Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 84′

VIDEO integral, pentru membri: 84′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Bogdan DUMITRACHE: Bună seara! Titluri (aproape) executorii: hotărârile în materie de proprietate intelectuală. Invitați: mai întâi, Târgu Mureș, domnul Eugen HURUBĂ, conf. univ. dr. executor judecătoresc, director Revista Română de Executare Silită. A mai fost cu noi când am căutat instanța de executare, la un moment dat, pierdută. Domnule profesor, ne auziți?

Eugen HURUBĂ: Bună seara, Bogdan!

Bogdan DUMITRACHE: Bună seara!

Eugen HURUBĂ: În primul rând, bună seara tuturor participanților și, parafrazând titlul dezbaterii de astăzi, aș putea să spun că și eu sunt aproape prezent.

Bogdan DUMITRACHE: Da, ca să ne menținem la aceeași linie. Mai departe, tot cu cineva care a mai fost la o temă dedicată proprității intelectuale, de fapt prima, aceasta ar fi cred că a doua, Implicații asupra noului Cod de procedură civilă asupra litigiilor în materia proprietății intelectuale, această chestiune a fost abordată, la un moment dat, într-o dezbatere în care a figurat printre alții, și nu numai printre alții, ca invitat, ca speaker domnul avocat Gabriel TURCU, Managing Partner TURCU & TURCU. Nu sunt multe elemente de prezentare, este cunoscut. Domnule avocat, mulțumim pentru prezență!

Gabriel TURCU: Bună seara! Mulțumesc pentru invitație!

Bogdan DUMITRACHE: Mai departe, intrăm în zona premierelor. Premiere și nu prea, premiere din punctul de vedere al celor care sunt alături de noi, nu din punctul de vedere al societăților de avocatură pe care le reprezintă astăzi în această emisiune, societăți care sunt parteneri principali ai proiectului Dezbaterilor Juridice. În ordine, doamna avocat Mihaela MAXIM, Managing Associate ȚUCA ZBÂRCEA ȘI ASOCIAȚII.

Mihaela MAXIM: Bună seara! Vă mulțumesc pentru invitație!

Bogdan DUMITRACHE: Mulțumim pentru prezență! Experiență relevantă în acțiuni privind protejarea dreptului de proprietate intelectuală și acte de concurență neloială, două domenii care au zonele lor de întrepătrundere și aceeași caracteristică, tot pentru prima dată, dar pentru prima dată pe persoană fizică, ca să facem o glumă la ordinea zilei, însă vine din partea unui partener principal al proiectului Dezbaterilor Juridice domnul avocat Sorin Eduard PAVEL – SCHOENHERR ȘI ASOCIAȚII.

Sorin Eduard PAVEL: Bună seara!

Bogdan DUMITRACHE: Mulțumim pentru prezență!

Sorin Eduard PAVEL: Și eu vă mulțumesc pentru invitație!

Bogdan DUMITRACHE: Și finalizăm prezentarea alertă, pentru că avem treabă, cu unul dintre judecătorii de serviciu ai dezbaterilor juridice, în sensul că nu e deloc pentru prima oară, în fapt, este pentru a treia oară alături de noi, a doua oară la etajul 8, suntem încă la etajul 8, domnul judecător Cristian BĂLAN, Judecătoria Giurgiu.

Cristian BĂLAN: Bună seara!

Bogdan DUMITRACHE: S-a ocupat de Imprevizuni și de Contravenții mai penale decât infracțiunile. Aceste dezbateri sunt în continuare disponibile pe pagina dedicată proiectului Dezbaterilor Juridice. Astăzi vine în postura de, probabil, instanță de executare învestită sau nu cu contestație la executare generată din încercarea de a face din hotărârile în materie de proprietate intelectuală titluri nu doar aproape executorii, ci culmea, chiar executorii. Subtemele le aveți pe pagina Dezbaterilor, ca de obicei. Ca de obicei vor reprezenta simple puncte de plecare, și am putea să începem cu o liniuță care este a treia în enumerarea de pe pagină, mai mult cu titlu de încălzire pentru că, sigur, subtema este una ciudată și nepragmatică. Hotărârile în materie de proprietate intelectuală odată obținute invită pe creditor să se grabească spre a le pune în operă și atunci e ciudat, dar măcar așa, de încălzire, este nimerit să începem cu chestiunea determinării unui termen de pescripție a executării silite pentru hotărârea în materie de proprietate intelectuală. [restrict] Domnule avocat Pavel, ați venit înainte de 7 și jumătate (19:30) la etajul 8 și am avut așa, un schimb de idei pe tema asta, de aceea vă provoc.

Sorin Eduard PAVEL: Da. Vis-avis de acest termen de prescripție a executării silite, prevederile sunt art. 705 Cod de procedură civilă, interpretarea mea este că acest termen ar fi de 10 ani, și nu de 3 ani. Practic, titlul executării este o acțiune reală, acțiunea în contrafacere reglementată de art. 36 din Legea mărcilor și indicațiilor georgrafice, Legea 84/1998, este o acțiune reală. Dacă este să studiem prevederile legale în materie, putem constata că art. 705 „vorbește”: „Dreptul de obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel”. Teza a II-a „În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani”. Deci, consider titlul executoriu al unei asemenea acțiuni, un titlu emis în materia drepturilor reale și o să explic de ce. Consider că dreptul la marcă este un drept real, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că poate fi exercitat de titular fără concursul altor persoane, titularul se bucură de prerogativele de deținere a bunurilor, de folosire a bunurilor, de culegere a fructelor, iar ca și drepturile reale clasice, dreptul la marcă are aceleași caractere juridice, este absolut, patrimonial și transmisibil. Dacă este să privim prevederile Codului civil, în art. 551 ne definește care sunt drepturile reale. Și aici spune dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uz ș.a, dreptul de administrare și alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter. Este adevărat că legea nu recunoaște expres caracterul real al dreptului la marcă, dar acest caracter real a fost recunoscut prin doctrina existentă la ora actuală, iar astfel încât aș considera că acest drept la marcă este un drept real, acțiunea în contrafacere este o adevărată acțiune de apărare a dreptului de proprietate industrială, conferit de dreptul la marcă, astfel încât termenul de prescripție ar fi de 10 ani. Cei care vor combate, mă rog, teoria mea, o pot combate spunând că, practic, acest drept nu este drept real deoarece nu este recunoscut expres de lege. Nu știu, aș considera de lege ferenda introducerea dreptului la marcă în categoria drepturilor reale.

Bogdan DUMITRACHE: Da, alte opinii? La Târgu Mureș cum e, domnule profesor Hurubă?

Eugen HURUBĂ: Interesantă abordarea prescripției de 10 ani. Sincer, nu m-am gândit la o asemenea interpretare. Din ceea ce prezintă domnul avocat, într-adevăr, trebuie să recunoaștem că și Codul civil nu limitează limita drepturile reale. Există posibilitatea și a altor drepturi de a fi considerate reale. Cred că, oricum, mai puțină importanță are termenul de prescripție, pentru că în materia proprietății intelectuale hotărârile trebuie puse în executare de îndată, imediat după obținerea lor. Practic, creditorii pot fi în situația de a solicita rapid executarea silită, în măsura în care ea poate fi realizată. Ce-i drept, încălcări ale dreptului de proprietate pot să izvorască și mai târziu, după o anumită perioadă de timp și atunci, într-adevăr, ne-am pune întrebarea, dacă odată încălcate drepturile mai suntem sau nu mai suntem în termenul de prescripție pentru a solicita din nou executarea silită. Problema este de câte ori putem pune în executare o hotărâre judecătorească?

Sorin Eduard PAVEL: Consider că acest termen de prescripție de 10 ani ar avea beneficii pentru titularii drepturilor la marcă. având în vedere caracterul continuu al încălcării, folosirea continuă a unor semne similare mărcilor pentru produse și servicii similare și consider că ar fi de bun augur să se introducă în lege o asemenea abordare și să considerăm o astfel de abordare fiindcă altfel putem avea foarte multe probleme care în executarea silită a titlului obținut în cazul unei acțiuni în contrafacere.

Bogdan DUMITRACHE: Practic, aceste obligații care apar în hotărârile judecătorești, în sensul de a nu comercializa, de a nu deține, de a nu pune în vânzare, care e valabilitatea în timp a acestor obligații? Până cand trebuie să se conformeze debitorul acestor hotărâri unei asemenea conduite?

Cristian BĂLAN: Acum cred că trebuie să ne gândim cât de susceptibile de executare silită sunt asemenea obligații. Ele par a fi susceptibile. „Domnule, nu am voie să comercializez. Bun și dacă, comercializez ce se întâmplă? Păi am dreptul la despăgubiri, da? Comercializarea devine o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii și urmează să îmi recuperez toate prejudiciile cauzate prin nerespectarea respectivei hotărâri. Obligație generală – nu am voie să comercializez.” Cred că, câștigul abordării domnului avocat ar fi perioada mai îndelungată de protecție. „Domnule, nu am 3 ani, am 10 ani.” Dar din moment ce eu am o hotărâre prin care s-a constatat că cineva îmi contraface marca, și orice chestiune adiacentă, ce mă împiedică peste 15 ani, dacă el vinde niște produse și îmi exploatează marfa și îmi produce niște prejudicii, exploatându-mi marca, să îl acționez în judecată? Până la urmă, hotărârea mi-a constatat că eu am un drept de proprietatea intelectuală izvorây din legea privind ocrotirea mărcilor, pe care mi-l voi proteja și peste 20 de ani printr-o acțiune în despăgubiri. Nici nu cred că materia asta, executarea silită, pentru că până la urmă executarea silită, procedura ce ne oferă? Posibilitatea aplicării unei amenzi, da? Dar pentru niște jucători foarte puternici pe piață, amenzile alea poate nu ar reprezenta mijlocul de constrângere potrivit, nu? Față de o reală acțiune în despăgubire unde sunt obligat să restitui o parte din veniturile încasate de mine prin utilizarea nelegală a mărcii sau contra hotărârii judecătorești, despăgubiri care poate ar fi imens mai mari decât acele amenzi, nu? Și atunci chiar aș avea. Dacă ne uităm, avem și pe piață un caz recent, cu echipa de fotbal. Nici nu a avut nevoie de executare silită. După câteva zile deja a anunțat, „Domnule, nu mai folosim marca”, ei știau care erau consecințele. Știau că putea veni oricând clubul care a câștigat cu o acțiune în despăgubiri.

Sorin Eduard PAVEL: Unii care încalcă dreptul la marcă se gândesc că obligarea la despăgubiri durează foarte mult, au posibilități să ocolească această obligație, iar eu consider, totuși, că nu delictul civil este important aici, răspunderea civilă delictuală, în speță răspunderea pentru pagube, ci însăși protejarea dreptului la marcă, ca să îl fac pe cel care încalcă marca să înceteze nu prin prisma despăgubirilor, ci prin alte metode coercitive impuse de lege.

Bogdan DUMITRACHE: Care metode? Avem metode, avem modalități? Domnule avocat, e și de bani? Adică, practic, nici nu avem titlu executoriu în materia aceasta și titlul executoriu de abia se creează într-un demers declanșat ulterior de o acțiune în despăgubiri, sprijinită pe hotărârea primă?

Gabriel TURCU: Nu compesarea financiară a unei încălcări pendinte și de neoprit este măsura de restabilire a legalității. Nu transformăm acțiunea de contrafacere într-o formă de licență obligatorie astfel încât titularul să se vadă în situația de a fi spectator la actele de încălcare, dar are bucuria de a-și vedea compesate financiar aceste încălcări. Nu aceasta este rațiunea și scopul legii, ci aceea de opri actele vătămătoare. Sigur, pe măsura dovedidă, prejudiciile cauzate trebuie despăgubite, dar rațiunea principală a protecției unor drepturi de proprietate intelectuală este aceea ca această respectare să se facă în cel mai pur sens, să i se respecte atributul exclusivității și chiar coercitiv astfel încât fie că este obligație de abstențiune, fie că este obligație de a face, ele pot fi aduse la îndeplinire și trebuie aduse la îndeplinire în mod coercitiv. Cât privește disputa prescripției, după natura reală sau nu a dreptului, e o discuție care datează de o sută de ani. Există caracteristici specifice dreptului real, unor drepturi reale, dar cred că în lipsa materialității dreptului foarte multe lucruri prejudiciază caracterul real al dreptului. Dacă alăturăm conceptul de stăpânire, de posesie, vom avea și o șubrezire a naturii reale a acțiunii și a urmăririi bunului, în mâinile oricui s-ar afla. Să nu uităm că atunci când vorbim de drepturi reale conceptul de stăpânire, și un civilist renumit, domnul executor judecătoresc, chiar în centru, nu mai la stânga, stăpânirea bunului trebuie să fie, încă din nașterea civilului, în materialitatea sa. Când vorbim despre o posesie, de o stăpânire, trebuie să avem o obiectivizare, obiectivarea acestui fapt. Așa încât, în această discuțieaș merge să o încadrez ca o formă specială de protecție a răspunderii civile delictuale, o cale specială pentru rațiuni practice și concrete. Particularitatea acestui tip de acțiune din răspunderea civilă delictuală este aceea că actul ilicit este însăși încălcarea dreptului și prejudiciabil, fără a fi nevoie a demonstra un alt tip de prejudiciu în plus. În fine, trebuie, dinainte de a vedea demersul executării silite, să definim ce este acțiunea sau prin ce caracterizăm un titlu în domeniul proprietății intelectuale. Că vorbim despre proprietatea intelectuală foarte larg și despre titlul acesteia. Când decidem că o anumită hotărâre judecătorească este de domeniul proprietății intelectuale sau nu? Care sunt dispozițiile unei hotărâri judecătorești, care fac ca acel titlu să fie caracterizat ca un titlu de proprietate intelectuală? Or, așa cum ieșea și din dezbatere, pare că esența, inima titlului care tranșează domeniul în care se situează este chiar abstențiunea, obligarea de a înceta actul vătămător.

Bogdan DUMITRACHE: Ne îndreptăm spre o obligație de a nu face ceva anume.

Gabriel TURCU: Da. Apoi, intră în aceeași definiție de titlu în domeniul proprității intelectuale și obligația de a face, respectiv de a repara „în natură”, să spun, anumite prejudicii prin retragerea sau ștergerea consecințelor nefavorabile, altele decât transpunerea lor în bani din circuitul comercial, retragerea bunurilor deja comercializate sau aflate în circuitul comercial și, apoi, de ce nu, despăgubirile pentru prejudiciile cauzate. Ele pot fi toate laolaltă, pot fi unele sau altele, dar dacă prima aș numi-o „obligația regină”, este aceea de abstențiune, a înceta, de a nu mai aduce atingere dreptului, avem de-a face, deja, cu un titlu în domeniul proprietății intelectuale. Cu privire la proprietatea intelectuală, iarăși putem vorbim de drepturi diverse, drepturi diferite care pot influența atât natura executării, cât și conținutul titlului. Nu toate se comportă la fel și au același regim de executare, de la drepturi de autor până la design, design înregistrat sau neînregistrat. Mai avem și zona de nișă a concurenței neloiale care, deși nefondată pe un drept, pare a avea cam același traseu și circuit juridic de la obținerea titlului până la executare așa încât, întorcându-mă la prescripție, înclin pentru argumentele prezentate pentru prescripția de 3 ani.

Bogdan DUMITRACHE: Da, mai ales că de multe ori în dispozitivul acestor hotărâri, apropo de faptul că vorbim de titluri executorii, e prezentă această latură obligațională, pe obligații de a face și de a nu face. Sigur că ele sunt expresia unei peocupări de a repara în natură prejuidicul care, la bază, e un drept pe care l-am putea bănui drept real și, totuși, formatul dispozitivului este croit pe niște absențiuni sau, dimpotrivă, îndatoriri de a acționa, dar într-o manieră destul de determinată și haideţi să ne gândim dacă există o arie teritorială a acestor hotărâri şi dacă ele sunt hotărâri de acoperire locală, naţională. Competenţa de soluţionare, evident, este a unei anumite instanţe. Doamna avocat, hotărârea care se pronunţă e o hotărâre care este aptă să se execute dacă apreciem că, totuşi, ele ar fi titluri executorii, aceste hotărâri, pe întreg teritoriul ţării? Asta ca să o legăm şi de competenţa executorului judecătoresc, probabil că domnul Hurubă va veni în completare.

Mihaela MAXIM: Da, din punctul meu de vedere, asemenea hotărâri judecătoreşti stabilesc, de cele mai multe ori, fără să discutăm de partea de despăgubiri de obligaţii de a face şi de obligaţii de a nu face, iar ele, în mod cert sunt susceptibile de a fi puse în executare de cele mai multe ori. Desigur, există anumite particularităţi şi depinde de la caz la caz, atunci când se întâmpină dificultăţi, dar dacă vorbim de arie de acoperire, se învesteşte un executor judecătoresc şi, apropo de unde din întrebările pe care le aveam noi pe listă, dacă învestesc 16 executori, după câte Curţi de Apel am în ţara asta, în opinia mea, ar trebui să învestesc un executor şi el să îşi proroge competenţa dincolo de aria sa teritorială mărginită de Curtea de Apel în raza căreia activează. E drept, nu am un text care să-mi susţină o asemenea părere, dar am un text care îmi spune că dacă încep mai multe executări pot să fac conexare şi conexarea se face în dosarul de executare cu actele cele mai avansate sau în acel dosar de executare, acolo unde este primul care a început executarea. Şi atunci ar fi nefiresc şi ar fi cumva dificil de pus în sarcina creditorului de a se adresa peste tot în ţară şi de a încerca să pună în executare unul şi acelaşi titlu executoriu, prin mai mulţi executori.

Bogdan DUMITRACHE: Domnule Hurubă, vă plimbaţi prin ţară sau nu, pe tema asta?

Eugen HURUBĂ: Da, m-aş plimba cu drag dacă aş avea şi cadrul legal necesar. Doamna avocat are foarte mare dreptate atunci când spune cum ar trebui să fie sau cum ar fi firesc să fie. Din păcate, art. 653 din Codul de procedură civilă îmi leagă executările, din punct de vedere al conexării, de bunuri, şi nu de obligaţii. Deci legiuitorul arată că atunci când, privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe executări, ori în situaţia noastră dacă am stabilit, observaţie cu care sunt perfect de acord, că executarea unor asemenea titluri vizează obligaţii de a face sau de a nu face sau poate de a nu face mai întâi şi apoi de a face, nu putem să ne subscriem pe acest articol din actuala reglementare.

 

Bogdan DUMITRACHE: Textul sună „privitor la aceleaşi bunuri”, nu vedeţi o largheţe aici? Că, în general, aceste încălcări se încarnează în nişte bunuri corporale, sigur, dreptul de proprietate intelectuală are o natură specială.

Eugen HURUBĂ: Da, dar obiectul executării într-o asemenea ipoteză este obligaţia, şi nu bunul, deci nu urmărim bunuri şi nu este nici o executare privitoare la bunuri. Pentru că aşa cum s-a şi arătat de către unul dintre antevorbitori, latura obiectelor hotărârilor judecătoreşti în materie de proprietate intelectuală este diversă, dacă discutăm de drepturi de autor, discutăm de marcă, este mai greu să facem conexiuni cu bunuri.

Bogdan DUMITRACHE: Marca este materială.

Eugen HURUBĂ: La marcă este discutabil, dar la drepturi de autor e indiscutabil, nu putem să apreciem că avem în vedere bunuri.

Gabriel TURCU: Rămân, şi susţin părerea colegei mele. Textul citat de colega mea era exemplificativ pentru o situaţie reglementată care permite acest tip de executare în mai multe circumscripţii. Ideea era bine subliniată, că nu avem un text care să permită, nu avem unul care să interzică, dar avem unul care, prin similarităţi, putem să ne raportăm, să vedem că este posibilă o astfel de interpertare. Or, desigur că vorbim de dreptul de proprietate intelectuală, dar întotdeauna executarea silită are în componenţa sa şi un lucru material, un aspect material. Acest drept de proprietate intelectuală este încorporat în unele elemente materiale şi executarea silită are în vedere tocmai actele de folosinţă ale debitorului al unui drept intelectual prin încorporare neautorizată, acte de comerţ sau în raport cu acele drepturi realizate în legătură cu obiecte propriu-zise care încorporează dreptul. Vom avea şi excepţii, folosirea pe internet, în unele domenii, există varianta virtuală de existenţă a drepturilor, dar în esenţa sa, o executare silită a oricăreia dintre cele două categorii de obligaţii specifice, de a face sau de a nu face, presupune şi o relaţie cu acte neautorizate care au condus, în realitatea noastră, la existenţa unor obiecte propriu-zise care încorporează dreptul. Dacă vrem să nu facă, şi el face, tot la anumite produse vom ajunge pentru a-l opri propriu-zis, a înceta actul vătămător, iar la obiectul de a face, de a retrage de pe piaţă, din circuitele comerciale, cu atât mai mult avem în vedere înlăturarea urmelor materiale ale actelor de încălcare a unui drept intelectual. Or, nu cred că există niciun argument concret pentru a nu avea o astfel de interpretare. Avem doar un text care stabileşte competenţa de învestire a executorului judecătoresc şi atât.

Bogdan DUMITRACHE: Doar menţionez că problema este destul de picantă din păcate deoarece necompetenţa executorului judecătoresc pe care, primul aspect, ar critica-o debitorul unei asemenea executări este sub semnul nulităţii necondiţionate. Deci e o pâine de mâncat pentru debitor să spună că în legătură cu anumite acte de executare efectuate de executorul din Târgu Mureş, dar care s-a plimbat pe la Iaşi, ar trebui să poarte semnul nulităţii necondiţionate. Deci tema subiectului, din păcate, e importantă.

Sorin Eduard PAVEL: Îmbrăţişez opinia domnului Hurubă, în sensul că nu putem extinde instituţia conexării prevăzută de art. 653, din moment ce, în mod expres, această conexare se referă la bunuri. Pe de altă parte, aşa cum aţi precizat, avem această interdicţie imperativă a legii privind nulitatea necondiţionată a actelor prevăzute de art. 651, alin. (4). Pe de altă parte, nu putem extinde nici prorogarea de competenţă deoarece această prorogare vizează bunurile mobile urmăribile în circumscripţie, deci nu obligaţii de a face sau a nu face. Legea e foarte clară în acest caz, astfel încât de lege ferenda se impune, cumva, o amendare.

Cristian BĂLAN: Practic, am fracţiona executarea silită. Putem să mergem, bunăoară, și pe 651, alin. (2) dacă considerăm că o parte din executarea silită va privi bunurile mobile urmăribile care se află în circumscripţia mai multor Curţi de Apel, oricare dintre executori este competent să realizeze executarea cu privire la toate bunurile, dar atunci ce facem? Căutăm, la drepturile de autor, dacă am găsi manuale la Iaşi, la Cluj şi în Bucureşti, înseamnă că executarea silită pe acele bunuri e bună, dar când s-au vândut pe internet sau că respectivul manual are şi versiune online sau versiune electronică sau ce e acum, ce căutăm? Serverul sau vedem cine l-a descărcat?

Bogdan DUMITRACHE: Aici la 651, alin. (2) aş face observaţia că textul nu e foarte ofertant pentru că, de data asta, dacă 653 din Cod se referă la, „privitor la aceleaşi bunuri se efectuează mai multe executări”, interesant cuvântul „executări”, nu se vorbeşte de urmăriri, aşa cum este în textul corespondent din Codul de procedură civilă de la 1865, când se vorbeşte de o conexare pe fondul urmăririlor silite, aici apare „executări”. Întorcându-ne la 651 alin. (2), aici avem ipoteza unor bunuri urmăribile, ceea ce evocă faptul că ţinta executării ar fi chiar proprietatea corporală, ca atare a bunului, dar, într-adevăr, substratul practic al discuţiei este foarte foarte important. Gestiunea unei proceduri de executare făcute de creditor cu o comunicare, bun, nu cu 16 executori ca să nu dăm exemple poate forţate, dar în funcţie de natura produsului şi anvergura încălcării cu 2, 3, 4 executori dacă sunt Curţi de Apel diferite, e o gestiune nu foarte comodă şi, în plus, se creează şi o notă de plată a executării silite vulnerabilă poate în faţa unui debitor care susţine că i se iau 4 onorarii de executare silită, nu? Dacă e vorba de 4 executori judecătoreşti care instrumentează pe acelaşi titlu executoriu, în favoarea aceluiaşi creditor, împotriva aceluiaşi debitor.

Cristian BĂLAN: Chiar şi pe 653, am formalizat prea mult executarea. Adică, bun, poţi să le conexezi, totul e să înceapă, atunci mă duc la un executor, îl plătesc numai să înceapă şi după primul act, practic, a început executarea şi cer conexarea. Nu cred că asta a vrut legea, să formalizăm şi să ajungem să facem nişte acte inutile.

Bogdan DUMITRACHE: Nu aş vrea să rămânem prea mult pe competenţa de teritorialitate a executorului pentru că avem şi executarea, nu mai stabilim cine comentează, dar s-a deschis un subiect interesant: interzicerea utilizării unui domeniu. Unde are loc executarea pe această obligaţie? Că, iată, aici competenţa executorului e în Curtea de Apel unde se face executarea. Unde să se facă executarea?

Gabriel TURCU: Asta e cea mai simplă pentru că, din fericire, în domeniul virtual pe cât de puţin reglementate par, pe atât de strict sunt definite responsabilităţile fiecăruia. Dar există un organism unic de gestiune al domeniilor de internet pentru fiecare desemnare de tip .ro sau de alte asemenea, în cazul nostru ….ro, …de cercetări informatice şi pentru cele nenaţionale este .ik, care are un protocol de colaborare cu organizaţia mondială a presei intelectuale organizând un arbitraj împreună cu efecte depline astfel încât executarea silită, într-o astfel de situaţie, este simplă şi precisă, cum s-ar spune într-o reclamă „it’s just a click at the way”. În momentul în care un titlu este transmis administratorului şi celui care gestionează domeniile respective, de îndată opreşte accesul la acel domeniu al utilizatorului ca să nu-l mai folosească.

Sorin Eduard PAVEL: Adică, în acest caz, este un transfer al domeniului către titularul de drept al mărcii.

Gabriel TURCU: Nu obligatoriu, nu obligatoriu.

Sorin Eduard PAVEL: Dar în mod normal ar trebui să ceară transferul fiindcă altfel ar putea fi înregistrat de alţii.

Bogdan DUMITRACHE: Deci aici, practic, nu avem nevoie de o procedură de executare în sensul, hai să îi spunem tradiţional, în sensul de drept comun oferit de Codul de procedură, deci avem alte instrumente specifice.

Gabriel TURCU: În principiu, da, pentru că aceste organisme care gestionează domeniile au în statutul şi în competenţele sale, şi obligaţiile pe care şi le asumă şi responsabilitatea ca de îndată să aducă la îndeplinire un astfel de titlu. Cu privire la transfer, vedeţi că transferul numelui trebuie să fie permis de legislaţie. Propriu-zis, la noi, legislaţia specială de proprietate intelectuală nu reglementează transferul nici măcar la mărci. Şi atunci suntem nevoiţi ca şi în conflict cu o astfel de folosire virtuală să ne raportăm la acelaşi temei ca pentru oricare alt tip de folosire, şi anume de a interzice actul vătămător. Sigur că vulnerabilitatea este serioasă, că poate să o continue, poate să o reia sau poate să ajungă în mâinile altuia, dar ţine şi de diligenţa titularului ca odată obţinând eliberarea unui teritoriu virtual să fie cel care-l ocupă.

Bogdan DUMITRACHE: Bun, instanţa a dispus, admiţând acţiunea, că pârâta/pârâtul este obligat să retragă produsul din circulaţie. Pârâta nu retrage produsul din circulaţie. Se poate face ceva? Retragerea din circulaţie presupunând, sigur, nişte raporturi ale acelui pârât cu terţi, persoane care nu figurează ca debitori ai acestor obligaţii, evident, în titlul executoriu.

Cristian BĂLAN: Problema este dacă se aplică direct 905. Dacă ar putea creditorul să desfiinţeze el sau nu. 905, „obligaţie care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană.”

Bogdan DUMITRACHE: Deci era obligaţie de a face, cum se spune, intuitu personae, în cazul acestei retrageri?

Cristian BĂLAN: Păi, cred că cea mai mare problemă e că ar trebui să intrăm, sau creditorul dacă ar vrea să întreprindă el demersurile, ar trebui să intre în nişte raporturi juridice dintre persoana care utilizează necorespunzător marca şi nişte terţi. Poate respectiva persoană e furnizor, cine face, cine modifică contractele? Cum ar reuşi el să intre în depozite? Cred că se aplică 905, nu ar putea, totuşi, creditorul să facă el.

Sorin Eduard PAVEL: În cazul distribuitorilor de acele produse contrafăcute, cred şi eu că este o obligaţie pe 905 fiindcă, practic, cum aş executa titlul la furnizorii respectivi când, pur şi simplu, poate să facă foarte uşor o contestaţie la executare, nu i se aplică acel titlu. Deci această obligaţie ţine de faptul personal al debitorului astfel încât se aplică 905 cu penalităţile.

Bogdan DUMITRACHE: Ar fi o idee să fie chemaţi în judecată pentru opozabilitate şi acei furnizori atunci când produsele, sigur, prin specificul lor nu implică o reţea de distribuţie foarte complicată şi foarte multiplicată. Practic sunt 3, 4, 5, 7, 8 furnizori cunoscuţi, ar putea fi ei chemaţi în judecată pentru ca, după aceea, hotărârea să le fie opozabilă? Pe ce poziţie procesuală ar putea fi ei chemaţi, că şi asta e o chestiune.

Sorin Eduard PAVEL: Ca pârâţi.

Bogdan DUMITRACHE: Vina nu e neapărat a lor, prima.

Sorin Eduard PAVEL: Consider ca pârâţi.

Cristian BĂLAN: Şi ce cerere formulăm împotriva lor? Chemăm un pârât în judecată şi trebuie să îi solicităm,.

Sorin Eduard PAVEL: Încetarea folosirii.

Cristian BĂLAN: Păi da dar el spune, „Domnule, eu nu am nicio problemă, eu cumpăr pastă de dinţi de la SC.Pastă de dinţi S.A., bun, litigiul pe marcă, pe astea, e o problemă care nu mă priveşte, eu îmi cumpăr pastă de dinţi.”

Sorin Eduard PAVEL: Aici nu este vorba de culpă, aici este vorba de actul folosirii, iar dacă instanţa decide că acea folosire încalcă dreptul la marcă, pot să îi interzic. Nu ţine de culpa acelui furnizor.

Cristian BĂLAN: Da dar asta zic, şi ce îi solicit clientului? Adică îi solicit să nu mai cumpere, îi solicit să intervină, să modifice contractele alea, să înceteze rapoartele, rezoluţie? Ce îi solicit, asta mi se pare principala problemă.

Sorin Eduard PAVEL: Depinde de la caz la caz.

Mihaela MAXIM: Cred că aici, ce îi solicit eu pârâtului, şi anume distribuitorului, este ceea ce îi solicit şi pârâtului principal, să înceteze orice act de folosinţă. E o obligaţie care derivă din lege, nu am de ce să mă încurc eu în acest dosar de relaţiile contractuale de unde, cum şi-au luat fiecare, de unde e provenienţa bunului. Eu solicit tuturor să îmi respecte dreptul meu derivând, de exemplu, dintr-o marcă înregistrată, independent de faptul că unul dintre pârâţi nu face decât să facă o distribuţie în piaţă, îi chem pe toţi în judecată. Dificultatea care apare este ca eu, titular de drept de marcă să pot să îi identific pe toţi în piaţă. Aici mi se pare mai dificil, şi nu obiectul petitului, ca să îi zic aşa, al cererii de chemare în judecată.

Bogdan DUMITRACHE: Este o problemă de calitate procesuală, e o problemă de informaţii.

Mihaela MAXIM: Da, e o problemă de informaţii, pe care dacă eu, creditor, eu, titular de drepturi de proprietate, ar trebui să stau şi să adun informaţia asta din toată piaţa, ca să mă asigur că încep această procedură împotriva tuturor celor care săvârşesc un act de încălcare, îmi este foarte dificil. Prin urmare, identific atât cât pot să identific şi merg şi îi chem pe toţi în judecată. Nu am de ce să mă duc doar la cel care pune primul pe piaţă, iar de cele mai multe ori, cea mai bună constrângere este de a pune presiune tocmai pe distribuitori.

Cristian BĂLAN: Bun, dacă într-un exemplu ipotetic ar contraface cineva marca Vodafone, pe cine chemăm în judecată? Ar fi o firmă, o societate care oferă servicii de comunicații sub titulatura Vodafone. Pe cine chemăm? Ar trebui să chemăm toți clienții? Ei toți, până la urmă, ar trebui să înceteze această activitate de folosire necorespunzătoare a mărcii prin concursul tuturor, atât celui care furnizează serviciul, cât și celor care beneficiază de serviciu, prin concursul lor. Atunci ar trebui să îi chem pe toți. Până la urmă, și cu distribuitorii, el o să zică: „Domnule, dar pe mine nu mă interesează. Eu vând orice pastă de dinți îmi oferiți.” Adică litigiul pe marcă nu este problema mea. „Eu pot să cumpăr de la dumneavoastră, întâmplător, trebuie să cumpăr de la el. Că rezolvați, îmi spuneți de la cine cumpăr, pe mine mă interesează să vând.”

Sorin Eduard PAVEL: Să facem o distincție aici între distribuitorul care este un agent economic și folosește semnul în comerț, semnul care încalcă dreptul la marcă și consumatorul final. Consumatorul final, eu care folosesc serviciile Vodafone, care, practic, nu folosesc acea marcă în comerț, deci îi chem pe toți.

Bogdan DUMITRACHE: Pe marii retaileri. Aici este miza. Marii distribuitori pentru că ei propagă, practic, consumul.

Sorin Eduard PAVEL: Nu mă duc la consumatorul final. Depinde de la caz la caz și de situația de fapt a respectivului act de contrafacere.

Cristian BĂLAN: Și dacă distribuitorul nu își retrage pasta de dinți de pe piață?

Bogdan DUMITRACHE: Problema e că poate noi avem un deficit de randament al titlului executoriu, pentru că nu chemăm pe cine trebuie sau nu chemăm pe toți pe cei pe care ar merita chemați și de aici problema justificării unei calități procesuale pasive, de aici problema retragerii, pentru că aici lucrurile ar putea fi complicate. Sunt bunuri care sunt pe piață înainte de introducerea acțiunii și terțul va putea spune: „Și acum ce fac? Să le dau foc?” Dar e vorba de eficacitatea pentru viitor. Astfel încât de la data introducerii cererii poate distribuitorul să fie într-un fel de punere în întârziere și să nu mai achiziționeze produse care sunt sub semnul încălcării dreptului de proprietate intelectuală.

Gabriel TURCU: Chestiunea ridicată în discuție subsecvent, respectiv în situația implicării în cauză și a unor terți, distribuitori, trebuie tranșată principial, după cum au sau nu obligația de respectare a dreptului respectiv prin faptele la care ei sunt participanți. Astfel, nu trebuie să distingem după nivelul sau dimensiunea afacerii, ci după actul în sine. Nu este incriminat actul de achiziție pentru uz propriu, așa încât un consumator final nu intră în nicio discuție cu privire la obligația de respectare. Pe circuitul comercial de la producător până la ultimul, cel mai mic vânzător, oricare dintre comercianți săvârșește un act de încălcare pentru care este responsabil, legislația nefăcând nicio distincție după natura sau tipul de încălcare, răspunderea fiind reglementată de același text și în același fel. Esențial este să fie un act de comerț, să fie un act în circuitul comercial. Dar eficiența acestei soluții pragmatice care se substituie obligației de retragere este relativă pentru că poți chema doi, trei distribuitori mari care, practic, își asumă obligația de a nu mai comercializa în viitor, rămânând aceeași discuție și, în raport cu ei, de retragere pentru că dacă sunt mari presupunem că nu intră în contact cu consumatorul final. Practic, în piață există zona comercianților care au un contact nemijlocit cu consumatorul final, aceștia sunt destul de mulți, destul de greu de cuantificat, de numărat, și nu prea este eficient să fie chemați în judecată. Pe de altă parte, oricât de gravă ar fi fapta lor, adesea titularul dreptului nu vrea să implice într-o astfel de răspundere și lanțul de distribuție, mizând că obligația de retragere poate fi eficientă și cred că poate fi eficientă și poate fi executată silit ca atare și nu prin constrângere a unei amenzi civile sau prin dezdăunare pentru că nu văd ca fiind intuitu personae, într-un sens pe care Codul de procedură civilă îl are în vedere la executarea silită, respectiv este strâns legată de identitatea și de persoana debitorului. În situația noastră, este strâns legată de poziția acestuia în raporturile comerciale cu distribuitorii săi, poziție juridică pe care eu o pot împrumuta atunci când execut, aș spune eu, nu numai „pe seama”, cum zice textul, dar și în numele debitorului. Cred că o astfel de interpretare este posibilă fără a considera că aduc atingere unor drepturi sau impoziții inalienabile debitorului. Pot să mă adresez distribuitorului pe seama debitorului, exercitând aceleași drepturi pe care ar fi trebuit să le exercite însuși debitorul în relația cu distribuitorii. Dacă debitorul avea dreptul de rechemare a produselor, în virtutea raporturilor comerciale, acest drept poate fi exercitat și de creditor prin autorizarea instanței. Când mă adresez distribuitorilor, nu mă adresez în raport cu o obligație proprie față de mine, că ei sunt terți, nu sunt prinși în titlu, nu au nicio obligație, dar mă adresez de pe poziția debitorului însuși care poate avea o astfel de opțiune.

Bogdan DUMITRACHE: Aveți în vedere, să zicem, art. 903 din noul Cod de procedură civilă: „Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face”, pentru că retragerea, într-adevăr, ține cam tot de o obligație de a face. Prețul e plătit, pentru că ai încălcat o obligație de a te abține de la ceva, dar ea se obiectivează în hotărâre ca obligație de a face ceva. Trebuie să fie activă, retrage. Răul a fost săvârșit, repară. Deci dacă refuzi să îndeplinești „o obligație de a face cuprins într-un „titlu executoriu în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului”. Domnule judecător, autorizați sau nu așa ceva?

Cristian BĂLAN: Depinde de contract acum. Bun, dacă există un drept de rechemare, dacă există o asemenea clauză, am putea vorbi, dar în câte contracte există o asemenea clauză? Sau dacă nu există, ce se poate face? El, să zicem între distribuitorul mare și distribuitorul mic e o obligație de a furniza continuu timp de 6 luni, da? El, 6 luni, s-a obligat să furnizeze 100.000 de bunuri, celălalt s-a obligat să i le plătească. Ce facem cu contractul acesta? Ce se întâmplă cu el? Ce cere creditorul spre autorizare?

Gabriel TURCU: Această chestiune este subsecventă autorizării. Autorizarea creditorului se face doar în raport cu conduita debitorului. Măsura în care este eficientă o astfel de autorizare este subsecventă.

Bogdan DUMITRACHE: Mai întâi, trebuie autorizarea, după care trebuie de văzut pe teren în legătură cu ce tip de contract anume poate fi exercitat.

Gabriel TURCU: Eu nu îmi pun problema ca prin autorizarea creditorului, acesta să dobândească mai multe drepturi decât avea debitorul însuși. Dar această autorizare trebuie să-i permită creditorului să exercite măcar în limita poziției pe care debitorul o are. Deci, chestiunea relațiilor cu terții este o chestiune concretă și subsecventă autorizării și nu este una din condițiile de autorizare. Sigur, nu se întâmplă în practică, dar putem avea în vedere și ipoteza în care un distribuitor, complet terț, să răspundă la o solicitare a creditorului făcută în numele și pe seama debitorului, să spună „Nici dumneata, nici debitorul în numele căruia acționează, nu aveți un astfel de drept. Ele sunt intrate în proprietatea mea și eu pot dispune de ele, după cum cred, și sunt terț față de orice titlul și nu am nicio obligație.” Este o ipoteză posibilă, dar nepertinentă pentru că o astfel de poziție exprimată franc îl expune pe respectivul terț pe el însuși la o situație de încălcare a drepturilor pentru că el le deține tot în scop comercial. Este o ipoteză de lucru, dar nu una care să pună probleme reale.

Cristian BĂLAN: Eu mă gândesc că la autorizare trebuie să verific, în primul rând, dacă obligația poate fi îndeplinită prin altă persoană sau nu. Trebuie să-i cer contractul. „Domnule, demonstrează-mi sau clarifică-mi aspectul acesta. Obligația poate fi îndeplinită prin altă persoană sau nu, că altfel nu aș putea să autorizez”. În felul acesta văd dacă, de exemplu, există o clauză, cum ați spus și dumneavoastră, prin care să aibă posibilitatea de a rechema, dar dacă nu există, am un contract în derulare.

Gabriel TURCU: Subliniez că, din această perspectivă, la autorizare nu există o diferență calitativă de poziție juridică a debitorului față de creditor. Din momentul în care titlul consacră în sarcina debitorului obligația de retragere, fie că o execută direct, benevol, fie că este executată de creditor, între cei doi nu există o diferență juridică de poziție față de terți. Creditorul împrumută poziția debitorului astfel încât o asemenea analiză este inutilă, la momentul autorizării creditorului, pentru că eficiența sau ineficiența executării este de același tip cu sau fără autorizarea creditorului.

Cristian BĂLAN: Dar eu trebuie să văd tot ce presupune, cum zice autorizarea, posibilitatea creditorului. Adică resupune o simpla acțiune de a merge în depozitul unei persoane și de a ridica doi paleți de bunuri sau presupune mai mult decât atât? Presupune a intra în anumite contracte, a înceta anumite raporturi contractuale sau măcar a le modifica. De aceea zic că se ascunde mult mai mult în spatele acestei fraze.

Bogdan DUMITRACHE: Acest articol nu a fost conceput pentru punerea în executare în sine a obligației, asta este clar. Noi acum încercăm să mulăm, să vedem dacă se mulează pe asta sau rămânem la art. 915.

Gabriel TURCU: Dar cred că o astfel de analiză este o chestiune practică de executare și nu este o condiție de analizat la momentul autorizării creditorului pentru că o astfel de dificultate de executare nu este prilejuită de schimbarea persoanei care aduce la îndeplinire titlul, ci ea poate fi prilejuită ab initio chiar în sarcina debitorului, de la momentul emiterii hotărârii judecătorești. El are această poziție față de terți în raport cu condițiile contractuale încă din momentul judecății, iar poziția sa nu se schimbă față de terți indiferent dacă execută personal, benevol sau printr-un mandatar, forțat, legal.

Bogdan DUMITRACHE: Nu vreau să pun capăt discuției, dar ca să mai avansăm și pe alte subiecte, că pe acesta l-am lămuti, vorba aceea. Domnule judecător Hurubă, vă duceți în depozitul debitorului și vedeți că el continuă, în dezinvoltura lui caracteristică, să stocheze bunuri dintre cele la care se referă titlul executoriu. Ce faceți? Constatați cu stupoare? Constatați de urgență starea de fapt? Ridicați bunurile?

Eugen HURUBĂ: Cred că aici ar trebui să nu ne îndepărtăm prea mult de cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătorești care face obiectul executării silite pentru că instanța, în asemenea situații, trebuie să pronunțe o hotărâre judecătorească susceptibilă de executare, clară, indicând uneori poate chiar modalitatea efectivă de executare silită, tocmai din dorința ca hotărârea judecătorească să producă efectele scontate. În discuția care a avut loc mai înainte, nimeni nu a luat în discuție posibilitatea reetichetării produsului. Pe mine nu mă interesează să lipsesc debitorul de produsul respectiv, ci mă interesează doar să nu folosească marca mea și atunci, poate că în timpul judecății, judecătorul în virtutea rolului activ, poate interveni pentru clarificarea unei asemenea situații și să dispună chiar posibilitatea reetichetării, și atunci executarea silită este cât se poate de limpede, din punct de vedere al modalității efective de obligație de a face. Bineînțeles, sunt unele situații în care se poate ajunge la o asemenea soluție, altele, cu siguranță, imposibil. Dar cred că o hotărâre judecătorească trebuie, oarecum, particularizată. Nu putem să vedem doar în abstract.

Bogdan DUMITRACHE: Cum rămâne cu stocarea?

Eugen HURUBĂ: În ceea ce privește stocarea, bineînțeles că acolo executorul judecătoresc, în primul rând, trebuie să observe produsul, să constate faptul că el există sau nu, să încheie un proces verbal prin care să constate acest aspect, să-i pună în vedere debitorului interdicția de a mai comercializa sau de a mai pune în circulație produsul, dar dacă hotărârea judecătorească nu presupune și alte obligații, de exemplu obligația de a distruge, produsul respectiv, cu siguranță că executorul judecătoresc nu poate să solicite așa ceva. În ceea ce privește lanțul vânzării produsului..

Bogdan DUMITRACHE: Cred că s-a întrerupt transmisia. Ne auziți?

Eugen HURUBĂ: Eu vă aud.

Bogdan DUMITRACHE: Așa, da. E în regulă.

Eugen HURUBĂ: De văzut nu vă văd, dar ne descurcăm.

Bogdan DUMITRACHE: Continuați că suntem aici. Mizați pe faptul că suntem aici.

Eugen HURUBĂ: Debitorul aflat la capătul lanțului comercial, adică ultimul vânzător, vânzătorul față de beneficiar, și el poate fi privit de pe poziții diferite. Poate să dețină produsul respectiv, dar care să fi fost achitat în totalitate, și atunci obligarea lui ar presupune și o serie de despăgubiri, pentru că între el și titularul dreptului de marcă nu există niciun raport juridic și atunci bineînțeles că un asemenea titlu executoriu trebuie să aibă în vedere toate aspectele.

Sorin Eduard PAVEL: Cred că este foarte important aici, vis-a-vis de stocare și obligația de a nu stoca și de a nu deține, modul în care reclamantul redactează cererea de chemare în judecată. Dacă reclamantul redactează cererea de chemare în judecată în abstract, să nu stocheze, să nu dețină, evident că există acest impediment la executare. Dacă reclamantul invocă efectiv măsura prin care aduce la îndeplinire această obligație, va exista ușurința executării. Din acest punct de vedere, vreau să precizez că o modalitate de executare silită în acest caz este prevăzută de art. 11 din O.U. 100/2005 privind apărarea drepturilor de proprietate intelectuală, în care se spune foarte clar că, pe lângă daunele interese, la cererea reclamantului, așa, „în privința mărfurilor despre care se constată că aduc atingere dreptului de proprietate industrială protejat, se pot dispune următoarele măsuri: retragerea, scoaterea definitivă din circuitele comerciale sau distrugerea”. O măsură ar fi distrugerea acelor obiecte contrafăcute, dar această distrugere trebuie cerută de reclamant în procesul civil.

Bogdan DUMITRACHE: Da, suntem în Ordonanța 100/2005 privind măsuri provizorii pentru apărarea unui drept de proprietate industrială.

Sorin Eduard PAVEL: Art. 11.

Bogdan DUMITRACHE: Da, art. 11 alin. (1) lit. c, și la distrugere? Domnule Hurubă, vă simțiți mai confortabil dacă aveți distrugerea? Îi dați foc acolo, în depozit? Sau tot e obligație intuitu personae și e obligația lui de a distruge? Poate fi creditorul autorizat să distrugă? Ce variante avem?

Eugen HURUBĂ: Distrugerea, cu siguranță, poate fi realizată și de către creditor, în situația în care debitorul refuză. Bineînțeles, având în vedere specificul produsului care trebuie distrus. Acum, dacă discutăm de bere, de exemplu, este suficient să o vărsăm.

Bogdan DUMITRACHE: Depinde în stomacul cui că și asta pe câmp poate dăuna recoltei.

Sorin Eduard PAVEL: Numai în cazul în care berea este produs al unui brevet nu de marcă.

Eugen HURUBĂ: Da, sigur. Dar într-o asemenea ipoteză, dacă se vinde bere sub un alt brevet, sub o altă licență, cu siguranță că o măsură optimă ar fi reetichetarea. Până la urmă, nu berea mă deranjează, ci eticheta.

Bogdan DUMITRACHE: Ce înseamnă reetichetarea, din nou intuitu personae, autorizare, lipește cineva etichete.

Eugen HURUBĂ: Este limpede că nu poate să comercializeze decât reetichetată și atunci obligația aparține debitorului.

Eugen HURUBĂ: Dacă ar fi să îndeplinească creditorul obligația, cu ce etichetă ar înlocui eticheta veche?

Bogdan DUMITRACHE: Mai frumoasă decât pentru produsul lui, creditorul ar fi altruist.

Eugen HURUBĂ: Deci obligația indiscutabil aparține debitorului. Dar ce este foarte interesant este că am plecat în urmă cu o oră în discuția cu privire la proprietatea intelectuală, arătând cât de mult a vrut legiuitorul să se aplece asupra acestei problematici. Eu aș spune că nu prea a vrut să se aplece asupra chestiunii acesteia, pentru că dacă.

Bogdan DUMITRACHE: Ne auziți? Ne auziți acuma? Așa, da vă rog spuneți.

Eugen HURUBĂ: Spuneam că încălcarea unei obligații impusă prin hotărârea judecătorească în sensul neexecutării unei hotărâri nu intra sub incidența Art. 287 Noul Cod Penal, adică nerespectarea hotărârii judecătorești. Dacă legiuitorul ar fi avut un interes major ca aceste hotărâri să fie unele executate fără prea multe comentarii s-ar fi regăsit în una din situațiile prevăzute în Art. 287, și atunci am fi avut o armă în plus împotriva debitorului aflat în situația de a nu pune în executare hotărârea.

Gabriel TURCU: Dacă ar fi să vorbim despre eficientizarea măsurilor dispuse de a face și a nu face și de a scurta acest traseu greu de executare de către creditor, trebuie să ne întoarcem la o discuție mai veche pe mai multe domenii, să ne întoarcem la bani. Nimic nu îndeamnă un om, o societate să facă un lucru sau să nu facă un lucru, mai mult decât costul sau prețul unei atitudini. Această chestiune a executarii hotărârilor din domeniul proprietății intelectuale a fost și este rezolvată în toate jurisdicțiile europene prin obligarea prin hotărâre judecătorească a debitorului de a plăti o sumă descurajantă, aș spune ca o variantă alternativă pentru orice act de comerț viitor. Nu ca o licență în general ci pentru orice încălcare dovedită pentru orice act comercial. Funcționează perfect în Germania acest sistem, a funcționat sporadic și în Romania înainte de clarificările foarte la punct făcute și fără dubiu întâi de Înalta Curte, apoi de către legiuitor cu privire la admisibilitatea daunelor cominatorii, în perioada în care încă mai puteau fi obținute hotărâri judecătorești cu daune cominatorii descurajante prin natura lor. Vă spun că era debitorul cel care se grăbea să anunțe creditorul că hotărârea a fost executată de îndată. Fie putem să ne întoarcem asupra interzicerii daunelor cominatorii, fie putem să încurajăm o astfel de obligație alternativă, fie nu faci sau faci, fie plătești această sumă de bani. Greu de justificat principial pe dreptul nostrum continental dar eficientă și pragmatică.

Mihaela MAXIM: Aici cred că legiuitorul ne ajută un pic, și avem dispozițiile de la 905 alin. 7, care ne spun că putem merge și putem solicita penalități, care penalități se adaugă acelor despăgubiri. Și atunci intervenim nu printr-o executare silită, aș spune într-o manieră improprie directă, ci prin constrângerea debitorului la plata unor sume pentru care nu mai este rentabil, pentru debitor, să-și continue comportamentul de încălcare a dreptului meu.

Bogdan DUMITRACHE: Da, aveți în vedere și întinderea penalității, deci faptul că se varsă în buzunarul creditorului, nu e un sistem de amendă civilă, asta e important, și în al doilea rând, sigur aici este o determinare valorică importantă, pentru că în cazul obligației care are un obiect evaluabil in bani suntem la obligațiile de a face văzute ca fiind intuitu personae, pentru că a fost, discuția în continuare baleiază între ce e susceptibil de autorizare și ce este intuitu personae. Când obligația unui obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. 2 poate fi stabilită, de instanță, e vorba de instanța de executare, între 0,1% și 1% pe zi de întârziere. Procentaj calculat din valoarea obiectului obligației, deci calculată curgând pe trei luni, 90 de zile, mă îndrept spre 100% pe acest orizont de timp, ceea ce într-adevăr în funcție de cum se determină valoarea obiectului obligației, poate fi interesant, poate fi o variantă.

Sorin Eduard PAVEL: Problema este în acest caz modul în care evaluez această obligație. În asta constă dificultatea. De aceea consider și eu că daunele cominatorii se impuneau.

Gabriel TURCU: Pe de-o parte este evaluarea obligației de a face și de a nu face, nu avem exercițiul acesta. Este drept că ar trebui să-l avem pentru că și în stabilirea competenței și la momentul judecării ar trebui să facă o astfel de evaluare chiar și pe obligația de a face sau a nu face. Ea ar putea fi făcută în contextul lui 905 chiar în fază de executare. Mai mult sau mai puțină acuratețe, ea trebuie făcută sau contestată, și poate fi o premisă bună. Chestiunea rămâne totuși în discuție chiar și sub regimul lui 905, pentru că putem pretinde această sumă de bani ca și penalitate, de la 0,1 la 1%, însă rămânem tributari conceptului că acel creditor să se bucure, nu ca o formă sancționatorie de acea sumă, în măsura în care ea se suprapune unui prejudiciu efectiv. Ori o penalitate cominatorie rupe această barieră al compensării dată de limita compensării unei vătămări.

Bogdan DUMITRACHE: Domnule Hurubă mai intrați odată în depozitul debitorului și vedeți acolo că se stochează nu produsul marca A ci un produs cu marca A¹. Vă băgați să constatați încălcarea obligației. Apropo de aspectul similarității, mai ales că multe hotărâri judecătorești fac această referire, au această clauză de stil legată de semne identice sau similare. Sau facem un nou dosar, în speță creditorul în care cere instanței să dea despăgubiri, ca instanța să evalueze ca instanță de fond că acolo era un semn similar cu cel prohibit prin prima hotărâre judecătorească.

Eugen HURUBĂ: Da, intuiesc.

Bogdan DUMITRACHE: Un pic mai tare dacă se poate, mai aproape de microfon.

Eugen HURUBĂ: Intuiesc că sensul sau direcția discuției, în opinia mea similaritatea nu poate fi constatată de executorul judecătoresc, decât printr-un proces verbal în care să arate ceea ce constată la fața locului. Nu poate să aprecieze dacă produsul este sau nu similar. Cu privire la similaritate, doar instanța de judecată poate să hotărască, executorul judecătoresc nu are în atribuții chestiunea aceasta. Executorul judecătoresc constată, eventual fotografiază, pune la dispoziția creditorului tot ceea ce este posibil în urma deplasării în depozit, dar cu privire la similaritate doar instanța poate să hotărască. Apoi, dacă într-o asemenea ipoteză am putea să apelăm și la părerea unui specialist, iar este o discuție destul de interesantă pentru că nici specialistul nu ar putea să se pronunțe cu privire la similaritate, ci chiar dacă avem în vedere un consilier în proprietate intelectuală și el este doar o opinie care poate sta la baza unei hotărâri judecătorești.

Mihaela MAXIM: Trebuie să recunosc că mă plasez de o cu totul altă barieră, prin prisma job-ului meu altu-mi este exercițiul, dar eu știu așa, Codul îmi spune la 685 că executorul are dreptul să identifice bunurile urmăribile. Dacă prin titlu executoriu am o dispoziție potrivit cu care, să zicem să se distrugă sau să se retragă toate bunurile care poartă semne similare cu marca X, atunci în opinia mea executorul ar trebui să poată să facă lucrul ăsta. Dacă avem un executor, desigur această posibilitate, acest drept de identificare a bunurilor, nu este unul discreționar al executorului, ci el ar trebui să-și regăsească în titlul executoriu, respectiv în motivarea hotărârii suficente criterii de apreciere, sau nişte repere pe baza cărora să facă această apreciere. Se pune aici problema dacă executorul ar putea sau nu să apeleze la un consilier în proprietate industrială şi lucrurile sunt puţin delicate pentru că avem un text care ne spune aşa, că: “Actele de executare nu le pot face decât executorii” ori consilierul în proprietate industrială nu este. Se pune următoarea problemă: această apreciere a similarităţii este un act de executare sau nu este un act de executare, este doar, să spunem aşa, un mijloc sau o modalitate care este necesară executorului ca să efectueze un act de executare. În opinia mea, ar trebui să mergem mai degrabă pe varianta în care să putem apela la un consilier pentru că altminteri am un titlu executoriu pe care nu-l pot pune în executare şi nu fac decât să mă duc şi a doua şi a treia şi a cincea oară să dau în judecată acelaşi debitor, aceeaşi persoană care îmi încalcă drepturile pentru că el, în activitatea sa comercială va mai adăuga o dunguţă, un semn, o particularitate şi va spune: “Nu este similar”. O altă soluţie la care s-ar putea recurge în etapa de executare ar fi aceea să se facă o contestaţie la executare şi cred că mai potrivită este acea formă de contestaţie la titlu în care să ceri instanţei care mi-a pronunţat titlul să îmi lamurească întinderea şi să îmi spună: “Sunt în ipoteza în care un asemenea act al pârâtului meu, al debitorului aflat în etapa de executare intră în sfera obligaţiei care a fost stabilită prin titlu executoriu sau nu” pentru că altminteri ca executor vin, fac o constatare a situaţiei de fapt şi spun că eu nu pot să fac o apreciere asupra similarităţii şi îl las pe creditor cu un titlu executoriu cu care nu are ce face ori nu cred că asta a fost raţiunea legiuitorului atunci când să spunem că nu a creat un text, nu a stabilit undeva expres că executorul poate sau nu poate să facă acte, să stabilească similaritatea.

Bogdan DUMITRACHE: Bun, aici aş vrea ca ultimul cuvânt îl are instanţa care cine ştie, poate chiar cu ocazia unei cereri de obligare la plata unei penalităţi, cerere întemeiată de creditor pe împrejurarea că se stochează produse, sigur, nu cu semnul identic dar cu semnul similar, instanţa de executare s-ar putea să se trezească în cazul în care să administrezi o expertiză de specialitate pentru a identifica similaritatea sau nu, domnule judecător?

Cristian BӐLAN: Aici în primul rând poate ar fi bine să discutăm şi de titlu pentru că mi-e greu să cred că o instanţă va da o obligaţie sau într-un dispozitiv va fi obligaţie cvasi-nedeterminată adică obligă sau se referă la orice produs similar. Instanţa când verifică similaritatea, se uită, are un desen şi zice: “Am colonelul de la KFC, care are cioc, ochelari, ce are. Am..”

Bogdan DUMITRACHE: Să nu dăm idei, da?

Cristian BӐLAN: Da, chiar am văzut în ziar sau la ştiri ceva de genul. Am o altă fotografie în care este reprezentat patronul de la RFC, care are cioc, ochelari. Mie mi se pare că sunt similare dar singurul motiv pentru care respectiva persoană a folosit marca a fost pentru a crea confuzie şi tot ori instanţa când va zice că sunt similare, va avea în vedere ce i s-a prezentat respectiv desenul care trebuie să fie comparat cu marca respectivă, nu, cu desenul care reprezintă marca şi va spune că sunt similare şi în funcţie de asta va pronunţa o hotărâre care va deveni titlu. Dacă eu mă apuc şi văd în depozitul lui sau văd că şi-a schimbat şi are şi o pălărie, practic ca executor pun în executare o altă obligaţie. Instanţa n-a avut în vedere niciodată cealaltă marcă, celălalt desen, n-a apreciat, n-a…Este cu totul altceva ori executorul nu poate face asta, din punctul ăsta de vedere, v-am zis, considerând că totuşi instanţa nu va pronunţa o hotărâre, vă obligă la orice este similar.

 Sorin Eduard PAVEL: Consider că în acest caz ar trebui să se respingă cererea de încuviinţare a executării pe motivul articolului 665 alin.(5) pct. 6) din Codul de procedură civilă. În speţă titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită şi o să explic de ce: modul de redactare a cererii de chemare în judecată aparţine reclamantului, reclamantul dacă a făcut în abstract un astfel de capăt de cerere iar instanţa n-a cenzurat acest aspect în procedura regularizării, instanţa trebuia în procedura regularizării să îi pună în vedere reclamantului să-şi precizeze obiectul. Care sunt practic semnele? Titlul obţinut în acest fel nu poate fi pus în executare astfel încât debitorul s-ar putea apăra cu succes într-o contestaţie la titlu pe temeiul articolului 711 alin.(2) Cod procedură civilă, în cazul în care nu a făcut, n-a urmat procedura de la 443 de lămuriri cu privire la întinderea şi aplicarea titlului.

Cristian BӐLAN: Cu privire la contestaţie la titlu şi la lămuriri nu ştiu dacă instanţa se va putea pronunţa că iar instanţa a avut în vedere două desene pe care le-a comparat. Dacă eu întreb: “Domne, da al treilea desen nu vi se pare că e tot o marcă similară? Ea practic trebuie să se pronunţe pe cu totul alt obiect, nu? Ea a avut în vedere două şi acu’ i se prezintă altceva, ea nu poate să zică: “hotărârea asta a avut în mod sigur în vedere şi al treilea desen care poate reprezenta o marcă similară deci oricum se va respinge dar până la urmă problema e că aceste aspecte trebuie tranşate cât mai repede şi nu prea avem instrumentele juridice. E adevărat că le-am putea interpreta la maxim pentru a crea, pentru a stabili echitatea că până la urmă judecătorul trebuie să judece şi potrivit legii şi potrivit echităţii da nu trebuie tras chiar atât de mult după părerea mea.

Gabriel TURCU: Cred că o astfel de obligaţie astfel definită generic de a interzice folosirea unei mărci identificate, interzicerea folosirii unei mărci ori identică ori similar este o obligaţie care poate fi executată prin natura sa şi practica până la acest moment este în această direcţie. Nu doar în domeniul proprietăţii intelectuale interpretarea dispozitivului şi întinderea obligaţiilor pune în discuţie într-un fel sau altul chiar titlul în orice alt domeniu. Vedeţi că şi în materie de contestaţie la executare este o particularitate a acestui tip de contestaţie la executare, este dat în sarcina judecătorului instanţei care a pronunţat chiar titlul. Ea, pentru a-şi asuma ca şi un fel de judecată în sine că acea executare este, a fost avută în vedere, a făcut obiectul unei judecăţi, este o raţiune foarte precisă de desemnare a acestei instanţe pentru acest tip de contestaţie la executare. Ea se suprapune într-un fel sau altul conceptului 443 şi tocmai de aceea trebuie adresată aceleiaşi instanţe. Limita de îndepărtare faţă de ceea ce s-a judecat, tot judecătorul va decide. Nu putem fi tributar unei interpretări rigide în sensul limitării întocmai la obiectul dedus judecăţii ca atare, la semnul avut în vedere întocmai la analiză pentru că restrângem sfera dreptului. Încălcarea probată prin elemente materiale de folosire a mărcii fără drept este un mijloc de probă. Ea nu determină în sine sfera de protecţie a mea. Judecătorul este dator să îmi asigure protecţia dreptului faţă de terţul care mi-a încălcat dreptul nu în limita încălcărilor probate ci în limita dreptului însuşi.

Bogdan DUMITRACHE: Da aţi auzit ce spunea doamna avocat Maxim pentru că logica asta că de fiecare dată debitorul va face ceva similar, suficient de apăsător încât să se creeze confuzii şi suficient de diferenţiat cât să poată spune că nu e vorba de identitate pentru a trimite pe creditor într-o morişcă d-asta continuă de acţiuni de fond repetitive care se vor referi pe rând la marca A prim, A secund, A terţ.

Sorin Eduard PAVEL: În cazul mărcilor cu element verbal mi se pare o soluţie benefică, un capăt de cerere interzicerea folosirii oricărui logo care are în componenţă un anumit element verbal şi este clar definit.

Gabriel TURCU: O scurtă completare. Sigur că primul care trebuie să se gândească la executare este cel ce se va chema ulterior creditorul, respectiv titularul dreptului. La momentul redactării trebuie să ai o previziune a viitorului dispozitiv şi a eficienţei lui dar chiar şi atunci când titularul caută să îşi faciliteze executarea, ipoteza avută în vedere ca în dispozitiv să apară şi expresia „identic sau similar” nu poate fi exclusă întotdeauna. Sunt situaţii în care poţi să îţi partajezi cererea în mai multe capete de cerere, să ai un capăt de cerere individualizat pe o anume tip de încălcare astfel cum a fost probat, dar în acelaşi timp ai dreptul să îţi valorifici marca şi dreptul de proprietatea intelectuală în plenitudinea sa, solicitând judecătorului o protecţie deplină în limita sferei dreptului pe viitor. Că o astfel de partajare este eficientă, se practică pentru a încuraja o executare dată pentru cele cunoscute, gândiţi-vă că atunci când ai un drept de proprietate intelectuală înregistrat, lucrurile sunt încă bine pentru că ai un element foarte cert la care te raportezi, dar într-o acțiune în concurență neloială, când uzul semnului legitim îți creează „dreptul”, lucrurile atunci se complică, putem folosi situații diverse pentru o claritate a dispozitivului. Eu sunt adeptul chiar a introducerii de imagini în dispozitiv, și am folosit, nimic nu interzice, pentru că la concurență neloială nu ai un drept înregistrat de o instituție, ca să garanteze că Acela e, și nu altul. Sau o descriere pe cât de precisă, cu o oarecare acuratețe, cenzurabilă și ea, a elementelor esențiale ce caracterizează semnul folosit legitim, și care sunt preluate de semnul vătămător.

Mihaela MAXIM: În ceea ce privește recomandarea colegului nostru de a se indica în petitul cererii să se interzică folosirea unor care include marca mea, pot să am marca cu un X în coadă, cu o dungă, cu un pătrățel, asta nu înseamnă că actul vătămător nu mai reprezintă un act vătătmător prin prisma a ceea ce judecătorul cauzei a analizat deja, de aceea, opinia colegului nostru, domnul Turcu, care ne spune că dispozitivul nu trebuie interpretat prin prisma probatoriului administrat, ci trebuie să urmăresc protejarea dreptului pe care eu l-am supus analizei în fața instanței de judecată. Și atunci, mi se pare mie că interpretarea pe care trebuie să o dau trebuie să fie una nu numai în spiritual literei legii, ci în spiritul legii, în sine.

Bodgan DUMITRACHE: Orientată spre viitor, cum ar veni.

Gabriel TURCU: Din fericire, practica este destul de bine construită, în direcția asta.

Bodgan DUMITRACHE: Pe pronunțarea hotătârii, rămâne problema executării, o problemă care a variat în această emisiune de la ideea că ne ducem cu o nouă acțiune pe despăgubiri, de la această idee, până la ideea ce putem să ne subrogăm forțat, prin intermediul autorizării date de instanța în executare, în drepturile pe care debitorul le-ar avea, în sensul retragerii produsului de la terți. Mulțumim Târgu Mureșului, mulțumim și etajului 8, și speakerilor, și invitaților, și cei care sunt la această masă rotundă. O săptămână frumoasă și caldă! La revedere! [/restrict]

---

Titluri (aproape) executorii: hotărârile în materie de proprietate intelectuală

București, CCIR Business Center, et. 8
Sala Rondă (Ninel Chiriacescu)

Luni, 23 martie 2015, ora 20:00

– Care este modalitatea de executare silită în care se aduce la îndeplinire obligația de stocare și de deținere în vederea comercializării a produsului purtând marca la care se referă titlul executoriu?
– Se poate aprecia similaritatea în faza executării silite de către executorul judecătoresc? Este necesară implicarea unui consilier în proprietate intelectuală? Onorariul consilierului reprezintă cheltuială de executare silită?
– Care este termenul de prescripție a executării silite pentru hotărârea în materie de proprietate intelectuală? Ce se întâmplă dacă debitorul începe să încalce obligațiile impuse prin titlul executoriu după mai mult de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești?
– Obligația de retragere din circulație a produsului contrafăcut este o obligație de a face? Dacă da, depinde de faptul personal al debitorului sau permite autorizarea creditorului în vederea aducerii ei la îndeplinire?
– Competența teritorială a executorului judecătoresc în raport cu aria posibil națională a încălcării sancționate prin titlul executoriu. Vor fi învestiți 16 executori judecătorești sau este posibilă conexarea?
– Încălcarea unor obligații impuse prin hotărârea judecătorească implică deschiderea unui nou proces având ca obiect constatarea încălcării?