemplu 1.639 sugerează acest răspuns, au spus „Domnule, obiectul restituirii este obiectul derivat, adică bunul”. Or, dacă ne uităm, strict terminologic, se referă la restituirea prestațiilor, nu se referă la restituirea bunurilor. Și de aici consecința, care uneori ni se pare atât de evidentă încât nu o mai trecem în revistă, 1.637 – formele restituirii. Nu întotdeauna restituirea se pot face în natură. Există multe situații în care.. „Am stat într-un apartament. Ok, cum restitui eu folosința apartamentului?” Evident că nu pot să o restitui.
Bogdan DUMITRACHE: Nu pot să o restitui în natură.
Radu RIZOIU: Exact.
Bogdan DUMITRACHE: E fapt consumat.
Radu RIZOIU: Sau am cumpărat un bun consumptibil pe care, surpriză, l-am și consumat. Nu mai pot să îl restitui în natură și să zicem că nu era un bun de gen sau era dintr-un gen limitat și genul respectiv, mă rog, o sticlă de vin dintr-o anumită producție.
Bogdan DUMITRACHE: Nu ne faceți poftă, vă rog!
Radu RIZOIU: Mie nu îmi fac. În acest context, legiutorul a spus foarte clar că restituiea se poate face și prin echivalent și de multe or, poate în practică, imensa majoritate a cazurilor se referă și la restituirea în echivalent. Adică unul dă bunul, altul dă în echivalent sau amândoi trebuie să restituie ceva prin echivalent. Nu mai pot să restituie prestațiile inițiale. Restituirea bunului rămâne, așadar, o situație particulară.
Bogdan DUMITRACHE: O specie de restituire a contraprestație. Adică, din punctul ăsta de vedere, Codul civil este mai realist decât Codul de procedură civilă. Repunerea în situația anterioară este, uneori, un deziderat care nu este fix atins în natură.
Radu RIZOIU: Exact. Și în general, deocamdată, în universul în care trăim, timpul nu poate fi dat înapoi, deci repunerea în situația anterioară este întotdeauna ceva utopic pentru că și când restitui bunul, îl restitui nu în starea în care se afla el la momentul la care l-ai luat, și există texte care încearcă să rezolve problemele legate de eventualele scăderi în valoare a bunului respectiv, surpriză, revenind tot la o formă de restituire prin echivalent pentru acele diferențe.
Bazil OGLINDĂ: Dacă îmi permiteți și mie un punct de vedere, apropo de 712 din Codul de procedură civilă, alin. (1). Am un alt punct de vedere față de doamna președinte. Eu cred că se aplică, și la ce manieră se aplică? În sensul că se poate invoca compensarea. Compensarea celor două creanțe, eventual reciproce, s-ar putea invoca deoarece, până la momentul pronunțării acelei hotărâri judecătorești, cred că debitorul, din faza executării, nu putea invoca compensarea pentru că nu se pronunțase nulitatea contractului sau o altă cauză de desființare, chiar nu putea invoca în fața judecății această apărare a compensării. Prin urmare, cred că ar fi o soluție.
Bogdan DUMITRACHE: La compensație, aici problema ar putea fi la 645 alin. (2) pentru că face referire la compensația legală ceea ce înseamnă că cele două creanțe reciproce ar trebui să fie certe, lichide și exigibile ambele și mai este un detaliu interesant în 645 alin. (2), care permite debitorului să invoce compensația legală, deci când vine vânzătorul să execute restituirea bunului, cumpărătorul ar putea spune „Dar să mi se dea și mie banii pe care i-am lăsat la vânzător”, numai că 645 alin. (2) permite invocarea compensației dacă creanța pe care o pune cumpărătorul izvorăște dintr-un alt titlu decât cel pus în executare și asta ar putea crea o dificultate.
Bazil OGLINDĂ: Da.
Bogdan DUMITRACHE: Am ajuns la povestea cu echivalentul și vânzătorul vrea bunul înapoi, doamna profesor Sferdian, bunul a pierit, noroc că era asigurat. Cine încasează indemnizația de asigurare? Cumpărătorul? proprietarul bunului?
Irina SFERDIAN: Problema este oarecum rezolvată de 1.642. Mă auziți?
Bogdan DUMITRACHE: Vă rog!
Irina SFERDIAN: Da, deci problema este rezolvată în 1.642 și are în vedere situația în care bunul piere fortuit, deci asta presupune, evident, o pieire a bunului fără vreo culpă din partea debitorului obligației de restituire. Chestiunile aici sunt tranșate, și în 1.642 și în 118 din Legea de punere în aplicare a Codului civil, în funcție de două criterii. În primul rând, culpa debitorului restiuirii în pieirea bunului și, în al doilea rând, reaua-credință sau buna-credință a debitorului restituirii în sensul că dacă el este cel care a determinat prin conduita sa existența și nașterea obligației de restituire. Deci, sunt două chestiuni diferite în funcție de care se tranșează problema și a indemnizării creditorului, să îi spunem. Evident că în cazul în care bunul a pierit fortuit și suntem în prezența unui debitor al restituirii de bună credință, în mod normal, debitorul nu mai datorează nimic. Numai că 1.642 ne indică și ne stipulează un caz de subrogație reală, cu titlu particular, motiv pentru care debitorul se vede obligat să îi restituie creditorului indemnizația de asigurare. Trebuie să menționez o chestiune poate cunoscută mai puțin de câtre cei care nu vin în contact cu dreptul asigurărilor și cu contractele de asigurare, că în asigurările de bunuri în general nu se aplică niciodată principiul reparației integrale a prejudiciului și răspunderea contractuală a asigurătorului este întotdeauna limitată. Indiferent că e o pagubă totală sau că este o pagubă parțială, 1.642 se referă la o pagubă totală, niciodată indemnizația de asigurare nu va avea și nu va echilibra financiar valoarea bunului pierit pentru că se pune problema faptului când se aplică un principiu numit principiul despăgubirii în asigurări, potrivit căruia indemnizația trebuie să fie limitată fie de valoarea reală a bunului la data producerii riscului, fie de suma asigurată prevăzută în contract, fie de valoarea pagubei. Evident, valoarea, repet, cea mai mică dintre aceste trei limite, așa încât este iluzorie, practic, o subrogație veritabilă sigur, ea se produce, dar valoric, în niciun caz, nu putem vorbi despre faptul că indemnizația de asigurare, realmente, se substituie, din punct de vedere valoric, bunului respectiv și ar putea fi extrem de profitabilă pentru creditor. Bun, ea e profitabilă în cazul nostru pentru că altfel debitorul nu ar datora nimic, asta este extrem de adevărat, însă în cazul în care avem prezența unui debitor de rea-credință, în mod cert atunci se va pune problema cumulării acestei indemnizații de asigurare cu daune interese care să echilibreze și să ajungă la valoarea reală a bunului. Iarăși ne vom raporta în acest caz, care e acea valoare și trebuie să ținem seama după valoarea bunului fie de la data primirii lui de către debitor, fie de valoarea la data înstrăinării. În cazul nostru e valoarea la data pieirii în cazul pierii fortuite. Însă, dacă la o pieire totală a bunului, legiuitorul ne prevede, totuși, această subrogație reală cu titlu particular, ea nu se întâmplă la pieirea parțială, pentru că dacă ne uităm la 1643 care reglementează pierderea parțială a bunului, trebuie spus faptul că „Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială cum e o deteriorare sau scădere de valoarea, cel obligat la restituire este ținut să-l indemnizeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea rezultă din folosința normală a bunului”, nu e situația la care ne referim noi „sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului”. Dacă mă gândesc la situația în care un bun ar suferi o pagubă partial, de pildă, și el ar fi asigurat, în baza acestui text, în cazul în care nu se poate imputa niciun fel de culpă debitorului restituirii în pieirea bunului, deci aș fi în partea a doua a textului, adică o înlocuire parțială, într-o împrejurare neimputabilă creditorului, observăm că el nu mai are obligația de a-l indemniza pe creditor, lucru care evident că este destul de inechitabil, mai ales că și în cazul în care bunul este asigurat, dar suferă un prejudiciu partial, se va plăti o indemnizație de asigurare. Evident, mică, proporțională cu valoarea prejudiciului, dar oricum se va primi o indemnizație de asigurare care, în mod normal, ar trebui să fie folosită de către debitorul restituirii pentru refacerea bunului, în așa fel încât el să-l predea în starea aceasta obișnuită, refăcut, creditorului. Numai că dacă bunul piere din motive care nu sunt imputabile debitorului, 1643 ne spune că este scutit să-l indemnizeze pentru că nu este obligat să-l indemnizeze pe creditor decât în celelalte cazuri, acesta fiind unul dintre cazurile de excepție, pe care nu am avea indemnnizare. Cam acestea ar fi câteva chestiuni. Evident că se mai poate discuta pe marginea lor.
Dan Rareș RĂDUCANU: Da, eu nu aș interpreta în felul acesta cele două texte, 1.640 și 1.643. Eu le-aș interpreta în mod corelativ, adică 1.643, într-adevăr, vorbește despre pierderea parțială și spune așa: „Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere partial, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ținut să-l indemnizeze pe creditor”, cu două excepții: când pierderea rezultă din folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Aici avem ipoteza în care cel care este obligat la restituire este cel care plătește faptul că nu poate să-i înapoieze creditorului un bun în intregimea sa, așa cum l-a preluat de la creditor. În condițiile în care nu poate să facă acest lucru dintr-o cauză neimputabilă lui, cred că ne situăm și ne întoarcem la 1.642, în sensul că trebuie să cedeze creditorului indemnizația de asigurare pe care o primește dacă, într-adevăr, s-a asigurat pentru pieirea parțială, pentru că e posibil ca indemnizația de asigurare să vizeze doar pieirea totală a lucrului.
Irina SFERDIAN: Da, aveți perfectă dreptate din acest punct de vedere.
Bogdan DUMITRACHE: Așa ar fi rațional, acum să vedem dacă textele ne ajută.
Dan Rareș RĂDUCANU: Eu zic că textele ne ajută pentru că nu se contrazic.
Irina SFERDIAN: Da, numai că după cum sunt intitulate ele, așa ar sugera la prima vedere, că 1.642 se referă la pieirea fortuită a bunului, deci ar avea în vedere o pieire totală, iar 1643 ar avea în vedere o degradare parțială. Așa ar reieși din cele două texte. Altfel, mi se pare perfect logic, de asta am și spus că n-aș înțelege un astfel de tratament din moment ce se datorează indemnizația de asigurare pentru pieirea totală, de ce să nu se datoreze pentru pieirea parțială în așa fel încât creditorul să primească bunul refăcut.
Radu RIZOIU: Doamna profesor, eu aici aș mai adăuga un argument din categoria celor pe care Bogdan le adoră, și anume dacă ne uităm la modelul textului, și anume la textul din Quebec, vom observa că exact acea parte finală, „sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului” lipsește din acel text, din textul din Quebec. El se oprește la „folosința normală a bunului”. Prin urmare, intenția sursei, să zic așa, a fost cea pe care o pledați și dumneavoastră, și domnul avocat.
Irina SFERDIAN: Da, probabil că ar fi fost bine.
Bogdan DUMITRACHE: Ideea nu e ca Quebecul sa-și completeze Codul, ci să-l mai scurtăm noi. Cam asta ar fi concluzia.
Irina SFERDIAN: Când vorbim de împrejurări neimputabile debitorului, de natură să nască plata indemnizațiilor de asigurare, acestea presupun tocmai asta: contractele de asigurare de bunuri în care asigurătorul plătește pentru prejudiciul care se produce dintr-un risc care nu depinde de culpa debitorului. Ori, fiind inclusă partea aceasta finală a textului, mă face să cred că nu s-ar aplica. Dar repet, lucrurile, totuși, trebuie să le interpretăm în sensul în care să producă efecte, așa ca eu aș fi de acord să merg și pe o variantă de interpretare cum că 1.642 s-ar referi și la o pieire totală, și la o pieire parțială. Deci totul pentru restituire, cu alte cuvinte.
Bazil OGLINDĂ: Și mie mi se pare partea a doua a textului, dacă e să mă refer numai la acest aspect, complet inutilă, încercând într-un astfel de text parcă să reglementeze și problema riscului. Adică te duce cu gândul la risc, fără să ai nevoie în textul acesta pentru că avem texte la ris,c care acoperă aceasta problemă. Altfel, mi se pare pleonastică, aproape, exprimarea.
Dan Rareș RĂDUCANU: Pe de altă parte, dacă n-ar exista această completare s-ar găsi, desigur, avocați care ar invoca în sensul că atunci debitorul nu ar mai datora nici măcar indemnizația de asigurare dacă nu trebuie să dea nimic. Eu zic că textul, așa cum este el, este în regulă și poate fi interpretat în corelație cu 1.642 așa cum trebuie. Mie altă problema mi-a ridicat acest text 1.642. Cine suportă primele de asigurare?
Irina SFERDIAN: Primele de asigurare întotdeauna se plătesc anticipat și nu se vor restitui sub nicio formă.
Dan Rareș RĂDUCANU: Păi se plătesc anticipat, dar, practic, se plătesc anticipat de către un debitor care nu mai beneficiază la sfârșit de indemnizația de asigurare. Asta este problema.
Irina SFERDIAN: Nu beneficiază pentru că înseamnă că trebuie să cedeze indemnizația, dar în niciun caz eu cred că nu are dreptul să solicite primele de asigurare.
Radu RIZOIU: Dar aici avem text, 1.644, și intră în cheltuielile privitoare la bun. Dar eu cred că textele de la restituire, și textele acestea sunt un exemplu în acest sens, mai sunt importante și dintr-o altă prespectivă. Și anume, pun în lumină o discuție extreme de veche, și anume care este relația dintre buna și reaua-credință. De multe ori se spune că cei doi termeni sunt antonimici. Așa este. Dar ei nu acoperă întreaga paletă a comportamentului debitorului în speță. Și mulți autori au văzut, iar acum avem în aceste texte la restituire cazuri concrete de aplicabilitate a zonei aceleia gri când se termină buna-credință, debitorul nu mai e de bună-credință, dar nu începe încă reaua-credință care presupune intenție sau cel puțin culpă gravă. Este zona aceea a comportamentului culpabil al debitorului în care el nu mai e de bună-credință deja, dar n-a ajuns încă să fie de rea-credință. Și dacă citim textele, de exemplu 1.645, vom vedea că ipotezele de acolo se referă nu numai la buna-credință sau la reaua-credință, ci mai includ și situația în care debitorul, nemaifiind de bună-credință, se află doar pe tărâmul culpei, nu al intenției sau culpei grave.
Bogdan DUMITRACHE: La 1.645 alin. (2), începutul e interesant, „atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori”, deci aici apare o altă ipoteza decât aceea în care a fost de rea-credință, „când cauza restituirii e imputabilă”, deci nu vorbim de un comportament al lui subiectiv pe terenul modului în care se manifestă restituind, problema este că s-a creat situația de restituire dintr-un motiv de care el nu e străin.
Radu RIZOIU: Cum ar veni, imputabil înseamnă că era obligat și nu și-a îndeplinit obligația,„ fără justificare”, cum spune acum Codul, altă discuție dacă „culpabil” sau „fără justificare” înseamnă același lucru.
Bazil OGLINDĂ: Și în materia nulității ce facem?
Bogdan DUMITRACHE: Avem violențe, avem dol, avem și erori. Erori au fost, erori sunt încă.
Bazil OGLINDĂ: În materia nulității relative. În materia nulității absolute?
Bogdan DUMITRACHE: Care e cu cauză imorală, care e cu ilicită. Dezbaterea, ca de obicei durează o oră, dar chiar și așa, pentru că nu am depășit mai mult decât obișnuim să o facem, ar fi de-a dreptul ironic, aproape sarcastic, să-l avem pe Radu Rizoiu lângă noi și să nu ne ocupăm de ce text? Că nu e un secret pentru nimeni, articolul 1.635 alin. (3). Vă rog!
Radu RIZOIU: N-aș vorbi exclusiv de 1.635 alin. (3) pentru că mie mi se pare că el se cuplează foarte bine cu 1.648-1.649. Am avut ocazia, deja, să fac introducerea în subiect când am discutat despre obiectul restituirii și am văzut că restituirea prestațiilor nu înseamnă neapărat restituirea bunului.
Bogdan DUMITRACHE: Citez textul: „Obligația de restituire beneficiază de garanțiile constituite pentru plata obligației inițiale”.
Radu RIZOIU: M-am gândit foarte mult la textul acesta, text care, iarăși, ca să adaug un pic de sare și piper, nu exista in Quebec, și comentatorii Codului civil român au observant acest lucru și au trecut nonșalant mai departe, acest text eu am impresia că are o aplicabilitate extrem de limitată. În ciuda generalității exprimării, de fapt, el are în vedere numai ipotezele, sau cel puțin atunci are sens, numai ipotezele în care este vorba de o obligație de predare a unui bun, și acea obligație de predare a bunului este garantată cu constituirea unei garanții asupra bunului însuși care face obiectul predării. În acel moment, după ce se execută obligația de predare și obligația de transmitere a proprietății, se întâmplă un fenomen normal, și anume ipoteca, în temeiul lui 1625, se stinge prin confuziune. Însă, de ce am făcut referire la 1.625? Pentru că textul acesta, în alin. (2), spune că „ipoteca renaște dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el”. Păi nu seamănă această ipoteză cu ipoteza în care creditorul este evins, ca urmare a intervenirii obligației de restituire? El este proprietarul bunului, avea și un drept de ipotecă asupra acelui bun, cum renaște ipoteca? Renaște un pic invers. Acum el e proprietarul, iar ipoteca renaște în beneficiul creditorului. Cine e creditorul? Creditorul este cel care trebuie să primească bunul. Deci, ar fi o ipotecă de sens invers, ca să zic așa, cu un minus în față, dacă putem închipui o astfel de ipoteză. Știu că explicația este un pic așa, cam pe după cap, dar e singura în care îmi pot închipui o rațiune pentru că, altfel, ipoteze în care, să zicem, m-am gândit la ipoteze complicate în care e vorba de o cauțiune reală. E un terț cel care constituie garanția, pe un bun al terțului, deci nu e un bun implicat in procedura restituirii sau un bun al debitorului, dar care nu face obiectul contractului care s-a desființat. Atunci am ajuns în niște ipoteze destul de ciudate în care ar fi lipsită de cauză o asemenea ipotecă pentru că el nu a vrut să constituie ipoteca, mai ales dacă e vorba de terț, pentru a garanta obligația lui Y, ci a lui X.
Bogdan DUMITRACHE: Deci dumneavoastră pledați ca într-un contract de ipotecă să se treacă ca obligație principal garantată obligația care e efectul contractului, și în subsidiar, în cazul în care contractul se desființează, obligația de restituire ca obligație garantată. Sau, mai bine, nici nu am nevoie de o asemenea clauză că s-ar putea să mă agăț de alin. (3) de la 1.635 care, de fapt, asta spune.
Radu RIZOIU: Exact, asta spune. Deci asta spun, că mie mi se pare că aici, așa-numitul principiu al specializării ipotecii care eu cred că nu mai există, în ciuda studiului dumneavoastră de acum vreo 20 de ani, pe 2.372, este pur și simplu aneantizat de acest alin. (3). Aici chiar nici nu trebuie să rezulte de undeva din contract că ar putea garanta și această obligație și uite că, totuși, o garantează.
Bogdan DUMITRACHE: Speranța noastră rămâne in registratorul de carte funciară și în executori că, în rest, cu textul acesta nu mai avem specializare.
Dan Rareș RĂDUCANU: Dar nu știu dacă am înțeles exact ce ați vrut să spuneți. Practic, în aceste condiții vânzătorul bunului care ar trebui să-și recupereze respectivul bun, are o garanție direct asupra bunului respectiv? Asta a fost intenția legiuitorului?
Radu RIZOIU: Sincer, nu ştiu care a fost intenţia legiuitorului.
Dan Rareş RӐDUCANU: Am înţeles, pentru că eu m-am gândit la altele. Şi eu m-am gândit prima dată dar mie mi s-a părut ca nu are sens acest lucru pentru că mă loveam exact de principiul specialităţii ipotecii într-o astfel de situaţie.
Radu RIZOIU: Încă o dată, principiul ăla, după părerea mea, ştiu că probabil o să supăr pe mulţi, principiul ăla nu mai există în ziua de astăzi şi, mai mult, studiind jurisprudenţa din ultimii ani a Înaltei Curţi, nu a existat nici în ultimii zece ani. Deci, în ciuda textelor extreme de clare din 1.774-1.776 din Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, am găsit vreo zece speţe în care a spus: „Ia mai lăsaţi-mă în pace, chiar nu ştiai ce garantezi? Ce dacă s-a modificat, ştiai că tu ai modificat-o, deci, prin urmare, lasă-mă în pace şi executaţi-l.”
Bogdan DUMITRACHE: Da, cred că exemplul cu garanţie pusă la bătaie de un terţ sau de un bun al terţului poate să fie interesant. Eu, mai întâi, am garantat predarea sau plata preţului după care garantez că, staţi, îşi execută obligaţia de restituire a bunului pentru că obligaţiile, nu numai băneşti, pot fi garantate de o ipotecă însă, e interesant că dacă aşa merge mecanismul, voi avea o executare silită de creditori ipotecari, deşi contractul de ipotecă garantează doar obligaţia iniţială pentru că 1.635 alin. (3), de drept, ope legis, permite extinderea garanţiei pe obligaţia derivată din ruperea actului.
Radu RIZOIU: Aici am o problemă pentru că se pune în discuţie însăşi cauza contractului de ipotecă. Terţul n-a vrut să-l garanteze pe X, el a vrut să-l garanteze pe Y sau, mă rog.
Bogdan DUMITRACHE: Bun, pun la bătaie bunul meu pentru obligaţia altuia, trebuie să mă uit şi la 1.635 alin. (3), că s-ar putea să garantez pentru mai mult decât îmi imaginez eu.
Radu RIZOIU: Exact.
Dan Rareş RӐDUCANU: Eu, sincer să fiu, m-am gândit la altă variantă. M-am gândit poate la un contract de prestări de servicii, de antrepriză, prin care obligaţia de a face este garantată de un terţ care garantează că dacă nu îşi execută primul obligaţia, va executa cu propriile resurse. Eu încolo m-am dus dar m-am lovit de chestiunea de restituire şi de plată. Eu, sincer să fiu, n-am înţeles acest text şi mărturisesc public acest lucru.
Bogdan DUMITRACHE: Nu, dacă nu poate funcţiona nu e o problemă, că nu face rău nimănui. Doamne fereşte să fie aplicabilă!
Dan Rareş RӐDUCANU: Dar, întrebarea este de ce există acest text.
Bogdan DUMITRACHE: Într-o viitoare modificare a Codului civil sau a Codului de procedură civilă.
Dan Rareş RӐDUCANU: Este posibil să fie găsită, dar nu am găsit realmente.
Bazil OGLINDӐ: Sincer, şi eu mi-am pus aceeaşi problemă cu garanţia făcută de un terţ, adică asta a fost o logică, o logică ce mi-am dat seama că poate fi periculoasă dacă asta stă la baza, şi eram chiar curios să aflu opinia dumneavoastră.
Bogdan DUMITRACHE: Textul nu distinge, zice aici „garanţii constituite”. Nu, orice, şi nu spune de către cine.
Dan Rareş RӐDUCANU: Şi de către cine, exact. E foarte general şi mie mi se pare că spune foarte multe dar nu spune nimic, practic, sau cel puţin, nu am găsit eu, şi chiar eram curios, tot aşa, din partea domnului Rizoiu.
Bogdan DUMITRACHE: De asta ne-am întâlnit la dezbateri, ca să punem la punct.
Radu RIZOIU: De aia am încercat, am analizat toate ipotezele respective şi singura care mi s-a părut că are cât de cât sens e cea în care garanţia surpriză poartă chiar asupra bunului care face obiectul restituirii şi care s-a stins prin confusio.
Bogdan DUMITRACHE: Încep cu praeterintenţia, eu garantez ceva şi de fapt..
Dan Rareş RӐDUCANU: Dar era mai interesant să fie spus în mod expres, că aşa dă naştere la tot felul de interpretări adică eu, personal, nu ştiu dacă m-ar convinge o asemenea teorie.
Bazil OGLINDӐ: Păi avem alin. (3) care e destul de clar.
Dan Rareş RӐDUCANU: Alin. (3) mie nu mi se pare foarte clar.
Radu RIZOIU: Alin. (3) e cel care pune problema.
Bazil OGLINDӐ: E cel care pe mine m-ar convinge.
Dan Rareş RӐDUCANU: Să se inverseze rolul ipotecii.
Radu RIZOIU: Aici e, să-i zicem, o problemă de suprareglementare. Mai e o problemă, mie mi se pare în 1.648, 1.649 în care apare că ipotecile dispar, aici o ipotecă apare ca din neant ca Venus din spuma mării. La 1.648 se pare că ipotecile dispar chiar dacă ele ar fi trebuit să renască, adică o repunere, iarăşi ajungem la repunerea în situaţia anterioară, ar presupune şi renaşterea unui drept real. Iarăşi aici, soluţia legiuitorului român este puţin diferită de cea din Quebec, textul din Quebec împărţea după metoda tradiţională. Împărţea în acte de înstrăinare care erau cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Dacă erau cu titlu gratuit, nu mă interesa buna sau reaua-credinţă a subdobânditorului, se desfiinţa, dar dacă era însă cu titlu oneros, terţul subdobânditor cu titlu oneros putea să opună dreptul său şi în cazul restituirii, adică şi dreptul său nu se stingea ca urmare a restituirii şi atunci avea sens acest text cu textele anterioare în care îmi spunea că debitorul obligaţiei de restituire trebuie să despăgubească inclusiv prin echivalent. Acum, paradigma e puţin întoarsă şi se spune: „Nu domnule, se şterge cu buretele totul”, mai mult, alin. (2) adaugă că se şterg şi orice alte drepturi reale, ceea ce Quebecul nu spunea, evita să spună, şi comentatorii textelor din Quebec chiar au spus: „Vedeţi, că dacă nu e act de înstrăinare, el nu păţeşte absolut nimic indiferent dacă e cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.” Prin urmare, exemplul tipic, ipoteca subzistă, orice s-ar întâmpla, ipoteca în favoarea terţului de bună-credinţă, despre asta era vorba. Acum pe textele noastre, practic, această ipoteză a supravieţuirii ipotecii se păstrează doar în ipoteza ipotecii imobiliare şi numai în situaţia în care terţul dobânditor al ipotecii imobiliare a avut diligenţa de a şi-o înscrie în cartea funciară. Era şi înainte, pe Legea 7, acum avem 909 care are un alin. special pentru ipotecă în Codul civil, care îmi spune că ipoteca intabulată, ipoteca imobiliară intabulată a deţinătorului de bună-credinţă va supravieţui ori ce se întâmplă, şi asta e excepţia, dar e cu titlu de excepţie la noi, la canadieni era cu titlu de regulă. Asta mi se pare mie diferenţa de abordare.
Roxana STANCIU: Dar dacă avem următoarea ipoteză: contract de furnizare, nu ştiu, de mărfuri, obligaţia de plată a preţului garantată prin ipotecă mobiliară, respectiv cea prevăzută la art. 2.039 lit. c), conturi bancare, da? Nu se plăteşte preţul, se ajunge la desfiinţarea contractului de furnizare şi, să presupunem că nu am fi în acele discuţii cu ce anume se restituie, furnizorul vrea să-şi primească înapoi mărfurile în măsura în care le regăseşte în patrimoniul debitorului, aici nu mai intrăm în alte discuţii. Nu putem considera că textul de la 1.635 alin. (3) înseamnă că ipoteca pe conturile bancare, pe care el şi-a constituit-o în garantarea obligaţiei de plată a preţului, îşi va produce efectele în virtutea alin. (3), în ceea ce priveşte obligaţia de restituire care, acum, îi incumbă cocontractantului lui?
Radu RIZOIU: Da, cu atât mai mult când ea se execută prin echivalent, adică mărfurile au fost deja consumate sau vândute, deşi dacă au fost vândute, mă rog, trebuie să vedem dacă 939, posesia bunurilor mobile a operat că, altfel, aş putea să mă duc să iau televizorul din casa omului.
Roxana STANCIU: Exact, da, da. Nu complicăm discuţia într-atât
Radu RIZOIU: Că îl avem pe 1648 alin. (1), cam asta ne spune, dar da, aici ar fi o ipoteză foarte normală, să-i zic aşa, de aplicare lui 1.635 alin. (3) în care, practic, cele două obligaţii, deşi sunt diferite, din perspectiva unei eventual principiu al specializării sub aspectul obligaţiei ipotecare, obligaţiile sunt diferite, una e plata preţului, alta e obligaţia de restituire prin echivalent a mărfii cumpărate, sunt garantate de aceeaşi persoană cu anumite bunuri.
Roxana STANCIU: Da, spun pentru că am văzut că se practică pe contracte de furnizare produse farmaceutice, am avut în instanţă nenumărate situaţii şi au tot folosit acest gen de ipoteci imobiliare pe stocurile de mărfuri ale debitorului şi le folosesc după cum le convine, adică fie executare silită pe titlu, fie pe restituire, după cum vor sau nu să îşi recupereze.
Bogdan DUMITRACHE: Într-o viitoare modificare a Codului Quebec se pot inspira după Codul civil român: 1635 alin. (3). Doamna profesoară, s-a ajuns în zona cărţii funciare.
Irina SFERDIAN: Da.
Bogdan DUMITRACHE: Şi cu titlu, aşa de închidere, dacă puteţi să o lăsaţi.
Irina SFERDIAN: Da, cu titlu de închidere.
Bogdan DUMITRACHE: Pe CF, că e Banat, şi acolo e CF.
Irina SFERDIAN: Da.
Bogdan DUMITRACHE: Adevărat.
Irina SFERDIAN: E Banat, e CF. Nu ştiu cât de mult se practică în instanţele noastre şi se invocă în acţiunile în rectificare a acestui principiu, al publicităţii materiale a funcţiilor funciare, ele însă, clar, reprezintă un obstacol la restituire pentru că 1.648 alin. (1) spune că „dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor sub rezerva regulilor de carte funciară”. Mă rezum doar la materia imobilelor. Este, în mod clar, un mod original de dobândire a dreptului de proprietate în sistem de carte funciară, care presupune condiţii specifice pentru aplicarea sa, presupune două înscrieri succesive în cartea funciară între adevăratul proprietar, primus, neapărat înscris, altfel nu poate justifica niciun interes pentru promovarea acţiunii împotriva lui tertius, secundus al cărui terţ este dobândit ca nevalabil şi tertius, nici măcar nu se mai pune problema să desfiinţăm actul juridic sub secreta lui tertius pentru că tertius nu făcea altceva decât, înscris în cartea funciară, să invoce dobândirea dreptului de proprietate dacă au trecut cei 3 ani de la data la care secundus, deci dobânditorul nemijlocit şi-a înscris dreptul în cartea funciară sau mai este situaţia în care i se comunică încheierea de înscriere şi atunci termenul este de un an, un an de la comunicare, dar altfel, terţul de bună-credinţă, timp de 3 ani, evident, este supus riscului verificării dacă dreptul lui secundus se desfiinţează, în schimb, după ce expiră acest termen pe care legiuitorul nostru îl califică prin art. 909 a fi termen de decădere, 909 alin. (4). Iată că, în acest caz, restituirea, sub nicio formă, nu mai poate recupera în natură și, evident, va avea ca restituire un echivalent, însă în mod clar, nu tertius va fi obligat la această restituire.
Bogdan DUMITRACHE: Deci, dacă vrem să ne apărăm cumpărând un imobil, lăsăm cartea funciară să respire cel puţin trei ani înainte.
Irina SFERDIAN: Absolut, pe numele înstrăinătorului.
Bogdan DUMITRACHE: E, da, o concluzie optimistă, avem şi cazuri de dobândire în materie imobiliară. Am ajuns aici, din zona repunerii părţii în situaţia anterioară, şi pentru terţ nu va fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat, s-a întâmplat, a dobândit în regim de siguranţă. Cam atât. Am avut şi civil, şi procedură civilă, şi garanţii. Pentru prima seară de luni, în această săptămână a Mucenicilor, e suficient. Mulţumim invitaţilor! O seară frumoasă în continuare! [/restrict]
Ca și cum nimic nu s-a(r fi) întâmplat: repunerea părților în situația anterioară
București, CCIR Business Center, et. 8, Sala Ninel Chiriacescu
Luni, 9 martie 2015, ora 20:00
– Situația „situației anterioare”: formele restituirii (1637 și 1640 NCC)
– Cand este restituitorul de bună-credință? sau „situația anterioară” actualizată cu costul timpului scurs (1645 NCC)
– Când restituitorul este (sau devine) incapabil (1647 NCC)?
– Restituirea și garanțiile: cum folosesti garanția altuia (1635 (3) NCC) și cum scapi de garanția altuia (1648 (2) NCC)?
– Specie aparte: întoarcerea executării (silite)?
– Art. 1638 Cod civil versus nemo auditur propriam turpitudinem allegans
– Restituirea prestațiilor presupune invariabil repunerea în situația anterioară? (excepții legate de buna-credință sau reaua credință a debitorului restituirii)
– Subrogația reală cu titlu particular în cazul pieirii fortuite a bunului (restituirea se mută asupra indemnizației de asigurare)
– Efectele restituirii față de terțul subdobânditor de bună-credință înscris în cartea funciară (sau despre invocarea principiului publicității materiale a cărților funciare)
– Aspecte procesuale privind repunerea în situația anterioară
– Căi procedurale de invocare a repunerii în situația anterioară. Ipoteza specifică a acțiunii în desfințarea unui contract, fără a exista un capăt de cerere privind restituirea prestațiilor. Ipoteza cererii de restituire a prestațiilor fără a exista un capăt de cerere privind desfintarea contractului
– Ipoteza cererii de restituire doar a prestației proprii. Pentru restituirea prestațiilor celeilalte părți este nevoie de cerere reconvențională?
– Prescripția cererii în restituirea prestațiilor. Ipoteza restuirii decurgând din desființarea contractelor
– Repunerea în situația anterioară – efect cu adevarat automat al admiterii cererii de constatare a ineficacității actului juridic?
– Doar 300 de lei taxa de timbru pentru repunerea părților în situația anterioară, cerută ulterior unei rezoluțiuni operate prin declarație unilaterală, respectiv intemeiate pe un pact comisoriu? (art. 8 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013)?