O infracțiune lozincă: nerespectarea hotărârilor judecătorești (ediția 65). VIDEO+Transcript

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 85′

VIDEO integral, pentru membri: 85′

Bogdan Dumitrache: O infracţiune lozincă: nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. O temă nu neapărat insolită, dar una care e caracterizată pe de o parte de tentaţia activării. Cred că sunt mulţi cei care sunt beneficiari ai unei hotărâri judecătoreşti care, iritaţi că pe calea procedurilor de executare sau pe alte proceduri specifice care îşi propun să conducă la punerea în aplicare a hotărârii, văzând că nu se poate, îşi formulează măcar mental o ameninţare cu datul în penal; pe de altă parte, din punct de vedere concret, practic, statistica în materie de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti nu are nicio şansă să rivalizeze cu statistica pe alte infracţiuni mai clasice. Poate şi ăsta e un motiv să discutăm despre acest subiect, mai ales că este un subiect în legătură cu care noul Cod penal pare mai ofertant decât era Codul penal anterior. În seara asta prezentarea o începem cu doamnele, avem și motive, altele decât cele care ţin de regula jocului. În primul rând doamna procuror Alexandra Lăncrănjan, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, o prezenţă cunoscută inclusiv din punctul de vedere al dezbaterilor pentru cei care au răgazul să intre pe pagina de dezbateri a site-ului JURIDICE.ro o vor putea vedea şi o pot în continuare vedea în dezbateri de genul Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, Arestarea, Criminalitatea cu studii superioare: Evaziunea fiscală, Suprapunerea penal-fiscal, Cauza Lungu ş.a. vs România, adică infracţiuni de-adevăratelea, doamna procuror, nu asta cu nerespectarea, mulţumim!

Alexandra Lăncrănjan: Mulţumesc pentru invitaţie!

Bogdan Dumitrache: A doua doamnă nu e procuror, nu e din zona penalului, dar acum o să avem ocazia să vedem şi, de altfel, cei care v-aţi uitat mai devreme sau de când a intrat în vigoare Codul penal, mai ales noul Cod penal, nu mă refer la cel vechi, aţi observat că pentru infracţiunea asta nu e rău să ştii penal, categoric că nu strică, dar e bine să ştii drept din zonă extrapenală. Câteva modalităţi din nerespectarea hotărârilor judecătoreşti fac referire foarte clar la materia dreptului muncii, motiv pentru care, imediat în dreapta mea, este doamna avocat Veronica Voinescu, Managing Partner la VOINESCU & ASOCIATII, de altfel partener principal al dezbaterilor, mulţumim pentru faptul că aţi acceptat invitaţia!

Veronica Voinescu: Mulţumesc şi eu, bună seara!

Bogdan Dumitrache: Mai gravă decât civilul, mai rapidă decât penalul: răspunderea disciplinară, Cum să (nu) concediem un salariat, Concedierea pentru necorespundere profesională, teme de dreptul muncii, pe care doamna avocat este în măsură să le trateze, chiar a şi moderat una dintre ele, sper memoria să nu îmi joace feste. Ajungem şi la partea masculină, ce ordine? Să continuăm cu avocaţii, domnul avocat Adrian Hărătău, Senior Associate la DRAGNE & ASOCIAȚII, DRAGNE & ASOCIAȚII – partener principal de asemenea al Dezbaterilor Juridice, a mai fost la Securitatea cibernetică, atunci când au stat faţă în faţă drepturile omului şi siguranţa naţională. Domnule avocat, vă mulţumim pentru prezenţă!

Adrian Hărătău: Vă mulţumesc şi eu pentru invitaţie!

Bogdan Dumitrache: Mai departe, tot un partener principal al Dezbaterilor, Senior Partner IONESCU SAVA, domnul avocat George Albert Ionescu, acum nu ştiu dacă este foarte ştiinţific, dar mereu fac racordul cu Poiana Braşov graţie primei dezbateri pe care aţi onorat-o, care a fost în Poiană la Şcoala de Vară Ionescu şi Sava, Mai suspensivă decât condiţia suspensivă: condiţia rezolutorie. Apare când nu te mai aştepţi, apropo de dezbaterea legată de impreviziune şi Desfiinţarea contractelor pe cale amiabilă (mai complicată decât în instanţă?). Domnule avocat, cu mare plăcere ne revedem! [restrict]

George Albert Ionescu: Bună seara! Îmi pare bine să fiu mereu aici!

Bogdan Dumitrache: Şi acum, ca să avem o constituire a instanţei, dacă cineva vrea să judece o asemenea infracţiune, apelăm din nou la Giurgiu, judecător Cristian Bălan, Judecătoria Giurgiu, a apărut când nu se mai aştepta nimeni cu ocazia impreviziunii, a discutat despre infracţiune în faţa contravenţiei, Mai penală decât infracţiunea: contravenţia şi o temă cumva apropiată de cea de astăzi, Titluri (aproape) executorii: hotărârile în materie de proprietate intelectuală, domnule judecător, mulţumim pentru prezenţă! Giurgiu e aproape, la doi paşi. Unele cartiere din Bucureşti sunt mai departe de locul în care ne aflăm la Cameră, dar Giurgiu poate să fie mai aproape. Şi atunci să îi dăm drumul, subtemele sunt afişate, lista nu e limitativă, avem şi un microfon în sală. Sigur, să începem cumva şi didactic, dar nu numai didactic, ca să exploatăm şi calitatea de formator INM a doamnei procuror Lăncrănjan, apropo de raţiunea incriminării, de ce avem nevoie de o infracţiune zisă nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, doamna procuror?

Alexandra Lăncrănjan: Mulţumesc! Da, ca în cazul oricărei alte infracţiuni, trebuie să ne raportăm în primul şi în primul rând la ce doreşte legiuitorul să incrimineze. Şi, în mod specific, în cazul nerespectării hotărârilor judecătoreşti, trebuie să mergem în materie civilă şi în materia drepturilor omului. Art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului spune că un proces echitabil se întinde de la momentul în care avem sesizarea instanţei cu o contestaţie privind drepturile şi obligaţiile civile, până la momentul în care se încheie executarea, asfel încât executarea hotărârilor judecătoreşti intră în procesul echitabil lato sensu. Din jurisprudenţa constantă, în materia art. 6, civil, Curtea de la Strasbourg spune că, pe de o parte, autorităţile naţionale au obligaţia de a da tot aportul celor care execută hotărârile, de a crea un cadru astfel încât executarea să fie rapidă, să fie eficientă şi să nu avem o hotărâre judecătorească care este doar formală şi, de fapt, dreptul rămâne fără substanţă, este o formă fără fond, iar în cazul în care există apecte de politică penală şi mecanisme care indică legiuitorului că este necesară o altă abordare decât aceea în materia executării, trebuie să intervenim într-adevăr cu o incriminare. Înainte de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, aveam în ceea ce priveşte raporturile între funcţionari sau între funcţionari şi terţi, aveam două infracţiuni cel puţin care puteau să acopere o mare parte a neregulilor în executare sau a refuzului în executare. Avem abuzul şi avem neglijenţa, în cazul în care nu avem intenţii. Cu toate astea dacă ne uităm la construcţia art. 287 din Codul penal, o să vedem că ceea ce acoperă nerespecarea hotărârilor judecătoreşti sunt două categorii de situaţii care sunt situaţii de excepţie unde legiuitorul a simţit nevoia să intervină specific şi concret să le indice. Primele trei puncte sunt raportate fie la împotrivirea, la exercitarea unei opuneri faţă de autoritate, fie la lipsa unei reacţii din partea autorităţilor pe litera c), pe refuzul de a sprijini organul de executare. Celelalte sunt raportate la o poziţie de vulnerabilitate a persoanei vătămate. Atunci când vorbim de drepturi salariale, de pensii, de reintegrarea în muncă, de folosirea unui imobil, în general, persoana vătămată se află într-o situaţie vulnerabilă faţă de cel care trebuie să execute hotărârea, motiv pentru care se simte şi nevoia unei incriminări separate pe care o putem privi şi raportat la elementele constitutive şi la probatoriu, ar trebui să fie mai eficientă decât să probăm toate elementele de la abuz şi neglijenţă. Raţiunea pentru care există o incriminare specială pe nerespectarea unui tip de hotărâri judecătoreşti este o dată pentru îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului de a duce procesul până la finalizarea executării şi a-şi îndeplini toate cerinţele de la art. 6 din Convenţie, pe dreptul la proces echitabil, şi pe de altă parte pentru a sublinia două categorii mari de situaţii în care neexecutarea are un caracter cu atât mai grav şi mai stringent. O dată, cea în care nesocotim autoritatea celui care execută sau nu dorim, ca funcţionar al statului, să ne aducem aportul la executare şi a doua ipoteză în care persoana vătămată o dată este presată la reintegrarea în muncă sau la drepturi salariale, este presată să îș execute cât mai repede hotărârea şi este într-o situaţie vulnerabilă faţă de cel care are datoria de a o executa.

Bogdan Dumitrache: Aşa ca viziune comparativă faţă de incriminarea anterioară, vă rog, domnule avocat!

Adrian Hărătău: Pornind, aşa cum a afirmat şi colega mea, de la raţiunea incriminării acestei infracţiuni, respectiv a asigura finalitatea unei hotărâri judecătoreşti, haideţi să vedem cam care au fost modificările care au survenit cu privire la această infracţiune de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Aveam în vechiul Cod penal, aveam infracţiunea de, sub această denumire, de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută la art. 271 Cod penal, acum este prevăzută la art. 287. Ce observăm este că legiuitorul noului Cod penal a eliminat o parte din modalităţile alternative din vechea reglementare şi a creat o infracţiune separată, respectiv neexecutarea sancţiunilor penale, însă un alt lucru pe care legiuitorul l-a făcut a fost să introducă reglementări din legi speciale şi dau aici exemplu art. 262 Codul Muncii, art. 261 din Codul Muncii, şi le-a introdus în actuala reglementare. Importantă este, după părerea mea, modificarea de la alin. (1), respectiv lit. a), respectiv împotrivirea la executare prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare. În vechea reglementare se spunea foarte clar că această opunere de rezistenţă se putea face prin violenţă sau ameninţare. Acum, legiuitorul a eliminat acea variantă în care se putea realiza opunerea care, după părerea mea era una bună, şi a lăsat o paletă mai largă de interpretare. Care ar fi o primă consecinţă foarte importantă după părerea mea? Este faptul că dacă în vechea reglementare această infracţiune de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti era una complexă, ceea ce însemna că putea să absoarbă infracţiunea de ultraj, acum nu mai am această situaţie. Prin urmare, dacă împotrivirea la executare se face prin opunere de rezistenţă care îmbracă forma violenţei sau ameninţării, reţin în mod automat un concurs între nerespectare şi un eventual ultraj. Iată, acestea ar fi, în mar,e modificările.

Bogdan Dumitrache: Deja, doamna procuror zâmbeşte, aşa se vede din poziţia asta.

Alexandra Lăncrănjan: Nu că aş dori să îl contrazic pe colegul meu. Tind să cred că legiuitorul este constant în incriminare, în primul rând aplicând un principiu de drept penal al minimei intervenţii. Se restrânge cadrul astfel încât să fie eficientă incriminarea penală. Pe de altă parte faptul că nu a mai simţitit neapărat nevoia să pună virgulă şi să spună cum se face opunerea de rezistenţă faţă de executare asta nu înseamnă că atât magistraţii, cât şi colegii noştri avocaţi, nu vor interpreta în concordanţă cu jurisprudenţa constantă. Mie mi se pare că simpla eliminare a acelei prevederi nu lărgeşte neapărat sfera, opunerea de rezistenţă fiind circumscrisă practicii judiciare. Evident că nu există foarte multe variante în care opunerea să fie altfel decât prin ameninţare sau violenţă.

Bogdan Dumitrache: De fapt, asta e discuţia. Eu o să citesc doar textele, deşi au rezultat din discuţie elementele tezei şi antitezei să zic aşa. În Codul vechi avem „împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin ameninţare faţă de organul de executare se pedepseşte cu 6 luni până la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită prin acte de violenţă, pedeapsa este de la 1 la 5 ani.” Asta este reglementarea din Codul vechi penal. În noul Cod penal avem la alin. (1) de la art. 287, lit. a), care pare să corespundă textului anterior citat şi care spune sec: „împotrivirea la executare prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare”, şi aici într-adevăr discuţia e de sferă de cuprindere a textului. Ce trebuie să înţelegem, că practic Codul nou, chiar dacă nu o spune explicit, preia experienţa practicii judiciare justificată pe textele Codului vechi, care vorbeau ca modalităţi de ameninţare sau violenţă, ori dimpotrivă, Codul penal este mai ofertant, sigur, pentru persoana vătămată, în sensul că indiferent de modalitatea de a opune rezistenţă, şi aici întrebarea: se mai poate altfel în afară de ameninţare şi violenţă să opui rezistenţă? Dacă se poate identifica o a treia, o a patra cale, se poate discuta dacă nu cumva suntem în zona acestei infracţiuni. Ne putem imagina, în afară de violenţă şi ameninţare, o altă variantă?

Alexandra Lăncrănjan: Două precizări: o dată că noţiunea de lege, conform jurisprudenţei Curţii, presupune că unim legea care nu poate să fie chiar cu toate categoriile existente şi cu definiţii din Dex cu jurisprudenţa constantă, astfel încât putem să definim concepte unitar şi, în al doilea rând, că dacă facem comparativ o analiză între vechea reglementare şi noua reglementare, vedem că intenţia legiuitorului nu a fost să schimbe sfera de cuprindere a opunerii de rezistenţă, ci să nu mai facă o diferenţă de răspundere juridică şi de gravitate a faptei în raport de modalitatea concretă în care se opune rezistenţă. Din păcate, nu am vechea reglementare, dar opunerea de rezistenţă prin ameninţare, în vechea reglementare, era pedepsită mai uşor față cea prin violenţe concrete, astfel încât pur şi simplu au unificat cele două forme ale opunerii de rezistenţă aplicând acelaşi regim de sancţionare. Nu cred că trebuie să mergem prea departe făcând un comentariu şi o analiză ca în literatură. Pur şi simplu s-a simţit nevoia unificării răspunderii penale, opunerea de rezistenţă însemnând pentru toţi juriştii acelaşi lucru care este relevat de practica judiciară. Evident că ne putem pune problema dacă putem să opunem rezistenţă prin incantaţii, dar nu cred că vreun jurist în mod real, va opune așa ceva.

Bogdan Dumitrache: Depinde de capacităţile speciale, da, nu se ştie. Domnule judecător, ce soluţie pronunţaţi pe povestea asta?

Cristian Bălan: După ce am văzut unde voia să ajungă legiuitorul, e bine să vedem şi unde a ajuns. Totuşi, revine practicii judiciare să tranşeze aceste aspecte şi deocamdată suntem la început, deocamdată nu avem practică, urmează să vedem ce situaţii ni se vor oferi şi, în funcţie de situaţiile de fapt care ni se vor oferi, noi ne vom pronunţa ce înseamnă opunere de rezistenţă. Pe de altă parte, nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul să spună „împotrivirea la executare prin ameninţare sau violenţă”, mai ales că era mult mai uşor pentru legiuitor să se raporteze la ameninţare sau violenţă, având în vedere că se raporta la nişte infracţiuni anterior definite în Cod, cu privire la care cunoşteam toate elementele constitutive. Ştiam ce înseamnă ameninţare, ştiam când avem ameninţare, dacă e de natură să producă o anumită stare subiectului pasiv, nu este de natură să producă respectiva stare, este cert că legiuitorul a vrut să schimbe ceva. Poate nici legiuitorul nu ştie ce a vrut să schimbe prin opunere de rezistenţă, poate a vrut să fie mai mult decât ameninţare pentru cazurile în care fapta nu ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare, dar, totuşi, ar opune rezistenţă.

Alexandra Lăncrănjan: Mai puţin decât ameninţarea.

Cristian Bălan: Mai puţin decât ameninţarea.

George Albert Ionescu: Aş avea eu un exemplu practic întâlnit.

Bogdan Dumitrache: Descărcaţi-vă toate ofurile şi toate frustrările, da?

George Albert Ionescu: Faţă de discuţia de mai devreme, consider că legiuitorul a vrut să extindă incriminarea şi la alte fapte decât împotrivirea prin violenţă sau ameninţare şi aş avea un exemplu din experienţa mea, undeva înainte de anul 2000. Punerea în executare a unei hotărâri de revendicare a unei case naţionalizate, când am mers cu executorul, cu poliţistul şi lăcătuşul, şi am vrut, efectiv, să evacuăm, să punem în executare o hotărâre de revendicare.

Bogdan Dumitrache: Să nu intrăm peste litera g), îmi cer scuze pentru intervenţie. Adică nu zic că exemplul nu e bun, dar să încercăm să găsim un exemplu care să nu ne ducă, că în g) avem ceva special, împiedicarea unei persoane.

George Albert Ionescu: Nu, acolo nu am putut să punem în executare pentru că debitorul obligaţiei de predare s-a urcat pe casă şi nu am putut să îl dăm jos.

Bogdan Dumitrache: Da, dar nu putea să rămână acolo? Deci în interior se putea pătrunde.

George Albert Ionescu: A considerat executorul că este un impediment, o piedică la executare pentru că nu putea să îmi predea imobilul efectiv liber de persoane.

Bogdan Dumitrache: Că nu era liber de sarcini imobilul în partea lui superioară.

George Albert Ionescu: Nu era eliberat, da. Şi s-a amânat executarea, am venit într-o dimineaţă, foarte dimineaţă cu mai mulţi oameni.

Bogdan Dumitrache: Nu a mai apucat să se urce.

George Albert Ionescu: Da, iată că acea formă de manifestare a debitorului era o împotrivire la executare, da? Nu vroia să părăsească imobilul şi s-ar fi încadrat în noua reglementare, alta faţă de litera g).

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că putea să fie o împotrivire la executare, dar nu neapărat o opunere de rezistenţă, căci era o distanţă destul de mare între acoperiş şi…

Bogdan Dumitrache: Textul vorbeşte, într-adevăr, de împotrivirea la executare prin opunere de rezistenţă, deci deja e, să zicem, definită o modalitate a faptei, doar că discuţia aici merge mai departe, dar ce înseamnă opunere de rezistenţă? Ăsta e nivelul, să înţeleg.

George Albert Ionescu: Împotrivirea, eu aş califica împotrivirea ca o negare a efectelor respectivei hotărâri şi rezistenţa poate fi în orice mod, chiar şi acea formă de manifestare, respectiv refuzul de a părăsi imobilul respectiv era o opunere de rezistenţă.

Alexandra Lăncrănjan: Dacă aş putea să intervin nu tocmai ca un reprezentant al Ministerului Public, norma de incriminare fiind totuşi în materie penală şi nu în materie civilă, ar trebui să o interpretăm cu o oarecare precauţie. Dacă ne uităm la cum e formulat textul, este, într-adevăr, „împotrivirea la executare prin opunerea de rezistenţă”, vă şi indică faţă de cine trebuie să fie opusă rezistenţa, faţă de organul de executare. Astfel încât tindem pentru a explica o decizie de reformare a unui text de incriminare, tindem să facem o analogie largă şi să extindem norma penală foarte tare de locul unde ar trebui ea să fie, materia penală fiind ultima formă de impunere a unor reguli sociale, astfel încât opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare trebuie să aibă oarecum o legătură cu persoana care reprezintă în acea materie organul de executare.

George Albert Ionescu: Absolut, pentru că executorul judecătoresc în situaţia de faţă era cel care avea calitatea de organ de executare, şi faţă de el, faţă de cerinţa lui de a părăsi imobilul, a avut o atitudine de împotrivire. Ăsta ar fi un exemplu din practică.

Bogdan Dumitrache: Dacă am înţeles bine, ideea doamnei procuror, până aici, este de dat şansa celor care nu se conformează unei hotătâri să nu devină automat infractori. Aici textul priveşte un nivel înalt al rezistenţei pentru că, altmiteri, legislaţia specifică a executării silite oferă instrumente capabile să facă organul de executare să treacă chiar la nivel fizic, dincolo de nivelul de împotrivire. Aici trebuie găsit un echilibru, nu automat orice împotrivire este chiar penală, categoric este ilicită, dar nu este neapărat penală. Adică înţeleg că e un apel la un anumit echilibru, sigur că e o problemă de interpretare a judecătorului..

Alexandra Lăncrănjan: Păi asta era doar o opinie, că ar trebui să fim rezervaţi în a schimba ceea ce practica judiciară în mod constant a calificat ca opunere de rezistenţă şi de a interpreta norma penală prin raportare la două aspecte: una, calificarea normelor în sistemul de drept, norma penală fiind o normă de excepţie care intervine în situaţiile de maxim pericol social, în care acţiunea făptuitorului trece de o gravitate, alta decât a se urca pe casă ca să nu deschidă uşa şi dacă ne uităm cel puţin în primele 3 litere, clar legiuitorul a dorit să sancţioneze o împotrivire vehementă faţă de autoritate, nu orice altă împotrivire la executare care, de asemenea, se poate rezolva prin alte mecanisme de ală natură decât cea penală.

Adrian Hărătău: Dacă îmi permiteţi, scurt…

Bogdan Dumitrache: Vă rog!

Adrian Hărătău: Într-adevăr, practica judiciară a reglementat această opoziţie, numai că pe vechea reglementare îmi spunea legiuitorul cum pot să opun rezistenţă: prin violenţă sau prin ameninţare. Oricum, din punctul meu de vedere, aici lucrurile trebuie tratate şi practica, într-adevăr aşa cum spunea şi colegul meu, o să o cearnă pentru că după cum bine ştim, un debitor poate să îşi execute obligaţia…

Bogdan Dumitrache: Neapărat un debitor? Că şi asta e o întrebare. Împotrivirea poate proveni numai de la debitor sau de la terţi care se implică în executare cu mai mult sau mai puţin suflet, se distinge aici? Aţi făcut referire la debitor şi de asta v-am întrebat.

Adrian Hărătău: Păi dacă este să vorbim pe subiectul activ al acestei infracţiuni, pe litere vom observa că, de exemplu, pe 287, alin. (1), lit. a), subiectul activ poate să fie, de principiu, orice persoană, pe litera b) avem un subiect activ calificat, respectiv organ de executare şi aşa mai departe. Ceea ce vroiam eu să spun este că, din punctul meu de vedere, această infracţiune ar trebui să fie reţinută în ultimul rând pentru că de aceea avem executare silită. Undeva, debitorul, dacă ajung la executare silită, opune un minim de rezistenţă şi aici, din punctul meu de vedere, a lărgit nepermis de mult această opunere de rezistenţă când în vechea reglementare îmi spunea că se poate face prin violenţă sau prin ameninţare.

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că doar noi considerăm că legiuitorul a lărgit, prin urmare doar nu le-a mai separat. Acum alegerea practicienilor de a lărgi sfera nu înseamnă că şi legiuitorul a dorit acelaşi lucru. Putem să calificăm şi prin prisma esenţei normei penale, totuşi.

Cristian Bălan: Totuşi, dacă aş putea să fac o precizare în legătură cu persoana, cu subiectul activ, punem împotrivirea la executare, deci ca să existe o împotrivire la executare ori totuşi ca să existe o împotrivire la executare trebuie să am o executare silită şi persoana respectivă trebuie să fie un participant. Numai un participant la executare se poate împotrivi. Cu toate acestea, apropo de speţa domnului avocat, mi-am adus aminte de o speţă CEDO, aşa, coroborând cu un debitor care şi-a dat foc şi din cauza asta nu a putut fi adusă la îndeplinire. Trebuia să îi dărâme casa, el şi-a dat foc şi din caza asta nu a putut fi adusă la îndeplinire executarea.

Bogdan Dumitrache: Asta poate chiar simplifica procedura, cinic vorbind. Adică decât să ai unul care să opună rezistenţă, mai bine ai un înflăcărat.

Cristian Bălan: Dar, totuşi, dacă el îşi dă foc în faţa uşii, vine executorul, vine cu jandarmii, el îşi dă foc în faţa uşii, zice „Nu trece nimeni de mine în momentul ăsta.” Şi vine şi concubina, să zicem că nu sunt soţi că atunci aş avea o problemă cu dreptul de proprietate, cu calitatea de soţ, vine concubina şi îşi dă şi ea foc, a opus rezistenţă? Totuşi, domnul avocat vrea să spună că în definirea opunerii de rezistenţă, pe vechea reglementare, porneam de la nişte elemente concrete, aveam violenţă plus ameninţare. E adevărat că nimic nu opreşte practica să menţină, adică practica ce se va dezvolta sub imperiul noului Cod penal poate să menţină vechea concepţie şi să spună „Domnule, mai puţin decât ameninţare nu există, dacă nu avem nici măcar ameninţare nu s-a opus la rezistenţă.” Dar în cazul ăsta, nu avem nici ameninţare.

Alexandra Lăncrănjan: Două precizări, acolo unde legea nu distinge nu cred că e locul nostru să distingem astfel încât pe litera a) subiectul activ este necalificat? Faptul că nu ar avea nicio raţiune o altă persoană decât debitorul să se opună la executare nu înseamnă că nu există această posibilitate? Dacă ar fi dorit să fie doar un participant la procedura executării, legiuitorul ar fi spus acest lucru şi, cu siguranţă, în practică se întâlnesc suficiente exemple în care persoana care opune rezistenţă nu este participant în mod strict legal.

Bogdan Dumitrache: Nu întâmplător, şi nu întâmplător e folosită, da.

Alexandra Lăncrănjan: Pe de altă parte, faptul că practica va decide că doreşte să lărgească opunerea de rezistenţă este, de asemenea, alegerea practicii, dar nu înseamnă că legiuitorul a dorit neapărat extinderea. Acum, dacă apreciem că a-ţi da foc, în afară de faptul că ar trebui luate măsuri de altă natură decât de sancţionare penală, reprezintă o opunere de rezistenţă faţă de organul de executare, este o decizie pe care eu, cel puţin din punct de vedre al Ministerului Public, o aştept cu nerăbdare motivată de către colegii judecători.

Bogdan Dumitrache: Am convenit, suntem în grafic, am terminat cu litera a). Am terminat cu litera a) e un fel de a spune pentru că discuţiile în jurul acestei litere pot fi multe şi deloc nesemnificative, din punct de vedere practic. Haideţi să sărim într-o postură cumva opusă sau principial opusă pentru că atunci când ne gândim la nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, sigur avem în faţă un organ de executare silită care are temele făcute, vrea să pătrundă şi nu reuşeşte. Lit b) înţeleg că vine cu o noutate din punct de vedere al incriminării, în sensul că lucrurile stau cumva diferit. Organul de executare este infractorul, el este cel care pe 287, alin. (1), lit. b), refuză să pună în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act. Domnule judecător, încep cu dumneavoastră.

Cristian Bălan: Eu spun că noutatea este ușor aparentă. În vechea reglementare, aveam în Legea nr. 188 un art. 56 alin. (6) care prevedea această infracțiune. În sistemul Legii nr. 188 art. 56 spune că executorul poate refuza în anumite condiții, se motivează, merge la instanță și instanța îl poate obliga să îndeplinească respectivul act. Executorul, la 56 alin. (5): „Executorul este obligat să se conformeze hotărârii judecătorești rămasă definitivă” și imediat, la alin. (6), urma infracțiunea care a fost preluată acum la 287 lit. b).

Bogdan Dumitrache: Dacă nu mă înșel, la art. 288, cel puțin inițial era vorba nu numai de aspectul de executare silită, ci era legat de orice atribuții ale executorului, cărora el refuzase să îi dea acordul.

Cristian Bălan: 56 spune, la alin. (1), „Refuzul executorului de a îndeplini atribuțiile prevăzute la art. 7 b)-i) se motivează dacă părțile…”.

Bogdan Dumitrache: Da. Deci, toate. Aici nu avem refuzul executorului, la 287, alin. (1) lit. b), ci refuzul organului de executare deci, dacă e vorba de un executor, este în capacitatea sa specifică, în atribuția sa de a instrumenta o procedură în executare, nu și în legătură cu alte atribuții pe care legea specială i le oferă. Adică nu știu dacă este o suprapunere de premisă între cele două texte.

Cristian Bălan: Eu spun ce pare că ar fi vrut să facă legiuitorul în raport de vechea lege. Acum se pune aceeași discuție, dacă ar vrea legiuitorul să extindă, urmează să vedem. Până la urmă, legiuitorul a vrut să asigure o protecție, o punere în executare a unei hotărâri speciale: hoărârea prin care executorul este obligat să se conformeze.

Alexandra Lăncănjan: Acum, două precizări. Una, în varianta nu este deloc de noutate, este doar o formă a abuzului în serviciu specifică pe o procedură, astfel încât nu e nimic nou.

Bogdan Dumitrache: Și calificare, ca încadrare juridică eu o văd,sigur.

George Albert Ionescu: Eu văd multe noutăți aici.

Bogdan Dumitrache: A doua precizare?

Alexandra Lăncrănjan: A doua precizare, faptul că legiuitorul nu ține morțiș să spună profeșioniștilor cu schemă bine determinată ce a vrut să spună în fiecare infracțiune nu înseamnă că noi nu putem să folosim ceea ce ne învață facultatea de drept. Există reguli de interpretare ale normei juridice astfel încât putem să determinăm cum este coerentă norma de incriminare și ce dorește să incrimineze. Pe de altă parte, nu e vorba de executor, este vorba de organ de executare, și nu e vorba neapărat de actul specific de punere în executare a hotărârii, ci este refuzul de a îndeplini un act pe care l-a dispus autoritatea competentă.

Bogdan Dumitrache: Ca organ de executare pe cine credeți că trebuie să avem în vedere?

Alexandra Lăncrănjan: Nu știu.

George Albert Ionescu: Eu cred că această infracțiune nu se referă neapărat sau numai la executorul judecătoresc și cred, din practică, faptul că se referă foarte rar la executorul judecătoresc, sunt farte rare situații în care se fac contestații pe refuzul de îndeplinire a unui act de executare de către executorul judecătoresc. Eu văd, mai degrabă, că această infracțiune se aplică în materia executărilor din dispozitivile sentințelor penale pentru că acolo sunt dispoziții cu privire la modalitate de executare a pedepsei, cu privire la măsuri complementare, cu privire la alte tipuri de măsuri, intrenarea medicală ș.a.m.d. Iată, în aceste situații sunt o multitudine de organe de executare care duc la îndeplinire unele dispoziții din sentințe și aici mă refer la sentințele penale, pentru că la executorul judecătoresc sunt foarte rare situațiile în care el refuză și pe calea unei contestații la executare, instanța îi impune sau îl obligă să îndeplinească un act de executare. Pe calea celuilalt tip de executare silită, creditorul sau debitorul nu poate decât să conteste actele executorului și soluția din această contestație este doar de anulare a unor acte ale executorului. Nu îi pune instanța nimic în vedere să facă executorul.

Adrian Hărătău: O precizare voiam să fac. 553-554 Cod procedură penală, dacă vorbim aici de organ de executare, păi organ de executare în penal poate să fie instanța de executare, judecătorul delagat cu executarea. Nu ne referim, așadar, doar la executor judecătoresc.

Alexandra Lăncrănjan: Da. Total de acord cu colegii că nu este vorba despre executorul judecătoresc. Eu cred că pentru a determina foarte bine ce vrea 287 alin. 1 lit. b) trebuie să avem proprietatea termenilor. Să știm ce e aia hotărâre judecătorească ce trebuie pusă în executare, să știm ce este organul de executare și ce acte are în competență. Pentru că hotărâri judecătorești care trebuie puse în executare, deși mental ne ducem la luat imobil, dat salarii înapoi, grănițuit, nu înseamnă numai acest lucru. Există multe alte decizii ale instanțelor intermediare în proces sau nu doar hotărârea finală care, de asemnea, trebuie pusă în executare. Astfel încât, aici, sfera nu este strict legată la executarea silită a unei hotărâri care tranșează fondul cauzei, pentru că organul de executare e ceva mai mult decât executorul judecătoresc care pune în aplicare sentințele civile.

Adrian Hărătău: Sau putem vorbi despre executor judecătoresc subiect activ atunci când executorul judecătoresc nu pune în executare dispozițiile civile dintr-o hotărâre penală. Atunci da.

Bogdan Dumitrache: Și creditorul formulează contestație împotriva refuzului executorului, contestație în care se apreciază, de altfel, că executorul, de data aceasta, are calitatea procesuală pasivă, instanța dă dreptate creditorului și îl obligă pe executor să efectueze acele acte de executare sau să continue executarea dacă s-a oprit pe motivul unui impediment, pretins impediment la executare. La fel probabil și cu executorul fiscal.

Alexandra Lăncrănjan: 287 a)-c) nu este prevăzut în forma necesității unei plângeri prealabile. Sunt infracțiuni de oficialitate a urmăririi penale.

Bogdan Dumitrache: Ideea este că, de fapt, creditorul face contestație împotriva refuzului executorului, instanța admite contestație, îl obligă pe executor să pună în executare așa cum cere creditorul și, totuși, executorul nici în această situație nu o face și de aici intervine problema cum sesizează organul de urmărire penală, poate chiar din oficiu, dacă are elemente pentru că, iată, e un executor care refuză să pună în aplicare hotărârea prin care el, executor, e obligat să îndeplinească un anumit act. Trecem la dreptul muncii, doamna avocat?

Veronica Voinescu: Da. Cum să nu?

Bogdan Dumitrache: Aici avem trei litere pe probleme care se mai întâlnesc în viața de zi cu zi, nu? Nu sunt chiar exotice. Deci, o dată neexcutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat, cică sunt cazuri de genul ăsta; a doua, la lit. e) la alin. (1): „Neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată”, și o a treia modalitate care, iarăși, evocă legislație, mă rog, asigurare socială de asta, „Nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiei”. Haideți să o luăm cu reintegrarea. Sigur, nu e o discuție monopol. I-am dat cuvântul doamnei avocat pentru că este la dânsa acasă, dar invitația la intervenție e subînțeleasă.

Veronica Voinescu: Cu privire la obligația de reintegrare în postul ocupat anterior de către salariatul concediat, cel mai adesea, în practică, angajatorul susține că postul nu mai există și suntem în imposibilitatea de a pune în executare această hotărâre. Doctrina a abordat problema în diverse modalități. S-a raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la cauze cum ar fi Chiș vs. România, Ursan vs. România, cauze care ne oferă alternative la reintegrarea în muncă a salariatului în postul deținut anterior și care fac vorbire despre acordarea unui post similar, despre plata unei compensații, alta decât cea despre care face vorbire art. 80 alin. (2) din Codul muncii sau despre o combinație a celor două variante – post similar plus compensație. S-a pus problema tot în doctrină despre faptul că ar fi bine ca legiutorul român de lege ferenda să ia în considerare prevederile art. 10 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii 158/82, care face vorbire despre posibilitatea organelor de jurisdicție de a dispune plata unei compensații sau acordarea unei altei asemnea prestații considerată potrivită atunci când este imposibilă repunerea în drepturi a lucrătorului concediat. Realitatea este că practica e tranșantă. Trebuie primit salariatul la serviciu și trebuie să i se acorde toate drepturile care îi revin în această calitate, rezultând din contract și lege. Nu există posibilitatea pentru angajator să invoce inexistența postului, spune jurisprudența, vorbesc acum despre jurisprundența din zona drept privat, care îmi este familiară și poate colegii din zona de drept penal ne spun dacă există alte opțiuni în acea zonă. Trebuie să îl primesc, trebuie să dispun modificarea organigramei atunci când postul nu se mai regăsește în ea, pentru că asta înțelege legiuitorul la art. 80 alin. (2) prin repunerea părților în situația anterioară. Problema care intervine în practică, și este cea mai spinoasă, este cea a angajatorului aflat în subordonarea sau coordonarea unei autorități publice, atunci cîâd angajatorul nu este cel care își aprobă singur structura organizatorică. Și abia atunci se pune problema cum delimităm zona aceasta a răspunderii penale și ce demersuri poate face acest angajator căruia nu îi stă în putere să își modifice singur organigrama și să reînființeze postul și în ce măsură poate acesta să răspundă penal. Din punctul meu de vedere, ca simplu civilist, aș spune că nu avem vinovăție atâta timp cât întreprinde toate demersurile, cât își exercită acele competențe de a propune autorității care îl coordonează sau în subordinea căruia se află, modificarea structurii organizatorice, organigramei și a statului de funcții prin reînființarea postului celui ce trebuie reintegrat, din punctul meu de vedere nu avem vinovăție. Soluția este, mai departe, la autoritate.

Bogdan Dumitrache: Adică eu acum mă gândeam, în timp ce o ascultam pe doamna avocat, că putem face o dezbatere, numai de o oră, dar numai pe 287 alin. (1) lit. d) pentru că doamna avocat, de fapt, a acoperit mai multe ipoteze, sigur, fără a le dezvolta deocamdată. Sunt multe nuanțe în chestiunea asta.

Veronica Voinescu: Am încercat să punctez doar câteva lucruri, îmi cer scuze.

Bogdan Dumitrache: Adică, eu sunt angajator, mă trezesc cu contestație, cu decizia de concediere și mă pregătesc și eu în timpul procesului. Cum? Păi mă apăr de formă și deja eu fac reorganizarea activității. Ca să mă prindă punerea în executare pregătit, adică nu am postul. După care să spun „of, ghinion, nu am postul”, o variantă. A doua, cea pe care ați menționat-o cu persoana juridică, acea persoană care nu de capul ei poate decide reintegrarea pentru că se află într-o stare de dependență. Haideți să încercăm să facem niște pariuri pe tema asta.

Veronica Voinescu: Și mai aveam o variantă invocată, de asemenea, în practică, nu am menționat-o. Invocarea lui 1527 alin. (1) din Codul civil, obligația imposibil de executat. Este, practic, singura apărare care îi rămâne acelui angajator din sectorul public, ce nu are putrea de a-și reînființa singur postul pe care trebuie primit la lucru salariatul.

Alexandra Lăncrănjan: O să încerc, deși trebuie să recunosc că dreptul muncii nu este chiar un domeniu de specializare. Cu siguranță, în cazul în care persoana cercetată pentru săvârșirea acestei infracțiuni poate să dovedească lipsa elementului intențional, nu va exista o tragere la răspundere. Pe de altă parte, cred că în aceste cazuri, mai ales în ipoteza unor autorități publice a unui sistem care nu este neapărat ca profesionist în mediul privat, trebuie să fim foarte atenți cine este subiectul activ al infracțiunii. Adică cine are obigația și a depune diligențele si de a lua măsurile în vederea executării și reintegrării angajatului. Dacă am putea, într-adevăr, să scăpăm de răspunderea penală doar reorganizând puțin profesionistul sau schimbând denumirea posturilor într-o organigramă de instituție publică, nu s-ar mai executa nicio hotărâre, astfel încât nu cred că suntem chiar pe tărâmul obligației imposibil de executat, pentru că, cu siguranță, este posibil să reintegrezi anagajatul chiar prin crearea unui post similar sau printr-un alt tip de negociere, cum propunea colega, de a oferi reintegrarea pe o funcție cu o anumită compensație. Nu cred că ar putea să fie chiar eficientă o astfel de apărare, că s-a restructurat. Dar în ceea ce privește instituțiile cu capital sau sub coordonarea totală a statului sau parțială cred că este important să determinăm cine poate să fie sau cine ar trebui să fie subiect activ al infracțiunii de nepunere în executare a reintegrării.

Bogdan Dumitrache: Doar debitorul sau poate fi altcineva care să se împotrivească la executare? Apropo de formularea de la lit. a). Sigur, nu ne ducem înapoi la lit. a), dar ca idee. E vorba doar de debitor aici?

George Albert Ionescu: Eu am avut o speță, întotdeauna mă refer la experiența mea. Un litigiu de muncă, un angajat al unei bănci a câștigat, s-a dispus reintegrarea pe același post, însă filiala la care lucra înainte a fost dizolvată ca urmare a crizei, s-a restrâns activitatea băncii și i s-a oferit același tip de post – consilier credite, însă la o altă filială. A refuzat și a formulat plângere penală angajatul că nu se respectă hotărârea judecătorească, nu este reintegrat în muncă, nu primește aceleași drepturi, respectiv să fie la același loc de muncă din Drumul Taberei, care era foarte aproape de locuința ei. Asta a fost motivarea în plângerea penală. Evident că s-a apreciat de către organul de cercetare penală că această obligație de reintegrare în muncă nu este absolută și ea trebuie să fie una efectivă și echitabilă pentru toate părțile. Acolo, din motive obiective, se închisese acea filială, însă drepturile i-au fost respectate, i s-a oferit același post și aceleași drepturi salariale ca și înainte.

Bogdan Dumitrache: Această închidere a filialei, agenție, sucursală sau ce era acolo a avut loc în timpul procesului sau a fost ulterioară? Comportamentul băncii ar fi putut să spună ceva de genul: „Domnule, dacă ziceți că a avut dreptate, măcar nu mă obligați să îl reintegrez tot acolo, că acolo nu mai e”. Pentru că și asta e o nunță intersantă. A fost o opțiune survenită în timpul procedurii de executare sau a fost anterior pronunțării hotărârii?

George Albert Ionescu: A fost survenită în timpul procedurii, însă decizia de restrângere a activității băncii nu a fost luată în România, așa că conducerea de aici nu a știut în timp util ca să facă precizările respective în instanță.

Veronica Voinescu: Eu m-am referit exclusiv la ipoteza în aceste situații au intervenit după pronunțarea hotărârii judecătorești pentru că, în caz contrar, evident că acest 1527 îl invocăm în timpul litigiului și arătăm instanței imposibilitatea de executare în acest sens, a unei eventuale sentințe de acest tip. Dar, de cele mai multe ori, în practică, lucrurile intervin după pronunțarea hotărârii, postul dispare.

Cristian Bălan: Eu zic, totuși, că trebuie să avem în vedere și dispozițiile art. 16, de forma de vinovăție. Trebuie să fie intenție, intenție directă sau indirectă. Deci, subiectul activ trebuie să fi acționat cu intenția de a nu respecta hotărârea judecătorească și asta trebuie probat. Pentru că, poate, de exemplu, eu sunt o societate care am concediat un șofer într-o modalitate ultra nelegală, sigur i se va admite, dar poate eu am externalizat serviciul și nu mai am niciun șofer și apelez la o firmă, altă firmă care îmi execută transportul, nu știu, cu camioane, eu n-am, nu pot să cumpăr alte mașini, nu am ce să fac. Dar nu se poate susține sau nu știu dacă se poate proba așa ușor că am vrut să externalizez un serviciu, să îl desființez cu totul, strict pentru a nu respecta hotărârrea judecătorească. Deci, dincolo de a vedea dacă e orice vinovăție, totul e să avem intenție pentru suntem ținuți de dispozițiile art. 16.

Veronica Voinescu: Acum, dacă îmi permiteți, pe exemplul acesta, poate în penal funcționează argumentația, dar vă spun sigur că în zona de drept privat această explicație nu funcționează și instanțele sunt foarte categorice în ideea că trebuia reprimit la serviciu cu consecința reînființării postului, modificării organigramei etc.

Bogdan Dumitrache: Păi da, dar miza dezbaterii este tocmai dacă găsim ceva penal, pentru că este fără doar și poate în jurisdicția specială.

Alexandra Lăncrănjan: De cele mai multe ori nici în penal nu funcţionează, că intenţia este raportată la elementul material al infracţiunii, adică din câte am înţeles de la colega noastră, ipoteză este: am o hotărâre care îmi impune reintegrarea în muncă, reorganizez, ulterior hotărârii, având cunoştinţă de hotărâre, îmi reorganizez societatea, după care invoc propria culpa în vederea imposibilităţii neexecutării. Acolo nu cred că putem să spunem că ne lipsește forma de nevinovăție cerută de lege pentru a fi pe ipoteza de la 287, că slavă Domnului există și intenție indirectă, nu trebuie să îl reorganizez în scopul de a nu-l reintegra.

Cristian Bălan: Acceptând că nu-l voi reintegra, adică pur și simplu dacă eu constat, să zicem, pe bilanț pe tot că menținerea respectivului serviciu îmi produce pierderi majore și singura decizie rațională este să-l externalizez, nu mă interesează, dar n-am de ce să țin eu 5 tiruri pentru a face transport în țară când pot apela la o firmă specializată care să facă respectivul transport, dar nu-mi produce pierderi majore, de zeci de mii.

Alexandra Lăncrănjan: Cu prezicare că în ipoteza de lucru este că avem o hotărâre a unei instanțe și, din câte îmi aduc eu aminte, stabilitatea circuitului juridic este un principiu esențial în drept, obligaţia mea, ca persoană fizică ce controlează profesionistul, având cunoştinţă că instanţa mi-a impus reintegrarea, este nu să iau o decizie de a face, imediat după ce instanţa a pronunţat, ci să pun în executare mai ales având caracter penal neexecutarea; ulterior, dacă doresc să îmi reorganizez societatea..

Cristian Bălan: Să le privesc formal, practic să reprimesc astea şi mâine să reorganizez, nu.

Alexandra Lăncrănjan: Sau să executăm ceea ce este stabilit de către instanţa de judecată.

George Albert Ionescu: Sunt de acord cu ce se spune, întotdeauna iei o decizie de afaceri, ţinând cont de obligaţiile care îţi revin, obligaţii legale sau obligaţii stabilite de instanţă. Aşa iei o decizie de afaceri, ţii cont şi de sentinţa aia acolo, aia e.

Cristian Bălan: Totuşi, pentru o persoană asta încerc să spun, pentru o persoană nu se poate susţine nici măcar că am acceptat săvârşirea respectivei infracţiuni dacă eu am dat afară o sută de oameni..

George Albert Ionescu: Sunt multe situaţii în care nu sunt de acord cu reglementări, cu ceea ce mi impune, dar dacă mi se impune, trebuie s-o fac.

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că pe vinovăţie nu avem niciun fel de problemă, chiar şi în varianta directă. Din moment ce eu am cunoştinţă de hotărârea care îmi impune reintegrarea, cunosc care este rezultatul acţiunii mele, în sensul că odată ce îl reorganizez nu îl mai pot reintegra, se pare că şi urmăresc lucrul ăsta, că, totuşi, având o hotărâre definitivă, reorganizez, astfel încât nu cred că putem să spunem că există vreo altă formă de intenţie decât intenţia, cel puţin indirectă, adică iau în calcul că voi ajunge în varianta sigură de a nu executa hotărârea şi, din fericire pentru noi toţi, în penal nu putem să invocăm necunoaşterea legii, astfel încât, din momentul în care ai luat la cunoştinţă de hotărârea definitivă de reintegrare, nu poţi să-mi opui în materie penală că a fost o decizie de afaceri care era mai importantă decât hotărârea unei instante judecătoreşti care îţi impunea o anumită conduită.

Cristian Bălan: Eu zic că pot să îi oferi compensaţie, adică pur și simplu, „Domnule, n-am mai putut să…”, mi se pare totuși că pe proba intenției am…

Veronica Voinescu: Dacă îmi permiteţi, în situaţia din exemplul dat, avem varianta: îl primim la lucru, îl reintegram, constatăm că în organigramă ne-a rămas un post de şofer din cei 100 despre care faceţi vorbire şi că nu am ce să fac cu el, poate nu am nici autovehicule pe care să le conducă și atunci dispun din nou reorganizarea, în sensul desfiinţării acelui post, şi încerc de data aceasta ca toate măsurile pe care le dispun să fie conform legii, pentru că nu am abordat aici în discuţie, vorbind despre executarea hotărârilor, eu nu am abordat în discuţie motivele pentru care s-a ajuns la anularea deciziei de concediere cu consecinţa reintegrării pentru că e posibil să fie o situaţie în care nu ştiu, pur şi simplu, am avut nişte vicii de formă, o situaţie în care nu i-am dat un preaviz, cauza concedierii rămâne, subzista, este cât se poate de legală, corectă, şi reiau procedura de concediere cu respectarea tuturor cerinţelor impuse de lege.

Bogdan Dumitrache: Merge, ține?

Veronica Voinescu: Da.

Alexandra Lăncrănjan: Da.

Bogdan Dumitrache: Deci îl reintegrez şi a doua zi îl dau afară și toată lumea e mulţumită, aproape toată lumea.

Veronica Voinescu: Nu chiar a doua zi, că discutăm de un preaviz, discutăm de îndeplinirea unor obligaţii prealabile.

Bogdan Dumitrache: Dar chiar și fără preaviz, eu am apucat să-l primesc, va anula instanţa şi cea de-a doua, adică fac forma în foileton.

Alexandra Lăncrănjan: Plecăm de la premiza că suntem de bună-credinţă, adică pun în executare hotărârea deoarece altfel creăm o situaţie foarte periculoasă pentru mediul de executare a hotărârilor judecătoreşti. Orice profesionist va putea să vină şi să-mi spună că indiferent dacă ştia sau nu ştia sau s-a pronunţat hotărârea instanţei, decizia optimă pentru societatea lui era să restructureze toate posturile din acea companie sau să şteargă de pe organigrama fix acel post pentru că era o decizie de afacer. Din câte ştiu eu, din civil, şi aici pot să mă contrazic, mai rămâne, nu pot să-mi invoc propria culpa că până la urma tot lanţul cauzal este din culpa mea ca angajator şi, de asemenea, deciziile autorităţii sunt cumva prioritare faţă de orice decizie de oportunitate pe care o am eu ca interes privat, mai ales când sunt hotărâri ale instanței. Dar mă bucur că am colegi judecători care tind să considere că le respectăm.

Bogdan Dumitrache: Voiam să reamintesc că domnul Cristian Bălan este judecător. Da, deci, apropo de vina flexibilă, din perspectiva modului în care se receptează logica dreptului privat şi a debitorului care este un manager şi, totuşi, trebuie să fim atenţi şi la gestiunea intereselor lui, iar domnul avocat Ionescu, care e avocat inclusiv de business, cum se spune, are viziunea de a pronunţa mai legalistă „Domnule, dacă instanţa a spus că luna e pătrată, luna rămâne pătrată pentru că altfel rediscutăm la nesfârşit hotărâri judecătoreşti sub motive de oportunitate.” Deci eu riscând să trag o concluzie pe lit. d) şi vă reamintesc că am ajuns la d) pentru că am sărit peste c), pentru că altfel nu ajungeam la d) astăzi, „Neexecutarea hotărârilor nejudecatoresti prin care s-a dispus reintegrarea în munca a unui salariat”, înţeleg că aici nu este suficient pentru a scăpa de un tăiş penal al situaţiei, doar să emit decizia de integrare, dar ea trebuie să aibă şi o anumită consistență sau cât de cât o anumită stabilitate, că dacă astăzi îl integrez şi mâine îl dau afară, se cheamă că textul penal…

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că dacă astăzi îl integrezi şi mâine îl dai afară, probabil l-ai dat afară nelegal.

Bogdan Dumitrache: Păi da, dar întrebarea este: merg pe nelegalitatea celei de-a două decizii în al doilea litigiu sau pun problema incidentei acestui text penal spunând că, de fapt, nu a executat hotărârea? Că aici e o nuanţă importantă.

Alexandra Lăncrănjan: Se poate încerca probarea unei neexecutări în această chestie formală.

George Albert Ionescu: Nu, niciodată. Daca a doua concediere este perfect legală, şi am avut foarte multe situaţii, nu merge infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti.

Bogdan Dumitrache: O concediere tot trebuie să existe,

George Alebert Ionescu: Nu, dacă a doua concediere este legală, este legală, punct.

Bogdan Dumitrache: Trebuie să aştept ca să instrumentez infracţiunea, să analizeze o instanţă dacă nu cumva a doua a fost legală, ca şi asta este o chestie importantă, opresc fluxul urmăririi penale pentru că poate a doua decizie a fost legală să nu ies cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti.

George Albert Ionescu: Eu am respectat hotărârea judecătorească pentru că reintegrarea sau executarea unei hotărâri judecătoreşti nu e numai primirea din nou la muncă, ci acordarea tuturor drepturilor la care ar fi avut dreptul respectivul salariat: atât despăgubirea stabilită de instanţă, şi aici este o mare dificultate pentru că mulţi angajatori şi clienţi de-ai mei îmi spun: „Domnule, dar instanţa îţi pune despăgubire, de ce mai trebuie să-i plătesc şi asigurări sociale şi aşa mai departe?” şi eu îi răspund: „Pentru că intervine o altă infracţiune.”

Alexandra Lăncrănjan: Intervine, că este neconstituţional.

Veronica Voinescu: Da, e dezincriminată sau, mă rog, cel puţin temporar, până la înlocuirea textului.

George Albert Ionescu: Vom vedea, dar astea erau sfaturile pe care le dădeam clienţilor şi îl reintegram şi dacă existau motive pentru o nouă concediere se putea face o nouă concediere fără nicio discuţie, nu intri pe tărâmul infracţiunii. Evident, dacă este legal.

Alexandra Lăncrănjan: Bun, ca să clarificăm din punct de vedere al urmăririi penale, cel puţin. 287, în varianta de la litera d), presupune o inacţiune din partea angajatorului; dacă eu nu îl reintegrez, evident că dacă există o plângere prealabilă, voi face cercetări pe această literă. Dacă îl reintegrez, după care, conform tuturor dispoziţiilor legale, îl concediez, nu este o chestiune de natură penală deoarece eu am executat hotărârea, deciziile de oportunitate privind mediul de business fiind ulterior respectării hotărârilor instanţei, acel aspect cu „îl reintegrez astăzi şi mâine îl dau afară, tot cu nerespectarea dispoziţiilor legale” ar genera o plângere prealabilă şi, din punctul meu de vedere, ar fi foarte greu de probat ca executarea a fost pur formală şi s-a transformat, de fapt, tot într-o neexecutare. Deci nu cred să existe o cauză care să fie trimisă în judecată pe această ipoteză, de a dovedi că, de fapt, prin acţiunea angajatorului..

Bogdan Dumitrache: Tot neexecutare.

Alexandra Lăncrănjan: Suntem tot în ipoteza de inacțiune.

George Albert Ionescu: Nu crd că i-ar conveni niciunui angajator, după ce s-a „fript” o dată, să riște să mai fie nevoit să plătească iarăși, din urmă, un angajat cu toate drepturile, un angajat care nu a lucrat timp de ani de zile, cât durează procesul. Deci vă asigur că a doua concediere, dacă este cazul, va fi întru totul legală pentru că angajatorul va avea grijă să nu mai riște cu o concediere nelegală.

Bogdan Dumitrache: De altfel, intră pe litera e), nu? Sau cum? „Neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată.” Parte interesată, plata salariilor, dar nu sunt bani, domnule.

Veronica Voinescu: Din punctul meu de vedere, hotărârea trebuie executată și de această dată.

Bogdan Dumitrache: Mai ales dacă nu sunt bani.

Veronica Voinescu: Ceea ce reproșez, poate, legislației din domeniul muncii și, momentan, de lege lata, asta avem și trebuie să le executăm, este faptul că, în litigiile de muncă, hotărârile din fond sunt executorii provizoriu. Ne somează salariatul ca în acele 15 zile să facem plata salariile și, în calea de atac, în apel, hotărârea din fond este desființată, acțiunea salariatului este respinsă și suntem, în cele mai multe cazuri, în imposibilitatea de a ne recupera suma deja plătită.

Bogdan Dumitrache: Aș vrea să menționez, aveși dreptate, deci nu sunt bani, dar nu e important, hotărârea trebuie executată. Noi discutăm aici dacă posibilitatea faptică de a executa hotărârea este sau nu infracțiune. Evident că asta nu e o cauză de exonerare pentru angajator, treaba lui că nu sunt bani, trebui să facă rost și intră pe un sistem de sancțiuni. Întrebarea este: e o chestiune penală? Pentru că textul spune sec: ah, neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare, punct.

Adrian Hărătău: Iar ne întoarcem la forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiunea, respectiv intenție directă sau indirectă; ori în condițiile în care angajatorul nu are de unde, nu avem infracțiune de nerespectare a hotărârilor judecătorești, dacă, în mod real, nu are. Vorbim și plecăm de la prezumția de bună-credință. Nu are resurse, nu are de unde, nu poate să facă nimic în sensul ăsta, nu avem infracțiune.

George Albert Ionescu: Eu v-aș contrazice pentru că, odată știind că ai riscul de a pierde procesul și de a plăti drepturile salariale, ar trebui să-ți constitui niște provizioane. Dacă nu poți să-ți constitui niște provizioane, înseamnă că lipsa de lichidități este mai veche și atunc intri pe tărâmul altei infracțiuni prevăzute în Legea insolvenței.

Alexandra Lăncrănjan: Da, cu precizarea că, într-adevăr, dacă tu ești un profesionist care este, încă, în stare de funcțiune, înseamnă că, într-un fel sau altul, ai un patrimoniu, motiv pentru care nu poți să-mi spui „Nu îți pun în executare hotărârea pentru că n-am cash” sau „Nu vreau să transform vreun bun al societății astfel încât să pot să-ți pun în executare”, acolo nu mai este lipsă de intenție. Cred că, într-adevăr, dacă există vreo cauză justificativă pe care ar pute-o utiliza, în cazul ăsta, am putea să considerăm că nu atrage răspunderea penală. În cazul în care, în schimb, suntem un profesionist care suntem, încă, activi în domeniul în care ne exercităm activitatea comercială, nu pot să-mi spui că ai o imposibilitate obiectivă și absolută de a plăti acele salarii, că ar trebui să fii într-o formă de insolvență – faliment, reorganizare – că înseamnă că tu nu mai ai bunur și nu mai ai patrimoniu și, de fapt, nu mai funcționezi astfel încât că nu va ține niciodată lipsa de intenție în această cauză deoarece tu, fizic, nu ai lichidități, dar ai un patrimoniu pe care poți să-l valorifici astfel încât să pui în executare

George Albert Ionescu: Se pune problema, însă, dacă nu respecți cele 15 zile, aici intervine o ineficiență a reglementării penale sau o lipsă de vinovăție. Dacă tu spui sau comunici angajatului că nu poți în 15 zile, dar poți în 30 pentru că ai facturat la clienți de-ai tăi și nu ți-au plătit ș.a.m.d. Sau ai o mare poprire pe conturi pentru că ți s-au recalculat datoriile fiscale. Pot exista anumite situații în care nu poți plăti în cele 15 zile, dar dovedești și îți afirmi disponibilitatea de a plăti într-un termen mai lung de cele 15 zile. Nu cred că poate fi vorba de infracțiune.

Alexandra Lăncrănjan: Din câte citesc eu textul, infracțiunea este condiționată la termen.

George Albert Ionescu: Așa este, dar eu cred că vinovăția, exact ce spunea colegul meu mai devreme, vinovăția trebuie apreciată de la caz la caz.

Alexandra Lăncrănjan: Este o mică confuzie. Vinovăția a intervenit în ziua a 16-a, când nu am plătit. Oportunitatea exercitării acțiunii penale, individualizarea formei de răspundere sau a sancțiunii care se aplică este cu totul altceva. Atunci putem să discutăm despre „sunt dispus să plătesc la 30 de zile” sau „ nu sunt dispus să plătesc la 30 de zile”, „am adus la cunoștință că aș putea în viitor”. Strict formal pe lege, în momentul în care am o obligație de a achita în 15 zile, și s-au împlinit cele 15 zile, mie mi se atrage răspunderea penală. Este similară cu ipoteza în care nu am lichidități și nu doresc să-mi valorific altfel patrimoniul, adică este periculos să ne jucăm în funcție de, iarăși, oportunitatea unei decizii de afaceri, când există vinovăție clară, când nu există vinovăție clară, când sunt calculabile cele 15 zile și când nu. În mod formal, infracțiunea prevede că îm monentul în care nu am executat, în ziua a 16-a, am prevăzut exact ce se va întâmpla, că știam ce se va întâmpla, că doar am trecut printr-o procedură în care am fost obligat să execut, și mi-am asumat riscul de a mi se atrage răspunderea penală. Evident, probabil nu vor exista trimiteri în judecată pe această ipoteză deoarece avem alte soluții de renunțare a urmăririi penale, de acord de vinovăție, poate invoca o altă cauză decât lipsa intenției. Este cu totul altceva, este o formă de individualizare a răspunderii și de oportunitate din partea organului de urmărire penală. Asta nu înseamnă că nu avem intenție sau că fapta nu s-a consumat în ziua a 16-a.

George Albert Ionescu: Totuși, fapta s-a consumat, vă contrazic, dar eu nu sunt penalist.

Cristian Bălan: Două precizări, totuși. Avem art. 22 – Consimțământul persoanei vătămate; pentru ipoteza dumneavoastră, dacă el acceptă.

Alexandra Lăncrănjan: Păi dacă acceptă nu mai avem cererea prealabilă.

Bogdan Dumitrache: Nu, nu. Haideți să punem răul înainte.

Cristian Bălan: Strict pe elementele constitutive.

Bogdan Dumitrache: Săriți la a doua precizare că nu, asta nu mi-a plăcut, că acceptă. Pornim de la ideea că ei se bat.

Alexandra Lăncrănjan: Strict pe elementele constitutive, este plângere prealabilă. Dacă e consimțământ, nu mai am plângere prealabilă, că dacă eu sunt de acord ca tu să îmi plătești peste 30 de zile, n-aș avea de ce să-ți fac plângere în ziua a 16-a.

Cristian Bălan: Dar nimic nu mă împiedică să fac plângere. Dar pe cauză justificativă, am cauză justificativă în cazul în care există consimțământ. Dar dacă, să zicem, societatea este în faliment, cine răspunde? Administratorul judiciar?

George Albert Ionescu: Păi dacă e în faliment, se opresc toate procedurile de executare silită împotriva societății.

Cristian Bălan: Pai da, dar nu sunt pe procedură de executare silită, din câte văd eu.

Bogdan Dumitrache: Orice fel de executare, nu neapărat silită.

George Albert Ionescu: Este o cerere de executare.

Cristian Bălan: Eu îi spun „Vreau să mi se dea banii”. În a 13-a zi, să zicem, intră în faliment. Cum mi-i dă? Mai are două zile.

George Albert Ionescu: Dacă a intrat în insolvență după ce s-a pronunțat hotărârea judecătorească, da, obligația administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului.

Cristian Bălan: Și atunci, administratorul judiciar, lichidatorul, au o anumită procedură cu masa credală.

Alexandra Lăncrănjan: Vedeți, de-abia acum putem să vorbim de lipsa intenției.

George Albert Ionescu: Sunt cheltuieli născute în timpul procedurii, care se achită cu prioritate, și asta va fi o prioritate.

Bogdan Dumitrache: „Salarii” înseamnă inclusiv despăgubirile până la data reintegrării? Acoperă inclusiv această situație sau a avut un contract cu termen 2 ani, nu l-am plătit, pur și simplu, și am o hotărâre pe salarii? Adică pot să am o combinație ideală de litere într d) și e), pe ideea că acele depăgubiri acoperă salariile neplătite de-a lungul timpului?

Veronica Voinescu: Categoric, d) include și acea despăgubire la care face referire art. 80, alin. (2) din Codul muncii, acea despăgubire e echivalentă cu salariile care i s-ar fi cuvenit celui concediat, de la data concedierii și până la data efectivei reintegrări, adică această hotărâre de reintegrare se referă la primirea la lucru, punct. Asta îndrăznesc eu să spun, nu sunt penalist, încă o dată spun, dar fac referire la ce facem noi în practică, în zona civilă.

Bogdan Dumitrache: Suntem într-o dezbatere interdisciplinară.

Alexandra Lăncrănjan: Reintegrarea la muncă este, într-adevăr, doar aspectele privind reprimirea în post. Aici, dacă ar fi vrut legiuitorul să lărgească sfera, ar fi precizat și plata depăgubirilor.

Veronica Voinescu: În ceea ce privește plata salariilor, există posibilitatea de a fi considerate integrate la acest punct și acele despăgubiri.

Bogdan Dumitrache: Deci avem numai două opinii, nu? Salariile ar acoperi și despăgubirile, în scenariul reintegrării. Dimpotrivă, salariile înseamnă salarii.

George Albert Ionescu: Leul se referă la salarii, nu și despăgubiri, legea distinge. Sumele acordate la data pronunțării hotărârii de reintegrare sunt date cu titlu de despăgubiri, despăgubiri echivalente cu câștigul salarial.

Veronica Voinescu: E adevărat, dar practica ne-a arătat plângeri penale formulate..

George Albert Ionescu: Aici e vorba de o infracțiune.

Veronica Voinescu: Da, da, da, de infracțiune vorbesc acum.

George Albert Ionescu: Și eu consider că este interpretată restrictiv, așa cum spune textul din Codul penal.

Bogdan Dumitrache: Sincer, nici nu știu cu ce să continuăm. Deci dați-vă seama că avem nerespectarea hotărârilor judecătorești; în prima secundă când auzi denumirea infracțiunii, te gândești la povestea cu imobilul și cu ăia care se urcă pe casă. A trecut o oră și un sfert și noi nu avem șansa de a ajunge la lit. g), „Împiedicarea unei persoane de a folosi în tot sau în parte un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.” Sunt cuvinte grele, „opozabilă”.

Cristian Bălan: Opozabilă, în sensul lui 435 din Codul de procedură civilă? Care spune că hotărârea e opozabilă oricărei terțe persoane. Adică aici, legiuitorul, citind reglementarea, voia să se refere la persoanele cu privire la care hotărârea era obligatorie și produce efecte? Sau, într-adevăr, la toate persoanele cărora hotărârea le este opozabilă?

Bogdan Dumitrache: Pct. 2: „imobil deținut”, deci eu împiedic să folosească un imobil pe care îl deține în baza unei hotărâri judecătorești, da? Deci mi s-a admis acțiunea în revendicare mai ieri, adică în 2004, eu dețin în temeiul hotărârii, și prin 2015 mă trezesc că ma ia unul la palme. E interesant că textul nu sugerează că e vorba de faza premergătoare punerii în posesie, ca modalitate de executare a unei hotărâri de admitere a acțiunii în revendicare, evacuare, etc., ci e vorba că imobilul îl dețin deja, în baza hotărârii și nu pot să-l folosesc. „De către cel căruia îi este opozabilă hotărârea”, aici apropo de sfera dacă discutăm din nou de debitori, de terți.

Adrian Hărătău: Păi așa cum este reglementată lit. g), nu avem în vedere acea opozabilitate erga omnes, avem în vedere opozabilitatea inter partes, deci doar o persoană anume căreia îi este acea hotărâre opozabilă.

Cristian Bălan: Dar totuși, 435, „opozabilitatea hotărârii”, așa zice, „obligativitatea și opozabilitatea hotărârii”. „Hotărârea este opozabilă oricărei persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară.” Eu sunt sigur că legiuitorul, când a zis „opozabilitate”, a vrut să se refere la o persoană care a participat la proces și căreia, cred el, îi este opozabilă hotărârea. Dar totuși, eu, când mă uit la o hotărâre civilă prin care o persoană deține un imobil, i s-a admis o acțiune în revendicare, mă uit să văd cui îi este opozabilă. Păi ce ne zice Codul de procedură civilă?

Alexandra Lăncrănjan: Oricât de frumos ar fi să lărgim norma, când ne convine să o restrângem, când ne convine să o interpretăm cum dorim, haideți să citim tot articolul. Opozabilitatea hotărârii, bun, aici ne-am oprit, dar cineva căruia îi este opozabilă hotărârea și care și poate să împiedice pe om să folosească în tot sau în parte, ea o fi opozabilă erga omnes, dar un terț din județul Brașov nu te va putea împiedica în mod concret.

Bogdan Dumitrache: Cum să nu? Mai ales cei din Brașov. Nu avem nimic cu județul ăla, că Giurgiu e aici.

Cristian Bălan: Păi nu, dar noi ne punem problema că a venit cineva..

George Albert Ionescu: Un vecin, de exemplu, cu care nu te-ai judecat.

Cristian Bălan: Să mă împiedice și îi este opozabilă hotărârea. Și mă uit la Codul de procedură, nu mă uit la cui îi este opozabilă ca să extrag eu sfera persoanelor, îmi vine cineva și eu văd: da, este opozabilă sau nu este opozabilă hotărârea pentru a fi un eventual subiect activ calificat. Păi mă uit la lege și văd că hotărârea este opozabilă tuturor, bun.

George Albert Ionescu: Dar cred că legiuitorul a vrut să se refere la 435, alin. (1), „este obligatoriu” trebuia să scrie pentru că așa, și orice vecin care te deranjează, dacă ai o casă revednicată, va fi subiect activ al acestei infracțiuni. Îi este opozabilă și nu mă lasă în pace. Nu, cred că se referă la cel cu care te-ai judecat în respectivul proces. Probabil că infracțiunea asta se referă, am gândit eu, la cazul de partaje, nu?

Bogdan Dumitrache: Haideți să citim un pic art. 901 din Codul de procedură civilă, s-a terminat și procedura de predare silită și, potrivit art. 901, „după ce s-a încheiat procesul-verbal de predare silită, debitorul sau orice altă persoană, în lipsa consimţământului expres prealabil ori a unei hotărâri judecătoreşti, pătrunde sau se reinstalează în imobil, la cererea creditorului ori a altei persoane interesate, se va putea face o nouă executare silită”. În cazul ăsta, spune mai departe alin. (2) de la 901, „orice bunuri mobile, indiferent de natura ori valoarea lor, care nu au fost ridicate la data predării silite iniţiale sau care au fost aduse în imobil după reocupare, se consideră de drept abandonate.” Alin. (3): „Pe baza procesului-verbal pus la dispoziţia organului de urmărire penală, în copie certificată, de executorul judecătoresc, va fi declanşată urmărirea penală.” Acest text este un text are intră în vigoare, la pachet cu Codul din care face parte, înainte de a intra în vigoare noul Cod penal și noul Cod de procedură penală. Are legătură acest text cu infracțiunea de nerespectare, în modalitatea împiedicării?

George Albert Ionescu: Păi sunt două situații, în funcție de titlul executoriu ce a fost pus în executare. Dacă avem, de exemplu, un titlu executoriu, un act de adjudecare, iată. Acel titlu executoriu nu e hotărâre judecătorească.

Bogdan Dumitrache: Nu întrăm că acolo e infracțiunea de nerespectare a hotărârii, dar să zicem, foarte utilă distincția, să zicem că a fost o hotărâre judecătorească, cea pusă în executare prin predarea silită. E vreo legătură? Care e raportul între acest text din Codul de procedură civilă, care, dezinvolt și fără prea multe idei preconcepute probabil, din păcate, trimite la penal și textul din Codul penal, pe varianta cu împiedicarea folosirii imobilului.

George Albert Ionescu: Alin. (3) trimite direct la ideea de infracțiune și nu văd altă infracțiune decât lit. g) de la 287.

Cristian Bălan: Eu cred că e o problemă de constatare a unei infracțiuni flagrante. La 61 din Codul de procedură penală există reglementate niște situații în care organele..

George Albert Ionescu: Nu, nu era vorba de constatare, era vorba de ce infracțiune avem aici.

Cristian Bălan: Mie mi se pare că sigur legiuitorul a vrut să reglementeze o problemă de constatare a infracțiunii. E o infracțiune flagrantă, vine executorul.

Bogdan Dumitrache: Da, dar care e infracțiunea? Asta înțeleg că întreabă domnul avocat.

George Albert Ionescu: Constatarea se face de către executorul judecătoresc, în baza procesului-verbal pus la dispoziția organului de urmărire penală, spune aici. Iată, executorul judecătoresc, practic, constată săvârșirea infracțiunii și urmează de cercetarea ei să se ocupe organul de urmărire penală.

Bogdan Dumitrache: Nu știu dacă e flagrant aici.

George Albert Ionescu: Nu cred că e vorba de flagrant.

Bogdan Dumitrache: Doamna procuror, nu sună a flagrant.

George Albert Ionescu: Nu e vorba de flagrant, însă se pune problema ce infracțiune ar fi.

Bogdan Dumitrache: Uite, s-a reinstalat cineva în imobil și, uite, ia și tu, procuror, o copie certificată și fă bine să declanșezi urmărirea penală. Zice „Pe baza procesului-verbal va fi declanșsată urmărirea penală.”

George Albert Ionescu: Iată, procurorul va fi dispoziția executorului judecătoresc, în contradicție cu ce a zis Curtea Constituțională.

Cristian Bălan: La 293 spune că „e flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii”. A venit executorul să reia executarea și mă găsește pe mine în imobil săvârșind infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești, e clar că infracțiunea e flagrantă.

George Albert Ionescu: Nu sunt penalist, dar infracțiunea flagrantă parcă trebuie constatată de un organ de cercetare penală, banuiesc, nu?

Alexandra Lăncrănjan: Haideți să tranșăm această problemă. Într-adevăr, este o dispoziție specială în care spune care este procedura și cum se sesizează autoritatea competentă în materie penală. Cu siguranță, oricine ar sesiza, se va începe urmărirea penală entru că s-a schimbat structura Codului. Acum, imediat după ce avem un act de sesizare legal întocmit din punct de vedere formal și avem minime date că acolo ar fi comisă o infracțiune, avem urmărire penală in rem, ceea ce nu înseamnă că imediat ce se va redacta acel proces-verbal de constatare a situației imobilului, brusc, se va termina tot procesul-verbal și vom trimite în judecată. Este un act de sesizare al autorității competente în materie penală.

Cristian Bălan: Reglementează o problemă de sesizare a organului în cazul unei infracțiuni flagrante.

Alexandra Lăncrănjan: Într-adevăr, în materie penală nu poți să fii decât fie în clasare de la început pe lipsă elemente de formă sau de faptul că există una dintre literele de la art. 16 sau să începi urmărirea penală in rem și să faci cercetările până la momentul în care poți să dispui o soluție legală și temeinică.

Bogdan Dumitrache: Către ce infracțiune? Credeți că e cea de la lit. g) din 287? De că vă întreb? Că alin. (1) zice „dacă după închiderea procesului-verbal de predare silită, debitorul sau orice altă persoană (…)”, apropo de discuția pe care am făcut-o cu opozabilă și cine împiedică deținerea.

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că atunci toate acele chestiuni de sesizare vor fi cenzurate prin voința persoanei care are dreptul de a face plângere prealabilă pentru că g) este la plângere prealabilă.

Cristian Bălan: Infracțiunea flagrantă o constați și după aia..procedură pentru constatarea infracțiunii flagrante. Până la urmă, constatarea era obligatorie, tocmai de aia vine executorul, face un proces-verbal. Eu asta vreau să zic, pur și simplu reglementează o problemă de constatare a infracțiunii, decât de încadrare. Ar trebui să fie infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești, pe lit. g).

Bogdan Dumitrache: Da, adică de 912 nici nu mai vorbim, din Codul de procedură civilă. Hotărâre în materie de minor, debitorul e de rea-credință și ascunde minorul, executorul va consemna acest fapt și va sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești.

Alexandra Lăncrănjan: Cu precizarea că ar trebui să corelăm, totuși, momentele când au intrat în vigoare actele și cum s-au succedat în timp, astfel încât chiar dacă există o prevedere de natură civilă, dacă tot citim din Codul de procedură civilă, dacă nu mai am o infracțiune în Codul penal sau într-o lege specială la care să mp raportez, degeaba îmi face o mie de sesizări executorul.

Bogdan Dumitrache: Indică și infracțiunea.

Cristian Bălan: Dar, totuși, aici cred că vrea să ne trimită la o altă lozincă, la 379 – Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, adică nu cred că norma de la 912 ar fi vreo normă de trimitere, e o simplă normă de avertizare, cum a fost numită în doctrină. În cazul acesta, voi răspunde pentru infracțiune, ce infracțiune? Infracțiunea care a avut situația-premisă respectiva hotărâre judecătorească. 379, pe de altă parte, are o infracțiune specială, spune „Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare” (…) „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.” Totuși, trebuie să ne uităm dacă nu cumva suntem pe 379, mai ales că legiuitorul, dintre toate faptele care pot constitui nerespectarea hotărârii judecătorești, a înțeles, în materia minorului, să incrimineze numai aceste situații, și la acestea mă voi raporta.

Bogdan Dumitrache: Da, deci Nerespectare hotărârii judecătorești – o dezbatere pentru proprietari, familiști și sindicate. Mulțumim speakerilor! Nu aplauda, că mai avem! Vă dorim, după cea mai lungă zi a anului, o noapte și mai lungă, să ne odihnim. O seară frumoasă tuturor! [/restrict]

– Cum punem în executare hotărârea judecătorească de reintegrare a salariatului atunci când postul nu mai există?
– Situația salariatului care a obținut în instanță obligarea angajatorului la reintegrarea sa în muncă, dar nu se prezintă la serviciu
– Cazul angajatorului somat de salariat să execute în 15 zile hotărârea pronunțată de instanța de fond – ipoteza în care instanța de apel desființează hotărârea pronunțată în fondul cauzei
– Rațiunea incriminării
– Dificultăți în ce privește administrarea probelor
– Probleme practice în ce privește elementele constitutive ale infracțiuni
– Ce se înțelege, în sensul art. 287 alin. 1 lit. a C. pen, prin opunere de rezistență față de organul de executare? Este vorba, în mod necesar, de rezistență fizică?
– Împotrivirea la executare are ca autor pe debitorul procedurii execuționale sau poate fi vorba și de un participant la executare? Dacă, în urma soluționării contestației la executare, se dovedește că împotrivirea era justificată (contestația a fost admisă), se mai poate angaja răspunderea penală a autorului împotrivirii?
– Refuzul de a sprijini organul de executare (art. 287 alin. 1 lit. c) poate îmbrăca și forma refuzului organului fiscal teritorial competent de a răspunde la solicitarea executorului judecătoresc privind informații referitoare la bunuri/venituri urmăribile? Sau refuzul organelor de poliție de a da curs dispoziiței executorului privind îndepărtarea debitorului și/sau a altor terți din imobilul care face obiectul evacuării?
– Raportul între art. 902 alin. 3 din Codul de procedură civilă și art. 287 alin. 1 lit. g din Codul penal
– Art. 912 alin. 2 din Codul de procedură civilă este compatibil cu art. 287 din Codul penal? Săvârșește o infracțiune cel care nu se conformează unui program vizitare minor stabilit printr-un act autentic notarial (divorțul pe cale notarială – art. 375 din Codul civil)?
– Art. 287 alin. 1 lit. b din Codul penal are în vedere și situația în care, fiind anulată executarea silită, executorul refuză să desființeze actele de executare emise anterior hotărârii prin care s-a admis contestația la executare?