Bogdan Dumitrache: Bună seara! Convenţia arbitrală. Despre cum ne putem înţelege în ce condiţii urmează să ne certăm. Nu este prima dezbatere despre arbitraj, iar dacă vorbim de această lună iunie a anului 2015, la Dezbateri nu este prima dată când vorbim despre dezbateri. Săptămâna trecută, cei care ne-aţi urmărit live sau aţi urmărit poate înregistrarea emisiunii din 8 iunie, aţi văzut că această emisiune a făcut loc unui moment de reamintire respectuoasă şi, sigur, în acelaşi timp, tristă, a celui care a fost Ion Băcan. Deci în iunie 2015 am vorbit despre arbitraj, o facem din nou astăzi. Spuneam că, din punctul de vedere al dezbaterilor, dacă nu mă înşel chiar înainte de a fi adoptate regulile de procedură arbitrale, Dezbaterile JURIDICE.ro au focut loc unui titlu sugestiv: Arbitrajul. Un nou început. Este o dezbatere pe care, de asemenea, o găsiţi înregistrată cu acces liber în arhiva dezbaterilor de pe JURIDICE.ro, Arbitrajul. Un nou început, o dezbatere interesantă pentru că ea prefaţa regulile de procedură arbitrală într-un efort de restartare a arbitrajului. Astăzi avem un panel care face viaţa foarte uşoară oricărui moderator, dezbaterile îşi propun să aibă întotdeauna un panel prestigios. Cel de astăzi, fără a face clasamente, nu o să spunem că este cel mai prestigios, dar este dintre cele pentru care cuvântul „prestigiu„ este cel mai nimerit. O să încep cu gazda, noi deja ne simţim ca acasă şi omul când se simte ca acasă după aceea e greu să îl evacuezi, o spun din experienţă profesională. Domnul profesor universitar doctor Viorel Roş, arbitru înainte de toate, calitate foarte relevantă pentru discuţia de astăzi, dar în acelaşi timp Preşedinte al Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial Intern și Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, căruia îi mulţumim pentru faptul că a acceptat să fie alături de noi astăzi. Mai departe, probleme mari cu ordinea prezentării, dar ca să nu stăm prea mult că avem multe subteme de discutat, să continuăm cu domnul avocat Bazil Oglindă, un apropiat al arbitrajului, este membru al Colegiului Curții de Arbitraj Comercial Intern și Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, de fapt a fost participant activ la acea primă dezbatere dedicată noului început al arbitrajului. Mulţumim, domnule avocat şi profesor, pentru faptul că sunteţi din nou alături!

Bazil Oglindă: Bună seara, mulţumesc!

Bogdan Dumitrache: Mai departe, doamna conferenţiar universitar doctor şi avocat, practician în arbitraj, doamna Crenguţa Leaua – Managing Partner LEAUA & ASOCIAȚII, un partener principal al proiectului Dezbaterilor Juridice. De asemenea, mulţumim, doamna avocat, pentru că ne sunteţi alături! Şi intrăm în a doua jumătate a panelului să spunem aşa, avocat Cosmin Vasile – partener ZAMFIRESCU RACOȚI & PARTNERS, partener principal al Dezbaterilor. O seară frumoasă alături de noi, să sperăm! Domnul avocat Sebastian Guţiu – Managing Partner SCHOENHERR & ASOCIAȚII; şi această societate de avocaţi, la fel, partener principal al Dezbaterilor, deci nu e prima dată la dezbateri dar dânsul, personal, este prima dată la dezbateri, am spus prima deci o să mai urmeze, mulţumim pentru prezenţă! Şi nu ultimul şi nu cel de pe urmă, domnul avocat Viorel Dinu – partener la BONDOC & ASOCIAȚII, un alt partener principal al Dezbaterilor, a mai fost alături de noi, este a doua oară, la multe înainte! Domnule avocat, mulţumim! Sperăm că va reuşi să ni se alăture, în funcţie de programul zilei de astăzi pentru că s-a întors din străinătate chiar astăzi, domnul profesor universitar Marin Voicu, care nu mai are nici dânsul nevoie de prezentare, membru al Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial Intern şi Internaţional, dacă va reuşi să intervină va fi plăcerea noastră să îi facem loc în acest panel. Aşa stând lucrurile, avem nişte subteme, le avem pentru că la fel cum cei care sunt implicaţi şi acceptă să se implice în pregătirea unei emisiuni ştiu deja că trebuie să o facă, mai ales în cea de-a doua parte a săptămânii care a trecut, a fost o parte a săptămânii caracterizată, din punct de vedere al acestei dezbateri, de mail-uri schimbate între speakeri şi o să îl rog pe domnul profesor Viorel Roş să facă o introducere, sigur că arbitrajul e o temă vastă, dar cumva apropiată de ideea aceasta de convenţie arbitrală pentru că, nu-i aşa, domnule profesor, e foarte important să ne înţelegem cum ne vom certa. [restrict]

Viorel Roş: Bogdan, trebuie musai să ne ţinem de tematică?

Bogdan Dumitrache: Ăsta e punctul de plecare.

Viorel Roş: E punctul de plecare, mulţumesc frumos! Mă uitam sus, „cum putem să ne înţelegem după ce ne certăm” am citit eu, e invers nu-i aşa?

Bogdan Dumitrache: E cu happy end.

Viorel Roş: Se poate şi asta. Aş fi vrut să încep cumva, nu ştiu dacă să vă captez atenţia sau să vă spun un lucru pe care nu l-aţi mai auzit despre Tablele Legii sau Legile lui Moise. Are legătură cu ce facem acum, cu siguranţă nu bat câmpii. Nu e de la mine citire, e de la Andrée Putman, un autor belgian care a scris „Concurenţa neloială şi drepturile de proprietate intelectuală”. Pe pagina de gardă are, nu îmi amintesc acum exact şi nu am să reproduc exact, dar el spune un lucru foarte interesant. Ştiţi povestea Tablelor Legii, Moise urcă pe muntele Sinai, chemat de Dumnezeu, să îi dea tablele legii, Dumnezeu îi dă Tablele Legii scrise cu degetul lui pe două table de piatră, primul suport pentru scris, scrierea. Moise se întoarce cu ele la poporul care îşi făcuse idoli din aur. Supărat, a spart Tablele Legii, Dumnezeu l-a chemat înapoi şi i-a spus: „Vino cu alte două table făcute de tine, de data asta”, Moise s-a întors la Dumnezeu, Dumnezeu i le-a scris din nou, s-a întors la popor şi a dat, spune autorul de care vă vorbeam, „a dat poporului prosternat Tablele Legii, apoi învăţaţii le-au dat studenţilor consternaţi să afle că, în fapt, ceea ce pare simplu este, de fapt, complicat şi trebuie explicat spre a fi înţeles”, adică spre a ajunge de unde am plecat, că toate lucrurile sunt simple şi că dacă ne-am duce viaţa după Tablele Legii, ne-ar fi mult mai simplu decât ne este astăzi în realitate, ceea ce văd şi eu. Atunci când am venit la Curtea de Arbitraj, în funcţia asta trecătoare unde mă aflu acum, am constatat un lucru, anume că este mai greu să reconstruieşti decât să construieşti, este infinit mai greu. Astăzi, la un an şi ceva de la acele întâmplări, pot să vă spun că multe din lucrurile pe care le-am gândit atunci, le gândesc altfel şi cred că ar trebui multe să facem, să schimbăm, şi am să vă spun câteva din lucrurile pe care vreau să le schimbăm şi pe care propun Colegiului Curţii apoi Curţii arbitrilor şi apoi Camerei să le schimbăm. Dar mai înainte aş vrea să vă prezint o situaţie pentru că trebuie să se cunoască lucrul acesta, cam prost stau alţii, cum stăm noi în arbitraj? Dintre vecinii noştri, cei mai harnici sunt bulgarii care, situaţia e anul 2013, raportarea e pe 2014 la ICC şi de aceea situaţia pe care v-o prezint e din 2013. În Bulgaria, Curtea de Arbitraj de la Sofia a soluţionat, în anul 2013, 653 de dosare cu 52 de arbitri naţionali, 27 de străini aflaţi pe o listă care nu ştim dacă e facultativă sau obligatorie. La Budapesta, un număr de dosare 140 cu 97 de arbitri unguri, 32 străini, lista este facultativă şi fac precizarea aceasta, lista este facultativă, pentru că am să vă spun în continuare câte ceva şi despre listă şi cum gândim lista. În Polonia sunt 317 dosare, în 2013, cu 249 de arbitri, lista este facultativă. În Moldova 95 de dosare cu 30 de arbitri din Moldova, 29 din alte ţări, şi din România între cei 29. Curtea din Slovacia are 369 de dosare, 62 de arbitri. În Ucraina, 428 de dosare cu 42 de arbitri naţionali, 39 străini. La Viena sunt peste 100 de arbitri. La Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris, nu e vorba de Curtea de la ICC, Curtea de Arbitraj din Paris, au şi o altă Curte a lor, la Paris, peste 100 de arbitri, nu ştim care este numărul de dosare. Ce am vrut să vă spun aici este un lucru: că numărul de arbitri nu înseamnă neapărat creşterea numărului de dosare. Camera este interesată foarte tare în creşterea numărului de dosare pe care să le soluţionăm noi din motive lesne de înţeles. Camera desfăşoară o activitate să-i spun comercială sau vede activitatea arbitrajului ca pe o activitate comercială şi atunci e interesată de câte dosare soluţionăm şi de veniturile pe care le încasează camera. Vă spuneam, însă, că după un an şi ceva de la data la care a fost numit acest Colegiu de Conducere al Camerei, am constatat că multe dintre lucrurile pe care atunci le-am văzut într-un fel, le vedem sau, cel puţin eu, le văd astăzi altfel, şi că dacă ar fi astăzi să o luăm de la început aş gândi altfel regulile de procedură şi regulamentul de organizare şi funcţionare pe care l-am propune Colegiului de Conducere al Camerei ar fi altfel, cum şi normele privind taxele arbitrale ar fi altfel. Care sunt propunerile pe care vreau să le supun atenţiei domniilor voastre, şi am să vă spun şi de ce: pentru că am adresat public rugămintea avocaţilor de a ne trimite propuneri de modificare a regulilor de procedură, a regulamentului de organizare şi funcţionare şi a normelor privind taxele arbitrale pentru că vrem să le colectăm pentru ca în septembrie să putem veni cu un set substanţial modificat de reguli de procedură, regulament de organizare şi norme privind taxele arbitrale. Între propunerile sau între gândurile pe care le am mai degrabă acum, ele nu sunt încă concretizate. Septembrie e data limită pe care mi-am propus-o eu spre a le concretiza, deşi şi mâine am o întâlnire la care urmează să se discute unele dintre aceste lucruri. Este iniţierea unui proiect de lege privind soluţionarea litigiilor prin arbitraj, dacă se, poate pentru că mă gândesc la extinderea sferei arbitrabilităţii pe această cale, ori de modificare a Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă substanţial. Ce urmăresc aici sau ce vreau eu: extinderea sferei litigiilor arbitrabile. Domnul profesor Marian Nicolae, la şedinţa de Plen a arbitrilor a spus „am vrea să/propun să eliminăm din titulatură arbitrajul comercial cuvântul comercial”. Domnul profesor Cărpenaru s-a supărat un pic. După mine, nu e o problemă specială, sau nu e o problemă din care unul sau altul ar trebui să iasă supărat, ar trebui doar să ne gândim că dacă am elimina cuvântul comercial pe care îl alăturăm arbitrajului, sfera litigiilor arbitrabile aici s-ar extinde. Eu spun mai demult că sfera litigiilor arbitrabile ar trebui să cuprindă toate acele litigii cu privire la care părţile pot dispune prin încheiere de tranzacţii. Şi oricât ar părea de surprinzător, gândindu-mă la specialitatea mea, aş spune că drepturile morale de autor pot face obiect de tranzacţie aşa încât nu văd de ce nu ar fi arbitrabile până şi aceste drepturi, sigur, cu o calificare discutabilă ca drepturi morale, dar aşa sunt calificate ele ca drepturi morale, tranzacţionabile fiind, însă, am include acolo totul. Dar sfera litigiilor arbitrabile ar trebui să se extindă foarte mult, nu doar cu această categorie la care m-am referit eu, ci să se extindă foarte mult în aşa fel încât ceea ce soluţionăm noi acum în arbitraj să fie mult mai mult decât o facem acum. Mă gândesc şi la nişte reguli generale ale arbitrajului, care ar trebui modificate, şi la funcţionarea Curţilor de Arbitraj ale Instituţiilor permanente de Arbitraj, mă gândesc la modificarea câtorva texte din Codul de procedură civilă și mă gândesc la art. 542, alin. (2) care prevede că statul are facultatea de a încheia convenţii arbitrale, cred că principiul general „privatul poate face orice nu este interzis, statul poate face orice îi este în mod expres permis de lege” e suficient, dar cred că ar trebui să fim aici atenţi şi să facem dispoziţia legii flexibilă în aşa fel încât statul sau entităţile care reprezintă în varii modalităţi statul să poată încheia tranzacţii şi să poată încheia convenţii arbitrale pentru soluţionarea litigiilor. Spun opţiunea pentru arbitraj ar trebui formulată ceva de genul: statul poate încheia convenţii oricând nu îi este interzis în mod expres de lege. O situaţie asemănătoare în art 542, alin. (3) din Codul de procedură civilă. Propun asemenea modificarea art. 544, alin. (2) din Codul de procedură civilă. Dacă îl veţi lectura, veţi constata că există o contradicţie, odată cu constituirea Tribunalului să se facă normele privind constituirea Tribunalului, mi se pare imposibil, ar trebui întâi părţile să aibă norme şi apoi să constituie Tribunalul, nu odată cu constituirea Tribunalului sau cel mai târziu odată cu constituirea Tribunalului să se stabilească normele privind constituirea Tribunalului. Asemenea trebuie, cred, modificat art. 548, alin. (2) – forma autentică a convenţiei arbitrale în cazul litigiilor privind transferul drepturilor de proprietate şi/sau a altor drepturi imobiliare. Şi o problemă cu care ne confruntăm în ultima vreme, aceea a procedurilor în somaţia de plată, întrebarea este şi lansez o provocare aici, dacă somaţiile de plată sunt sau nu sunt arbitrabile, dacă părţile pot încheia sau nu pot încheia convenţii cu privire la somaţia de plată şi dacă Tribunalele arbitrale constituite ar putea să pronunţe somaţii de plată în această procedură simplificată. Vă mărturisesc că nu am găsit, încă, un răspuns, dar cred că ar trebui să aflăm răspunsul şi să ne pronunţăm într-un fel sau altul. Problema este importantă pentru că din ce în ce mai mult instanţele de judecată declină competenţa de judecată a cauzelor în cererile de somaţie de plată atunci când în contract constată că există convenţii arbitrale. În ce priveşte modificarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Curţii de Arbitraj am spus excluderea cuvântului comercial şi apoi sunt câteva lucruri care cred că prezintă interes pentru mai multă lume, modificarea art. 4 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare, în special în ce priveşte lista de arbitri. Nu are decât Camera de Comerţ şi Industrie să stabilească ea numărul arbitrilor, dacă vrea să stabilească un număr de arbitri, noi avem probleme. De aceea am început şi cu materialul acesta, pentru că am vrut să vă arăt că nu numărul arbitrilor este cel care face ca activitatea Curţilor de Arbitraj să fie mare. Eu cred că arbitrajul de calitate face arbitrajul atrăgător, şi nu numărul mare al arbitrilor, şi situaţia pe care v-am prezentat-o cred că demonstrează acest lucru. Aşadar, dacă eu cred că e nevoie de o listă de arbitri şi ar trebui să avem o listă de arbitri fără să mai avem şi supraarbitri, cred că nu e în neregulă să avem şi o listă de supraarbitri şi textul din Codul de procedură civilă cred că ar trebui modificat în sensul ăsta. Ar trebui ca ceastă listă să fie precizată, numărul ei, de către Colegiul de Conducere al Camerei, dacă vrea acest lucru. Şi un lucru care mi se pare important – reglementarea listei deschise şi a procedurii de nominalizare de către părţi. Ce înseamnă lista deschisă? Nu ştiu dacă e nevoie să explicăm ce înseamnă lista deschisă, adică oricine poate fi arbitru dacă este desemnat de părţi, condiţia fiind doar aceea ca persoanele care sunt nominalizate ca arbitri să fie supuşi unei proceduri de confirmare şi mi se pare că nu ar trebui să lăsăm, nu se practică nicăieri acest lucru, ca lista de arbitri deschisă, arbitrul propus să nu fie confirmat de către cineva anume, nişte persoane desemnate, după anume criterii şi că această listă deschisă cred că ar rezolva unele dintre problemele cu care Colegiul de Conducere, să îi spun, al Camerei, are probleme. Şi, de asemenea, aş propune sporirea numărului membrilor colegiului de conducere, de la 5 la 7, pentru că dacă s-ar aplica ceea ce eu vă spuneam mai înainte, o listă deschisă cu arbitrii care să fie confirmaţi după numire de către părţi, atunci cred că ar fi necesar acest lucru. În ce priveşte normele privind taxele arbitrale, problema noastră, a Curţii de Arbitraj, este aceea că în colegiul de conducere al Camerei există o nemulţumire privind proporţia din taxele arbitrale care se cuvine Camerei şi, ne place sau nu ne place, cumva va trebui să rezolvăm această problemă. Sunt însă alte probleme mai interesante în drept decât asta, a proporţiei veniturilor Camerei şi a arbitrilor, cum este bunăoară restituirea taxelor arbitrale atunci când se impune aceasta. Avem deja cereri în justiţie, acţiuni în justiţie pentru restituirea unor taxe arbitrale, pentru că hotărârile arbitrale pronunţate au fost anulate şi se pun mai multe probleme, cine trebuie să suporte restituirea, pentru ipoteza în care se desfiinţează hotărârea arbitrală în acţiunea în anulare, ce se întâmplă cu taxele arbitrale? Mai trebuie să plătească părţile care au plătit o dată o taxă arbitrală, încă o dată o taxă arbitrală, sau nu ar trebui, şi apoi cum desemnăm Tribunalul Arbitral pentru noua judecată în astfel de situaţii. Şi vă mărturisesc că sunt de mai multă vreme preocupat de o altă problemă, aceea de stabilire a unor condiţii de soluţionare a unor litigii între părţi atunci când reclamantul se află în procedură de insolvenţăm şi în dificultatem şi nu poate plăti taxele arbitrale. Mă gândesc de o vreme, de ce vă spun acest lucru, vin destule cereri în care părţile spun „Nu putem să plătim, daţi-ne în tranşe”, alţii vin cu dovada că sunt în procedură de insolvenţă şi uneori chiar nu ajung să se judece şi nu îşi pot constitui un titlu pentru recuperarea creanţelor lor pentru că nu putem să îi judecăm neavând astăzi motive şi argumente pentru care să putem judeca cererile astea fără plata taxelor arbitrale. Sunt multe lucruri pe care le avem şi pe care le-am putea discuta, unul dintre ele este acela privind constituirea Tribunalelor arbitrale, în privinţa căreia concluzia mea este după un an de zile aflat la conducerea Colegiului este aceea că nu există o modalitate de desemnare a arbitrilor, de constituire a Tribunalelor Arbitrale care să nu fie susceptibilă de critică. Oricât ne-am dori la acest moment, constituirea Tribunalelor Arbitrale poate fi criticată şi este criticată din păcate. Nu îmi doresc să se întâmple acest lucru, dar din păcate şi semnalele vin către mine, înjurăturile le primesc eu, nu le primesc alţii, pentru modalităţi de constituire uneori a Tribunalelor Arbitrale. Sunt câteva din lucrurile pe care am vrut să vi le spun că sunt în preocuparea noastră şi, repet, eu şi colegii mei din Colegiul de Conducere al Curţii, dar cred că toţi arbitri avem nevoie de sprijinul dumneavoastră pentru că regulile, regulamentul şi normele le-am putea face mai bune cu ajutorul dumneavoastră. Eu vă asigur de toată deschiderea, spuneam colegilor că nu îmi place aşa distanţa care s-a pus între noi dar nu avem ce face asta e sala, aşa stau lucrurile şi cred că putem face împreună reguli mai bune, regulament de organizare şi funcţionare mai bun şi normele mai bune în aşa fel încât să facem arbitrajul mai atrăgător şi să vină lumea către Tribunalele Arbitrale, să vină mai deschisă către soluţionarea litigiilor în arbitraj. Bogdan, dacă pot să răspund şi la întrebări din sală dacă sunt şi cum socotiţi că e mai potrivit să facem, aşa facem.

Bogdan Dumitrache: Păi cred că se poate profita. Văd că există o întrebare în sală, aşa că daţi-i drumul!

Participant 1: Spuneaţi mai devreme că v-a preocupat problema incidenţei implicaţiilor insolvenţei asupra procedurii arbitrale şi sunt curios ce s-ar întâmpla în ipoteza în care un pârât se găseşte în insolvenţă, pârâtul este străin, iar în privinţa acestuia poartă un litigiu arbitral în România, internaţional.

Viorel Roş: Iartă-mă, dacă un pârât în insolvenţă…

Participant 1: Şi încă o precizare, legea insolvenţei din ţara respectivă are un text similar cu cel din legea românească ca acela care prevede suspendarea acţiunilor.

Viorel Roş: De la 36, acum nu știu cât e. Cincizeci şi cât e, Bazil? Pe undeva pe la cincizeci şi ceva. Bazil s-a pregătit de mult pentru întrebarea asta să ştiţi şi are cu siguranţă răspunsul la întrebarea asta. Mi-am pus o problemă, mi-am pus şi eu o problemă acum, dacă trebuie ori nu trebuie suspendat, dacă se suspendă sau nu se suspendă de drept. Pe art. 36 din Legea nr. 85/2006 părea că soluţia este obligatorie. Pe noua Lege a insolvenţei din 2014 soluţiile care pot fi adoptate sunt mai nuanţate şi cred că e o discuţie de făcut şi că merită o discuţie de făcut aici. Eu, însă, vă mărturisesc că nu de situaţia pârâţilor eram preocupat când vă vorbeam de insolvenţă, ci de aceea a reclamanţilor care nu pot să îşi recupereze creanţele pe care le au pentru că nu pot plăti taxele arbitrale. De aceea am pus în discuţie aici problema. Cea pe care o puneţi dumneavostră în discuţie este o problemă delicată şi sensibilă. Care sunt situaţiile în care, totuşi, poate continua judecata cu pârâtul aflat în insolvenţă. Sunt acum parcă 2 cazuri relgementate de lege în care ar putea continua judecata, cred că Bazil o să mă ajute şi o să vă spună mai multe.

Bazil Oglindă: Bine, sigur, problema suspendării acţiunilor arbitrale este o problemă, desigur, delicată, depinde foarte mult de cum este formulată şi acţiunea pentru că pot fi uneori acţiuni în constatare care nu intră sub incidenţa legii. Legea insolvenţei se referă la acţiunile în realizarea creanţelor. Pot fi uneori şi alte tipuri de acţiuni, opinia mea fiind aceea că textul trebuie interpretat restrictiv şi, numai dacă suntem pe domeniul textului, atunci nu avem ce face şi trebuie să aplicăm această sancţiune. Opinia mea pe care am exprimat-o, însă, şi cu alte ocazii inclusiv în Colegiul Curţii este în sensul unei propuneri de lege ferenda de abrogare sau de fapt de modificare a acestui text, care, din punctul meu de vedere, în cazul litigiilor arbitrabile, dar chiar şi a litigiilor de o anumită complexitate, nu ar trebui să opereze pentru că, după părerea mea, judecătorul sindic este depăşit uneori de complexitatea anumitor litigii. Sunt de acord ca anumite creanţe şi realizarea anumitor creanţe care ar putea face obiectul unor proceduri de tipul somaţiilor de plată să le rezolve judecătorul sindic. Suspendarea, însă, ar trebui să opereze strict cu privire la executarea silită, nu cu privire la judecarea litigiilor. Doresc să vă spun că complexitatea unor litigii, şi cu element de extraneitate, este una delicată inclusiv sub aspectul legii aplicabile, dacă se aplică legea de procedură sau legea naţională a persoanei. Nu vreau să intru în foarte multe detalii pentru că efectiv am monopoliza cu acest subiect, probabil, următoarea oră de discuţie, însă propunerea mea este în sensul şi a altor legislaţii, de exemplu, acum am certitudinea că legislaţia spaniolă este în sensul ăsta, pot să vă dau un exemplu de drept comparat în sensul că nu operează suspendarea litigiilor arbitrabile şi a litigiilor ca efect al intrării în insolvenţă. Ele continuă şi operează suspendarea strictă a executării silite. Complexitatea anumitor litigii, vă spuneam că avem cereri principale, avem cereri reconvenţionale în care poate pârâtul sau reclamntul este în insolvenţă, dar el devine pârât în cealaltă cerere şi se pune inclusiv problema unor soluţii cu care se confruntă Tribunalul în ceea ce priveşte soluţionarea unitară a unui litigiu. Ori acest text creează dificultăţi, în mod special, în acele situaţii în care inclusiv certitudinea calităţii de creditor este necunoscută. Având o cerere pricipală, o cerere reconvențională, nici măcar nu știm până la sfârșit cine va fi creditorul. Imaginați-vă o cerere principală de 2 milioane, o reconvențională de 5 milioane, pârâtul este în insolvență în România sau în altă parte. De unde știm dacă s-ar suspenda una dintre cereri, una se va duce la judecătorul sindic și alta va continua, probabil, la arbitraj. Asta nu mai este justiție. Este un text care ne creează mari probleme în practică. Și eu sunt pentru abrogarea lui, adică să opereze suspendarea strict pentru executarea silită, iar litigiile să continue. Bine, pot fi, cu excepția procedurilor simplificate ale ordonanțelor de plată pe care le poate rezolva judecătorul sindic. Mulțumesc!

Bogdan Dumitrache: Știu că mai doriți să inteveniți, nu?

Cosmin Vasile: Un minut, să nu răpesc mai mult timp. Un comentariu în legătură cu ipoteza concretă ridicată. Legea veche a insolvenței și cea nouă se aplică sau s-au aplicat doar societăților române, pentru că doar o societate română poate să intre în insolvență în România, potrivit dispozițiilor exprese ale legii. O societate străină intră în insolvență potrivit dispozițiilor dreptului ei național. Ca și chestiune de drept internațional privat, calificarea problemei legii aplicabile insolvenței duce, foarte probabil, la concluzia că este o chestiune ce ține de starea și capacitatea persoanei și, și din acest punct de vedere, i se va aplica acea lege națională. Prin urmare, când vorbim de insolvența unei persoane juridice de drept străin, problema care se pune este a dovedirii și interpretării corecte a acelei dispoziții legale și a aplicării soluției pe care o impune legea respectivă care este în egală măsură obligatorie, cum este și legea română, nu e o diferență de regim juridic între legea străină și legea română, ci obligativitatea lor este deopotrivă. Al doilea comentariu, sigur că cu toții ne-am dori să poată să continue procedura arbitrală ori de câte ori vine această piedică a suspendării legale de drept a judecății. Numai că mă tem că nimeni nu va putea să facă de dragul arbitrajului o astfel de schimbare dacă ea nu este corelată cu filosofia legii insolvenței cu privire la această chestiune; și legea insolvenței are o logică: suspend orice judecată doar pentru că dacă aș lasa-o să continue s-ar naște titluri executorii care ar putea să încurce procedura care presupune acea satisfacere colectivă a creanțelor și atunci ce ar trebui, ca ușă deschisă, este posibilitatea continuării judecății la arbitraj sau și la instanța de judecată pentru că hotărârea ce se obține la acea jurisdicție, fie ea de drept comun, fie cea aleasă de părți, să permită părților să se întoarcă în procedură, deci, fără să deroge de la spiritul procedurii și să se îndestuleze potrivit procedurii. Nu numai că nu ar fi posibil, dar dacă întrebați judecătorii sindici o să aplaude și o să organizeze un miting de fericire față de o asemenea soluție pentru că ei sunt nevoiți să soluționeze pe calea contestației în acea procedură inadecvată toate litigiile complcate care, altminteri, s-ar fi soluționat la instanța de drept comun sau la arbitraj. Deci, eu cred că problema nu este una de arbitraj și de reglementare în materie de arbitraj, ci, în primul rând, de reglementare în materie de insolvență, care, datorită naturii ei, derogă de la toate dispozițiile, inclusiv cele în privința arbitrajului.

Bazil Oglindă: Absolut corect, dar asta este și singura soluție: modificarea acolo.

Crenguța Leaua: Cu riscul de a dezamăgi prin deturnarea discuției de la procedura insolvenței la o altă procedură specială, aș îndrăzni să răspund provocării lansate de domnul profesor cu privire la situația somației de plată și mă voi referi la următoarea împrejurare. Somația de plată, în realitate, dacă ne uităm la ceea ce reprezintă ea, este o procedură accelerată de soluționare într-o manieră sumară care nu ajunge la administrarea întregului probatoriu care. altfel, ar fi disponibil părților pe calea procedurii obișnuite. Așa fiind, există în materie de arbitraj instituții similare. Sunt așa numitele exepedeted arbitration sau arbitrajul accelerat, ori documents only arbitration adică un arbitraj la care este admisibilă numai proba cu înscrisuri. Aceste modalități de soluționare reprezintă proceduri speciale adoptate de unele instituții arbitrale pentru a oferi o alternativă la aceste variante oferite de justiția statală, respectiv somația de plată, sau uneori, în anumite împrejurări ordonanțele președințiale. Pentru aceste variante alternative de procedură, ceea ce trebuie gândit este o procedură cuprinsă în regulile de procedură arbitrală instituțională, adică atunci când avem regulile de procedură aplicabile la Curtea de Arbitraj indiferent care ar fi ea, în cazul nostru Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, să existe două modalități procedurale pe care părțile le pot alege. O dată ar fi, procedura obișnuită în care se pot administra toate probatoriile și cealaltă este o procedură accelerată la care părțile pot să apeleze cu efecte similare procedurii somației de plată. Acum, în modalitatea în care părțile redactează clauza arbitrală, ele trebuie să aibă în atenție, fie să explice în momentul în care scriu în clauza arbitrală dacă înțeleg să apeleze și la această procedură accelerată, fie regulile de arbitraj trebuie să asigure aplicarea ambelor proceduri, cu excepția situației în care părțile convin altfel, așa numita opt-out, opțiune de redactare a clauzei arbitrale. În ceea ce mă privește, cred că în anul 2002, dacă nu mă înșel, la un comentariu pe care l-am publicat în revista „Dreptul” cu privire la momentul apariției ordonanței era atunci de Guvern, cu privire la somația de plată, am arătat că eu consider aplicabilă în materia de arbitraj somația de plată cu o condiție, și anume părțile, în cadrul convenției arbitrale – și iată, intrăm înapoi pe teritoriul tematicii de astăzi – să fie creative, adică să indice în mod expres că înțeleg să solicite Tribunalului Arbitral să aplice o procedură specială urgentă alături sau până la aplicarea procedurii complete cu administrarea întregului probatoriu și că nimic le-ar împiedica pe părți ca atunci când își redactează clauza arbitrală să o redacteze nu in extenso, ci printr-o normă de referire sau încorporând o referire la somația de plată, spunând că „într-o procedură similară cu cea de somație de plată”. Deci, am văzut chiar atunci, în 2002, posibilă aplicarea în arbitraj a somației de plată, dar cu două condiții. Una, ca părțile să se refere în clauza arbitrală la această opțiune procedurală, deci să și-o accepte ca fiindu-le aplicabile litigiilor izvorâte din relațiile dintre ele și, în al doilea rând, într-adevăr, să fie instituția arbitrală furnizoare de acest tip de serviciu dispusă să încorporeze în regulile de procedură arbitrală o astfel de opțiune. Să vă dau doar un exemplu. În arbitrajul ICC Paris există noțiunea emergency arbitrator, a arbitrului numit de urgență, care are ca scop să poată să emită măsuri de tip urgent asemnătoare dacă vreți cu ordonanțele președințiale pe perioada de timp dintre momentul la care dosarul este înregistrat și până la momentul la care se constituie Tribunalul Arbitral, deci, este o opțiune procedurală alternativă, urgentă pentru anumite împrejurări. Nu spun că este ideală în orice situație, dar arată flexibilitatea regulilor de procedură și posibilitatea de a acoperi două categorii de proceduri, una clasică și una urgentă, așa încât, domnule profesor, cred că, dacă aceasta este intenția Curții, ea își va găsi în cele din urmă posibilitatea practică de a fi pusă în aplicare și sunt convinsă că va fi primită cu multă bucurie în special în rândul utilizatorilor.

Viorel Roș: Și care ar trebui să fie cuantumul taxei arbitrale? Știți că cei de la Cameră asta ne întreabă mereu. „Bine, bine, cu ce veniți la noi? Care sunt banii pe care îi aduceți la noi?” Nu, e o întrebare retorică. Nu dăm un răspuns acum. Procedura simplificată vă amintesc că are și Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene acolo atunci când pronunță hotărârea acolo unde practica este constantă și acolo unde soluția este evidentă spun ei, din lege. Așa că nu am descoperit noi nimic foarte special aici. Dacă am judeca cererile de somație de plată într-o procedură simplificată cred că ar fi foarte bine și, să dau eu răspunsul, cred că și taxele arbitrale ar trebui să fie cumva mai reduse.

Cosmin Vasile: 150 de lei, domnule profesor, pentru că e 200 la instanță.

Bazil Oglindă: Ba chiar mai puțin, ca să intrăm în concurență, eventual.

Bogdan dumitrache: Pentru că doar e un produs, nu?

Viorel Roș: Tu, Cosmin, cu mai multe dosare, cred că pentru tine ar fi în regulă, da.

Cosmin Vasile: Asta ca să nu iau cuvântul, să combat teoria agresivilității, am preferat să glumesc.

Bogdan Dumitrache: Da, mă uitam că în Codul de procedură civilă este art. 619 alin. (2), materia arbitrajului instituționalizat: „Prin desemnarea unui anumit arbitraj instituționalizat ca fiind competent în soluționarea unui anumit litigiu sau tip de litigii, părțile optează automat pentru aplicarea regulilor sale de procedură. Orice derogare de la această prevedere este nulă, afară numai dacă…” și aici urmează o portiță sau poartă, în fine, „…ținând seama de condițiile speței și de conținutul regulilor de procedură indicate de părți ca fiind aplicabile, conducerea arbitrajului instituționalizat competent decide că pot fi aplicate și regulile alese de părți, stabilind dacă aplicarea acestora din urmă este efectivă sau prin analogie.”

Viorel Roș: Pot să dau aici un răspuns și să spun că textul mi se pare că are o defecțiune majoră. Cum Dumnezeu să se stabilească, să evit cumva o alăturare nepotrivită de cuvinte, conducerea Curții să stabilească sau să fie de acord cu aplicarea unor reguli? Avem în practică două cereri de a se admite aplicarea altor reguli decât ale noastre întemeiate pe dispozițiile lui 619. Nu cred că știa Bogdan de ea, dar discuția e bună, să aplicăm alte reguli decât regulile noastre și au venit cu ea la președinte și am spus: „Nu poate președintele să facă acest lucru pentru că încalcă, totuși, principiul independenței arbitrilor și mai încală încă regula care spune că după constituirea Tribunalelor arbitrale, Tribunalele arbitrale sunt cele care decid în toate cele ce privește judecata, și nu președintele”. Adică nu ar putea să intrevină președintele în judecată decât cu acest risc de a încălca principiul independenței arbitrului și celălalt principiu de care vorbeam conform căruia Tribunalul Arbitral, odată consituit, este cel chemat să rezolve toate incidentele și toate cererile care se fac în cursul procedurii arbitrale.

Bazil Oglindă: Întru totul de acord, domnule profesor. Din punctul meu de vedere, 619 alin. (2) ar trebui abrogat și pentru faptul că este în contradicție cu 617 alin. (2), care spune exact contrariul: „În caz de contrarietate între convenția arbitrală și regulamentul arbitrajului instituționalizat la care aceasta trimite, va prevala convenția arbitrală.” Și cred că acesta ar trebui să fie spiritul de corelație între convenția arbitrală și reguli și până la urmă, sigur, totul sub rezerva ordinii publice și a respectării normelor imperative pe care orice convenție, ca orice contract, ar trebui să le respecte.

Viorel Roș: Uite, mai arunc o provocare. Atunci când ni s-a cerut, încuviințat, să aplicăm regulile de la Paris, am spus „nu” și pe un considerent care ține, cum i-am spus noi, Bazil? De curtoazie. În regulile de la Paris există o dispoziție, aceste reguli nu pot fi aplicate de către alte instituții permanente de arbitraj și cei care au solicitat au spus „Da, dar ăsta e un monopol de reglementare, sau monopol legislativ.” Însă, chiar dacă am admite că așa stau lucrurile, o regulă elementară de curtoazie ne obligă să fim respectuoși cu colegii noștri de la Paris și să nu aplicăm, dacă ei spun „Nu aplicați regulile acestea pentru că nu suntem de acord” și e suficient să nu le aplicăm. Mai apoi, și o regulă drepturile de proprietate intelectuală, a mai fost una cea sesizată de Bazil aici. Eu am spus „Nu aveți decât, dacă voi vreți să stabiliți că puteți aplica regulile de la Paris, aplicați-le voi, nu cereți nimănui altcuiva să fie de acord să aplicați voi niște reguli care, după mine, sunt inaplicabile”.

Crenguța Leaua: Aici aș dori să aduc o nuanță discuției, fiind, în primul rând, întru totul de acord că aceste clauze care îmbină referirea la competența unei Curți de Arbitraj, a unui arbitraj instituționalizat și regulile de procedură aparținând sau gândite sau redactate de o altă instituție arbitrală sunt situații de evitat. În mod evident, ele creează diverse probleme practice și au o doză de disfuncționalitate care riscă de multe ori să ducă întreg litigiul în zona unui arbitraj patologic. Dar aș dori să aduc în discuție o singură nuanță, și anume cea care este generată de art. 6 alin. (2) din regulile de procedură ale ICC Paris. Ce spune aceste articol? Spune în felul următor: prin faptul că părție au agreat să desfășoare un arbitraj sub aceste reguli, părțile au acceptat că arbitrajul va fi administrat de Curtea de la ICC. De Curte, da? Deci, tipologia aceste clauzei arbitrale specifice ICC Paris este invers ca logica pe care o avem noi în România în privința redactării clauzelor arbitrale. De ce? În România noi gândim așa: atunci când alegem competența, automat atragem regulile. Regulile de arbitraj Paris fac invers. Atunci când alegi regulile, automat atragi competența. Clauza standard ICC Paris, pe care mulți dintre dumneavoastră o cunosc pentru că știu că o aplicați în practică sau ați studiat-o în diverse contexte profesionale, clauza standard recomndată de ICC Paris nu face vorbire despre Curta de Arbitraj de la Paris. Ea spune în felul următor: „Toate disputele care izvorăsc sau sunt în legătură cu prezentul contract vor fi soluționate în mod definitiv sub, sau cu aplicarea regulilor de arbitraj ale Curții Internaționale de Comerț de către unul sau mai mulți arbitri numiți în conformitate cu aceste reguli”. Deci, nu face referire clauza arbitrală standard decât la regulile ICC. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă coroborat cu art. 6 alin. (2), că atunci când se alege și se face referire la regulile de arbitraj Paris, automat este o clauză cu dublu sens. O dată, alegerea regulilor aplicabilă și, în al doilea rând, alegerea instiuției, pentru că art. 6 spune că odată ce ai aceptat regulile, automat ai făcut alegerea instituției. Dacă adăugând aceste clauze standard ICC Paris, mai adaugi un rând în care spui că este competentă Curtea de arbitaj, care ar fi ea, Londra, București sau oricare dintre ele, automat creezi o clauză la care ai două referiri la instituția arbitrală competentă. Referirea implicită din regulile ICC, cea generată de clauza standard ICC, plus art. 6 alin. (2), plus alegerea cealaltă pe care o faci în mod expres desemnând o anumită Curte. Nu vreau să mă pronunț în sensul unei soluții de un anumit tip sau altul, dar în mod cert nu este cea mai bună alegere aceea în care creezi o neclaritate în cuprinsul clauzei arbitrale. Și neclaritatea pleacă, în primul rând de la faptul că sunt două instituții arbitrale desemnate, una în mod direct și una în mod indirect prin referirea la reguli.

Viorel Roș: Sau la clauza patologică….

Viorel Dinu: Tocmai s-a făcut vorbire de clauzele standard și vreau să spun, legat nu numai de acest aspect, că se aleg un anumit set de reguli, dar mergem la altă instituție sau invers. Nu am să înțeleg niciodată de ce exsită o plăcere a unor oameni în contracte să se complice foarte mult. Și citisem în anumite lucrări de specialitate cât de rar în contracte se întâlnesc clauzle standard propuse de diverse instituții arbitrale, care, în general, sunt foarte bune. Și, cel puțin, nu pun o problemă de patologie a clauzei arbitrale în caz de litigiu. Ăsta ar fi un îndemn la momentul când se încheie aceste contracte către părțile respective, de ce nu către avocații lor, ca în momentul acela să nu se complice inutil. De ce nu? Să pornească de la aceste clauze standard pe care mai pot clădi câteva lucruri dacă mai e cazul. Ok. Nu spun neapărat că trebuie alese clauzele standard sau că trebuie să rămână neapărat așa, dar pe ele mai poți să mai adaugi un aspect important, locul arbitrajului, limba în care se desfășoară arbitrajul, cetățenia arbitrilor și alte lucruri, cum să spun, în anumite limite. Cu cât vrei să creezi mai mult acolo, cu atât îți creezi probleme și ajungi în zona patologiei, și un aspect care s-a mai semnalat în practică, poate sper să fie mai rară situația, să alegi un anumit set de reguli și o altă instituție de arbitraj la care să te duci.

Bogdan Dumitrache: Eu sunt total străin de subiect. Doar îmi pot reprezenta că nimeni nu vrea să se joace cu focul, deci probabil că astea sunt situații, evident puține, în care se alege această variantă, o instanță și un set de reguli. Și, apropo de ceea ce spunea domnul profesor Roș, în regulie de procedură arbitrală, observ că se lasă deschisă această posibilitate cu evocarea clauzei de curtoazie care e mai mult decât o clauză de curtoazie la art. 6 alin. (3) din reguli, spune „în cazul în care părțile au optat pentru aplicarea de către Curtea de Arbitraj” de aici, de la noi, „a întregului pachet de norme de procedură ale unei alte Curți de Arbitraj, aplicarea acestora este posibilă, numai dacă respectivele norme nu interzic explicit acest lucru.” Deci, înțeleg de aici că dacă nu am o prohibiție în regulile acelui arbitraj instituționalizat din care îmi iau pachetul, înseamnă, din start, că Tribunalul Arbitral constituit în cadrul Curții de Arbitraj poate judeca pe regulile care nu sunt reguli de procedură arbitrală? Pentru că aici decizia nu pare să mai fie a conducerii arbitrajului instituționalizat. Singura problemă este să nu am o barieră chiar în normele la care părțile trimit, apropo de Paris. Deci, probabil că sunt situații cu totul izolate, categoric, că preferi sa te judeci la Curtea de Arbitraj pe reguli de procedură pentru că arbitrului îi sunt mult mai apropiate.

Viorel Roș: Am avut două situații, sunt relativ recente cu sume importante, miza e mare. E mare și miza onorariilor taxelor arbitrale și ăsta a fost interesul pentru soluționarea după regulile de la Paris.

Bogdan Dumitrache: Nu ignorați nici faptul că mie poate să îmi placă regulile de procedură pentru că sunt foarte fain alcătuite, dar am o problemă cu credibilitatea unui anumit arbitraj instituționalizat și atunci, din disperare de cauză, îmi aleg altă instanță arbitrală decât cea aferentă acelor reguli, mă rog, pot avea și situații. Vă rog, domnul Guțiu!

Sebastian Guțiu: Aș vrea să vă aduc aminte de ceva, și anume, noi ne bucurăm foarte tare că Curtea de Arbitraj are un nou început, au fost modificate regulile, dar dacă stăm să ne gândim acum vreo 18 până la douăzeci și ceva de luni, această opțiune, această struțo-cămilă de a avea o judecată la București, nu știu dacă mai țineți minte, eu îmi aduc aminte sau mă rog, care a fost percepția dumneavoastră, percepția mea în legătură cu ce se întâmpla acum vreo doi ani de zile, în practică, era că trebuia să ne gândim foarte bine dacă să ne sfătuim clienții să meargă într-un arbitraj în instiuția în care ne aflăm. Și atunci, pentru că până la urmă arbitrajul acesta e un produs și, ca pe orice piață, aveai un produs care era mai mult sau mai ușor accesibil ICC-ul și cred că, când trăgeai linie – mai scump și un produs ceva mai accesibil dar cu niște calități, mă rog, cel puțin în practică, cum să zic, cel puțin cu un anumit iz. Și atunci, bineînțeles, te uitai la reguli, te uitai la normele de curtoazie, dar când te întreba clientul ce să îi recomanzi, tentația nu era atât de îndepărtată să îi zici „Domnule, o struțo-cămilă, căci daci ai un litigiu de 500.000 nu prea merită să te duci la ICC, pentru că e cam scumpă daraua”. Asta așa, ca o paralelă, nu neapărat cu trimitere la norme.

Bogdan Dumitrache: Nu te duci la ICC, dar te duci la reguli.

Sebastian Guțiu: Păi da, dar doamna profesor ne-a spus că titrezul se învârte. Te duci la reguli și te duci la instituții, bineînțeles că citeai ce scriu regulile. Și atunci te gândeai bine ce recomndare să îi faci să scrie în acea clauză pentru produsul pe care îl dorea, mă rog, cum am scris. Că, până la urmă, erau niște clauze arbitrale mai curând decât niște clauze compromisorii, că nu aveam niște litigii născute și nici neapărat pontențial a se naște, dar te întreba ce scrii în penultimul capitol al contractului.

Bogdan Dumitrache: Practic, suntem la subtema aceasta: „Condradicții generate în ipoteza convenției arbitrale cu referiri la competența unei instituții arbitrale și aplicarea regulilor de procedură a unei instituții. Ce prevalează – alegerea instituției sau regulilor de procedură?”. Pe nesimțite, am intrat în subteme. Foarte important și cuvântul de deschidere al domnului profesor Roș, apropo de aplicarea regulilor în timp, pentru că astăzi facem contract, punem clauza compromisorie, și regulile de procedură care s-ar putea modifica mâine – poimâine ar fi relevante nu în stadiul în care sunt acum când facem clauza compromisorie, ci în stadiul în care vor fi la data introducerii acțiunii arbitrale, nu?

Viorel Roș: Da, eu am spus că, în opinia mea, este atât de importantă contemporaneitatea regulilor cu cea a convenției încât face inutilă, practic, o discuție, nu știu. Mie mi se pare că nici nu se mai poate discuta pe marginea acestui lucru și am să vă dau și un exemplu. A fost numit arbitru într-o cauză, acum, un arbitru care nu mai este pe lista noastră de arbitri. M-a sunat și m-a întrebat: „Pot să fiu arbitru dacă nu mai sunt?” Și eu i-am spus „Da, puteți să fiți chiar dacă nu mai sunteți, pentru că la momentul în care s-a încheiat convenția arbitrală erați pe lista de arbitri”. Pentru că eu până acolo am mers încât am spus „Chiar și desemnarea arbitrului trebuie să se facă potrivit convenției arbitrale și a regulilor sub imperiul căreia convența a fost încheiată.”

Bogdan Dumitrache: Dar observ că, bine, pe linia art. 619 alin. (3) din Cod, care spune: ”Dacă părțile nu au convenit altfel..” deci, e o normă supletivă, se poate discuta, se poate negocia, „Dacă părțile nu au convenit altfel, se vor aplica regulile de procedură ale arbitrajului instituționalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia”. Această normă, într-o formulare cvasiidentică, este reprodusă în regulie de procedură ale Curții unde ne aflăm, art. 6 Alin. (4): „În organizarea și desfășurarea arbitrajului se vor aplica regulile de procedură ale Curții de Arbiraj în vigoare la momentul sesizării acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel”. Deci, este o pâine de mâncat în redactarea clauzei compromisorii ceea ce acest aspect de a vedea dacă încremenim – nu-i așa? – regulile care sunt acum demne de fotografiat sau dacă tăcem și ne asumăm riscul fericit sau nefericit, de dorit fericit, pentru că orice evoluție se dorește a fi un progres, să prindem la momentul la care ne vom certa niște reguli de procedură mai interesante chiar decât cele care sunt acum în picioare, în momentul în care redactăm clauza.

Viorel Roș: Nu mi-am imaginat niciodată că am făcut cele mai bune reguli. Nu sunt, până la urmă, nici părinte de reguli și colegii mei știu acest lucru. Domnul profesor Florescu, atunci când a examinat regulile de procedură așa cum le-a adoptat, a spus cam așa: „Mi-a fost teamă că fiind doi foști judecători..”, adică eu și domnul Voicu în Colegiul de conducere, „..o să iasă niște reguli de arbitraj foarte formaliste.” Eu am fost mereu, și Bazil e aici, știe, am fost mereu pentru simplificare, pentru flexibilitate și pentru niște reguli care să accentueze natura contractuală a arbitrajului, și nu natura judiciară, jurisdicțională, a arbitrajului. Pentru asta m-am pronunțat în permanență. Ne-a mai scăpat câte ceva, Bogdan, dar sper să îndreptăm în viitoarele reguli și să punem în acord principiile cu regulile noastre.

Bogdan Dumitrache: Aici nu este un reproș. Chiar observam că, practic, ceea ce este în reguli nu face decât să se conformeze cumva dispozițiilor din Cod, pentru că așa arată 619 alin. (4), pe o logică diferită de cea a Codului de procedură civilă. La procese contează data sesizării instanței, dar acolo nu avem un „cod” făcut de părți, de procedură, nu avem clauză compromisorie, în timp ce aici avem, dar există poisibilitatea aplicării imediate a legii arbitrale, a regulilor de procedură arbitrală, dacă între timp apar.

Viorel Roș: A fost o vreme în care am spus că regulile de procedură arbitrală sunt mai bune decât cele din Cartea a IV-a. Cred, în continuare, că și Cartea a IV-a are foarte multe. De altfel, ați văzut că am propuneri de modificare și pentru Cartea a IV-a, privind arbitrajul, din Codul de procedură civilă.

Bazil Oglindă: Ce este foarte interesant, în contextul discuției, este cum a interpretat recent, cum s-a interpretat în jurisprudență, necorelarea existentă între regulile de procedură care au fost avute în vedere de părți la momentul edictării Convenției arbitrale față de regulile de procedură de la momentul sesizării Tribunalului Arbitral. Și există două spețe soluționate irevocabil în momentul ăsta și prin respingerea recusrsului la acțiunea în anulare, concluzia fiind aceea că, în ceea ce privește constituirea Tribunalului Arbitral, trebuie avute în vedere regulile de procedură pe care părțile le-au avut în vedere în momentul redactării, iar modificarea acestor reguli reprezintă, în opinia Curții de Apel și a Instanței Supreme, o încălcare chiar a principiului disponibilității ca mare principiu în procesul civil și a regulii tempus regit actum, dar a foarte interesant, apropo de discuția asta, raționamentul, chiar contrar, care pare să se deducă dintr-o interpretare simplistă a art. 619, dar foarte corectă și bine motivată, profundă și echitabilă aș zice, soluția la care s-a oprit instanța. O altă concluzie generală care se poate trage din chestiunea asta, într-un context pe care l-am avut în discuțiile cu colegii avocați, apropo de riscul de a se modifica regulie și motivul pentru care unii n-ar merge pe ideea introducerii unei astfel de clauze compromisorii în contracte. După părerea mea, această jurisprudență care vine cumva să devină constată pe subiectul ăsta și anulându-se sentințe arbitrale pe modalitatea deficitară de constituire a a Tribunalului Arbitral. Bineînțeles, cu o condiție importantă reșinută de instanță. Faptul că ambele părți nu au fost de acord și s-au opus, sau cel puțin o parte s-a opus cu privire în maniera la care s-a constituit Tribunalul Arbitral. Dacă partea nu a avut nicio obiecțiune cu privire la modalitatea în care s-a constituit Tribunalul, conform regulilor de la momentul sesizării, evident că s-au respins acțiunile în anulare. În ambele situații, partea se opusese, la primul termen de arbitrare, manierei în care se constituise Tribunalul, și anume prin desemnarea lui de către autoritatea de nominare. De aceea consider corectă și, în același timp, consider că nu există riscuri pentru o parte care astăzi ar redacta o clauza compromisorie sub imperiul acestor reguli orice s-ar întâmpla, apropo de teama de a nu se schimba regulile. Oricum eu nu cred că se mai pot schimba regulile, dar și teoretic, dacă am accepta acest risc, cred că față de jurisprudența constantă a Înaltei Curții ar fi imposibilă o interpretare de alt tip.

Viorel Dinu: Dacă îmi permiteți, vedeți ce se întâmplă, la noi, uneori, niște reguli logice și firești ajung, din păcate, să fie deturnate și ajungem într-un punct poate mai puțin normal. Sigur că sunt judicioase, să spun, legale și absolut echitabile acele hotărâri ale instanțelor judecătorești care au decis în sensul că trebuie respectată voința părților și aplicate regulile așa cum le-au stabilit prin convenția arbitrală, pe de altă parte e și regula potrivit căreia instituția arbitrală și Tribunalul Arbitral judecă după regulile de la data sesizării sale avea și ea propria ei logică și paralelă cu sesizarea instanței judecătorești nu mi se părea că aducea atingere, cumva, atât de fundamental, ideii de autonomie de voință a părților și a reguli tempus regi actum, fiind vorba totuși și de o chestiune procedurală la mijloc. Este foarte important ce se modifică la regulile de procedură arbitrală și nu este lipsit de importanță ce ați spus că, înțeleg, în acele procese, instanțele au anulat sentințele pentru că ceea ce s-a modificat a fost modalitatea de numire a arbitrilor, adică niște chestiuni esențiale cu privire la procesul arbitral. Dacă modificam în regulile arbitrale doar termenul de depunere a întâmpinării, de la 25 de zile la 30 de zile sau o modificare de genul acesta, mai puțin importantă, chiar mi se pare mai greu ca cineva să facă un caz din acest lucru. Deci, într-adevăr, dacă e vorba de o chestiune fundamentală în procesul arbitral, se justifică regula respectivă, tempus regi actum.

Bazil Oglindă: Aveți perfectă dreptate, de altfel una din hotărâri, care este excelent motivată, după pararea mea, face referire la acest avantaj tradițional al arbitrajului, și anume posibilitatea numirii arbitrilor. Este, poate, un element important al cauzei, clauzei compromisorii, mă refer la cauza ca și element de validitate și de existență a unei convenții arbitrale. Modalitatea de constituire a Tribunalului Arbitral și dreptul părților de a-și desemna arbitrii reprezintă un avantaj fundamental și tradițional al arbitrajului, ori dispariția acestuia între data încheierii convenției și data sesizării Tribunalului reprezintă un aspect pe care, într-adevăr, părțile nu l-au avut în vedere. Eu aș merge chiar și mai departe și aș fi tentat să spun că și în ceea ce privește regulile privind administrarea probelor poate aș fi tentat să merg tot pe ideea aplicării celor de la momentul sesizării Tribunalului, dar sunt anumite aspecte care țin, vă spuneam, de cauza convenției arbitrale și mi se pare că modalitatea de constituire a Tribunalului este o proiecție pe care părțile o au și-o imaginează chiar de la momentul redactării convenției, fiind unul din avantajele arbitrajului. Iarăși, dacă ar apărea o regulă absurdă după care durata litigiului ar fi de 10 ani și, știindu-se că celeritatea și soluționarea rapidă era importantă puteam, putem să vorbim iarăși de schimbarea acelor principii fundamentale pe care părțile le-au avut în vedere și care nu pot fi schimbate de noi reguli de procedură.

Crenguța Leaua: Eu mi-aș permite să vă completez punctul de vedere cu o perspectivă practică ce aduce în discuție responsabilitatea instituției arbitrale, în ceea ce privește distincția dintre arbitrajul ad-hoc și cel instituționalizat. De ce? Atunci când părțile intră într-o convenție arbitrală și aleg arbitrajul ad-hoc, aleg niște reguli care știu că vor rămâne neschimbate până la momentul la care vor avea nevoie de eventuale adaptări, unde va putea interveni pe niște detalii Tribunalul Arbitral, dar altfel știu că regulile vor fi acelea pe care ele le-au ales; cu alte cuvinte, au o clauza arbitrală, o convenție arbitrală stabilă. În cazul în care fac trimite la competența unei instituții arbitrale și aleg arbitrajul instituționalizat, automat includ în clauza lor arbitrală un element de volatilitate, volatilitate dată de ceea ce urmează să reprezinte atitudinea instituției arbitrale alese, cu privire la regulile sale de procedură arbitrală, pentru că este un act de încredere pe care părțile îl dau instituției arbitrale, neredactând ele în detaliu regulile de procedură, ci aderând la indiferent la ce va face instituția arbitrală cu regulile sale. Când există acest act de încredere al părților în instituția arbitrală, atunci, pe partea cealaltă a instituției arbitrale, trebuie să li să răspundă cu moneda care se numește responsabilitate și răspunsul de pe partea cealaltă trebuie să fie redactarea unor reguli de procedură arbitrală care să vină în întâmpinarea nevoilor fundamentale ale părților, și aici subliniez încă o dată că una din nevoile fundamentale ale părților este să aibă un cuvânt de zis în privința numirii arbitrilor, de văzut, așa cum bine a subliniat domnul profesor, diverse metode și modalități care pot să fie alese, dar, în orice caz, o anumită implicare a părților este necesară și, în al doilea pas, responsabilitatea instituției arbitrale în ceea ce privește stabilitatea regulilor de procedură arbitrală. Dacă regulile de procedură arbitrală se schimbă foarte des, acest lucru, deși duce la îmbunătățire, duce la neclaritate. Nu ajunge timpul de aplicare a unor reguli de procedură să fie suficient de îndelungat pentru ca să stabilizeze o anumită interpretare a regulilor; cum apare o modificare în privința regulilor, automat va apărea o nouă jurisprudență procedurală prin raportare la cele reguli. Sigur că binele este întotdeauna posibil a fi îmbunătățit la rândul sau, dar și mai binele, dacă e mult prea des, poate să genereze anumite probleme pentru că nu mai ai certitudinea teritoriului către care te îndrepți. De exemplu, o problemă reală este aceea a impresiei pe care părțile o au la momentul încheierii clauzei arbitrale cu privire la elementele care sunt de neconceput a fi schimbate, aici bine a subliniat colegul nostru, Bazil Oglindă, aspectul modalității de numire a arbitrilor, acesta este un element fundamental, nu este însă singurul. De exemplu, implicarea în privința redactării hotărârii arbitrale a instituției arbitrale este din nou un element esențial. La ICC Paris, în momentul în care s-au modificat regulile de procedură arbitrală, care au intrat în vigoare, cele recente, în 2012, a fost o perioadă de timp de câțiva ani în interiorul cărora s-au purtat dezbateri cu toți practicienii care erau implicați în cadrul Comisiei de arbitraj, la nivel internațional, câteva sute de oameni, care fiecare dintre și-a spus punctul de vedere cu privire la aceste modificări care se intenționau, prin niște filtre, întâi niște modificări de principiu și apoi niște texte de detaliu asupra cărora s-au purtat discuții; în esență, însă, câteva elemente fundamentale ale arbitrajului ICC nu s-au schimbat, de exemplu, faptul că hotărârea arbitrală este verificată din anumite perspective, evident nu din perspectiva opțiunii Tribunalului Arbitral cu privire la fondul cauzei, dar o serie întreagă de aspecte de redactare de către Curtea ICC, acesta este un element specific, acesta nu a fost modificat. Exact așa s-ar petrece lucrurile, dar prin oglindă, aș spune eu, la acesta Curte de Arbitraj cu care noi acum ne desfășuram activitatea profesională în București, respectiv Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în privința unei adăugări a acestui scrutin, dacă s-ar adaugă cred că ar fi o surpriză pentru mediul juridic, care ar trebui să fie, într-un fel sau altul, filtrată printr-un interval de timp de acomodare ca să existe o expectativă rezonabilă în privința procedurii care ar trebui făcute. Și atunci, concluzionând puțin, aș încerca să spun că atunci când se operează modificări cu privire la regulile de procedură, ele trebuie să fie modificate de așa manieră încât să nu presupună o anestezie generală a pacientului, să poată fi făcută cu anestezie locală. Cu alte cuvinte, să poată să existe o modalitate în care toți cei care apelează la procedura arbitrală să nu sufere o modificare completă a ceea ce reprezintă fluxul obișnuit al realității, către care ei se îndreptau, când au semnat clauza.

Viorel Roș: A fost unul dintre motivele pentru care m-am opus atunci când colegiul de conducere al camerei a vrut sa modificăm chiar normele privind taxele arbitrale pentru că ei le-ar vrea mai mari și eu spuneam că dacă după 6 luni de zile sau după un an ajungem să modificam normele privind taxele arbitrale se va crea pentru justițiabil un sentiment de nesiguranță de care vorbește doamna Leaua, care este extrem de important, semnalul ar fi extrem de prost și nu ar fi extrem de prost și nu doar pentru noi, ci și pentru arbitrii străini, pentru justițiabilii străini care ar vedea din nou, aici, incertitudine, nesiguranță și ar genera neîncredere în Curtea noastră.

Viorel Dinu: Un singur cuvânt legat de procesul de numire a arbitrilor de care s-a discutat și domnul profesor a spus de la început că există nemulțumiri legate de lucrul asta. Eu cred, iarăși, că în acest domeniu nu e cazul ca nimeni să reinventeze roata, aproape toată lumea civilizată și toate instituțiile de arbitraj, procesul de arbitraj, cel mai firesc se desfășoară atunci când o parte numește un arbitru, partea adversă un alt arbitru, și cei doi în comun, de comun acord cu părțile numesc supraarbitrul sau este o autoritate de nominare în care trebuie să ai încredere pentru că nu ai ce face. Trebuie a existe o a treia parte care să incline balanță la o adică. Este modul cel mai sigur de a soluționa un litigiu, nu cred că exista alte formule ideale, de zeci de ani se uzitează aceasta metodă, funcționează în toate sistemele de drept și dacă unii sunt nemulțumiți de asta, după părerea mea, nu au decât să fie nemulțumirea la ei acolo sau dacă au fost suficienți de curajoși sau stupizi să își aleagă un arbitru unic, iarăși, este problema părților respective.

Viorel Roș: Dacă vă imaginați cumva că eu am crezut că ne-am putea întoarce la numirea arbitrilor de către o autoritate de nominare, expresie ce a devenit odioasă la noi, dar e folosită peste tot, atunci va înșelați, cu siguranță asta nu, nu se poate întâmplă. În ce privește, însă, modalitățile de desemnare a arbitrilor, acelea de care vorbiți dumneavoastră, ele se uzitează, așa se folosesc, sunt însă nemulțumiri, nu vreau sa vorbesc de ele pentru că nu îmi face plăcere să vorbesc de ele, părțile le semnalează, vin și îmi spun „- Nu sunt de acord cu Tribunalul așa cum este constituit”, „- Păi a fost voința voastră, voi ați desemnat”, „- Da, dar noi nu ne-am gândit că așa se va constitui”, deci exista această problemă. In ce privește modalitățile de desemnare a arbitrilor, spune colegul nostru că aceasta este modalitatea peste tot uzitată a desemnării celor doi arbitri de către un reclamant și, respectiv, un pârât, și desemnarea unui supraarbitru. În Olanda există și o altă modalitate de desemnare a arbitrilor, o listă mai mare de 5, dacă se întâlnesc, pe listele de 5 sau de 10, 2 arbitri propuși de către reclamant și de pârât, dacă numele se întâlnesc și pe una și pe cealaltă, aceia sunt arbitrii care sunt desemnați, e o îmbinare a ceva aleatoriu ce se întâmplă pe la instanță cu modalitatea de desemnare. Eu spun doar atât: că nu cred că există o modalitate de desemnare a arbitrilor care să nu fie criticată de justițiabili. Pot să vă spun din experiența mea de judecător, spuneam, este nedrept să ne evaluați în cifre procentuale pe noi pentru că, și Bogdan cred că știe și el despre ce vorbesc aici, pentru că întotdeauna într-un proces ai un reclamant și un pârât, unul câștigă, unul pierde, s-ar putea ca nici reclamantul să nu fie mulțumit întru totul de hotărâre și atunci procentul celor care sunt nemulțumiți de hotărâre și de judecători este mai mic chiar de jumătate din capul locului. Asta se întâmplă, în fapt. Și dacă luăm justiția în întregul ei și ținem seama că astăzi, nu știu, cred că 30% din procese, dacă nu cumva chiar mai mult, sunt procese penale în care oamenii pierd, adăugați asta să vedeți care e procentul normal de neîncredere în justiție. Și eu spun că viața oamenilor, a justițiabililor, nu poate fi numărată, scăzută, împărțită, înmulțită in cifre, este nedrept să faci acest lucru. Mă întorc, nu există din păcate, nu există o modalitate de desemnare a arbitrilor, care să nu fie criticată sau să nu stârnească mai multe sau mai puține critici, e de preferat, sigur că da, să desemnăm arbitri în așa fel încât criticile să fie cât mai puține cu putință.

Bogdan Dumitrache: Da! Avem o groază de discutat, mai avem și alte zile. Conflictul dintre convenția arbitrală și regulile arbitrale – o altă subtemă propusă, dacă sunt modalități de protecție prin intermediul convenției arbitrale.

Viorel Roș: Cosmin m-a tras de mânecă.

Bogdan Dumitrache: Pai da! Eu nu am spus nimic, dar bănuiesc că s-a simțit.

Cosmin Vasile: Încerc să fiu cât mai rapid că oricum s-a discutat, parțial, despre subiectul acesta. Experiența recentă, cea de tristă amintire, ne-a ridicat și a transformat-o într-o problemă acută chestiunea conflictului dintre voința părților și regulile arbitrale, în ceea ce privește numirea arbitrilor. Prima paranteză, că nu mai am detalii să o dezvolt, este aceea că e o diferență între conflictul dintre convenția arbitrală și normele, regulile arbitrare, în ceea ce privește numirea arbitrilor și restul chestiunilor care se tranșează prin regulile arbitrale. 544, la alin. (2), ne spune că, sub rezerva respectării ordinii publice, părțile pot decide, fie direct, fie prin referire, și începe o enumerare cu virgulă: „numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură”; sunt sistematizate pe categoriic de chestiuni ce țin de arbitraj, probleme care pot forma obiectul convenției arbitrale. Revenind la epoca de tristă amintire, în situația în care părțile trimit la regulile arbitrale, și sunt din acele părți diligente și disciplinate care se duc la niște reguli care sunt, în sine, suficiente, prin clauza-model, să-ți dea totul dacă recurgi la arbitrajul instituționalizat. Devine foarte dificil de stabilit conflictul dintre voința părților și reguli, în ceea ce privește numirea arbitrilor. Cine a avut de câștigat la sfășitul epocii de tristă amintire sunt acele părți care au fost suficient de diligente sau care au avut șansa, întâmplător, să cuprindă în convenția arbitrală niște elemente separate de trimiterea la reguli, care să arate că voința lor era aceea de a numi ele însele arbitrii, dar a spune că ține mai degrabă de hazard decât de diligența lor. În aceste cazuri, în cazurile în care au existat orice fel de repere care arată intenția reală a părților, Înalta Curte a stabilit – sunt aceleași spețe pe care le-a evocat și Bazil – că principiul sfânt, „sfânt” e epitetul care îmi aparține mie, al autonomiei părților, în materie de arbitraj, nu poate niciodată să fie înfrânt de regulile arbitrale. În celelalte cazuri, motivarea existenței conflictului ține de o situație invizibilă în actele dosarului, și anume această percepție generalizată, în mod corect, în comunitatea arbitrajului din România, potrivit căreia nimeni niciodată nu și-a imaginat, până la momentul respectiv, că arbitrii ar putea să fie numiți altfel decât au intenționat părțile, trimițând la reguli care, de 50 de ani, stabileau posibilitatea de a numi arbitrii. A doua chestiune, tot în legătură cu acest conflict, 619, alin. (2), despre care s-a vorbit atât, este un monstruleț. Monstruleț pentru că este un monstru și diminitivul pentru că este îndulcit. Adică mențiunea „orice derogare de la această prevedere”, cea din regulile arbitrale, este nulă, care înseamnă că niște reguli arbitrale, care au orice fel de valoare juridică doar pentru că părțile trimit la ele, sunt ridicate la rang de dispoziții atât de puternic încât să instituie o nulitate, banuiesc că absolută, banuiesc că de drept substanțial, și nu de procedură neapărat, nu știu, iar motivul pentru care articolul respectiv a fost îndulcit este, probabil, temerea autorilor lui că fără îndulcire, fără ultima parte, dacă conducerea arbitrajului instituționalizat nu decide altfel, ar fi putut să ducă la respingerea lui sau chiar la declararea ca neconstituțional. Este de adăugat și că această formula este una care n-a fost propusă de Comisia de redactare a Codului, ci a survenit nu se știe cum, ulterior, și cu asta înțelegem mai bine ce este cu 619, alin. (2). Interesant este că nu trebuie să credem că 619, alin. (2) este textul de drept pozitiv, care permite arbitrajului instituționalizat să permită părților să desfășoare arbitrajul derogând de la regulile sale proprii pentru că arbitrajul instituționalizat are și el autonomia lui de voință, tocmai ca și părțile, și dacă vrea să dergoe – și asta înseamnă prin regulile și regulamentul propriu – o face, dacă nu vrea n-o face. Dacă ești în situația arbitrajului nostru, ești obligat să fii flexibil astăzi și să permiți părților să modifice regulile, ceea ce s-a și întâmplat, dar, sărind la ultima problemă pe care doresc să o evoc, aceea a părților care trimit și la reguli de arbitraj și vor să le îmbunătățească cu opțiuni proprii, problema nu e atât de rar întâlnită, cel puțin nu în practica internațională sau, în Franța, spre exemplu, există e decizie de speță, de prin anii 2000, comentată. Situația era a unui arbitraj instituționalizat în care părțile propuneau includerea unor modificări, unor derogări de la reguli, care erau incompatibile cu regulile însele. Asta a determinat respectiva instituție permanentă să refuze soluționarea arbitrajului, arătând că eu pot s-o fac potrivit regulilor mele, pot s-o fac și într-o variantă modificată, dar nu poți să mă obligi să aleg o formulă care este în contra spiritului propriei reglementări. Și, în situația respectivă, instanța franceză, ca să vedeți câtă ambiție a avut reclamantul respectiv, a reținut că există o convenție arbitrară validă, dar cu arbitrajul ad-hoc, și nu cu arbitrajul instituționalizat, pentru că este clară voința părților de a recurge la arbitraj, dar datorită acelui conflict, să spunem, între convenție și reguli, socotit incompatibil de instituția permanentă, nu putea să ducă la arbitrajul instituționalizat. Deci să nu credem că monstrulețul cu existență efemeră este cel care trebuie să stabilească reperele, în materie de arbitraj instituționalizat. Părțile pot să deroge, și este firesc să poată să deroge, arbitrajul instituționalizat poate să stabilească niște limite a libertății părților de a deroga de la regulile arbitrale, iar 619, alin. (2) își trăiește intens scurta sa viață pentru că mai devreme sau mai târziu va dispărea sau va fi reformulat.

Bogdan Dumitrache: Observația domnului profesor Roș că această posibilitate de a merge pe mână părților este una pe care o livrează nu Tribunalul Arbitral, ci conducerea arbitrajului instituționalizat, apropo de ceea ce ați spus mai devreme, că v-ați trezit cu asemenea solicitări, un aspect important că, practic, conducerea arbitrajului poate decide să bage pe gât Tribunalului arbitral niște reguli de procedură, vezi Doamne alese de părți, deși tot părțile au spus „Ne place Curtea de Arbitraj”.

Bazil Oglindă: Eu cred că Cosmin a fost elegant când a spus „monstruleț”. După părerea mea, de două ori este monstru acest text: și pentru prima parte, și pentru a doua parte.

Bogdan Dumitrache: E monstru în vigoare, e monstru riguros.

Crenguța Leaua: Aș vrea să semnalez doar faptul că pe rolul acestei Curți de Arbitraj de pe lânga Camera de Comerț și Industrie a României a existat o speță similară, în urmă cu vreo 2-3 ani de zile, în care a fost abordată, exact la fel cum domnul Cosmin Vasile a prezentat situația, problema unei clauze arbitrale care se referea la competența acestei Curți, dar la aplicarea regulilor de arbitraj ale ICC Paris. Ceea ce au invocat, în acel caz, reclamanții, dacă îmi aduc bine aminte, a fost faptul că acesta ar fi în realitate un arbitraj ad-hoc, pentru că dacă ar fi să fie un arbitraj instituționalizat, el nu ar fi funcțional, clauza arbitrală nu ar fi funcțională. Și atunci s-a solicitat Tribunalului arbitral să ia act de faptul că se află în fața unui arbitraj ad-hoc și că ceea ce se solicită Curții de Arbitraj este să furnizeze un serviciu nu de arbitraj instituționalizat, ci de administrare a unui arbitraj ad-hoc în care să aplice, în măsura în care este posibil, regulile alese de părți, în completare urmând a se aplica Codul de procedură civilă, regulile alese de părți fiind cele ale ICC Paris. Tribunalul Arbitral, aș putea spune, în mod nesurprinzător față de acel moment istoric în care a avut loc dosarul, a decis că nu, nu este un caz de arbitraj ad-hoc, este un caz de arbitraj instituționalizat. Nu, nu se vor aplica regulile ICC Paris, aici se vor aplica regulile de la Curtea Arbitrală de aici și nu, nu se va lua în considerare numirea arbitrilor de către părți, ci va fi o numire făcută potrivit regulilor aplicabile atunci.

Viorel Roș: Bogdan, acolo unde s-a cerut aplicarea regulilor de la ICC Paris Tribunalul era învestit, constituit, s-a reținut că e competent să judece, lucrurile păreau clare. Numai că după ce Tribunalul a fost constituit și ni s-a spus „Competența aparține arbitrajului organizat de voi”, i s-a spus „Da, dar vrem să se aplice regulile de la Paris”. Pentru multe argumente, nu le-am dezvoltat pe toate, am spus „Nu se poate” și oricum nu e treaba mea să încuviințez eu aplicarea acestor reguli. Ce voiam, însă, să vă spun acum este că avocații reclamanților cereau să se aplice acele reguli și arbitrii au spus și ei „Da, vrem să se aplice acele reguli”, arbitrii având interesul acela, să-i spun financiar, pentru că taxele erau mai mari, dar cele ale avocaților chiar nu le-am înțeles deloc.

Bogdan Dumitrache: Pe mine m-ar fi tentat, pe final, așa, extinderea convenției arbitrale față de alte persoane și fapte juridice, dacă e după sufletul meu, nu știu dacă e și după al lui Bazil.

Bazil Oglindă: Spre final, până la ce oră?

Participant: Dacă îmi permiteți, aș avea o întrebare legată de una din subtemele confeinței.

Bogdan Dumitrache: Vă rog, vă rog!

Participant: Exită o opinie majoritară, din câte am aflat eu, cu privire la clauzele arbitrale din contractele administrative, clauzele compromisorii introduse înainte de modificarea acelei Ordonanțe nr. 34/2006 despre care, considerându-se că e competentă instanța de contencios administrativ, instanțele nu admit excepția de necompetență generală, întâlnindu-se cu clauza, deși aceasta mie mie se pare că e ceva ce nu respectă o clauză arbitrale, o clauză contractuală.

Bogdan Dumitrache: Când a fost agreată clauza, nu era încă în vigoare textul din Ordonanța de urgență nr. 34/2006.

Participant: Textul legii speciale, exact.

Bogdan Dumitrache: Care e acum în vigoare.

Participant: Dar era înainte Cartea a IV-a.

Bazil Oglindă: Îmi permiteți să răspund eu?

Participant: Da.

Bazil Oglindă: Aici, sigur, problema în jurisprudență cu aplicarea în timp, având în vedere modificare succesivă a Ordonanței nr. 34, cu alternanța între Secția de contencios administrativ și Secția comercială, aici a generat, într-adevăr, o practică judiciară și îndrăznesc să spun și arbitrală, neunitară. Dacă e să mă întrebați cum ar fi fost corect, până la ultimele modificări, pentru clauze încheiate în acea perioadă.. Eu am și scris un articol, l-am publicat în Revista „Transilvania” de studii administrative, despre validitatea și caracterul operant al clauzei compromisorii încheiată de stat și alte autorități publice și alte persoane juridice de drept public, în condițiile Ordonanței nr. 34 și ale Legii contenciosului administrativ. Sigur, concluzia, v-o pot spune, la care am ajuns, este că, din punctul meu de vedere, opțiunea legiuitorului pentru competența uneia sau alteia dintre secții, respectiv cu Secția comercială sau Secția de contencios, a unei instanțe, nu are relevanță în ceea ce privește validitatea și carcterul operant al clauzei compromisorii, argumentele aici fiind, în primul rând, reductio ad absurdum. Dacă am accepta că competența este o chestiune de ordine publică, acesta era argumentul unor instanțe și chiar a unor autori în literatura de specialitate. Păi și competența materială este reglementată tot prin norma de ordine publică și, pe acest principiu, niciun litigiu niciodată n-ar fi arbitrabil. Deci acesta este un argument care cade și aceasta era, de fapt, piatra de temelie a celor care susțineau raționamentul lor că litigiile decurgând din contractele administrative n-ar fi arbitrabile. Întotdeauna, în raporturile cu element de extraneitate, totuși, Curtea de Arbitraj, aș îndrăzni să spun și instanțele, nu știu dacă există vreo decizie izolată în jurisprudență, au considerat că raporturile cu element de extraneitate, chiar dacă sunt din contractele administrative, sunt arbitrabile. Argumentul, aici, ar fi și cel din art. 2 pct. 1 din Convenția de la Geneva. Eu am mers și mai departe și am spus că față de felul în care se încheie astfel de contracte administrative și având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituția României – egalitatea în drepturi – acceptând ideea că statul și autoritățile publice au dreptul de a încheia astfel de convenții, mergând pe ideea că inclusiv în jurisprudență au fost acceptate ca fiind valabile astfel de clauze, nu vedem de ce naționalitatea entității cu care contractează statul, același tip de contract administrativ, ar avea vreo incidență în ceea ce privește validitatea unei clauze compromisorii. Dacă am merge pe această idee, am ajunge la o concluzie, iarăși absurdă, conform căreia cetățenii români și enitățile juridice de naționalitate română ar avea mai puține drepturi faă de enitățile juridice de naționalitate străină care încheie astfel de tipuri de contracte administrative, ceea ce ar fi profund nelegal și neconstituțional. Din acest punct de vedere, consider, așa cum a apreciat și domnul profesor Viorel Roș, absolut depșită redactarea art. 542, alin. (2) și (3), în sensul că statul și autoritățile „au facultatea de a încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate sau prin convenții internaționale.” Sigur, mi se pare un text superfluu, avem Convenția de la Geneva, ești autorizat prin Convenția de la Geneva să închei, dar ideea de Convenția de la Geneva vă spuneam că poate da naștere unei interpretări restrictive care a fost, aș putea spune, majoritară, în doctrina noastră, conform căreia numai în raporturile cu element de extranetiate. Eu am susținut și susțin că aceste contracte au fost întotdeauna arbitrabile, indiferent de momentul legislativ și indiferent de cum era competentă Secția de contencios administrativ sau comercial, această competență având relevanță strict în ceea ce privește instanța de control judiciar în acțiunea în anulare, secția respectivă. A fost o perioadă legislativă, acesta este ultimul aspect pe care voiam să-l subliniez, care totuși ar putea să mă contrazică, se folosea termenul „numai”( instanța de contencios), sintagma „numai”. Eh, acea sintagmă, „numai”, are și ea o explicație prin interpretarea corelată a dispozițiilor din Ordonanța nr. 34, și anume „numai instanța de contencios administrativ”, în acel text, se referea la o disociere a competenței, în faza aceasta de litigii decurgând din interpretarea, executarea și validitatea contractului, față de competența Consiliului Național pentru Soluționarea Contestațiilor, în faza prealabilă, acesta era sensul. În niciun caz, în ideea de nearbitrabilitate. Din punctul meu de vedere, ideea de nearbitrabilitate ar trebui să rezulte expres dintr-un text de lege; ori niciodată, în legislația achizițiilor publice, nu a existat un text care să interzică arbitrabilitatea unor astfel de contracte. Mai mult, au existat norme metodologice, întotdeauna, care prevedeau în mod expres acest lucru. Acum, astăzi, discuția este cumva depășită față de dispozițiile exprese ale Ordonanței, care prevăd, în mod expres, faptul că aceste litigii sunt arbitrabile, discuția mai prezentând interes sub aspectul legii aplicabile convenției arbitrale față de faptul că, în continuare, vom discuta despre convenții arbitrale, chiar încheiate înainte de 2013.

Bogdan Dumitrache: Deși n-am terminat, o să terminăm, nu?

Bazil Oglindă: Urmează și partea a doua.

Bogdan Dumitrache: Da, da. Nu, o să terminăm provizoriu pentru această seară de luni! Mulțumim publicului pentru că a urmărit, publicul de arbitraj e un public mai special, nu fac compliment – defapt, la final, nu am niciun interes – și a existat o atenție concentrată pentru că arbitrajul e o problemă tehnică și importantă. Mulțumim, sigur, invitaților care și-au alocat timp și, repet, nu e vorba numai de timpul necesitat de prezența această, cică, oră de dezbateri, care niciodată nu este o oră fix, ci e vorba chiar de modul în care s-au implicat în pregătirea acestei întâlniri pentru a vă propune subteme care sunt relevante, practic, și, sigur, suntem obligați să continuăm pe viitor. O seară frumoasă și mai racoroasă decât a fost ziua de astăzi! Toate cele bune!