Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 60′

VIDEO integral, pentru membri: 60′

TRANSCRIPT DEZBATERE

Bogdan Dumitrache: Bună seara! 14 septembrie 2015, o zi foarte importantă pentru cel puţin două motive: în primul rând, a început anul şcolar, dar al doilea motiv este mai important şi pentru el ne aflăm aici, ne întoarcem la o arie pe care dezbaterile au mai frecventat-o, poate că atunci când au făcut-o această parcurgere a ariei respective a stat sub semnul interdisciplinarităţii sau foarte mult sub semnul interdisciplinarităţii, ne referim la materia proprietăţii intelectuale, au mai fost dezbateri, una consacrată modificărilor şi implicaţiilor pe care noul Cod de procedură civilă le-a adus în legătură cu litigiile în materie de proprietate intelectuală, deci o joncţiune în procedură civilă, proprietate intelectuală, şi cumva tot vizată întâlnirea cu dreptul procesual civil, dar în partea lui finală, şi nu cea de pe urmă, executarea silită, o dezbatere care şi-a pus întrebarea dacă materia proprietăţii intelectuale chiar produce cu adevărat titlul executorii, având în vedere dificultăţile pe care executarea unor astfel de hotărâri judecătoreşti le-a pus în practică. Astăzi, tema, teoretica formulare: Cesiunea drepturilor de proprietate intelectuală. Ar părea să fie o temă în care materia îşi este suficientă sieşi, s-ar putea să nu ajungem, însă, la aceeaşi concluzie şi deja antedezbaterile, partea de mail-uri care prefațează aş spune în mod tradiţional orice dezbatere, a făcut referiri sau aluzii la zone de drept comun cu care partea proprietăţii intelectuale se poate completa pentru a da nişte răspunsuri, inclusiv la problema cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală, o temă destul de generoasă, astfel că drepturile de proprietate intelectuală nu sunt doar unul, sunt mai multe, atunci sigur că şi cesiunea comportă de la un drept la altul aspecte de regim juridic specific. Astă seară avem premiere şi în cadrul panelului pentru că, practic, cu o singură excepţie, cei care au fructificat seara de luni pentru a fi alături de noi şi a da răspunsuri, ba mai mult decât a da răspunsuri, a pune şi întrebări, şi asta este important, sunt pentru prima dată în această postură, nu neapărat ca participant sau persoană implicată în dezbatere, au fost şi dezbateri în care au fost în sală, acum sunt la prezidiu, să spunem aşa, şi o să începem cu un participant în sală, la dezbateri, instanţă de proprietate intelectuală, doamna Judecător Ileana Ruxandra Tilică, de la Curtea de Apel Bucureşti, spun doar atât, din aprilie 2009 până în prezent, secţia a IX-a de la această instanţă, pour les connaisseurs si nu numai.

Ileana Ruxandra Tirică: De anul trecut e secţia a-IV-a.

Bogdan Dumitrache: Da, e Secţia a IV-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, deci litigii de proprietate intelectuală sunt – vrea, nu vrea doamnă judecător – specializarea dânsei, da. Mai departe avem avocaţi şi, într-o ordine care ca orice ordine este discutabilă, o să încep, totuşi, cu cei care au mai fost, domnul avocat Sorin Eduard Pavel de la Schoenherr & Asociații, mulţumim pentru prezenţă!

Sorin Eduard Pavel: Şi eu vă mulţumesc pentru invitaţie.

Bogdan Dumitrache: Fac menţiunea că în cariera domnului avocat Sorin Eduard Pavel apare o secvenţă interesantă: consilier în proprietate industrială în domeniul mărcilor, deci, iarăşi, o experienţă foarte utilă pentru practica pe care dânsul o face în acest prezent.

Sorin Eduard Pavel: Şi o singură intervenţie, dacă îmi permiteţi, dacă putem putem să facem în viitor şi o dezbatere privind brevetele de invenție fiindcă nu sunt aşa de dezbătute.

Bogdan Dumitrache: Am înţeles, păi poate le cesionam astăzi, vedem cum o facem. Într-adevăr, sunt materii care nu neapărat în anii faluctății facultăţii pentru că în programa facultăţilor, materia proprietăţii intelectuale are un loc foarte clar ca disciplină obligatorie.. Nu mai e obligatorie nici la facultate? Mai este, mai este, dar un semestru, da, într-adevăr.

Ileana Ruxandra Tirică: Mi-a spus cineva că nu se mai face, de curând chiar.

Bogdan Dumitrache: Se face, e bine, şi în drept şi în fapt, asta este important. Da, da, dar probabil că un semestru e cam puţin. Bun, sigur, în contextul programelor universitare probabil ăsta e bugetul de timp pentru că mai sunt şi alte materii, să zicem, mai populare sau de mai mare impact, care nici ele nu au timp pentru a fi aprofundate, atunci rămâne să te califici la locul de muncă uneori, mai întâi pe pielea ta, după aceea a clienţilor, a justiţiei, cum s-o nimeri. Dar e un rău necesar, altfel nu se poate. Mai departe, domnul avocat Bogdan Halcu – Managing Associate ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII, pentru prima dată la dezbateri.

Bogdan Halcu: Bună seara!

Bogdan Dumitrache: ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII, la fel ca şi SCHOENHERR & ASOCIAȚII, parteneri oficiali ai dezbaterilor, deci alimentatori de teme, de speakeri şi de emulaţie pe orice dezbatere. Continuăm cu domnul avocat Ionuţ Lupşa – Managing Partner LUPȘA & ASOCIAȚII, tot prima dată, tot un partener principal în dezbateri, mulţumim mult pentru prezenţa, şi am lăsat la urmă pe cineva care a propus o temă suficient de interesantă încât să începem cu ea, o temă mai specială sau poate doar mi se pare mie, doamna avocat Gabriela Milcev – partner MILCEV BURBEA, prima dată la dezbateri, MILCEV BURBEA – partener al dezbaterilor, mulţumim pentru prezenţă şi cei care aţi urmărit pagina dezbaterilor aţi văzut că astăzi dezbaterile o să se ocupe un pic şi de arhitectură. Cesiunea proiectelor de arhitectură, modificări ulterioare proiectelor, lipsa acordului creatorului operei, sigur, ca o introducere care nu spune mare lucru, aşa cum sunt introducerile, Legea nr. 8 din 1996, Legea dreptului de autor, la un moment dat, în enumerarea acelor bunuri, valori care pot constitui obiect al dreptului de autor, plasează la art. 7 lit. h), operele, pot face obiectul operelor de autor, „operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură”, se poate cesiona aşa ceva? [restrict]

Gabriela Milcev: Şi acum să începem dezbaterea propriu-zisă cu sfârşitul. Mi s-a părut interesantă temă, bine că e foarte important şi feedback-ul publicului, întrebările, dacă va fi cazul, am observat că chiar unul dintre participanţi şi-a manifestat expres interesul pentru acest subiect, chiar propusesem mai multe teme şi am decis să rămân la aceasta pentru că cineva din public a spus deja, de când s-au deschis discuţiile, că ar fi interesat de subiect, pe mine m-a intrigat puţin subiectul, m-a făcut să fiu interesată de el, deşi nu am avut un caz concret, deci mai mult la nivel teoretic aş putea să pun problema, dar mi-am pus problema aceasta la nivel teoretic de mai mult timp, şi anume cum s-ar putea face pentru operele arhitecturale o modificare ulterioară atunci când arhitectul proiectează respectiva construcţie, construcţia se realizează, beneficiarul beneficiază de ea, ca să spun aşa, după care, peste mai mulţi ani, respectivul beneficiar are nevoie să modifice planurile iniţiale sau construcţia în sine, adăugând poate o parte construcţiei. Este nevoie în acest caz de acordul titularului drepturilor de autor, autorul proiectului iniţial? Ce fac dacă nu am acordul autorului? Avem aşa: art. 10 alin. (1) lit. d) din Legea drepturilor de autor, care menţionează că autorul are dreptul de a se opune oricărei modificări şi atingeri aduse operei sale dacă aceasta-i prejudiciază onoarea sau reputaţia. Este un drept nepatrimonial, moral, care nu poate fi cedat. Pe de altă parte, avem art. 16 care menţionează opera derivată ca fiind un drept patrimonial care poate fi cedat beneficiarului construcţiei prin contractul de prestări servicii, contractul încheiat între arhitect şi beneficiar. Dar ce fac atunci când nu am o dispoziţie expresă în contract şi nu-mi prevede contractul faptul că acest drept patrimonial, şi anume dreptul de a modifica, de a transforma opera preexistentă se cedează beneficiarului. Poate beneficiarul să modifice acea operă arhitecturală, fără acordul arhitectului? Şi eu am considerat că ar fi o problemă doar de interpretare şi de încadrare a respectivei modificări, a proiectului arhitectural, motiv pentru care dacă ea s-ar încadra în art. 10 şi ar fi considerată un drept patrimonial, atunci fără acordul arhitectului nu s-ar putea face nicio modificare construcţiei. Dacă, în schimb, consider că este o operă derivată acea modificare, atunci dacă mi s-a cedat acel drept, prin contract, pot să fac acea modificare; dacă nu mi s-a cedat acel drept, şi aici ar fi o altă dezbatere cu privire la faptul că acele contracte de creare de opere la comandă ar trebui să conţină expres, potrivit Legii nr. 8/1996 şi cesiunea drepturilor de autor; în caz contrar, drepturile rămân arhitectului.

Bogdan Dumitrache: Se creează o tensiune între beneficiar care, din punct de vedere economic, are nişte necesităţi cărora trebuie să le corespundă, de cele mai multe ori nu vorbim neapărat de chestiuni voluptuarii, noi ne gândim acum că schimbă vopseaua, nu că asta ar fi puţin, doar că sunt nişte aspecte funcţionale şi, pe de-o parte, avem arhitectul care spune: „Asta a fost ideea mea, eu aşa am gândit lucrurile şi nu-mi convine să se vadă pe o casă, cum erau în interbelic, şi era menţiunea arhitectului, că ea, la un moment dat, arată altfel din cauza unei modificări.” E o tensiune aici, puternică, mă rog, ar trebui să îşi găsească rezolvarea.

Gabriela Milcev: Da, şi nici Legea nr. 8 şi nici Legea nr. 184/2001 privind organizarea profesiei de arhitect, nu prevăd dispoziţii exprese privind aceste situaţii şi consider că e, în general, un domeniu puţin reglementat pentru situaţii de genul acesta. Adică în cazuri concrete de spețe nu se găsesc soluţii sau ar trebui văzut care ar fi interpretările care ar putea fi date. Din punctul meu de vedere, am găsit aceste două variante care ţin doar de locul în care integrezi respectivul, cum consideri că este, de fapt, acea modificare. Aduce atingere operei, o transformă, şi atunci este un drept patrimonial, sau este o modificare care ar putea fi considerată prejudiciabilă pentru onoarea sau reputaţia arhitectului. Aici, bineînţeles că este discutabil, ceea ce arhitectului i se pare prejudiciabil, beneficiarului poate să i se pară că nu este prejudiciabil şi este o problemă.

Bogdan Dumitrache: Pentru onoarea sau reputaţia beneficiarului nu e o problemă,ci doar pentru arhitect. Discuţia asta influenţează până la sfârşit valoarea economică a proiectului de arhitectură şi posibilitatea de a-l cesiona, pentru că dacă o asemenea cesiune lasă netulburată existența dreptului moral, în sensul că arhitectul ar putea pretinde să nu se facă niciun fel de modificări, aproape că este destul de neatractiv să dobândeşti un asemenea proiect.

Gabriela Milcev: Da, ar trebui să fie reglementat.

Bogdan Dumitrache: Cum votăm şi pe ce considerente?

Bogdan Halcu: Sigur, dincolo de asta, cred că trebuie să ţinem cont şi de un alt aspect. Până la urmă, în această gâlceavă se pun în balanță, pe de o parte, dreptul de autor şi, pe cealaltă parte, dreptul de proprietate pentru că în situaţia în care arhitectul spune „Nu, nu sunt de acord să faci o modificare”, deşi acea modificare nu reprezintă decât o exercitare legitimă, până la urmă, a dreptului meu de proprietate asupra construcţiei, am putea să discutăm, până la urmă, şi de un abuz de drept. Dincolo de asta cred că discuţia se poartă nu numai atunci când construcţia a fost deja realizată, ci putem să avem aceeaşi discuţie şi într-o fază contractuală când, ştiu eu, pentru un motiv sau altul, contractul cu arhitectul încetează, sunt nevoit să apelez la un alt arhitect şi atunci, cel care mi-a făcut proiectul, ştiu eu, în stare finalizată 95% sau mai mult sau mai puţin spune „Nu, nu sunt de acord ca, în această situaţie, colegul meu de breaslă X să modifice proiectul meu.” Acum, din toată această gâlceavă care, sigur, nu e reglementată de lege, prima concluzie pe care o tragem este că trebuie să scriem bine contractul. În lipsa unei prevederi contractuale, sigur, putem să dăm naştere la tot felul de interpretări. Eu aş încerca să ridic mănuşa şi să zic că, totuşi, am putea găsi argumente pentru care arhitectul ar putea să fie obligat, totuşi, să îşi dea acordul, unul ar fi, sigur,abuzul de drept.

Bogdan Dumitrache: În raport cu primul beneficiar, ca să zic aşa. Adică problema, înainte de a se pune în contextul cesiunii trebuie rezolvată la rădăcină, bine ar fi.

Bogdan Halcu: Exact! Unul este abuzul de drept, al doilea este, ştiu eu, un argument de mecanică a contractelor, dacă vreţi. Până la urmă, obligaţia pe care şi-a asumat-o beneficiarul, aceea de a plăti un preţ, trebuie să aibă o cauză juridică în una din obligaţiile asumate de arhitect şi acea cauză juridică trebuie să fie ceea ce am putea să numim în sens larg utilizarea proiectului într-o anumită măsură. Şi aici se pune întrebarea ce înseamnă utilizarea proiectului? Cu alte cuvinte, dacă sunt beneficiar, am plătit ca să utilizez proiectul. Dar se pune întrebarea: această utilizare îmi conferă inclusiv dreptul să-l modific? Aici, sigur, lucrurile pot să fie discutabile, dar cred că în măsura în care modificarea este una care nu afectează onoarea şi reputaţia arhitectului şi nu trece dincolo de limitele exercitării legitime a dreptului de proprietate ar trebui, totuşi, că acest contract să-mi dea dreptul inclusiv să modific proiectul de arhitectură.

Bogdan Dumitrache: Da, cum aţi observat, apropo de finalul literei d) de la art. 10, acest drept „de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a te opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri”, deci prima parte a textului sună foarte intimidant pentru beneficiar, pentru partea de business, totuşi, limită în care acest drept se exercită este una destul de bine determinată, sigur, ce înseamnă onoare sau reputaţie, dar se pune accentul aici pe faptul că modificarea pe care o aduce beneficiarul iniţial sau după aceea, nu mai vorbesc de cesionar, ar fi una, era să zic de-a dreptul şicanatorie la adresa arhitectului sau, mai ştiu eu, a memoriei acestuia, adică dacă sunt motivaţii economice, tehnice, fezabile, probabil, nu ştiu, aici rămâne să mă contraziceţi sau nu, chiar pe o situaţie de contract nu foarte bine redactat, partea de economic, omul de afaceri, sau nu neapărat omul de afaceri, particularul proprietar al acelei lucrări va trece la acţiune, va modifica şi va fi o sarcină probabil foarte dificilă pentru arhitect să introducă o acţiune eventual pe despăgubiri care să spună „Mi s-a încălcat art. 10 lit. d) pentru că ar trebui să-şi dea seama în faţa instanţei că e o modificare, dacă vreţi, a cărei singură raţiune sau, eventual, principală raţiune a fost aceea de a aduce atingere onoarei sau reputaţiei acelui arhitect.

Sorin Eduard Pavel: Pot să intervin? Eu am mai descoperit o încălcare care poate fi invocată de către arhitect, şi anume încălcarea dreptului patrimonial exclusiv de a decide dacă şi în ce mod va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii. În speţă, art. 12 din Legea nr. 8/1996, deci consider că ar putea fi un argument în susţinerea pretenţiilor autorului operei vis-a-vis de această cesiune.

Ionuț Lupșa: De asemenea, eu susţin poziţia unui arhitect care s-ar putea prevala, de asemenea, de art. 12, precum şi de art. 13 litera i), în ceea ce priveşte realizarea de opere derivate. Din discuţiile cu cei care practică în domeniul real estate, în domeniul imobiliar, înţeleg că o astfel de posibilitate este complet eliminată prin negocierea contractului încheiat, contractului de proiectare prin raportarea, pentru a se evita ipoteza menţionată de colegul nostru de la ȚUCA, prin raportarea la avansul plătit de către dezvoltatorul imobiliar pentru proiectant, pentru arhitect, adică se consideră că în măsura în care s-a plătit avansul, avansul reprezintă remuneraţia întreagă care este datorată proiectantului pentru acea lucrare. Şi se consideră că la momentul transferării avansului, arhitectul nu mai poate reveni spre finalul contractului, dacă mai sunt 5% de executat, s-ar putea răzgândi şi să spună „Nu mai sunt de acord să-ţi transfer drepturile patrimoniale de autor.” Dar, pe de altă parte, legea e destul de clară, cel puţin în această privinţă, art. 12 şi art. 13 interzic, în măsura în care nu a fost prevăzut prin contract, dreptul beneficiarului de a realiza orice modificări cu privire la opera de arhitectură respectivă.

Bogdan Dumitrache: Ca să nu funcţioneze art. 12 şi 13, avem nevoie de o clauză contractuală, cum şi spuneam mai devreme de grija de a nu lăsa lucrurile astea neacoperite.

Ionuţ Lupşa: Da, art. 10 e, într-adevăr, limitat la prejudiciile aduse onoarei sau reputaţiei. Cred că este destul de greu de îndeplinit o astfel de condiţie, adică arhitectul ar putea să invoce destul de greu un astfel de prejudiciu doar în condiţiile unei simple modificări a faţadei clădirii.

Bogdan Dumitrache: E ceva care ţine de.. Ai Palatul Justiţiei şi îl faci ca o minge de fotbal sau, ştiu eu, o crosă de golf, deşi s-ar putea şi asta să fie o chestie interesantă. Şi atunci, practic, art. 10 nu mai este unul de negociat contractual. Art. 10 e „o problemă de ordine publică” şi permite arhitectului, chiar dacă are clauză prin care a renunţat la beneficiul art. 12 şi 13, ca pe art. 10, să vină peste beneficiar sau gestionarul beneficiarului şi să îl facă zob.

Ionuţ Lupşa: O singură remarcă mai am. În afară de aceste texte din Legea 8, există, înţeleg, şi texte în Legea privind calitatea în construcţii şi Legea privind construcţiile, Legea 50, în care se menţionează că atunci când se modifică proiectul iniţial este nevoie de viza primului proiectant. Deci se ajunge la primul proiectant oricum pentru o viză, independent de prevederile Legii nr. 8. Legea privind calitatea în construcţii oricum a prevăzut o astfel de posibilitate şi este necesar, din perspectiva acelei legislaţii, acordul primului proiectant, acordul arhitectului.

Bogdan Dumitrache: Deci degeaba pun clauză că mă omoară Legea nr. 50, trebuie verificat asta.

Gabriela Milcev: S-a modificat. Nu mai este necesar acordul proiectantului iniţial. Nu, deci nu ar mai fi, nu s-ar mai îndeplini. Aş avea o intervenţie văzând ce turnură au luat lucrurile, și anume că ne referim aici mai mult la arhitectura asta comercială, ca să îi zic aşa, spaţii de birouri şi aşa mai departe, unde interesul, până la urmă, şi lucrările arhitecturale pot să fie mai, în fine, nu aş vrea eu să apreciez că nu, dar pot să fie, să aibă o originalitate pe care arhitectul să nu vrea să o modifice, să nu îşi dea acordul la o modificare. Dar lăsând la o parte acest domeniu, unde remuneraţiile financiare pot să fie importante, m-aş referi şi la situaţia unei construcţii făcute de o familie sau de persoane fizice pentru propriul lor uz, şi atunci necesarul de a face modificări, de a nu schimba neapărat arhitectul sau de a apela la acelaşi arhitect peste ani şi ani, poate nu mai este posibil, poate nu mai este în viaţă sau poate, pur şi simplu, nu vrea să îşi dea acordul la a modifica o locuinţă pe care proprietarul are nevoie să o modifice, din motive de utilitate. Poate vrea să îi mai adauge o parte. Şi atunci apare problema aceasta când arhitectul, în viziunea pe care o are, proprie, originală, asupra operei respective, nu vrea să o modifice, iar beneficiarul are nevoie de acea modificare. Şi atunci, în lipsa unei clauze în contract, pentru că de cele mai multe ori între persoanele fizice şi arhitecţi, din ce am observat până acum cred că niciuna dintre părţi nu apelează la avocat sau, în fine, se merge pe nişte contracte pe care arhitecţii le au deja şi poate nu sunt cel mai bine redactate.

Bogdan Dumitrache: Sunt făcute de arhitecţi, nu?

Gabriela Milcev: Nu neapărat.

Bogdan Dumitrache: De arhitectură, aici.

Gabriela Milcev: Să zicem că din care lipsesc anumite dispoziţii necesare pentru a rezolva genul acesta de probleme, şi atunci, cumva, aşa din raţiuni de echitate, ar trebui gândit şi în interesul beneficiarului, nu numai al arhitectului, în sensul de a se face un compromis între această creaţie a arhitectului la care acesta ţine şi, bineînţeles, nu vrea să îşi schimbe poate viziunea asupra lucrării deja făcute şi interesul beneficiarului de a se folosi de proprietatea pe care o deţine, pentru care a plătit şi aşa mai departe.

Ileana Ruxandra Tirică: Mă pregăteam să preiau o idee spusă mai devreme că dacă avocaţii îşi fac treaba cumsecade şi contractele sunt încheiate cum trebuie, instanţei nu îi revine decât să aprecieze asupra prejudiciului adus onoarei sau reputaţiei, chesiune care, într-adevăr, ar ridica, aşa cum deja s-a spus, nişte chestiuni de probaţiune destul de serioase. Nu cred că e nevoie de un compromis, pur şi simplu legea este suficient de clară. V-am ascultat, sunt perfect de acord cu tot ce s-a spus până acum, dacă avem o comandă de o operă viitoare şi nu există o clauză contractuală, drepturile aparţin autorului, probabil că foarte frecvent, cel puţin, în puţinele contracte pe care le-am văzut de proiecte de arhitectură, se încheia şi un contract de transmitere a drepturilor de autor către beneficiar. În condiţiile acestea, beneficiarul cam face ce vrea cu proiectul de arhitectură, cu excepţia dreptului moral de la art. 10, lit. d), pe care arhitectul este liber să şi-l exercite atunci când consideră că el a fost încălcat. Acum revine, până la urm,ă consilierilor, avocaţilor, sarcina de a sprijini şi arhitecţii şi beneficiarii în încheierea unor astfel de contracte. Şi chiar cred că ar trebui prevăzut că proiectul, pentru că lucrarea este destinată beneficiarului şi corect ar fi ca beneficiarul să aibă şi drepturile de autor, dar, evident, în temeiul unei clauze, şi nu în lipsa ei.

Bogdan Dumitrache: Asta este interesant, că noi discutăm pe +30, dar în momentul ăsta, când ne vom întoarce acasă, dacă vom mai vrea să facem modificări ne vom pune problema, sau o să facem o casă, ne vom pune problema de a antama o asemenea clauză într-un contract tipizat, dat de un arhitect care lucrează pe o structură foarte simplă şi pe logica, nu-i aşa, că e mare lucru să ai lacune în contract. Uneori, existenţa unor lacune într-un contract este foarte bună, de ce? Pentru că lacunele contractuale fac loc normelor supletive, apropo de art. 12 şi art. 13. Sigur, probabil sau aproape sigur nu sunt foarte multe litigii de acest gen pe rolul instanţelor şi atunci problema nu se inflamează, e o potenţială situaţie tensionată care, într-adevăr, poate aduce vătămare, prejudiciu foarte multor persoane fizice sau persoane juridice obişnuite mici, medii şi care îşi imaginează că sunt proprietari, în sens de posesie, folosinţă şi dispoziţie, şi văd la un moment dat că pot deveni ostaticul unui arhitect.

Ileana Ruxandra Tirică: Domnii Ballu şi Mincu – ei au realizat proiectul Palatului de Justiţie – sigur se vor opune la sugestia dumneavoastră.

Bogdan Dumitrache: Sau măcar descendenţii. Bun, mai avem ceva aici? Era legată tema aceasta de problema operelor la comandă, da? Şi era propusă o corelaţie sau o discuţie asupra naturii contractelor de cesiune în acest caz, dacă e vorba doar de o cesiune de drepturi de creaţie intelectuală sau e vorba şi de prestări servicii?

Gabriela Milcev: Cumva problema e lămurită. Într-adevăr, dacă contractul prevede o clauză expresă, eu aici aş fi de părerea opusă doamnei judecător în sensul că, în fine, aşa este dacă contractul prevede, aşa cum spune legea, trebuie să am o clauză expresă care îmi spune că drepturile de autor sunt cedate benficiarului. Eu aş fi de părere că situaţia normală ar fi ca legea să prevadă că nu e necesară o clauză expresă şi că, din contră, dacă părţile vor, adică raţiunea pentru care închei un contract cu un arhitect şi solicit un proiect şi aşa mai departe, este ca eu să devin beneficiarul tuturor drepturilor cu privire la opera respectivă.

Bogdan Dumitrache: Devii stăpânul proiectului, practic, din acel moment.

Gabriela Milcev: Da, şi să pot să am ulterior toate prerogativele. Aceasta mi se pare situaţia naturală, normală pentru care închei contractul şi excepţia ar fi aceea în care drepturile respective să nu îmi fie cedate. Dacă din diverse motive respectivul arhitect consideră că nu poate să le cedeze.

Bogdan Dumitrache: Vă daţi seama, juriştii ca juriştii, dar dacă arhitecţii urmăresc dezbaterea, vă daţi seama le dăm idei. A fost o glumă.

Gabriela Milcev: Deci, cumva, este clar, dacă contractul unei opere viitoare prevede în mod expres cesiunea drepturilor de autor, clar acestea aparţin beneficiarului; în caz contrar, ele rămân autorului şi de aici litigii, probabil, şi dezbateri.

Bogdan Dumitrache: Arhitectonice.

Bogdan Halcu: Sigur, acum lucrurile nu sunt doar în alb şi negru. Contractul trebuie să prevadă că nişte drepturi patrimoniale de autor se transmit către beneficiar în legătură cu proiectul pe care el îl dezvoltă, adică dreptul de a face copii, pentru că trebuie să îi dai o copie antreprenorului, constructorului, poate o copie trebui să o depui, nu ştiu, în dosarul prin care ceri autorizaţia de construire şi aşa mai departe, însă asta nu îl împiedică, bineînţeles, pe arhitect să îşi folosească proiectul în orice altă manieră sau, ştiu eu, în orice alt proiect rezidenţial sau proiect de altă natură doreşte el. Cu alte cuvinte, după aceeaşi schiţă, arhitectul poate să autorizeze o altă persoană să construiască altceva, sau pornind de la aceeaşi schiţă, arhitectul poate să facă un nou proiect, ştiu eu, după care să se construiască o altă clădire. Ceea ce vrea beneficiarul este să aibă drepturi asupra proiectului respectiv, dar în legătură cu construcţia lui.

Bogdan Dumitrache: Forma contractului de cesiune. Avem contracte de cesiune care să nu stipuleze un preţ? Cesiunea fiind un drept de creaţie intelectuală, ne întâlnim cu aşa ceva? Când am auzit prima dată tema m-am gândit la cesiune de părţi sociale care, cel puţin într-o vreme, se făceau în mod dezinvolt, fără să se indice preţul cesiunii, fie pe presupoziţia că dacă sunt părţi sociale, se poate cesiona decât valoarea nominală a părţilor sociale, se pare că de mult s-a renunţat la această idee, fie din alte considerente, şi am întâlnit această temă tot lansată de dumneavoastră în legătură cu o situaţie în care contractul nu ar stipula preţul pe care se face cesiunea şi care sunt consecinţele de aici?

Gabriela Milcev: Pentru cesiunea de marcă şi contractul de cesiune de marcă fără preţ, pentru mine e destul de clar că trebuie încheiat în formă autentică dacă contractul nu are preţ, adică este un contract de donaţie. Am ridicat-o ca şi problemă dezbaterii pentru că înţeleg şi ştiu că sunt şi opinii contrare şi am întâlnit de foarte multe ori cazuri în care cedentul, respectiv cesionarul, nu au menţionat un preţ în contractul de cesiune pentru că Legea mărcilor nu prevede în mod expres condiţia de a conţine contractul de cesiune un preţ aşa cum prevede în cazul Legii nr. 8/1996, Legea drepturilor de autor. Cumva cedenţii şi cesionarii, de multe ori, am văzut că îşi pun problema aceasta de a nu menţiona un preţ. Am văzut contracte în care nu este menţionat niciun preţ.

Bogdan Dumitrache: Sunt interese economice, eventual, să nu figureze preţul în contract, adică poate că la nivelul ăsta nu este vorba despre o simplă scăpare, sunt ditamai comercianţii..

Gabriela Milcev: Sigur că pot fi şi interese economice, poate fi şi din neştiinţă, pot fi şi interese economice, în mod clar.

Bogdan Halcu: Pot să vă dau un exemplu de interes economic, scuze. Dacă se transmite, de exemplu, un fond de comerţ, operaţiunea nu este taxabilă din punct de vedere al TVA-ului şi atunci s-ar putea să spui că faci un business transfer şi costă, nu ştiu, 10 lei, nu se aplică TVA, fără să mai faci un scadenţar în care să spui cât valorează exact fiecare element al patrimoniului. Ăsta poate să fie un interes economic, ca să nu asociezi un preţ doar mărcii. Scuze.

Ionuţ Lupşa: Mai există cel puţin un interes de care am luat cunoştinţă în practică, confidenţialitatea. Ambele părţi contractante au interesul să păstreze confidenţialitatea asupra preţului cu privire la care s-au înţeles pentru cesiunea acelei mărci sau acelui drept de proprietate industrială, astfel încât ceea ce se practică pe scară largă, nu numai la noi, peste tot în lume, este încheierea unui contract de cesiune într-un format de câteva zeci de pagini sau sute de pagini prin care se prevăd exact drepturile, garanţii pentru deţinerea acelor drepturi şi separat, ca formular, se depune un simplu formular de cesiune care nu include nicio menţiune cu privire la preţ şi se depune la OSIM sau la OHIM sau la orice alt oficiu şi este acceptat ca atare.

Bogdan Dumitrache: Adică există preţ, de fapt, dacă ne gândim ca operaţiune juridică este evident că nimeni nu dă mărci pe gratis, există un preţ, numai că acel înscris care e folosit exclusiv pentru raţiuni de opozabilitate a acelei operaţiuni, dacă vorbim de OSIM, este scutit de acest tip de detaliu pentru ca terţii să nu îl afle.

Ionuţ Lupşa: Se depune doar formularul de cesiune şi în spate se depune un extras din contractul de cesiune. Deci poţi să faci în aşa fel încât contractul de cesiune sau termenii contractului de cesiune să rămână confidenţiali.

Gabriela Milcev: Dacă îmi permiteţi, în acest caz, mie mi se pare că are preţ contractul.

Bogdan Dumitrache: Un pic de simulaţie sau poate nu neapărat simulaţie.

Gabriela Milcev: Nu, nu, nu. Extrasul acela care conţine doar numele părţilor, faptul că s-a transferat şi sunt indicaţii cu privire la dreptul respectiv este un extras şi atât, din contract, care poate, clar, să nu fie în formă autentică. Dar dacă nu există contractul din spate care stipulează preţul, de fapt, aici e problema.

Bogdan Dumitrache: De fapt, problema este dacă acel contract din spate dacă are preţ, are preţ, deja forma e mai puţin relevantă.

Sorin Eduard Pavel: OSIM trebuie să înregistreze acel formular în care nu apare preţul, nu are niciun motiv să se opună unei astfel de înregistrări pentru opozabilitate.

Gabriela Milcev: Da, nu aceasta era situaţia, clar. Situaţia în care nu există preţ, adică contractul depus la OSIM nu are preţ pentru că nu există, de fapt, un preţ agreat de părţi, ci s-a cedat. De exemplu, între societăţi din acelaşi grup se poate pune problema aceasta, când se face un transfer tot din raţiuni economice, cum întrebaţi mai devreme, şi părţile nu prevăd un preţ considerând că transferul respectiv, fiind între societăţi din acelaşi grup, nu este necesar să existe un preţ. După părerea mea, este necesar. Şi în această situaţie se face o evaluare a mărcilor care se transferă, dacă mărcile nu au valoare de piaţă atunci se poate merge pe valoarea minimă, şi anume valoarea costurilor de înregistrare. Dacă vorbim de mărci cu valoare de piață deja cunoscută se face o evaluare concretă, se stabileşte o valoare la care mărcile se transferă.

Sorin Eduard Pavel: În acest caz, dacă părţile, mă rog, o parte din companii ale acestui grup sunt româneşti, o parte sunt din alt stat, putem face acest contract fără preţ pe legea unui stat, nu pe legea română, pe legea unui stat care care nu prevede obligaţia aceasta, că e destul de complicat să aduci managerii în faţa unui notar şi să facă acest act autentic. Deci aici nu aş vedea o problemă, adică putem să găsim soluţii.

Gabriela Milcev: Mă întreb dacă e posibil să faci o cesiune de marcă înregistrată în România pe legislaţia unui alt stat şi să nu respecţi forma cerută de lege.

Sorin Eduard Pavel: Nu, eu fac cesiunea acelei mărci pe legea altui stat, deci cesiunea trebuie să îndeplinească forma cerută de legea acelui stat. Marca îşi face efectele bine mersi în România. Nu am nicio treabă cu marca. Am studiat şi eu această problemă şi, într-adevăr, nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins..

Bogdan Dumitrache: În corelaţia cu dreptul comun.

Sorin Eduard Pavel: Da, nu am găsit absolut nicio portiţă pe care să o motivez.

Gabriela Milcev: Decât legislaţia altui stat.

Sorin Eduard Pavel: Da.

Bogdan Dumitrache: Creează o condiţionalitate. Ca să ajungi la legislaţia altui stat şi să nu creezi probleme de fraudă la lege în sensul dreptul internaţional privat trebuie să fie motive.

Sorin Eduard Pavel: Şi m-am uitat cu atenţie în art. 985 Codul civil, definiţia donaţiei: „donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar”. Deci această frază „dispune în mod irevocabil”, am putea să lucrăm la o obligaţie de a dispune acea donaţie în mod revocabil, iar ulterior să renunţe la dreptul lui, nu ştiu, mă gândesc.

Bogdan Dumitrache: Să vedem instanţa ce spune. Şi eu mă gândesc.

Sorin Eduard Pavel: Şi, totodată, cesiunea sub forma unei renunţări la dreptul la marcă în favoarea unei terţe persoane, asta ar fi catalogată o donaţie indirectă care, conform art. 1.011, alin. (2) nu este supusă formei autentice. Iar acum eu mă întreb, această donaţie indirectă se face sau nu se face în faţa unui notar?

Bogdan Dumitrache: Cred că nu ar trebui să se facă.

Ileana Ruxandra Tirică: Dacă e indirectă, în principiu, nici nu se încheie un contract de donaţie, ci are loc printr-o dare în plată sau printr-o altă modalitate.

Sorin Eduard Pavel: Renunţarea la drept în favoarea unei terţe persoane.

Ileana Ruxandra Tirică: De exemplu.

Sorin Eduard Pavel: Eu nu am găsit nimic în textul Codului civil în care să se stipuleze.

Bogdan Dumitrache: Practic, art. 1.011, alin. (1) spune „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”, iar la cel de-al doilea alineat, într-adevăr, „nu sunt supuse dispoziţiei alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate”, nu ne interesează, „şi darurile manuale”, nici ele nu ne interesează că dacă sunt drepturi de proprietate intelectuală chestiunea care ţine şi de corporalitate dispare că aşa am băga sub 25.000 lei, dar nu ţine. Atunci ne-ar rămâne o supapă la donaţiile indirecte. Nu ştiu, cum ziceaţi să o facem?

Sorin Eduard Pavel: Să renunţ la dreptul la marcă în favoarea unei terţe persoane, sub forma unei renunţări la drept.

Ionuţ Lupşa: Practic, nu ar fi o renunţare, ci o cesiune.

Bogdan Dumitrache: Da, da, da.

Bogdan Halcu: Există instituţia renunţării la marcă, sigur, în Legea nr. 84, nu în favoarea unui terţ. Riscul este ca între momentul în care tu renunţi şi momentul la care partenerul tău îşi înregistrează marca să fie un terţ mai rapid.

Sorin Eduard Pavel: Nu, eu nu vorbesc de momentul renunţării la marcă în faţa OSIM-ului atunci când dreptul la marcă mi se stinge, iar terţul, ulterior, vine şi înregistrează marca cu prioritatea de la data înregistrării. Eu vorbesc de renunţarea la dreptul acelei mărci în favoarea unui terţ.

Bogdan Dumitrache: Păi ideea ar fi ca dreptul să vină spre mine, dar eu renunț la el în favoarea altuia, cred că ar suna a donație indirectă, pentru că altfel am putea califica drept donații indirecte nu numai în cazul mărcilor, orice donație ar fi donație indirectă. Să nu cumva să găsim o soluție sau un exemplu care, de fapt, delimitează chiar regula donației, nu știu dacă merge.

Ionuț Lupșa: Părerea mea e că nu merge niciuna din variante, nu poate fi ocolită forma autentică.

Ileana Ruxandra Tirică: Să nu uităm de irevocabilitatea contractului, totuși.

Exact, irevocabilitatea contarctului, practic, transformă natura acestui contract, nu mai e donație, evident, e comodat. Am un împrumut de folosință, obligația este să restitui bunul la finalul acelei perioade de folosință, dar ca donație, ar trebuie să fie nulă absolută, într-adevăr.

Bogdan Dumitrache: Deci dacă facem pe legea română, o facem la notar. Dacă, într-adevăr, operațiune nu are preț pentru că altfel rămâne cazul cu societățile în cadrul aceluiași grup, unde și acolo e bine să fie un preț, că sunt și implicații fiscale, contabile, adică rezolvi civilul, pe urmă intri în altele.

Bogdan Halcu: Dacă îmi permiteți, eu aș ridica aici și o altă provocare. Sigur, și doctrina și jurisprudența merg în sensul în care un contract de cesiune a unei mărci românești, contract în care nu se stipulează un preț, el trebuie încheiat în formă autentică. Întrebarea este: dacă am un contract de cesiune a unei mărci comunitare, care este supusă regulamentului comunitar, încheiat între doi rezidenți români, ca să nu atragem incidența, măcar sub aspecte de formă, a legii unui stat terț, ar trebui încheiată tot în formă autentică?

Sorin Eduard Pavel: Părerea mea este că da, acel contract de cesiune se supune legii române, nu interferează cu drepturile conferite de marca comunitară, sub Regulamentul nr. 207/2009, ci practic, este un contract civil care se supune legii române. Asta este părerea mea.

Bogdan Halcu: Ok, în același timp, art. 17 din Regulamentul mărcii comunitare spune că transferul se face printr-un înscris, așa cum spune, de altfel, și Legea nr. 84. Și atunci, n-am putea să spunem oare că dacă acceptăm teza din Codul civil, acceptăm că, de fapt, legea română adaugă la un regulament comunitar? Și dacă face asta, oare nu cumva e interzis, pentru că Regulamentul comunitar are, totuși, o forță superioară? Nu știu, dezbatem.

Ileana Ruxandra Tirică: Puteți să vă gândiți, eventual, la raportul dintre legea generală și legea specială. Pot să aduc discuția la legea națională, nu e nevoie să vorbim despre Regulamentul 207. Să vă gândiți dacă Legea nr. 84, ca lege specială și care nu impune o condiție de formă ad validitatem, nu este derogatorie de la Codul civil. E prima dată când mă gândesc la chestiunea asta, recunosc, adică azi, când am văzut-o ridicată în teme, nu am avut în dosare discuția asta, dar nu aș exclude o astfel de dezbatere.

Bogdan Halcu: Nu, nici eu. Și eu cred că poate să fie o dezbatere chiar pe tema mărcilor românești, însă pentru mărci comunitare sper că avem un argument în plus, acela că legea română vine să adauge la un regulament comunitar, în cazul acesta.

Bogdan Dumitrache: Cumva regulamentul vrea să spună „Încercați să nu le cesionați prin viu grai”. Totuși, să fie scris. Adică nu cumva sensul este acela minimalist, ca formă, dar în rest, legislația națională poate să vină cu o anumită exigență suplimentară față de natura înscrisului. Zic și eu, că dezbatem.

Bogdan Halcu: Da și nu pentru că acest minimalism care e prevăzut în Regulamentul Comunitar este apoi explicitat în Regulamentul de implementare care spune așa: „Oficiul va pregăti și niște formulare pe care părțile le pot utiliza pentru înregistrarea cesiunii”, și aceste formulare există și sunt, evident, sub semnătură privată.

Gabriela Milcev: Dar sunt numai orientative, ele nu sunt obligatorii.

Bogdan Halcu: Absolut, absolut.

Bogdan Dumitrache: Eu zic să nu riscăm. Așa, de dragul speței, pentru o marcă mai slabă valorică, ar fi o speță interesantă, să fie de acord și clientul.

Bogdan Halcu: Eu nu văr că ar aduce un plus la Regulamentul mărcii comunitare, deci, practic, este un înscris. Caracteristicile acelui înscris, natura juridică a acelui înscris depinde exclusiv de legea română.

Bogdan Dumitrache: Constat că noi dezbatem aici nu faptul că încorsetăm transferul unui drept de creație intelectuală, unei mărci de proprietate industrială, pe ăsta îl încorsetăm într-o formă anume, ci împrejurarea că el se face fără nimic în schimb. Acesta este aspectul particular pe care, într-adevăr, Legea nr. 84 nu-l discută că nu era treaba Legii nr. 84, Legea nr. 84 era pe alte planuri și de aici completarea cu dreptul comun și diligența avocațială în a sfătui clientul dacă poți să te bagi într-un asemenea raționament. Prețul e sfânt, fie el și decorativ, din diferite motive.

Bogdan Halcu: Sigur, și nu trebuie să uităm că, până la urmă, scopul unui regulament comunitar este ca el să aibă o aplicare unitară în toate statele membre. Nu am cercetat, dar mă îndoiesc că în alte state memebre se cere formalitatea asta.

Ileana Ruxandra Tirică: Mă scuzați, revin și eu la problema mea. Art. 41 din Legea mărcilor de spune că „cesiunea trebuie făcută în scris și semnată de părțile contractante, sub sancțiunea nulității”. Păi avem o formă scrisă prevăzută ad validitatem în legea specială.

Bogdan Halcu: Sigur, nu neg, scrisă, dar nu autentică.

Ileana Ruxandra Tirică: Tocmai. Și atunci vă întreb eu dacă legiuitorul, totuși, chiar nu a avut în vedere nimic când a scris într-o lege specială o condiție de validitate ami convenabilă decât cea din legea generală? Mi se pare inutil, putea să spună că forma scrisă este cerută pentru opozabilitate, așa cum este în foarte multe situații sau ad probationem, cum este în cadrul contractului de cesiune, de exemplu, la drepturile de autor. Pune sub sancțiunea nulității, art. 41, deși eu sunt de acord cu domnul profesor să păstrăm prudența, e un argument destul de puternic, în opinia mea, art. 41.

Bogdan Halcu: Sunt 100% de acord.

Participant: Iulia Burbea, MILCEV BURBEA. Un scurt comentariu e poate puțin relevant și Gabi (Gabriela Milcev) nu a menționat asta, cum am ajuns noi la această temă. A existat un litigiu soluționat irevocabil, pe condiția de formă a contractului în cadrul contractului de cesiune încheiat în formă scrisă, dar care nu conține un preț. Atât Tribunalul, cât și Curtea de Apel, au apreciat contractul ca fiind nul pentru nerespectarea formei autentice.

Bogdan Dumitrache: Litigiu pe Codul civil?

Participant: Litigiul viza anularea unui contract de cesiune de marcă.

Bogdan Dumitrache: Dar contractul era încheiat înainte de 1 octombrie 2011 sau după?

Participant: Era înainte.

Bogdan Dumitrache: Deci era pe Codul vechi.

Participant: Da, era pe Codul vechi. Interesul pentru acest subiect a apărut în momentul în care la Înalta Curte, am ajuns și la Înalta Curte, recurentul, care pierduse în fazele procesuale anterioare, a renunțat la judecarea recursului, instanța, bineînțeles, a fost încântată, dar, totuși, a apreciat că problema de drept care urma să fie dezbătută ar fi fost una foarte interesantă. Și pentru noi a rămas una foarte interesantă pentru că ne-am pus această problemă, din această perspectivă: dacă, de fapt, Legea nr. 84 poate fi privită ca o lege derogatorie de la dreptul comun sau, de fapt, ea se completează cu dreptul comun, în această materie. Aceasta zic eu că ar fi nuanța care ar putea să dea răspuns unei eventuale dezbateri. Nu am văzut dezbaterea într-un alt cadru procesual, de aceea am apreciat că e oportun s-o punem, iată că am ajuns la aceeași concluzie pe care intuiesc că ar fi gândit-o și instanța care a apreciat la acel moment că ar fi fost interesantă dezbaterea, din punct de vedere juridic. Mulțumesc!

Bogdan Dumitrache: Deci când mai prindeți că renunță la judecată la Înalta Curte aduceți temă aici, la dezbateri, să intrăm aici în fond. Art. 49 alin. (1) teza a doua, a gândit ca un text care, fără a distinge în funcție de natura cesiunii, după cum e, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, are sau nu are pret, în realitatea ei, nu vorbim de formular, ar putea fi suficient făcută în scris și semnată de părțile contractante, formalitatea asta epuizând exigențele formale. Da, am lămurit-o.

Gabriela Milcev: Deci rămâne în dezbatere.

Bogdan Dumitrache: Da, rămâne cum am stabilit. Era o idee, la un moment dat, că cesionarul mărcii – pe vremuri, era „comerciant” – trebuie să fie profesionist sau poate fi inclusiv un neprofesionist?

Ileana Ruxandra Tirică: Având în vedere că titularul unei mărci poate fi o persoană fizică..

Bogdan Dumitrache: La un moment dat era într-o definiție a mărcii ca fiind titular comerciant.

Ileana Ruxandra Tirică: Nu, nu există o condiție în sensul ăsta. Având în vedere funcția mărcii, nu e lipsit de logică și de pertinență argumentul dumneavoastră, dar realitatea este contrară, în acest moment.

Bogdan Dumitrache: Putem „specula” mărci.

Ionuţ Lupşa: Nu, oricine poate deține calitatea de titular al unei mărci. Problema este că trebuie și folosită în comerț. Ca persoană fizică, nu vorbim de persoană fizică autorizată, e dificil s-o folosești în comerț, ca persoană fizică. Ca atare, va fi dificil să probez o utilizare în comerț a mărcii respective.

Gabriela Milcev: O poți cesiona înainte de împlinirea termenului de 5 ani.

Bogdan Halcu: Tot cu privire la gratuitate, dacă îmi permiteți să mai arunc o mănușă, formalitatea actului autentic credeți că s-ar aplica și în situația unei cesiuni a drepturilor de autor făcută cu titlu gratuit? Sigur, există art. 41 din Legea nr. 8/1996, care spune că orice contract de cesiune a dreptului de autor trebuie să prevadă remunerația cuvenită titularului. Aici sunt două întrebări: putem să avem o cesiune cu titlu gratuit? Fac aici referire la o grămadă de terms and conditions privind soft-urile gratuite, în care primești o licență cu titlu gratuit, eu cred că se poate, și dacă da, atunci ar trebui să avem formalitatea actului autentic? Sau este aceasta o donație indirectă? Că tot vorbeam.

Sorin Eduard Pavel: Și eu sunt de părere că da, dacă nu este interzis expres, deci se poate. În ceea ce privește forma autentică a actului, sunt de părere că nu este necesară în acest caz deoarece cesiunea drepturilor patrimoniale de autor nu sunt, practic, o cesiune, sunt o licență. Domnul profesor Roș spunea în cartea sa că este o concesiune, și nu o cesiune propriu-zisă.

Bogdan Halcu: Este, până la urmă, o transmitere a unui drept de folosință, în anumite moduri, a operei protejate de drepturile de autor. Sigur, sunt de aceeași părere.

Ileana Ruxandra Tirică: E interesant că ați dus discuția la art. 41 din Legea nr. 8/1996 pentru că tocmai astăzi am discutat despre faptul că acest text prevede sancțiunea rezilierii pentru neîndeplinirea condițiilor contractului.

Bogdan Dumitrache: Se poate să avem textul pe ecran. Art. 41 alin. (1) teza întâi și teza a doua, „Contractul de cesiune trebuie să prevadă drepturile”, deci e vorba de un element de conținut, cerut de lege, element minimal imperativ pentru contractul de cesiune, și anume „să prevadă drepturile, să menționeze, pentru fiecare dintre acestea, modalitățile de utilizare, durata, întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor.” Și teza a doua vine cu o soluție atipică: „Absența pro căreia dintre aceste prevederi”, deci e vorba de nerespectarea unei condiții de validitate cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului, în opinia Legii nr. 8, „dă dreptul părții interesate de a cere rezilierea contractului.” Rămâne așa, reziliere?

Ionuț Lupșa: Evident, e un termen absolut impropriu.

Ileana Ruxandra Tirică: Nu-l putem suspecta pe legiuitor că nu știe diferența dintre reziliere și anulare.

Ionuț Lupșa: Sau punem pe seama anului în care a fost adoptată această lege, era un pionierat, era 1986.

Bogdan Dumitrache: Da, dar în 2006 nu mai era pionierat.

Ileana Ruxandra Tirică: S-a modificat sugestiv textul, inclusiv în 2006.

Bogdan Dumitrache: Adică ce am eu aici e că alin. (1) s-a modificat prin Ordonanța nr. 123/2005, dacă referința este corectă. Probabil dacă eram în anii de pionierat ieșeam mai bine.

Ionuț Lupșa: Oricum cred că majoritatea doctrinarilor, când vorbesc de art. 41, teza finală, se referă la nulitate relativă, nu se mai referă nimeni la reziliere pentru că nu are niciun sens rezilierea în acest caz. Este evident că nu poate fi vorba de reziliere.

Bogdan Dumitrache: Nu știu, eu dacă aș fi cesionar într-un contract din ăsta neglijent și s-a trezit cedentul după 4 ani să vină la mine să-mi ceară nulități absolute – relative e deja o problemă – i-aș spune senin că am un text de lege, deci textul ăsta nu e din norme metodologice, nu e dintr-un act normativ cu forță inferioară legii, iar legiuitorul vrea aici, în această situație, i s-a părut interesant să prevadă sancțiunea rezilierii contractului. Sigur că e nenaturală, ea contrazice tiparul dreptului civil nu acum, cu Codul nou, și cu Codul vechi, și toate tiparele, dar legiuitorul când greșește se cheamă normă juridică.

Bogdan Halcu: Sigur, și apoi am cere să demonstreze și că am încălcat contractul.

Ileana Ruxandra Tirică: Și să nu uităm că la alineatul următor legiuitorul își aduce aminte că există nulitate pe lumea asta și se referă la nulitatea absolută.

Participant: Andreea Livădariu, ROȘ ȘI ASOCIAȚII, am o întrebare. Într-o asemenea situație expusă nu ne-am afla cumva în ipoteza în care cedentul invocă propria sa turpitudine? Cu excepția situațiilor de dol, violență, deci exceptând aceste situații.

Bogdan Dumitrache: Bine, el o să spună că e o turpitudine, în cel mai bun caz, comună, pentru că această carență este și a cedentului și a cesionarului.

Participant: Dar cedentul solicită constatarea nulității absolute a contractului.

Ileana Ruxandra Tirică: Dacă cere constatarea nulității absolut, îl trimitem la plimbare pentru că în text scrie „reziliere”. Dacă cere rezilierea putem să discutăm cui îi revină culpa pentru omisiunile din contract.

Bogdan Dumitrache: E delicat de analizat condițiile rezilierii, că practic faci o analiză pe o carență a actului și spui „Pentru așa ceva se va pronunța rezilierea”, adiă ajungi într-o contradicție pentru că tu nu mai poți toate condițiile rezilierii, în sensul clasic, pentru că rezilierea înseamnă o culpă în neexecutarea obligațiilor. Aici nici nu reproșez, prin alin. (1) teza întâi, eu nu reproșez celuilalt că nu a făcut ce trebuie, eu îi spun doar „Vezi că lipsește căsuța X, reziliere, deci 3 ani.” Dar e text din 2006, mai avem timp să-l corectăm. Înțeleg că poate nu sunt multe litigii și atunci nu a devenit iritantă norma asta, că și asta e important. Îți permiți să greșești pe niște raporturi sociale care nu dezvoltă litigii, e normal că norma durează 9 ani sau aproape 10.

Ileana Ruxandra Tirică: Domnul Lupșa, aveți cauze? Aveți dosare, în hotărâri?

Ionuț Lupșa: Pe așa ceva, nu găsesc nicio hotărâre.

Ileana Ruxandra Tirică: Pe calificarea sancțiunii?

Ionuț Lupșa: Nu.

Ileana Ruxandra Tirică: Am înțeles. Îmi este foarte greu să mă fac că nu văd când rezilierea este o instituție juridică cu cale bătăturită, știm ce înseamnă, să accepți că legiuitorul nu a înțeles despre ce e vorba și că a scris din greșeală acolo un cuvânt.. îmi vine foarte greu să spun „Lasă că e nulitate, totuși, că nu se poate să fie reziliere”, de asta v-am întrebat dacă sunt hotărâri. Mărturisesc că am găsit un singur dosar, dar din nefericire, că pot să spun și asta, nu s-a recurat, și a rămas irevocabilă, cum am dat-o eu. Și eu am dat-o cum am spus.

Bogdan Dumitrache: Adică nici măcar o renunțare la judecată.

Ileana Ruxandra Tirică: Nimic. Am căutat astăzi și nu s-a formulat recurs în dosarul acela, era o cesiune a unor drepturi de autor asupra unor opere fotografice și cedentul, într-adevăr, invoca inclusiv lipsa din contract a unor mențiuni dintre cele de la art. 41. Nu am putut să judec altfel.

Bogdan Dumitrache: El voia nulitatea?

Ileana Ruxandra Tirică: El avea o poziție foarte contradictorie. Esențialmente, voia triplul remunerațiilor pe care nu le primise, dar pretindea inexistența contractului. Adică voia să-i recalculăm remunerația la triplul pe care nu-l primise, dar în același timp pretindea că acest contract nu s-a încheiat niciodată și invoca nulitatea lui prin acțiune.

Bogdan Dumitrache: Nu doar arhitecții, ci și fotografii sunt structuri complexe.

Ileana Ruxandra Tirică: Ne trebuie o altă dezbatere de o oră ca să discutăm despre dosarul ăsta.

Bogdan Dumitrache: Da, o oră s-a dus deja. A început anul școlar, să ne tragem sufletul, să nu facem exces de la prima dezbatere, suntem obosiți, sunt obosit. Mulțumim foarte mult pentru o discuție, iarăși, interdisciplinară care a depășit, pe alocuri, domeniul dreptului, apropo de debutul arhitectural al dezbaterii. Mulțumim publicului pentru întrebări și referințele utile. Suntem de-abia în septembrie, de-abia ne turăm motoarele, spre sfârșitul anului o să ajungem în formă maximă. O seară frumoasă în continuare și o săptămână pe măsură că vine iarăși vara, după cum ați observat! Mulțumim!