Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 73′

VIDEO integral, pentru membri: 73′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Andrei Săvescu: Bună seara, stimaţi colegi! Bine aţi venit la o nouă ediţie a Dezbaterilor juridice, cu o temă incitantă, sâcâitoare aş spune, de drept fiscal. Se numeşte, după cum ştiţi, „Avertizare de Cod roşu: Codul fiscal”, nu este o temă cu conotaţie politică, codul roşu se referă la avertizarea meteo de vreme rea. Nu ştiu, aşa ni s-a părut nouă că noul Cod fiscal aduce vreme rea, dar poate că nu este aşa, poate că este ceva pozitiv. O să aflăm astăzi de la specialiştii în materie de fiscalitate, care au acceptat invitaţia noastră, le mulţumim încă o dată! Domnul avocat Gabriel Biriş, bine cunoscut dumneavoastră, Managing Partner la BIRIȘ GORAN. Domnul Alexandru Cristea – Tax Partner la ŢUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII TAX, pe care l-aţi mai văzut în Dezbaterile juridice. Doamna avocat Alexandra Pătraşcu de la NNDKP, pentru prima oară la noi, vă mulţumim! Şi domnul Gabriel Sârbu – Tax Manager la Ernest&Young România, şi subsemnatul complet nespecialist în materie, dar sunt foarte curios. Prima temă care se referă la modificările Codului fiscal, prima temă propusă de speakeri, – pentru că sunt convins că o să fie abordate şi altele – modificările Codului fiscal în ce privește aspectele internaționale referitoare la impozitarea persoanelor juridice. Mi-aduc aminte că citisem chiar în timpul dezbaterii de săptămâna trecută, referitoare la contractul de consultanţă, dar nu s-a discutat atunci, că OECD a dat o hârtie cum că, cu nişte măsuri împotriva optimizării fiscale. Nu aş fi zis că optimizarea fiscală pare a fi un pic prohibită, aşa încât sunt foarte curios să îl aud pe domnul Gabriel Sârbu vorbind despre această chestiune.

Gabriel Sârbu: Nu aş putea spune că sunt măsuri împotriva optimizării fiscale. Se încearcă, să zicem, o evitare a eroziunii bazei fiscale în ţara în care se fac veniturile, mai degrabă, şi încercarea de a se evita migrarea veniturilor către, să zicem, state cu impozitare mult mai relaxată sau offshore-uri şi aşa mai departe. Ca şi măsuri, măsurile propuse sunt parte dintr-un program mai larg al OECD, chiar de curând a ieşit un ghid încă e în curs de analiză, să spunem, nu am intrat foarte mult în amănunt pentru că e o documentaţie destul de consistentă. [restrict]

Andrei Săvescu: Şi e o propunere, încă nu e…

Gabriel Sârbu: Da, vis-a-vis de, aşa ca o măsură care s-a luat deja şi s-a avut în vedere în noul Cod fiscal, sunt aceste entităţi străine, contracte din România. Deci până acum se lucra foarte mult cu aşa-zise holding-uri, structuri de management care sunt situate undeva în Cipru, în Olanda, în Luxemburg, sunt state cu care se lucrează de obicei, dar care nu aveau o consistenţă, să spunem, o substanţă a serviciilor pe care le prestau, de fapt activitatea de mangement şi totul se situa în România şi atunci se încearcă – dacă într-adevăr se fac nişte structuri şi vor să beneficieze de avantajele fiscale – să se dea şi o substanţă acestor activităţi de management în ţările unde se plasează aceste holding-uri. Se va vedea şi cum se va implementa chestia asta şi cum se vor documenta activităţile respective.

Andrei Săvescu: Da, mie, personal, asta mi se pare ciudat pentru că se pot întâlni oameni din 4 ţări pe o conferinţă Skype şi iau decizii. Unde s-a lucrat, unde s-a luat decizia de business, unde este conducerea afacerii? Sunt oameni din 4 ţări. Ar putea să fie oriunde, în oricare dintre ţări. Poate unul e chiar în Olanda, eu ştiu.

Gabriel Sârbu: Da, ideea e că de cele mai multe ori toate deciziile şi toată administrarea se face din România şi nu din ţara respectivă, acolo se angajează un birou care administrează doar aspectele formale, să zicem, ale activităţii.

Andrei Săvescu: Şi dacă în Olanda este un birou în care este un şef care zice către România „Domnule, să fie bine, da? Să fie bine şi să faceţi profit!” El conduce lucrurile.

Gabriel Sârbu: Aşa cum v-am spus, e o idee care va trebui pusă în practică. Deocamdată poate vrea domnul Biriş să completeze pentru că a participat şi la discuţiile premergătoare.

Gabriel Biriş: Da, înainte aş vrea să fac o introducere, când am început eu să lucrez în 1995, adică 20 de ani în urmă, vorbeam de diferenţa dintre tax avoidance şi tax evasion. Tax evasion era rău, adică evaziunea fiscală, tax avoidance era acceptabil, adică evitai plata taxelor în mod legal din schemele, din structurile considerate la vremea respectivă legale fiind şi aceste structuri de management fees de royalties, de..poate nişte shareholder loans, le mutai, mutai profiturile în jurisdicţii mai slab fiscalizate. Ceva mai târziu, după câţiva ani tax avoidance, nu a mai fost un concept acceptat, am început să vorbim de tax planning, adică planificarea fiscală. După care, nici acest concept nu a mai fost acceptat, nu s-a mai putut vorbi despre el şi am început să vorbim de maximizing shareholder value, adică maximizăm valoarea adăugată pentru acţionari inclusiv prin reducerea costului fiscal care, până la urmă, trebuie să înţelegem că este un cost. Dintotdeauna a existat un joc de-a şoarecele şi pisica între autorităţile fiscale şi contribuabil, contribuabilul, evident, încercând să plătească cât mai puţine taxe; statele, evident, încercând să colecteze cât mai puţine taxe. În ultimii ani de zile, acest, să zicem, acest joc de-a şoarecele şi pisica a fost dus la un cu totul alt nivel pentru că statele au început să comunice între ele. Avem tratate de schimburi de informaţii. Multe dintre schemele, hai să spunem aşa, maximizing shareholder value, maximizarea valorii pentru acţionari, adică neplata taxelor plecând de la premisa „nu are cum să mă prindă”. Astăzi acest lucru nu prea mai e posibil. Vedem inclusiv convenţii sau schimb de informaţii între state cu fiscalitate relativ ridicată şi state gen UK, Lichtenstein. Vedem, de asemenea, acorduri, chiar dacă nu sunt convenţii de evitare a dublei impuneri, care toate au şi o componentă de schimb de informaţii, vedem acorduri de schimb de informaţii cu ţări cu alte jurisdicţii considerate offshore. Este foarte important de ştiut că, până la urmă, – cum spunea şi colegul – substanţa economică devine din ce în ce mai importantă. Nu mai putem să înregistrăm o factură de consultanţă sau de servicii venită dintr-o jurisdicţie chiar dacă nu offshore; offshore, noi, în general, înţelegem companii situate în state în care impozitul pe profit e zero, gen B.V.I, Panama, nu companii situate în ţări precum Luxemburg, Olanda sau Cipru. Astea sunt companii, mai ales din Uniunea Europeană, cărora li se aplică şi Directiva Parent Subsidiary şi Royalty Interest, care au zeci de convenţii de evitare a dublei impuneri, cu greu poţi să spui că o companie din Cipru este o companie offshore. În realitate, însă, datorită flexibilităţii autorităţilor cipriote până nu de mult, nu mai este însă cazul, era foarte uşor să fac un back-to-back cu o firmă dintr-un offshore şi să muţi profitul în afara Ciprului, deci, practic, până la urmă, substanţa tot acolo era. Dacă până acum 2-3 ani de zile, atunci când aveai un control fiscal şi înregistrai facturi de consultanţă îţi puneai problema cum să justifici consultanţa respectivă ca să arăţi că serviciile s-au prestat efectiv şi riscul în cazul în care Fiscul nu era de acord cu cheltuiala respectivă, cu documentele justificative, se rezuma la diferenţa de impozit şi dobânzi şi penalităţi, astăzi nu mai este chiar aşa simplu pentru că sportul naţional, la contralele ANAF, a devenit ce? Operaţiuni fictive. Şi deja când auzi inspecţia vorbind de operaţiuni fictive nu te mai gândeşti numai la bani, începi să te gândeşti şi la ani pentru că se lasă întotdeauna cu plângeri penale. Am avut o situaţie în care a venit, cam cu 2-3 ani în urmă, în care inspectorii au făcut cam ce făceam şi noi la tax du diligence cu mulţi ani de zile în urmă. Au luat un studiu, au tastat pe Google, că Google ştie foarte multe, aşa cum Google a început să fie folosit pentru depistarea plagiatelor şi alte asemenea, Google a început să fie folosit şi de Inspecţia fiscală. A pus pe Google, a căutat titlul unui studiu şi ghiciţi ce? L-a putut descărca gratuit de pe internet, ceea ce i-a dus la concluzia că omul îşi descărcase singur şi că operaţiunile respective nu existau, era vorba de o sumă cu 7 cifre şi zicea:   „Dar uite, am o cutie de documente.” Domnule 7 cifre, vorbim de 7000 de ore de consultanţă că ai zis că suntem scumpi. Vă daţi seama câte dulapuri de documente din astea produceam noi în 7000 de ore? Deci Fiscul, şi nu numai Fiscul românesc, a evoluat extrem de mult. În noul Cod fiscal nu sunt multe reguli în plus faţă de vechiul Cod fiscal. În principal, vorbim de preţuri de transfer, care, până la urmă, ce înseamnă? Ştiţi, când am început eu în ’95, şi colegii de la vremea respectivă când vorbeau de preţuri de transfer coborau vocea, this is a transfer pricing, era deja ceva rocket size. De fapt, preţurile de transfer sunt ce? Sunt nişte criterii care ajută autorităţile fiscale să stabilească că în tranzacţiile cu afiliaţii am fost rezonabili. Arm’s length, arm’s length înseamnă lungimea mâinii. Ştiţi de unde vine arm’s length? Când stai de vorbă cu un om, asta este distanţa de confort: lungimea mâinii. To be in arm’s lenght. O dată ce nu mai eşti în arm’s length, nu mai eşti în zona de confort. Deci aceste reguli care pot ele însele să facă obiectul unor discuţii şi dezbateri de multe ore, există, sunt pe modelul OECD. România aplică, a implementat nu numai regulile, ci şi normele şi comentariile. Din păcate, mulţi ani de zile nu am făcut nimic, dintr-o dată am devenit mai catolici decât papa şi le aplicăm şi în cazul tranzacţiilor între companii româneşti afiliate şi eu mă întreb de la ce nivel? Nu ar trebui să introducem un nivel de la care se aplică? Pentru că un dosar de preţuri de transfer, oricât ar fi de simplu, tot implică nişte costuri de câteva mii de euro şi atunci îi cer unui contribuabil pentru nişte tranzacţii foarte mici cu un afiliat care şi ăla plăteşte impozit pe profit, nu e pe pierdere, nu îşi mută profitul, deci ce e la unul plus e la altul minus şi, per total, la bugetul statului nu e nicio diferenţă, îl pui pe contribuabil să facă dosarul preţurilor de transfer, pentru ce? Uneori, dosarul ăsta al preţurilor de transfer ajunge să fie mai scump decât impozitul pe care l-a colectat statul. Deci cred că trebuie să ne punem problema şi în legislaţia românească, şi cu asta mă opresc pe acest subiect, de aplicabilitatea acestor reguli în cazul companiilor româneşti cu acelaşi regim fiscal şi de un plafon minim al valorii tranzacţiilor, fie că vorbim de tranzacţii însumate, fie că vorbim de una singură, până la care să nu fie nevoie de acest dosar al preţurilor de transfer. Sperăm că discuţiile începute, din păcate, un pic cam târziu la redactarea acestui Cod, în ceea ce priveşte permiterea consolidării fiscale intre grupurile de companii româneşti, deci aceste discuţii să se materializeze în prevederi în Codul fiscal, ceea ce automat, în momentul în care consolidezi, va duce la eliminarea sau simplificarea şi administrării preţurilor de transfer intre companii pentru că aceste reguli vor însemna că efectul lor este neutru la nivelul grupului.

Gabriel Sârbu: Oricum, aş vrea să adaug că şi în momentul de faţă există în legislaţie dreptul contribuabilului ajustat, adică celălalt să îşi facă ajustare în oglindă, deci până la urma statul nu ia decât penalităţile per total.

Gabriel Sârbu: Ceea ce până la urmă şi asta a fost un câştig până la urmă că nu a fost din prima, a fost introdus adică în momentul în care s-au introdus preţurile de transfer intre afiliaţi romani, nu s-a introdus şi obligaţia ANAF-ului de a ajusta la ambele capete ale tranzacţiei, şi, încă o dată, până la urmă, rolul ANAF-ului nu trebuie să fie de a harasa contribuabilul cu tot felul de interpretări pentru că dacă pentru unul e pe plus şi pentru celălalt pe minus, să te duci să ciupeşti doar dobânzile de întârziere mie mi se pare ruşinos. În practică n-am prea văzut multe astfel de cazuri.

Andrei Săvescu: Eu mă uit acum pe art. 233, nu ştiu dacă e nou sau e vechi, nefiind specialist, dar am observat o chestie foarte interesantă, ca legea, Codul fiscal nou, vorbeşte despre entităţi transparente fiscal care, mă rog, sunt transparente că le face Fiscul transparente, că ele ar putea să fie de fapt oculte, chiar şi fără personalitate juridică. Foarte spectaculos că noul Cod fiscal obligă pe cei care fac bussiness rezidentul, nu exista niciun fel de personalitate juridică, face bussiness cu rezidenţii şi el să reţină impozit din câştigul nerezidenţilor din afacerea pe care au făcut-o împreună. Mi se pare că e foarte volatil, foarte moale.

Gabriel Sârbu. Asta vine să înlocuiască ce există în prezent pentru asocierile în participațiune şi, intr-adevăr, acum chiar sunt multe probleme în aplicarea legislaţiei pentru că atunci când ai un străin care are tratat cu România şi eşti obligat să îl impozitezi ca profitul asocierii să fie reţinut în România este complicat şi de urmărit şi de înregistrat şi se merge atuncea pe ideea că se urmăresc profiturile obtinute de persoana nerezidenta şi nu a asocierii în sine. Eu văd asta ca pe un punct în plus.

Gabriel Sârbu: Da, aş mai adăuga ceva. 233 este din noul Cod fiscal şi se referă într-adevăr la entităţi care desfăşoară activităţi în România şi sunt transparente fiscal, fără personalitate juridică, se referă la statutul acestor entităţi nerezidente, acolo unde sunt ele înregistrate. Exista în state nu numai din UE, dar în multe state există acest concept de entitate transparentă fiscal. Ele sunt înregistrate, au personalitate juridică, dar nu plătesc impozit pe profit acolo unde sunt intregistrate. Cum sunt la noi asocierile în participatiune. O astfel de entitate, LLP, Limited Leability Partenership, deşi are personalitate juridică, deşi este înregistrată într-un stat cu care noi poate avem convenţie de evitare a dublei impuneri, nu primeşte, adică nu i se aplică Convenţia de evitare a dublei impuneri pentru că nu e plătitor de impozit pe profit în ţara respectivă. Acest articol vine să reglementeze tratamentul fiscal al veniturilor obţinute de aceşti nerezidenţi din România, nu ţin minte să fi fost în vechiul Cod, dar este bine-venit la noi.

Andrei Săvescu: Deci eu văd că trebuie să plătească românul, asta mi se pare foarte interesant.

Gabriel Sârbu: Prin reţinere la sursă, e normal să fie aşa pentru că dacă stăm să ne gândim acelaşi regim de reţinere de plată a impozitelor cu reţinere la sursa se aplică şi în cazul platilor către nerezidenţi netrasparenti fiscali.

Andrei Săvescu: Mulţumesc!

Gabriel Sârbu: Evident, în cazul rezidenţilor netrasparenți fiscal, se aplică prevederile Convenţiei de evitare a dublei impuneri atunci când ea există şi atunci când se prezintă certificatul de rezidenţă fiscală.

Andrei Săvescu: Am început aşa mai departe, cu aspecte internaţionale, dar tema a doua e foarte complicată…

Gabriel Sârbu: Dar asta nu e de Cod roşu, e de verde, adică e de bine. Şi dacă îmi permiteţi un comentariu, în Codul fiscal o să găsiţi şi lucruri, hai să spunem de cod Roşu, adică lucruri care să genereze îngrijorare şi mă refer în special la zona contribuţiilor sociale unde conceptul plafonării a fost luat şi făcut harcea-parcea, deşi intenţia a fost bună, rezultatul dezastruos, dar sunt şi multe lucruri care, hai să spunem aşa, ne duc în zona de a face „iupi iupi”. Vă dau un exemplu, la reorganizările de companii româneşti, mereu aveam o problemă cu tratamentul TVA-ului în cazul divizărilor, adică nu era tot timpul.. noi încercam să-l facem divizare cu transfer de bussiness, nu de active, diferenţa fiind că la transferul de active trebuia sa colectezi, unul trebuia să colecteze şi celălalt să deducă TVA care trebuia efectv plătit, care punea probleme de finanţare a reorganizării ca unul avea drept de deducere da până primeşti TVA-ul înapoi mai trec câteva luni de zile. În noul Cod fiscal deja nu se mai pune problema de transfer de active sau transfer de bussiness, regimul este acelaşi, regimul care trebuie, adică fără plată TVA-ului, un fel de taxare inversa dacă vreţi, dar nu e taxare inversă e în afara sferei. E neutră, ceea ce este un lucru foarte bun. Şi nu e numai asta, sunt mai multe. Putem să enumerăm ca în Codul de procedură fiscală, lucrurile sunt, într-adevăr, în unele zone, de Cod roşu şi nu ai multe motive de bcuurie, dar în Codul Fiscal este un motiv de bucurie, adică de optimism, pentru că bucuroşi că plătim taxe nu o să fim niciodată. De optimism.

Andrei Săvescu: Înseamnă că, de fapt, cea de-a doua temă, care se referă al obligaţia organului fiscal de a lua în considerare propriile opinii emise anterior printr-un act administrativ sau opiniile instanţelor de judecată, tine mai degrabă de procedură decât de Codul fiscal, dar sunt foarte curios.

Alexandru Cristea: Cu siguranţă tine de procedură şi mă bucur că atingem şi partea asta de procedură care este foarte importantă şi era important modernizarea cadrului şi a raportului între contribuabili şi Fisc, în bună măsură s-au adus nişte lucruri noi, bune, de cod verde, cum spunea Gabriel, dar sunt şi anumite aspecte pe care e bine se le punctam pentru că, în practică, la momentul ăsta nimeni nu are practica aplicării noului Cod de procedură, dar poate genera chiar enormităţi aş spune şi ne putem opri pe unele dintre ele. Asta ca şi preambul, toată lumea – şi mă uit şi la tematicile conferinţelor în prezent – se opreşte la Codul Fiscal. Bineînţeles că sunt foarte multe schimbări care trebuiesc digerate şi acolo, acolo e un impact direct către contribuabil, de la macro la micro, de la scăderi de taxe până la chestiuni de detaliu, însă eu aş îndrăzni să spun că partea de procedură este fel de importantă sau poate mai importantă din perspectiva noului cadru.

Andrei Săvescu: Cum este luarea în considerare a opiniilor emise anterior, inclusiv în cadrul unui act administrativ fiscal, adică jurisprundenta rece, ca să spun aşa.

Alexandra Pătrașcu: Aş zice că este un motiv de cod verde introducerea acestei obligaţii a autorităţilor fiscale de a ţine cont de opiniile emise anterior cu privire la situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil. Cred că această modificare poate fi considerată că are un impact în planul securităţii juridice, care presupune că toţi contribuabilii ar trebui să-şi poată urmări şi înţelege sarcina fiscală şi incelasi timp, să anticipeze influența deciziilor de management asupra sarcinii fiscale pentru a-şi putea adapta în consecinţă conduita. Astfel, prin o nouă modificare, este aceea că autorităţile fiscale sunt obligate să ţină cont de o opinie emisă anterior şi în acest fel răspunsul la o singură solicitare a contribuabilului ar trebui să fie luat în considerare de organul fiscal şi, pe cale de consecinţă, ne aşteptam ca o decizie diferită să fie cel puţin mai rar întâlnită, sau în cazul în care se întâmplă, noul Cod spune că ar trebui să fie motivată de organul fiscal, deci organul fiscal este obligat să ţină cont de opiniile emise anterior, nu doar în activitatea de îndrumare şi asistență a contribuabililor, dar şi în cadrul administrativ. Spre exemplu, am întâlnit diverse situaţii în care, în cadrul unui control, activitatea unui contribuabil sau a regimului fiscal pe care îl aplica un contribuabil tranzacţiilor pe care le desfăşura a fost validat şi, ulterior, într-o perioadă următoare, organul fiscal a adoptat o soluţie diferită. În acelaşi timp, autorităţile fiscale sunt obligate să ţină cont şi de deciziile, de soluţiile adoptate de instante, deci în cadrul unor hotărâri judecătoreşti, şi această obligaţie este de natură să constituie o garanţie sau un plus în securitatea juridică sau dacă vreţi o garanţie a faptului că decizii diferite cu privire la aceleaşi tip de tranzacţii şi pentru acelaşi contribuabil să fie mai rar întâlnite şi, în cazul în care chiar se întâmplă aşa cum vă spuneam, organul fiscal este obligat să îşi motiveze decizia.

Andrei Săvescu: Da, dar asta mi se pare absolut spectaculoasă, chestiunea asta nouă ne aduce către un sistem englezesc de common low, de valorificare a precedentului, dar întrebarea mea este – e vorba de art. 6 din noul Cod de procedură fiscală – văd că această luare în considerare a opiniei scrise, a hotărârilor instanţei se referă doar la aprecierea pe care organul fiscal o face cu privire la relevanța stărilor de fapt fiscal, adică nu neapărat că da aceeaşi soluţie, ci se ia în considerare jurisprudenţa, precedentul, dacă vreţi, se ia în cosiderare precedentul şi, judiciar, doar în ceea ce priveşte aprecierea asupra stărilor de fapt, credeţi că în practică se va extinde sistemul precedentului şi cu privire la judecata asupra stărilor de fapt, adică în ce priveşte soluţiile ce vor fi luate sau se va mărgini doar la soluţiile cu privire la stările de fapt, adică în ce priveşte soluţiile care vor fi luate sau se vor margini strict la aprecierea cu privire la stările de fapt? Că văd textul, zice: „e îndreptăţit să aprecieze relevanța stărilor de fapt”, aşa în execitarea dreptului său de apreciere cu privire la relevanța stărilor de fapt se înţelege, se ia în considerare, deci e o sferă destul de limitată? Aceasta ar fi o întrebare pe care o am.

Gabriel Sârbu: Zi-mi tu, cel mai bun îl avem la SFIA cred, la soluţia fiscal individual anticipate, acolo spunea clar că dacă situaţia nu e aceeaşi sau nu se păstrează, nu mai este valabilă; prin urmare, de acest tertip se poate folosi şi în continuare că nu e aceeaşi situaţie că astăzi a plouat şi mâine a fost soare. Nu vreau să fiu cârcotaş, din punctul ăsta de vedere e un pas înainte, dar în practică cred că mai durează până o să înţeleagă autorităţile cum să aplice chestia asta.

Andrei Săvescu: Da, dar colega noastră a spus mai devreme – şi da, aşa scrie în text – zice că „dacă se abate de la jurisprudenţă”, – nu ştiu dacă asta există- organul are obligaţia să menţioneze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă, Nu ştiu dacă asta este ceva nou.

Gabriel Sârbu: Dacă îmi permiteţi, exact asta a spus şi colega noastră: trebuie să aprecieze şi să motivezi. Nu, nu a spus că jurisprudenţa sau opiniile nu au valoare de precedent ca în UK law. Asta cu aprecierea, va mai trece ceva apă pe Dâmbovița până când vom avea o apreciere unitară, dar mă rog să fim optimiști că până la urmă toți evoluăm. Evoluează și autoritățile statului și, dacă ne uităm la ANAF, nu este dintre cele mai involuate. Acum, în practică, evident că vor fi exagerări, vor fi inconsistențe. Ce este, însă, mai îngrijorător decât practica este că prin lege se dă apă la moară. Pe de o parte vorbim de stabilitate, predictibilitate, de legi clare, că nu este vina contribuabililor că au citit legea și au înțeles că trebuie să plătească o sumă și Fiscul citește aceeași lege și îi dă că trebuie să plătească altă sumă, evident mai mare. Noi am insistat și țin minte că prima dată când am inceput să vorbim despre subiectul asta, cred că primul care l-a adus de in dubio contra fiscum, pe care l-am văzut și pe lista cu subiectele de astăzi și este legat de subiectul pe care îl discutăm acum, este profesorul Bufan, care a adus și argumente. A fost preluat de câțiva pionieri mai bătăioși, printre care și subsemnatul. A fost refuzat, mai întâi, în 2011. Țin minte că atunci când au început discuțiile pentru rescrierea Codului fiscal și am pus problema introducerii în Codul de procedură fiscală la aceste discuții a in dubio contra fiscum, oamenii s-au uitat la mine în dungă, cei de la Ministerul de Finanțe ca și cum ar fi de domeniul viselor. Din fericire, a existat așa o schimbare de macaz în ultima perioadă și a fost introdus în Codul de procedură fiscală, la art. 13, interpretarea legii. Mai ținem minte că acest articol, în Codul vechi, avea un singur paragraf, parcă 11 era, „interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege”, ceea ce ținem minte din ceea ce am învățat și în școală că reflectă principiul conform căruia legea fiscală este de strictă interpretare, nu poți să adaugi, nu poți să faci paralele. În dreptul fiscal, interpretarea este nu numai în spiritul, dar mai ales în litera legii. La acest articol a fost introdus un paragraf care spune că dacă prevederile legii fiscale rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabililor, in dubio pro reo, in dubio contra fiscum, adică în raportul ăsta juridic de drept fiscal partea mai slabă trebuie protejată și partea mai slabă, evident, nu este statul. Dacă ar fi fost introdus la alin. (2) ar fi fost bine. A fost, însă, introdus la alin. (6). Asta înseamnă că mai sunt încă patru alineate înainte, din care unele sunt, hai să spunem așa, rezonabile. Dar haideți să vă citesc alin. (5), deci spune așa „conform regulilor, interpretarea trebuie să respecte voința legiuitorului”, asta este prima. „În cazul în care voința legiuitorului – spune la (2) – nu reiese clar, la stabilirea voinței legiuitorului se ține cont de scop”, în fine, este ok și asta. La alin. (5) spune că prevederile legislației fiscale se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Dacă ai titlul, impozit pe profit, efectul trebuie să fie acela să plătești impozit pe profit. Cât? Cât mai mult! Nu?! Și atunci cum să mai ajungă săracul inspector la vreo neclaritate, când lui îi este foarte clar, citind acest alineat, că legea trebuie interpretată în sensul în care tu plătești impozitul, ăla pe care consideră dânsul că trebuie să îl plătești. Ce este, însă, și mai scandalos, apropo de relația asta între Fisc și contribuabil, este mai încolo, la penalitatea de nedeclarare. Ați mai auzit de ea? Este nouă! Până acum plăteam dobânzi și penalități de întârziere, noi, că statul plătea doar dobânzile. Aceste dobânzi au fost reduse în noul Cod la 0,01%, foarte frumos. Penalitățile au fost păstrate la 0,02%. Să ne înțelegem, dacă noi nu ne plătim TVA-ul pe 25, așa cum l-am declarat, noi plătim 0,01 plus 0,02. Dacă statul nu îți dă înapoi TVA-ul în termenul prevăzut de lege, la rambursare se plătește doar 0,01, de trei ori mai puțin decât ai tu de dat. Păi și cum venim cu echilibrul asta și cu balanța? Dar au mai introdus încă una de 0,08, adică de 2,6 ori 0,01. Deci mai mult de două ori jumătate celelalte două cumulate, și anume penalitatea de nedeclarare, care, evident, se va aplica la toate sumele stabilite suplimentar la controale fiscale. Haideți să vă citesc când nu se aplică penalitatea asta. La alin. (7) ne spune că penalitatea de nedeclarare nu se aplică dacă obligațiile fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect de contribuabili și stabilite de organul de inspecție fiscală prin decizie de impunere, rezultă din aplicarea unor prevederi ale legislației fiscale de către contribuabil/plătitor, potrivit interpretării organului fiscal cuprinse în norme, instrucțiuni, circulare sau opinii comunicate contribuabililor/plătitorilor de către organul fiscal central. Hai să traducem chestia asta.

Andrei Săvescu: Stai puțin! Este de bine, nu-i așa?

Gabriel Biriș: Este de foarte rău pentru că anulează complet principiul in dubio contra fiscum! Mai mult decât atât, îți spune explicit în textul legii că tu, ca contribuabil, nu poți să ai încredere în nicio normă, opinie emisă de organul fiscal central. Pentru că dacă ție nu îți este clară legea și te-ai dus la organul fiscal central, la ANAF cu alte cuvinte, să ceri o interpretare, sau dacă ai citit normele de aplicare, – țineți minte recentul scandal cu retratările când ANAF-ul a considerat că normele adaugă la lege și s-au apăucat să trateze la profesii libere, deși în norme spunea că nu pot fi retratate din independent în dependent, la profesii libere și drepturi de autor; pentru dânșii asta a fost o normă pe care nu trebuia să o ia in calcul, pentru că nu era în Cod -. Deci, ce spune aici?! Dacă tu te-ai dus și ai obținut fie individual, fie te-ai bazat pe o normă sau o instrucțiune emisă de ANAF și ANAF-ul de mâine își schimbă interpretarea. ANAF-ul îți poate cere ție atât impozitul suplimentar cât și dobânzile și penalitățile de întârziere, dar nu poate să îți ceară penalitatea de nedeclarare. Păi și cum mai vorbim de echilibru? Cum mai vorbim de in dubio contra fiscum? Cum mai vorbim de credibilitate? Dacă tu scrii în lege că nu poți să pui bază pe ce spui tu, cred că deja ducem Codul de procedură fiscală în domeniul ridicolului și instituția în sine. Ce este chiar mai îngrijorător este faptul că nu este o scăpare. Acest articol a fost discutat, rediscutat, mi s-a spus că „Nu ai vrut in dubio contra fiscum?! Ia in dubio contra fiscum!” Mă opresc aici!

Andrei Săvescu: Mulțumesc! Interesant este că nu este numai penalitate de nedeclarare, și dacă declari incorect.

Gabriel Biriș: Păi asta este rolul Inspecției Fiscale. Declari incorect, ai considerat că ceva e neductibil, unii zic că e deductibil și îți stabilește diferența. Sunt multe alte probleme, de exemplu, acest 0,08% este uriaș.

Alexandru Cristea: Aș face o completare: cumulat cu celelalte două și neplafonat înseamnă 40% pe an.

Gabriel Biriș: Și neplafonat, 0,11

Alexandru Cristea: Deci ne întoarcem la vremurile de glorie, maxim nu s-a atins niciodată.

Gabriel Biriș: 0,1 a fost maxim, acum este 0,11.

Alexandru Cristea: Tot mecanismul acesta și, atunci când am fost implicați în discuții noi ne-am opus tocmai din lipsa unei predictibilități a aplicării și a unor mijloace de control normale, pentru că spiritul era, să spunem, corect pentru că statul voia să încurajeze și declararea corectă a taxelor și buna-credință în a declara. Problemele de practică vor fi acolo unde linia este atât de fină și ajungem la punctul pe care l-a citit Gabi mai devreme, în care chiar dacă ai o lege proastă, o opinie clară sau neclară, practic, nu te ajută la nimic, că vei fi în aceeași situație de plată a 40 % taxe pe an.

Gabriel Biriș: În 2 ani jumătate îți dublează suma.

Alexandru Cristea: A fost trecut cu vederea, mie mi se pare iarăși principial incorect ce se întâmplă, îți dă un discount de 25%, așa suna legea, deci se reduce cu 75%, în momentul în care plătești sau compensezi în urma deciziei de impunere, da? Asta ce înseamnă? Că, deși am această instituție, care funcționează de când lumea, a suspendării, eu dacă vreau să suspend plata taxei, pentru că cred că am dreptate și voi câștiga în contestație sau în Curte, dacă o fac și obțin suspendarea voi fi în situația de a plăti suma întreagă și atunci voi lua o decizie de business și poate deși mor cu dreptatea în mână o să plătesc mai repede ca să am o povară fiscală mai mică. Principial, nu este corect acest mecanism, noi l-am sesizat la momentul ăla.

Gabriel Biriș: Mai ales în contextul în care alte câteva cerințe care, în momentul în care am văzut se insistă pe această penalitate de nedeclarare am zis, ok, bine, dar măcar suspendați executarea deciziei de impunere până la obținerea unei decizii pe fond, măcar până acolo.

Alexandru Cristea: În mod automat, spui!

Gabriel Biriș: Nu, prin efectul legii, adică contești până când ai obținut, adică noi avem și situații în care răspunsul la contestație vine după ce i-ai dat în judecată să îi oblige să îți soluționeze contestația și ei fac și recurs, că vezi Doamne trebuie exercitate toate căile de atac. Avem situații în care, de-a dreptul perverse, în care emit decizia, au suspiciuni de evaziune, fac după emiterea deciziei, nu înainte, sesizare la organele de urmărire penală și, pe principiul că penalul ține în loc civilul, suspendă soluționarea contestației și procurorii nu au timp de toate prostiile astea și stai ani de zile și astepți cu contestația agațată, timp în care ei ce fac? Te execută silit și omoară business-urile. Asta este o practică ce trebuie să înceteze și acest Cod de procedură fiscală nu face decât să pună gaz pe foc. În momentul în care nu ai instrumente sau în momentul în care legiuitorul nu pleacă de la prezumția de bună-credință a contribuabilului, se nasc monștri, iar acest Cod de procedură fiscală este, prin astfel de exemple, un monstru. Din fericire au mai fost filtrate câteva exagerări, dar vedem că nu toate.

Alexandra Pătrașcu: Dacă îmi permiteți o completare. În situația despre care vorbeau colegii, în care, la cererea contribuabilului, se reduce penalitatea de nedeclarare cu 75%, avem situația în care, față de prezent, când avem penalități de întarziere și dobânzi care totalizează 0,05%, dacă se reduce penalitatea de nedeclarare și aceasta se aplică cu dobânzile, pentru că în Codul de procedură se menționează faptul că penalitatea de nedeclarare substituie penalitățile de întârziere, deci în această situație am ajunge să avem o reducere de 20% a accesoriilor datorate, deci pentru reducerea penalităților de nedeclarare la 75% căreia i se adaugă dobânzile diminuate cu un punct procentual ajungem la 0,04%, față de 0,05%, cum este în prezent.

Gabriel Biriș: Oricum, instrumentele pe care contribuabilul le are ca să suspende executarea unei decizii de impunere, inclusiv al acestor penalități, sunt destul de firave, pentru că instanța nu poate să judece fondul la cererea de suspendare a executării, noi trebuie să creăm un dubiu cu privire la legalitate și, de asemenea, să arătăm pericolul, sunt două cerințe care nu sunt întotdeauna ușor de îndeplinit, mai ales în ceea ce privește dubiul, pentru că dubiul nu se referă la argumente de drept fiscal, trebuie să te duci pe procedură, ori în condițiile în care astăzi foarte multe dintre deciziile de impunere emise de ANAF se referă la sancțiuni pentru fapta altora, acel TVA pe lanț, lucrurile devin extrem de periculoase și, cum spunea un prieten antreprenor, mare român, zice „Băi Gabi, păi astăzi relația cu statul este precum niște nisipuri mișcătoare, când te trezești pe nisipuri mișcătoare, ce faci? Primul lucru, dacă ai un pic de minte, nu te mai agiți, stai liniștit, nu mai faci nimic, în speranța că înainte să te scufunzi, vine cineva și te scoate, pentru că cu cât te agiți mai mult, cu atât te scufunzi mai repede.” Și atunci, dintr-odată, când s-a trecut de la discuția despre bani, la discuția despre ani, foarte mulți nu se mai agită și ne întrebăm de ce nu sunt investiții și de ce totul a devenit, așa, sub semnul întrebării.

Gabriel Sârbu: Știu că s-a pus problema creșterii responsabilității inspectorilor, vis-a-vis de actele pe care le fac și deciziile pe care le iau, pentru că se întâmplă destul de des, să nu spunem din rea-voință, ci din faptul că nu cunosc sau au o anumită prevedere, este interpretativă și nu sunt siguri, nu-și asumă responsabilitatea de a da crezare contribuabilului și spune că o să mergi tu în instanță. Și s-a cerut în discuțiile cu Ministerul, să crească un pic responsabilitatea în rândul inspectorilor de la ANAF și personală, bineînțeles că au spus că nu o să mai aplice nimeni legea dacă se aplică o asemenea formă.

Alexandru Cristea: În același registru aș mai face o completare la ceea ce a spus Gabriel, apropo de situațiile curente cu care ne lovim în practică și la care sperăm că noul Cod va reglementa sau va schimba într-un anumit fel raportul de forțe și de a pune egalitate între contribuabili și Fisc. Vorbea Gabriel mai devreme de situația în care ai o decizie de impunere, nu știu, dosarul este pe calea penală, tu ești absolut blocat ca și companie și ești executat în același timp, neavând mijloacele procedurale să te aperi. O situație la fel de des întâlnită și pe care colegii o știu foarte bine, este cea a măsurilor asiguratorii, în care nu te execută, dar înainte de finalizarea controlului, unde există anumite suspiciuni, se pleacă de cele mai multe ori fără nicio prezumție de bună-credintă a contribuabilului, ți-a pus măsuri asiguratorii ție, ca și companie, aici este iar o situație clasică în care pe fond nu ai niciun mijloc procedural să te aperi, între momentul instituirii măsurilor asiguratorii, care înseamnă blocat de conturi și o firmă, chiar vorbeam cu clienti, are un spectru mai mic sau mai mare de trai, poate să trăiască, nu știu, două săptămâni și maxim trei luni, antreprenorii chiar își pun problemele astea, timp în care tu nu ai niciun mijloc legitim. Ce s-a introdus nou, este un punct bun, dar care va fi destul de steril în practică, pentru că timpul alocat este destul de mare, limitează aceste măsuri asiguratorii la 6 luni. Deci dacă în 6 luni nu a venit controlul de fond și ți-a închis decizia de impunere, ei sunt obligați să îți ridice măsurile asiguratorii.Șase luni este foarte mult pentru o firmă și de aceea cred că masura asta, care este bună în esență, nu va produce efecte benefice pe termen scurt.

Gabriel Biriș: E o sămânță pentru că în felul ăsta se recunoaște o problemă. Astăzi chiar am luat prânzul cu un prieten bancher care îmi zicea, „Băi Gabi, noi avem o problemă în momentul de față cu finanțarea pentru capitalul de lucru, că avem linii de finanțare, avem cereri noi de linii de finanțare, sunt companii solvabile, sunt companii cu care avem un istoric bun, dar cum pot eu să îmi asum riscul fiscal dacă furnizorul furnizorului acestui client al meu a avut un comportament fiscal inadecvat și fiscul îmi blochează clientul și acesta nu mai poate să îmi plătească creditul?”

Andrei Săvescu: Da, asta e foarte interesant!

Gabril Biriș: Da? Ce facem? Că în momentul de față, nefiind una dintre cele mai mari bănci din sistem, dar fiind o bancă mare, am patru clienți mari care au problema asta, cu conturile blocate, noi am accelerat și noi creditele, omul ăla a intrat în insolvență. Oamenii au intrat în insolvență.Este un risc de business creat datorită interpretării – considerăm noi eronate – a unei decizii a Curții de Justiție Europene, care spunea că dreptul de deducere al TVA-ului nu poate fi refuzat decât atunci când contribuabilul știa sau ar fi putut ști că e parte dintr-un lanț de fraudă. Când judecătorii de la Curtea de Justiție Europeană au dat această decizie, eu nu mi-am închipuit că în mintea domniilor lor a fost că o autoritate fiscală poate să își devoreze, să-și atace contribuabilii onești, folosind acest ordin. Ai fi putut ști dacă îți controlai furnizorul. Pai eu fac inspecție fiscală? Eu pot să îl controlez pe ăla dacă și-a depus declarația? Eu pot să verific ce? Că d-aia ai facut tu, ANAF, Registrul contribuabililor inactivi, ca eu, contribuabil, să am un registru public, pe internet, pe care să îl verific dacă acel contribuabil este întregistrat ca fiind plătitor de TVA, este sau nu declarat inactiv. Dacă l-am verificat, dacă am toate documentele necesare a dovedi că operațiunea nu este fictivă, note de cântar, intrări, niruri, revânzarea bunurilor respective, ANAF-ul nu poate să îmi refuze acest drept. E, nu, la noi se duce, am văzut inclusiv măsuri asiguratorii introduse de Antifraudă, pe al patrulea lanț la comerțul cu cereale, unde avem multe revânzări până ajunge să fie exportată. Furnizorul furnizorului furnizorului furnizorului. Păi dacă, acum să ne gândim logic, dacă eu aș ști furnizor pe furnizorul furnizorului și aș avea un contact cu el ca să pot să îl verific, de ce aș mai plăti eu furnizorului meu un adaos comerical și nu m-aș duce direct la furnizorul furnizorului? N-aș mai plăti că vrem să facem profit, vrem să cumpărăm cât mai ieftin, să vindem cât mai scump. Asta înseamnă că interesul meu, ca și contribuabil onest, este să scurtez cât mai mult lanțul ca să fac profit cât mai mare. Dacă aș avea relația comercială, nu m-aș duce direct la furnizorul furnizorului? Bineînțeles. Păi și dacă nu mă pot duce, cum pot fi acuzat că nu l-am verificat furnizorul furnizorului? Bagi că nici pe furnizor nu pot să îl verifici. Există și alte decizii ale Curții de Justiție Europene, care limitează și clarifică această explicație și eu mă întreb ce o să facă statul român în momentul în care o să aibă câteva zeci de firme falimentate, care o să câștige în instanță și care o să facă evaluări la cât valora business-ul la momentul omorârii de ANAF și o să ceară despăgubiri, că o să fie astfel de cazuri.Cine o să plătească? Probabil că tot noi, contribuabilii. Este un moment periculos în ce privește relația dintre ANAF și contribuabili. ANAF-ul face ce trebuie, dar nu cum trebuie. Este evident că aveam nevoie de acțiuni de combatere a evaziunii.În 2009 când tot așa am început să vorbesc despre evaziune, ca amenințare la siguranța națională, s-au uitat unii la mine ca fiind lunatic. Vedem cât de mare a fost nenorocirea pe frauda de TVA, deci nu putem să condamnăm acțiunea ANAF-ului, dimpotrivă o salutăm, dar nu împotriva contribuabililor corecți. Într-un stat de drept, victimele colaterale nu sunt admise. Victima colaterală înseamnă abuz în serviciu și de aici cu toate consecințele. Se fragilizează inclusiv instituția ANAF. În momentul în care conducerea impune niște exagerări, inspectorii sunt între ciocan și nicovală, știu că nu au dreptate mulți dintre ei, că stăm de vorba cu mulți dintre ei, pe de altă parte, au niște ordine. Care e mai aproape? Ciocanul șefului, normal, nu nicovala cotribuabilului și atunci iau interpretarea pe care sunt împinși să o ia, emit decizia de impunere, știm, că i-a zis o echipa de inspecție unui client la mari contribuabili, „Știm, domnule, că ai dreptate, dar ce nu trebuie să lupți pentru ea?”. Avem inclusiv situații scandaloase, în care inspectorii spun, „Da, știm că aveți dreptate, dar ne-au spus șefii să facem așa” și clientul i-a întregistrat fără să ne spună și nouă.

Andrei Săvescu: Da, deci deja devine horror de cod roșu.

Gabriel Biriș: Da, aici aveți dreptate, e cod roșu. La Codul de procedură fiscală este cod roșu.

Andrei Săvescu: Apropo de procedură și că vorbeați mai devreme de hotărârile Curții Europene, următoare temă se referă la obligația organului fiscal de a ține cont de jurisprudența CJOE. Este o temă de discuție asta?

Gabriel Biriș: Este o temă de discuție. Din fericire, există în noile Coduri o prevedere expres care îi trimite, o să zicem că toată lumea știe că hotărârile Curții de Justiție Europene sunt obligatorii. Direcția Legislației Fiscală din Ministerul de Finanțe, a facut mai mult decât este obligată și a introdus de-a lungul timpului fie în norme, fie în Cod, a preluat din deciziile Curții de Justiție Europene tocmai ca să le dea mai multă greutate. De ce a fost nevoie de asta? Păi cred că acum câteva luni într-o decizie de soluționare a unei contestații la Galați, dacă nu mă înșel, organul de soluționare spune așa, „Aici suntem în România, deciziile Curții de Justiție nu prevalează Codului fiscal, noi așa înțelegem Codul fiscal, nu ne uităm la deciziile Curții Europene de Justiție”, care să înțelegem, sunt obligatorii, prin tratatul de aderare, sunt obligatorii pentru toate statele. Suntem la, totuși, 2007-2015, 8 ani de zile, ar fi trebuit să învețe lucrurile astea și cu toate astea, e o vorba: „e de râs dacă nu ar fi de plâns.” Mie nu mi se pare de râs ca un organ de soluționare a contestațiilor spune că noi suntem independenți, că pe teritoriul României nu se aplică deciziile Curții de Justiție Europene. Este mai degrabă de plâns. Iar dacă ai un astfel de organ, astfel de șef de soluționare și semnează o astfel de decizie de soluționare, ăla trebuie concediat pe loc.

Andrei Săvescu: Am înțeles, deci în practică este mai complicat decât am zice, că e foarte clar. Poate inspectorii locali sunt juristi, au cunostințe juridice.

Gabriel Biriș: A, nu, în niciun caz, sunt extrem de puțini juriști. Doar la Departamentul Juridic, cei care se duc în instanță. La soluționare contestații nu sunt decât o mică parte juriști, cred că cea mai mare parte au studii economice, ca de alfel și în profesia consultanțelor ficale, unde juriștii nu au ce căuta.

Andrei Săvescu: Nu?

Gabriel Biriș: Nu, pai ce, noi știm taxe?

Andrei Săvescu: Pai eu credeam că, nu știu, contabilii sunt niște juriști specializați.

Gabriel Biriș: Nu, nu, contabilii nu sunt juriști, așa cum nici noi nu suntem contabili, dar vorbim de drept fiscal, nu?

Andrei Săvescu: Da, da, da.

Gabriel Biriș: Nu, că în profesia consultanțelor fiscale în România iți este permis să intri doar dacă ai studii economice superioare și alte condiții, din punctul nostru de vedere, noi suntem avocați, suntem specializați unii mai mult, alții mai puțin pe drept fiscal. Conform statutului profesiei noastre, noi putem da consultații în orice disciplină de drept, iar dreptul fiscal este totuși…

Andrei Săvescu: Văd că avem, în sfarșit, o temă care sună bine. Adică nu sună roșu: extinderea sferei cheltuielilor considerate deductibile. Eu sunt foarte curios, asta e foarte pozitiv. Avem mai multe cheltuieli deductibile.

Gabriel Sârbu: Asta, în primul rând, se datorează regulii generale de deductibilitate, unde înainte se spunea că sunt cheltuieli deductibile doar cele obținute cu scopul unor venituri impozabile și se trezeau oamenii cu tot felul de situații în care erau cheltuieli pentru business, dar nu puteau fi deduse pentru că nu generau venituri și sunt o grămadă de exemple și acum s-a acceptat să se introducă în Cod ca deducerea să se acorde în funcție de intresul pentru business, și nu în scopul obținerii unor venituri impozabile.

Andrei Săvescu: Așa era mai demult. Nu era așa mai demult?

Gabriel Sârbu: Nu, nu, nu asta e o chestie nouă. Bine, noile principii au mers întotdeauna pe ideea, deși noi întotdeauna am susținut că nu are nicio legătură obținerea de venituri impozabile, pentru că sunt o grămadă de exemple unde cheltuielile nu sunt făcute pentru a obține venituri, ci pentru a duce activitatea mai departe.

Gabriel Biriș: De exemplu, o cheltuială făcută pentru a reduce o pierdere.

Gabriel Sârbu: Da, spre exemplu, consultanța și avocații.

Gabriel Biriș: Dar eu aș da alt exemplu mai extrem. Afli că vin inundațiile și ai un depozit într-o zonă inundabilă și angajezi niște firme de transport să îți ia marfa de acolo, e scop obținerea de venituri? E un exemplu extrem, în practică greu de întalnit, dar un inspector mai catolic decât Papa, la fel și consultanța, marketing-ul.

Gabriel Sârbu: Ideea de conservare a patrimoniului, în general, nu era acceptată ca și cheltuială deductibilă, deși și consultanța fiscală sau juridică asta face de cele mai multe ori. Da, asta a fost pentru voi.

Andrei Săvescu: Da, eu căutam pe cuvânt prin lege.

Gabriel Sârbu: Se merge mult mai mult pe principiul „ce e ia-o de bun augur”, dar să vedem cum se va aplica. S-a scos acea listă de tot felul de excepții și se merge pe principiu, cel puțin noi așa ne dorim să fie.

Andrei Săvescu: Da, dar uitați ce am găsit la 68, la venitul din activități independente, că asta ne privește, găsesc aceeași exprimare, diferențe între venitul brut și cheltuielile deductibile în scopul realizării de venituri, asta la noi a rămas pe vechi. Așa scrie la art. 68 alin. (1).

Gabriel Biriș: Da, a scăpat.

Andrei Săvescu: Da, deci la noi nu este în regulă, da. Bine, mă bucur să aud asta, e o veste bună. Și ultima subtemă, că oricum am depășit timpul de mult, modificări în planul penalităților și al termenelor. Cu penalitățile am auzit o discuție, că sunt mai mari, sunt mai mici? În general, penalitățile, în afară de adăugarea acelor penalități de nedeclarare.

Gabriel Biriș: Penalitatea de întârziere este mai mică, de nedeclarare tot mai mică.

Andrei Săvescu: S-a dat cu o mână și s-a luat cu două.

Gabriel Biriș: Termenele n-au fost scurtate, pe unele locuri au fost clarificate. S-a introdus aia cu 90 de zile la rambursarea de TVA, nu?

Gabriel Sârbu: Da.

Alexandru Cristea: La orice fel de cerere de restituire de taxă.

Gabriel Biriș: Da, deci nu mai avem 45 de zile la cele cu control ulterior, cu control anticipat, se face rambursarea într-o perioadă dublă de timp. Să se țină ei și de termenul ăsta că nu este o problema.

Gabriel Sârbu: Oricum suspendarea funcționează în continuare.

Gabriel Biriș: Și suspendarea sine die.

Gabriel Sârbu: Chiar dacă termenul s-a mărit, dacă avem suspendări, perioadele dintre suspendări nu se pun, așa că teoretic venim astăzi cu o cerere de informații și suspendăm a doua zi și așteptăm iarăși câteva luni până…

Gabriel Biriș: În practică, asta cu controlul pentru orice este paguboasă pentru toată lumea, e paguboasă inclusiv pentru Fisc. Erau exagerări de genul, acum nu, e drept nu le mai vedem, exagerări de genul face controlul încrucișat să vedem dacă factura aia de la Telekom a fost într-adevar înregistrată, dau un exemplu.

Gabriel Sârbu: Acum, cu facturile ar trebui să fie, au un sistem, un 394 ar trebui să se regăsească acolo.

Andrei Săvescu: Da, mulțumesc foarte mult. Din câte am înțeles eu, cu legile, cu Codul, este de bine, așa, în ce privește legile. Înțeleg că principala problemă este felul în care în practică, inspecția o face așa, se extinde controlul pe al patrulea furnizor, adică în realitate înteleg că problemele sunt mai cu seama practice și că noile reglementări, deși sunt în unele locuri mai avantajoase pentru contribuabili, totuși nu vor reuși să salveze contribuabilul de eventuala infamie a inspectorului fiscal. De fapt, înțeleg că problema este mai degrabă morală și de ordinul superiorului decât de ordin strict legislativ, pentru că dacă noi ne punem problema dacă se aplică deciziile CJUE, asta nu e o problemă de legislație, asta e o problemă de..Doamne, iartă-mă, suntem la Dezbateri juridice, nu? E o problemă morală, vreau să spun.

Gabriel Biriș: În mare parte, problemele sunt de aplicare a legii, dar, atunci când vorbim de Codul de procedură fiscală, sunt probleme și cu legea. Am citit mai devreme: cum să legiferezi, că nu poți să pui bază pe ce spune ANAF? La cererea ta sau pe normele emise de ANAF. Adică de mâine ANAF-ul își schimbă opinia și tu trebuie să te apuci să-ți calculezi din urmă impozite, diferențe, dobânzi, penalități, dar nu o plătești pe aia de nedeclarare. Despre ce vorbim?

Alexandru Cristea: Acum, bineînțeles că ne-am îndreptat asupra chestiilor negative și care pot determina abordări defavorabile, în practică. Codul nou, inclusiv Codul de procedură fiscală, aduce și o zonă de reglementări la chestiuni de detalii, poate și în zone inspecției fiscale se clarifică niște drepturi ale contribuabilului, dar problema cea mare – și aceste este rolul nostru: să încercăm să amendăm și să discutăm despre ele – sunt aceste chestiuni principiale – și mai sunt, nu le-am abordat pe toate, aș mai spune doar una, semnalată tot de la un client, din practică, pentru că, sincer, pe mine nu mă ducea capul în zona asta -. Apropo de secretul fiscal, se menționează acum că Fiscul poate devoala informații ori de câte ori sunt în categoria celor considerate publice. Vă citez: „ori de câte ori, prin acte administrative sau prin hotărâri judecătorești definitive, se constată încălcări ale obligațiilor prevăzute de legislația fiscală”, deci în momentul acela eu pot să fac, public, o decizie de impunere – așa se înțelege din textul legii – fiind mari probeleme generatoare, în practică, apropo de bancabilitatea clienților. Este de ajuns ca banca mea să știe că am un act administrativ fiscal pe care Fiscul l-a făcut public sau un alt partener de afaceri.

Gabriel Biriș: Dacă e o decizie definitivă, procesul fiind public, n-ar trebui să fie o problemă. Numai că apar tot felul de informații care nu țin de hotărârile judecătorești cât de decizii în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Într-adevăr, secretul fiscal, în contextul acesta, devine o problemă.

Gabriel Sârbu: Pe de altă parte, dacă vrem să ne referim la jurisprudență și la acte administrative, ar trebui să existe public aceste chestii. Acum, cum se poate în practică nu știu exact, nu sunt avocat.

Alexandru Cristea: În perspectivă juriprudențială, se pot publica spețele în sine, nu numele contribuabilului, nu asta ar fi problema.

Gabriel Sârbu: Exact asta ar fi o formă să le împace pe toate.

Gabriel Biriș: Abia aștept să văd cum vor evolua controalele indirecte, metodeele de control indirect. Acolo să vedeți probleme cu secretul fiscal, modul de aplicare a legii, de-abia aștept.

Alexandra Pătrașcu: Apropo de controale, încă o chestiune pozitivă este că s-a reglementat durata inspecției fiscale, este între 45 și 180 de zile, în funcție de categoria de contribuabili.

Andrei Săvescu: Cât era înainte? Adică era mai lungă, nu?

Alexandra Pătrașcu: 3 luni sau 6 luni. Ideea e că acum se menționează expres că în cazul în care, în dublul aceste perioade, nu se finalizează inspecția fiscală, atunci aceasta încetează fără a fi emis decizie de impunere și, practic, mai există doar posibilitatea de a relua inspecția fiscală, cadrul termenului de prescripție, cu aprobarea organului ierarhic superior. Vă pot că inclusiv din cadrul controalelor care sunt în desfășurare se anunță o diminuare a duratei inspecțiilor fiscale începând cu anul următor. Tot apropo de termene, au fost extinse termenul pentru depunerea contestației fiscale la 45 de zile, față de 30, și termenul pentru formularea punctului de la vedere, de la 3 zile, la 5 zile.

Andrei Săvescu: Am înțeles. E clar, deci sunt mai numeroare modificările legislative în favoarea contribuabilului și înțeleg – din ce disctuăm acum – că problema este cu felul în care se face în concret. E, totuși, o veste bună pentru noi, ca juriști.

Gabriel Sârbu: Ce ne-am dori noi este să și țină cont de contestații sau de puncte de vedere pentru că, cel puțin în ce mă privește, în experiența din ultimul timp, de cele mai multe ori, a fost doar o etapă care trebuia parcursă pentru a se merge în instanță, deci nu se punea, indiferent de ce argumente aduceam.

Gabriel Biriș: Sunt absolut de acord, în ceea ce privește punctele de vedere. Parțial în dezacord, în ceea ce privește contestația. Ave, în special la Direcția Generală Soluționare Contestații, din ce în ce mai multe soluții pozitive. E drept că cea mai mare parte a desființărilor parțiale sau totale sunt cu reverificare, dar organul de soluționare a contestațiilor spune exact ce trebuie să verifice și care trebuie să fie interpretarea, ceea ce – hai să închidem cu o notă optimistă – arată că se poate, și am obținut decizii chiar curajoase.

Andrei Săvescu: Asta sună foarte bine, că legea este luată în considerare este un lucru foarte pozitiv, asta încercăm să facem și noi la Dezbateri juridice, în fiecare săptămână, să întărim respectul de lege și să dăm valoare cât mai mare științei de carte, în detrimentul metodelor alternative negative de soluționare a disputelor. Vă mulțumesc foarte mult, stimați invitați! Vă mulțumim și dumneavoastră, stimați participanți la dezbatere, membri ai Clubului și nemembri și, nu în ultimul rând, dumneavoastră, stimați colegi care ne-ași urmărit din fața calculatoarelor, pentru că fără dumneavoastră JURIDICE.ro nu ar fi așa cum este! O seară bună vă dorim!