Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 79′

VIDEO integral, pentru membri: 79′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Andrei Săvescu: Bună seara stimaţi colegi, stimaţi membri ai Clubului şi stimaţi invitaţi! Astăzi avem la Dezbateri Juridice o temă foarte interesantă, chiar ciudată aş spune, în sensul că înainte să fie urmărită dezbaterea şi înainte ca publicul să ştie despre ea dacă o să fie plăcută sau nu, s-au strâns câteva sute, adică peste 200 de like-uri anticipat, credintându-ne pe o dezbatere interesantă. Asta se datorează în primul rând, după părerea mea, speakerilor care sunt foarte interesanţi şi cărora le mulţumim foarte mult că sunt astăzi alături de noi! Mai întâi aş vrea să mulţumesc doamnei profesor Lavinia Tec, de la Facultatea de Drept a Universităţii din Timişoara. Bună seara! Ne auziţi?

Lavinia Tec: Bună seara! Vă mulţumesc pentru invitaţie!

Andrei Săvescu: Domnului avocat Teodor Hnatec – Managing Associate la VILAU şi ASOCIAŢII, domnului avocat Alexandru Lefter – Partner la PACHIU& ASOCIAŢII.

Alexandru Lefter: Bună seara, vă mulţumesc pentru invitaţie! Îmi cer scuze pentru vocea uşor baritonală din seara asta.

Andrei Săvescu: Domnului avocat Cornel Popa – Partner la ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII, binecunoscut dumneavoastră.

Cornel Popa: Mulţumesc mult!

Andrei Săvescu: Şi nu în ultimul rând, domnului profesor Mihai Şandru care a acceptat invitaţia de a fi astăzi moderator al întâlnirii, dumnealui fiind autor cunoscut cu lucrări în această materie.

Mihai Şandru: O să încercăm, să vedem.

Andrei Săvescu: Tema este puţin ciudată. De fapt, am avut o ezitare în legătură cu denumirea. Noi având tendinţa să punem denumiri scurte, era gata să se cheme dezbaterea „Cât de incomod poate fi un minoritar?”, dar formularea ar fi fost echivocă. Oricum în dezbaterea de astăzi care sigur, teoretic va dura o oră, avem de dezbătut o chestie foarte delicată pentru că, în realitate, este greu să fii şi minoritar şi e greu să fii şi majoritar. Dacă eşti minoritar ai tendinţa să fii nervos probabil pentru că ai şi tu drepturi, eşti minoritar şi ai şi tu drepturi. Iar dacă eşti majoritar, de asemenea eşti supărat pentru că, fiind majoritar, ai vrea să faci tot ceea ce doreşti pentru că eşti majoritar. De aceea, deşi tema este foarte practică, prima subtemă a dezbaterii de astăzi se numeşte „Abuzul de minoritate: noțiune, premise, tipologii”. Presupunem că există abuz de minoritate, deşi nu ne-am dori, aşa încât o invit pe doamna profesor Lavinia Tec de la Timişoara să ne facă o scurtă introducere în temă.

Lavinia Tec: Abuzul de minoritate înseamnă că minoritarul este autorul abuzului, iar în abuzul de majoritate minoritarul este victima abuzului. Când putem să identificăm schema unui abuz de minoritate? Atunci când minoritarii deţin o minoritate de blocaj cu care împiedică o operaţiune esenţială, vitală pentru societate. [restrict]

Asta înseamnă că ar trebui să fie identificate două condiţii sau două premise, şi anume hotărârea AGA care ar trebui să fie adoptată, să se încadreze în hotărârile care vizează o modificare a societăţii esenţială, spre exemplu majorarea capitalului social sau fuziunea ori divizarea pentru că acolo minoritarul poate să fie incomod, prin participaţia pe care o deţine nu se poate forma hotărârea adunării generale şi a doua condiţie deja rezultă din prima, hotărârea care ar trebui să se adopte să fie esenţială sau vitală pentru societate. Şi atunci, ca şi tipologii ale abuzului de minoritate am putea identifica trei, şi anume neparticiparea sau absenţa de la vot, abstenţiunea adică particip, dar mă abţin de la vot, sau votul negativ ori votul împotrivă.

Andrei Săvescu: Da, eu cred că există o infinitate de varietăţi de abuz de minoritate pentru că oamenii au o fantezie nemărginită şi pot să facă tot felul de abuzuri care nu sunt neapărat strict legate de minoritate. Apropo, ca o mică paranteză, minoritarul da, poate să fie abuziv, dar majoritarul în afară de chestiunile fiscale, adică de faptul că îşi pune firma pe minus, poate să fie abuziv? Sau abuzul nu poate veni, adică e o tautologie, majoritarul e abuziv, adică face ceea ce doreşte.

Lavinia Tec: Atunci când îşi exercită drepturile în contradicţie cu interesul societăţii, şi atunci vorbim de un conflict pe verticală. Putem să avem şi un conflict pe orizontală atunci când, exercitându-şi drepturile în societate, aduce atingere drepturilor celorlalţi asociaţi, respectiv asociaţilor minoritari. Deci putem să identificăm şi abuzul de majoritate.

Mihai Şandru: Abuzul e legat, mai degrabă, de o chestiune care acum este dintr-o limbă moartă, din limba latină, affectio societatis, şi affectio societatis ăsta, în general afaceriştii fie ei că sunt asociaţi, acţionari minoritari, majoritari nu stau să îl cunoască, nu se interesează de doctrină şi eventual de Legea nr. 31 care ar putea să scrie despre affectio societatis, dar ei ar trebui să se gândească în momentul în care constituie societatea sau în momentul în care vin într-o societate printr-o cesiune de părţi sociale sau de acţiuni, să se gândească că ei sunt acolo împreună cu alţii. Problema este că de la un moment dat încolo apare o mică schizofrenie, schizoidie şi nu îi mai interesează, şi nu neapărat exercitarea drepturilor cu rea-credinţă, dar exercitarea drepturilor contra drepturilor de fapt, dă sens noţiunii de abuz. Nu mai contează că eşti majoritar sau minoritar, ideea este că abuzezi de ceea ce ar trebui să fie un drept şi nu mai este un drept, este un argument pentru tine, indiferent ce ajungi să faci cu el, că uneori minoritarii, asociaţii sau acţionarii minoritari exercită un drept fără consecinţe patrimoniale, doar ca să dovedească că sunt acolo şi ei şi în consecinţă trebuie într-un fel băgaţi în seamă. Deci sunt şi cauze psihologice ale abuzului de minoritate, nu doar patrimoniale.

Alexandru Lefter: Aş dori să evoc o posibilă cauză atât a abuzului de minoritate, cât şi a celui de majoritate, la urma urmei societatea fie atunci când s-a constituit, fie atunci când asociaţii sau acţionarii au intrat ulterior prin achiziţie de părţi sociale sau acţiuni ar fi trebuit, totuşi, să participe la un proces de negociere, la urma urmei un contract de societate în care trebuie menţinut un echilibru. Affectio societatis, interesul social e unic, dar se compune din mai multe interese, din cele ale celor care compun societatea, nu? Şi atunci poate fi şi un joc de negociere, de putere, în sensul că de cele mai multe ori asociatul minoritar e agasant. Poate, într-adevăr, să blocheze anumite decizii esenţiale, dar de cele mai multe ori este agasant în speranţa de a obţine mai mult şi cred că noţiunea de „abuz” trebuie să fie nuanţată din mai multe puncte de vedere, nu doar atunci când e o chestie vitală pentru societate, de exemplu, cum a spus doamna profesoară, majorările de capital social în lipsa căreia consecinţele ar putea fi, să zicem, dezastruoase.

Cornel Popa: Doar câteva cuvinte, sunt situaţii care, în practică, deşi ar putea să pară similare, ele s-ar putea să nu fie, s-a discutat de exemplu de majorările de capital social. Chiar şi în această materie s-a făcut o distincţie între majorările de capital social care sunt necesare pentru a asigura supravieţuirea societăţii şi aici chiar există o anumită practică judiciară, o speţă relativ celebră în domeniu care a tot fost comentată de diverşi doctrinari în care se punea problema unei majorări de capital în contextul aplicării art. 153 din Legea societăţilor comerciale, acel text care ameninţă cumva societatea care suferă pierderi care depăşesc, care fac ca activul ei net să fie sub jumătate din capitalul social, ameninţă societatea respectivă cu dizolvarea dacă nu se iau anumite măsuri printre care una dintre ele poate fi şi majorarea capitalului şi în acea speţă despre care vorbesc, şi probabil că este cunoscută mai multor dintre cei care mă aud în momentul ăsta, dacă nu chiar majorităţii dintre ei, acţionarul minoritar se opunea majorării de capital, deşi aceasta, după cum spuneam, era absolut necesară pentru a asigura evitarea aplicării sancţiunii dizolvării societăţii. Există, însă, majorări de capital care se fac nu pentru că e undeva o Sabie a lui Damocles care atârnă din tavan şi riscă să pice şi să decapiteze pe cineva, ci pentru că se doreşte, chiar pot fi obiective foarte onorabile, îmbunătăţirea activităţii societăţii, asigurarea de capitaluri superioare, şi aşa mai departe, dar care, şi aici am putea să ajungem uşor în zona abuzului de majoritate, care majorări de capital social dacă sunt făcute fără ca acţionarul minoritar să aibă posibilitatea nu din punct de vedere juridic, ci din punct de vedere economic, posibilitatea şi dorinţa de a subscrie la majorarea de capital, sigur el are teoretic un drept de preferinţă, dar dacă acţionarul majoritar iniţiază o procedură de majorare a capitalului social ştiind cumva că acţionarul minoritar nu are nici dorinţă, nici putinţă de a subscrie la majorarea de capital, în cazul acela s-a comentat, la ştiinţa mea, cel puţin, că ieşim cumva din sfera unui posibil abuz de minoritate şi ne aflăm într-o situaţie în care un eventual refuz din partea acţionarului minoritar de a aproba o majorare de capital, nu doar de a subscrie, şi însăşi de a aproba majorarea de capital, ar putea să fie justificată. Deci, practic, ceea ce putem trage ca şi concluzie din ceea ce spuneam mai devreme este că, sigur, până la urmă, situaţia de fapt este cea care contează, până la urmă exercitarea abuzivă sau neabuzivă a unui drept rezultă până la urmă nu dintr-o calificare a unui principiu a atitudinii împricinatului, ca să zicem aşa, ci de fiecare dată va trebui să ne uităm la circumstanţele concrete ale speţei pentru a vedea dacă în funcţie de acestea se poate reţine sau nu o exercitare abuzivă a drepturilor acţionarului.

Mihai Şandru: Consecinţa fiind faptul că, de fapt, acţionarii sau asociaţii trebuie să ajungă până la urmă în faţa justiţiei pentru că altfel ei degeaba ar putea purta discuţii la nesfârşit, dar ies din termenele de prescripţie care oricum sunt scurte pentru majoritatea chestiunilor din Legea nr. 31. Acum să îi întrebăm pe domnii avocaţi dacă au avut în practică şi dacă există o tipologie până la urmă, putem să stabilim tipologii pentru, să spunem ce anume este abuz de minoritate sau până la urmă toată nr. Legea 31 poate să fie abuzată de asociaţii care sunt cu mai puţine acţiuni şi care nu au putere?

Lavinia Tec: Aş vrea să pun şi eu o întrebare. Cum am putea să ajungem în instanţă cu un abuz de minoritate dacă nu s-a adoptat hotărârea adunării generale astfel încât instanţa să o tranşeze?

Teodor Hnatec: Bun, dacă vorbim de abuz de drept atunci vorbim de drept. Legea societăţilor comerciale cunoaşte o serie de drepturi de care beneficiază acţionarii deopotrivă majoritari şi minoritari. Avem dreptul de a obţine anumite situaţii financiare, dreptul de a introduce noi puncte pe ordinea de zi, dreptul de a formula o acţiune în angajarea răspunderii patrimoniale a celor care se fac vinovaţi de o gestiune frauduloasă. Desigur, exercitarea acestor drepturi nu poate fi considerată de la bun început ca un abuz de drept pentru că este, până la urmă, o exercitare legitimă a unor drepturi conferite de către Legea societăţilor comerciale. Începând cu 2006 avem un articol, 136, indice 1, care instituie 2 criterii: drepturile societale trebuiesc exercitate cu bună-credinţă şi ele trebuie să fie exercitate nu contra intereselor societăţii în general şi a celorlalţi asociaţi. Acum dacă vorbim de bună-credinţă avem temeiuri de drept şi în alte acte normative. Avem art. 57 din Constituţia României, 14 din noul Cod civil şi 12 din noul Cod de procedură civilă, aşadar, pentru a determina dacă suntem în prezenţa unui abuz de minoritate trebuie să vedem, în primul rând, dacă acele drepturi au fost exercitate cu bună-credinţă, astfel cum este această instituţie definită de actele conexe, şi, în al doilea rând, să vedem dacă exercitarea dreptului respectiv a fost cu respectarea intereselor societăţii, sau dimpotrivă, în contra. În acel caz de majorare de capital social s-a reţinut, dacă nu mă înşel, faptul că interesele societăţii nu au fost respectate şi atunci suntem în prezenţa unui abuz de minoritate.

Andrei Săvescu: Poate minoritarul nu că n-are un drept pe care îl exercita abuziv, poate el are o simplă facultate, el poate să nu se prezinte, poate să plece, poate se duce în Brazilia, eu ştiu, nu îşi exercită niciun drept în mod abuziv şi e greu să afirmi că are dreptul majoritarul să pretindă să fie prezent, că nu are dreptul să îi ceară asta. Astea sunt argumente într-un proces, dar care e calea procesuală pentru a încerca să hotărască judecătorul?

Teodor Hnatec: A existat o speţă, discutabilă ce-i drept, în care societatea reclamantă a solicitat constatarea abuzului de minoritate şi obligarea acţionarului minoritar să îl înceteze și să voteze în conformitate cu interesele generale ale societăţii. Tribunalul Dâmboviţa, căci aceasta a fost prima instanţă care a soluţionat, a constatat abuzul în minoritate, şi anume că exercitarea drepturilor se face în contra intereselor societăţii, nerespectându-se aşadar art. 136, indice 1, şi a obligat acţionarul minoritar să acţioneze conform intereselor societăţii. Apelul formulat a fost respins, după cum a fost respins şi recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Soluţia este discutabilă pentru că trebuie avut în vedere contextul fiecărei spețe în parte. Nu este o soluţie să-i spui acţionarului minoritar „Trebuie să încetezi abuzul de minoritate pentru că se are în vedere o situaţie absolut particulară”. Dacă interpretăm astfel, se ajunge la o situaţie în care restricţionăm drepturile de vot şi dreptul de a participa la viaţa societară a acţionarului respectiv. Dar da, se pot închipui anumite acţiuni, prin care abuzul de minoritate să fie constatat şi să fie tranşat într-un fel sau altul.

Lavinia Tec: Este până la urmă un fel de acţiune în răspundere pentru exercitarea abuzivă a drepturilor în societate, dar cred că instanţa nu ar putea să spună sau să dicteze asociatului cum ar trebui să voteze. Ar fi o emisiune cred că nepermisă în viaţa societăţii şi în drepturile asociatului până la urmă. Nu credeţi?

Alexandru Lefter: Va fi un control, o ingerență, în ceea ce asociatul consideră oportun pentru drepturile lui personale și, de ce nu, în direcţia în care se îndreaptă acea societate. E criticabilă o astfel de soluţie, într-adevăr, dar la urma urmei este şi eficientă pentru că repetarea unei AGA în aceleaşi condiţii, un caz des văzut în practică, nu duce la o soluţionare fericită a vieţii respectivei societăţi.

Andrei Săvescu: Să înţeleg că toţi invitaţii – bine, nu au luat cuvântul toţi -, dar se conturează opinia că, în realitate minoritarul, poate să spargă sticlă, instanţă nu o poate face la loc, poate să îi ceară dăune că de ce a spart sticlă. Dar sticlă se sparge, nu, instanţă nu poate stăvili asta, asta este concluzia care se degajă? Că, de fapt, nu avem ce să facem, adică ajungem repede la soluţia să vedem cât de incomod este un minoritar. Foarte incomod, extrem de incomod. O să plătească dacă o să fie solvabil, bineînţeles, după ce i se angajează răspunderea. Dacă i se angajează.

Lavinia Tec: Este cumva un dezechilibru al armelor procesuale pentru că minoritarul poate să atace hotărârea AGA cu acţiune în nulitatea în cazul unui abuz de majoritate, dar în cazul unui abuz de minoritate, majoritarul nu poate să apeleze la această soluţie. Şi atunci, a priori, trebuie găsită soluţia. Acea acţiune în răspundere, nu cred că avem jurisprudenţă pe Ordonanţa Președinţială, în cazul unei măsuri urgente spre exemplu, neprejudecarea fondului, n-am întâlnit practică judiciară la noi, însă în legislaţia altor state există proceduri sumare şi urgente special prevăzute pentru a rezolva aceste situaţii de impas între minoritari şi ceilalţi acţionari.

Cornel Popa: Aş vrea să aduc în discuţie două idei, dacă se poate, vis-a-vis de această chestiune, nu suntem singurii care ne punem problema, problema a apărut şi în Franţa acum ceva vreme, şi într-un contex legislativ relativ similar cu cel al nostru, spuneam mai devreme de acel text din Legea cocietăţilor comerciale care ne poate duce în direcţia dizolvării societăţii comerciale, îi spun societate comercială, deşi termenul nu mai e strictamente corect în momentul acesta, dar lăsăm deoparte problema terminologică. În Franţa există, aşa cum spuneam, un text similar celui pe care l-am evocat mai devreme şi la fel şi ei s-au confruntat cu ceva ani înaintea noastră cu aceeaşi problemă şi acolo răspunsul a fost chiar în lipsa unui text legat care să abiliteze judecătorul să procedeze în acel fel, ceea ce s-a făcut în acel context a fost să se numească un fel de mandatar ad-hoc care să fie împuternicit să ia parte la Adunarea Generală unde se dezbate problema majorării de capital şi să voteze în numele său în locul acţionarului minoritar în aşa fel încât să se permită supravieţuirea societăţii. Asta e soluţia de acolo. La noi nu există text, noi suntem foarte ataşaţi de texte, spuneam nu există nici în Franţa din câte am înţeles dar, dânşii au fost ceva mai inovativi şi mai dispuşi să-şi asume anumite riscuri, chiar în lipsa unei soluţii legale exprese. A doua idee pe care voiam să o evoc, aş vrea să fac o paralelă cu un text legal care e la noi în Codul civil actual, nu e direct aplicabil situaţiei noastre, dar, cumva are, cel puţin la prima vedere, s-ar putea susţine că are o raţiune oarecum comună cu situaţia în care ne aflăm noi. Este vorba de art. 641, alin. (3), din Codul civil, care, în contextul coproprietații dispune ca un coproprietar sau coproprietari interesaţi pot cere instanţei să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului. Iată, este un text care, sigur, urmează să fie interpretat de către practică şi de către doctrină, dar e un text care permite cumva instanţei să facă un pas în situaţia în care ne aflăm în ipoteza coproprietații. S-ar pune problema de a realiza un act de administrare care este esenţial indispensabil, după cum spune legea, pentru menţinerea utilităţii sau valorii bunului. Acum nu vreau să spun că acest text este neapărat cel mai clar, sau el ar putea să fie extins din punct de vedere al aplicării şi în materia societăţilor, dar ar putea să fie un punct de inspiraţie, dacă nu, de lege lata, poate, cine ştie, de lege ferenda, pentru că este un text care permite instanţei să vină şi să suplinească cumva aportul titularului unui drept care se opune în mod abuziv la realizarea anumitor acte.

Mihai Șandru: Consideraţi cumva, vreeunul dintre dumneavoastră, în practică, că aţi putea să susţineţi în fața unei instanțe că pe criterii de oportunitate s-ar putea face o expertiză care să salveze afdectio societatis şi, prin aceasta, chiar societatea, şi în urma expertizei să fie comandată o anumită acţiune în cazul societăţii respective, adică o acţiune sau o inacţiune din partea unui asociat sau acţionar minoritar? E plauzibilă o asemenea interpretare?

Andrei Săvescu: Adică o expertiză psihologică practic?

Mihai Șandru: Nu, una nu ştiu de care, financiare, să vadă deznodământul economic al situaţiei.

Alexandru Lefter: Eu am o precizare, cred că atunci când ajungem în faţa instanţei de judecată e prea târziu să salvăm affectio societatis care este o intenţie comună de a întreprinde o activitate împreună.

Mihai Șandru: Păi din 7 asociaţi o să rămână 6 şi tot e o affectio societatis.

Alexandru Lefter: Deja vorbim de o retragere, de o neparticipare din partea împricinatului, cum s-a spus, la viitorul affectio societatis. Dacă din punctul de vedere a unui soluţii tehnice cred că s-ar putea susţine în faţa unei instante necesitatea, evidenţa unei anumite decizii pentru salvarea intereselor sociale, nu cred că putem vorbi de o prezervare sau de o reconstruire pe cale judiciară a affectio sociatatis.

Lavinia Tec: Dar atunci când exercită abuziv sau nu se prezintă în AGA, cred că deja acel acţionar său asociat denotă faptul că nu mai are el intenţia de a colabora şi atunci ar trebui sancţionat el.

Andrei Săvescu: Dar poate e răcit, poate e bolnav.

Lavinia Tec: Atunci am putea să mergem, atunci când vom discuta despre remedii, că în cadrul conflictelor sau în cadrul intrării într-o societate trebuie să îţi asumi riscul unor conflicte viitoare şi că ar trebui, de la început, în actul constitutiv să stipulezi anumite clauze de blocaj, de impas, ş.a.m.d. â, dar probabil vom începe să discutăm atunci când vom antama această problemă.

Andrei Săvescu: Deci ajungem la pacte societare.

Lavinia Tec: Exact. Pentru că dacă constatăm ca şi procedura judiciară, avem o dificultate, pentru că legea nu ne dă o acţiune clară, precisă, specială pentru această situaţie de impas provocată de un abuz de minoritate atunci înseamnă că în lipsa unor soluţii legale sau judiciare trebuie să ni le imaginăm pe cele contractuale. La început, la intrarea în societate sau în momentul în care se constituie societatea, trebuie să ne gândim dacă vom pune astfel de clauze sau nu. Şi ce clauze ar trebui să avem pentru blocaj şi deblocaj. Şi care ar fi forţa juridică a acestora, ce s-ar întâmpla în cazul neexecutării sau nerespectării acestor clauze, cam astea sunt problemele, în cazul în care discutăm despre remedii contractuale, la incomoditatea unui acţionar minoritar.

Teodor Hnatec: Bun, o scurtă intervenţie, o astfel de acţiune judiciară este greu de conceput, de gândit în contextul legislativ actual, de ce? Pentru că dacă vorbim de intervenţia instanţei de judecată, aceasta este cumva cantonată pe control de legalitate, şi nu oportunitate. Instanţele de judecată nu se pot substitui voinţelor asociaţilor pentru a dicta într-un anume fel, deşi poate ar trebui să facă acest lucru, să nu uităm totuşi că există anumite texte, în Legea societăţilor comerciale, care permit instanţelor de judecată să se substituie voinţei asociaţilor sau acţionarului să dispună într-un fel anume. Ne referim în situaţia, de exemplu, art. 119, dacă nu mă înșală memoria, „se poate cere introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi şi convocarea unei adunări”, iar în ipoteza în care Consiliul de administraţie sau Directoratul refuză să facă acest lucru, atunci acţionarul care are cel puţin 5% din capitalul social se poate adresa instanţei de judecată care poate dispune anumite măsuri. În egală măsură, dacă vorbim de excludere sau de retragere asociat, instanţă de judecată investită fiind cu o astfel de acţiune, la sfârşitul acesteia va dispune şi cu privire la dispunerea capitalului social. Deci ar trebui cumva abandonată gândirea aceasta în sensul în care instanţă de judecată nu se poate substitui voinţei asociaţilor, e adevărat, cu criterii bine definite şi cu prudenţă. Însă ar ar putea fi închipuită o intervenţie mai mare a instanţelor de judecată în acest sens.

Mihai Șandru: Între asociații, asta e ca și la clauza compromisorie în arbitraj. Doar dacă s-au gândit înainte, că după aceea e prea târziu. Practica colegilor noștri o să ne arate și această chestiune, majoritatea actelor constitutive din România nu se gândesc în niciun fel la soluții de orice fel de înțelegere între asociații, majoritatea actelor sunt tipizate sau netipizate, în sensul de calapod obișnuit, nu fac presupuneri. Și mai e o chestiune, viața bate filmul și nu știi ce apare și chiar dacă prevezi ceva și acea prevedere, și acea clauză este și ea interpretabilă, la randul ei, și atunci deznodământul mie mi se pare că e tot pe undeva pe acolo, ori o executare silită a unei eventuale înțelegeri, o să discutăm dacă și în ce condiții s-ar putea face, ori în fața instanței de judecată.

Alexandru Lefter: Bun, într-adevăr, cred că în vasta majoritatea cazurilor, actele constitutive sunt într-adevar niște tipizate, însă sunt multe situații și aici mă refer în principal la SRL-uri, unde asociații au diverse sisteme de prevenire a situațiilor de impas, de deadlock, cum se spune, mă refer la clauzele de inspirație anglo- saxone sau mecanisme de buy me, buy you, cum am văzut în multe contracte. Problema se pune cum pot fi aceste clauze executate dacă nici măcar atunci când o astfel de procedură este instituită, acționarii, asociații în cazul de față, nu dau curs. În cele din urmă, tot în fața unei instanțe de judecată se va ajunge, care, judecând de la caz la caz, va pronunța o soluție, ce se va întâmpla, dar acesta este un aspect contractual, iar cred că daunele sunt pe primul loc aici.

Andrei Săvescu: Da, bine, mie mi se pare că discuțiile de până acum nici nu se referă la asociatul sau acționarul minoritar, se referă deopotrivă și la abuzul de echitate, de egalitate, că sunt valabile și pentru când sunt 50-50 și când majoritarul nu convoacă AGA sau nu face ceea ce ar trebui să facă, adică soluția cu curatorul mi se pare foarte civilizată și chiar și art. 641, prin analogie, poate fi invocat și de către un minoritar, nu numai de către un majoritar. Deci, până acum, am ajuns la ideea că o soluție judiciară ar fi pe aceste două chestiuni, plus 119, care și acela poate fi aplicat prin analogie și probabil se susține, adică dacă se merge în instanță cu aceste trei chestiuni se poate găsi un judecător rezonabil care înțelege problemele cu care se confruntă societatea și oamenii de acolo. Și am ajuns la pactele societare, pactele societare care sunt un ceva foarte vesel, noi am trecut, am sărit peste tema 2. Tema 2 era referitoare la asociatul minoritar care blochează cesiunea părților sociale, pentru că legea să nu permită pacte societare. Adică se poate? V-ați confruntat, în experiența dumneavoastră, cu încercări de a formula niște pacte societare sau niște pacte societare, fie acte separate, fie prinse în actul constitutiv, niște clauze care să încerce să înfrângă poate rigiditatea legii, pentru că uneori legea însăși lasă intenționat, se pare, pe minoritar să aibă poziție foarte puternică.

Teodor Hnatec: Ne-am cam întâlnit așa de-a lungul timpului cu situații, unele nu neaparat juridice, mă rog, care țin de zona medicală, în fine, asta este, problema este că dacă ajungem în zona asta psihologică sau psihiatrică sau mai știu eu ce noțiune de acest gen, indiferent ceea ce faci din punct de vedere juridic și indiferent de cât de elaborată și întemeiată pe doctrina franceză și română, eventual și interbelică, soluția pe care o dai nu va funcționa. Acum, sigur, pentru cine urmărește să transfere mai ușor participanților la o societate comercială, de regulă raspunsul nu este neapărat constituirea unui SRL, ci constituirea unui SA, deci o structură a investiției, din start, într-o formă mai flexibilă și care presupune, totuși, ca oamenii care intră în acest business împreună să facă o opțiune, ce e mai important pentru el, e mai important elementul capital sau pentru elementul personal și în cazul acesta cam toate regulile complicate de la SRL-uri, cu privire la luarea deciziilor, cu dubla majoritate, cu anumite majorități special prevăzute de Legea nr. 31, anumite reguli mai puțin flexibile cu privire la administrarea societății. Deci pentru cine urmărește flexibilitate, practic, acesta ar fi primul sfat, să meargă mai degrabă în direcția constituirii unei societăți pe acțiuni sau, eventual, să modifice, așa cum am recomandat în repetate rânduri, eventual să modifice forma societară din SRL în SA. Acum, în momentul în care aude instanța de judecată, trebuie să recunosc că eu, personal, am așa o strângere de inima pentru că dacă lucrurile în materia asta ajung în fața instanței de judecată, de regula ele au ajuns într-un punct în care parțile n-ar trebui să fie. Cine vrea să facă realmente un business și să facă bani, nu ține neaparat, poate e dureros pentru unii din colegii avocați, dar nu e o fericire pentru ei să ajungă în fața instanței de judecată. De aceea noi, personal, încercăm să găsim soluții chiar și în situația în care lucrurile par destul de compromise, să promovăm o înțelegere amiabilă între părți. Acum, sigur că un pact societar bine scris te poate ajuta la început, te poate ajuta și din perspectiva prevenirii unui litigiu, pentru că oamenii în momentul în care sunt tentați de un anumit comportament mai extremist, s-ar putea să se uite în pactul societar și să vadă, bun, dacă fac asta s-ar putea să am o clauză de buy you-buy me, așa cum spunea colegul meu mai devreme, și mă expun unei proceduri care ar putea să meargă cumva spre eliminarea mea din societate, evit în mod special cuvântul „excludere”, printr-un mecanism de cesiune care este prevăzut prin pactul societar. Sigur, acum se poate discuta care este natura juridică a unei clauze prin care printr-un pact societar eu promit fie cumpărarea, fie vânzarea de acțiuni societare în momentul în care intervin anumite evenimente, să zicem niște neînțelegeri între asociații, imposibilitatea de a lua anumite decizii. E o opțiune de vânzare, e o promisiune de vânzare, o fi altceva? Sunt lucruri care, în practică, experiența mea se reflectă destul de puțin asupra lor, de foarte multe ori se preiau așa niște texte, bine scrise, dar de niște avocați de drept anglo-saxon, și se încearcă adaptarea, eventual cu efort minim, în dreptul românesc. Câteodată merge, câteodată nu, și iarăși am avut ocazia de a participa la dispute, ca să zicem, întâmplarea face că eram în fața arbitrajului, dar am avut ocazia de a participa la rezolvarea unor dispute care se legau de însăși calificarea clauzelor aceastea care permiteau, să zicem rezolvarea unor neînțelegeri, nici acestea nu erau clare. Sigur, până la urmă s-a ajuns, în funcție de spețele concrete, s-a ajuns la o soluție sau la alta, dar nu pot să demonstreze, iată că nu pot să fiu sigur și să obțin un rezultat cert, nici măcar atunci când îmi propun să fac lucrul acesta, pentru că respectarea unui contract, îndeplinirea prevederilor contractului țin într-o bună măsură de un minim de bună-credință din partea fiecăreia dintre părți.

Andrei Săvescu: Da, înțeleg că acționarul sau asociatul minoritar, în realitate, poate fi extrem de incomod, mai incomod decât m-aș fi gândit, sincer să fiu, dar apropo de pactele societare, mă întreb, adică îmi imaginez că este și greu să faci un pact societar, când faci o firmă oamenii au tendința să-și arate unul altuia credință, să spunem facem jumi-juma, jumi-juma e rețeta sigură, că moare firma când vrea, este ca un fel de căsătorie, practic, dar mă întreb dacă ei fac pacte societare. Pentru că dacă faci pacte societare înseamnă că prevezi că o să te cerți și cine o să câștige cearta. Sunt utilizate în practică aceste pacte societare? Adică ele reflectă realmente colaborarea între asociați sau, mai degrabă, sunt utilizate de către asociați ca să eludeze dispozițiile legale care îl protejează, cumva, pe minoritar? De ce? Pentru că ei au nevoie de o formă juridică în care să facă business, au totuși nevoie de o anumită formă juridică. Ei ar face de capul lor, dar au nevoie de un SRL, poate nu merită să îți faci un SA pentru o chestiune pe care vrei să o faci repede, repede, faci un SRL, și în 2 luni, 4 luni, ai și închis chestiunea. Eu vă întreb dacă în practică se utilizează cu adevărat aceste pacte societare sau, mai mult, au un caracter teoretic, dacă tot nu sunt așa eficiente?

Alexandru Lefter: Dacă tot ați menționat de mariaj, citeam printr-un articol că contractul de societate ar fi contractul prenupțial, unde trebuie să fii atent ce drepturi stipulezi.

Andrei Săvescu: Oricum eu nu înțeleg cum poate să fie o căsătorie cu prenupțial, mi se pare absurd.

Alexandru Lefter: Putem să ne gândim să organizăm o dezbatere viitoare pe tema aceasta. Chiar și atunci când se folosesc aceste pacte societare, de multe ori avem de-a face cu asociații un pic mai business oriented și de cele mai multe ori ele nu sunt utilizate până la ultimele lor efecte. Așa cum s-a spus, existența lor contează, dar de cele mai multe ori se ajunge la un statement out of court, fie că este de drept comun sau clauză compromisorie. Nu cred că se pot folosi pentru a eluda legea, ci pentru mai degrabă a găsi cadrul care să rezolve o problemă sau cel puțin să încerce să rezolve o problemă care nu este acoperită în mod clar de prevederile legale. Cel puțin, transferul de părți sociale în SRL este reglementat strict în Legea societăților comerciale și cred că acea cerință de trei pătrimi din reprezentarea capitalului social este o normă imperativă, eu așa interpretez și știu că asta este formula ei acceptată. Deci nu neapărat eludarea legii, mai sunt clauzele acelea tag-along, tag-along, care pot să beneficieze atât minoritarului când este tag-along sau majoritarului când este tag-along, dar acelea sunt mecanisme contractuale prin care fiecare își asigură o libertate de exit sau posibilitatea de exit cu mai puțină liniște în ceea ce vrea să facă. Cam ăsta cred că este scopul lor primar.

Mihai Șandru: Nu cumva pactele societare mai intervin și ca un fel de tranzacție în momentul în care se întâmplă ceva în societate? Totuși, pentru salvarea și ca să nu se mai ajungă la instanța de judecată de care unii avocați se feresc, să se încheie o înțelegere de un anumit fel și poate acea înțelegere să ducă la anumite rezultate și atunci este foarte utilă chestiunea, pactul societar respectiv este de-a dreptul salvator, dar și aici sunt niște condiții minimale, cum ar fi buna-credință a asociaților, încrederea unuia în altul, pentru care, de fapt, nici nu le mai trebuie pact societar, dar de care au nevoie în practică.

Andrei Săvescu: Bine, aici este complicat, că dacă îmi imaginez niște asociați care prevăd, eu fiind majoritar, „dacă nu mă lași să îmi cedez părțile, nu-i așa că mi le vinzi mie pe ale tale la valoarea nominală?” Și convenim că în cazul în care se va întâmpla asta, adică respectând dispozițiile imperative ale legii, le iau eu pe toate la valoarea nominală. Asta este în realitate, probabil, o fraudă la lege, o asemenea tranzacție anticipată cu ce se va întâmpla înfrânge dispoziția legală. Sau nu?

Lavinia Tec: Eu cred că este o problemă aici cu privire la controlul asupra validității unei astfel de clauze. Ce se întâmplă? Nu ar putea instanța să intervină la un moment dat, la cererea unuia dintre acționarii semnatari ai pactului, și să ceară să constate că sunt îndeplinite condițiile pentru a se aplica soluția prevăzută în clauza contractuală respectivă? Gândiți-vă că problema aici se pune, mai ales, în ceea ce privește prețul. Deci cred că, din punctul ăsta de vedere, ar trebui să ne gândim la soluția că în cazul în care unul dintre acționari este nemulțumit, să se adreseze instanței pentru a verifica sau controla o astfel de clauză. Pentru că stau și mă gândesc, bun, am ajuns să îndeplinesc condițiile din clauza contractuală care prevede o situație de blocaj și de ieșire din blocaj, dar eu totuși nu vreau să transfer părțile sociale. Ce se întâmplă?

Mihai Șandru: La francezi la fel, un text mai strict decât al nostru, s-a ajuns la o executare silită pe partea societară. La noi practica este clară, executarea silită nu prea se ocupă de pactele dintre asociați. Este adevărat că aici este vorba de o chestiune, nu-i vorba numai de doi asociați, o să înceapă să fie al treilea sau al patrulea, adică să fie o înțelegere între trei, care să îl excudă pe un al patrulea, și din care cei trei să provoace o minoritate absolută pentru cel de-al patrulea sau să îl decadă din multe drepturi de la care ar fi avut acces. Totuși, instanța, când vine să verifice validitatea unei astfel de clauze sau cererea pentru o asemenea chestiune, ar trebui să fie întemeiată bine pentru că instanța o să se uite la interesul părții care solicită și să nu o respingă pentru lipsă de interes pur și simplu, adică trebuie demonstrate foarte clar efectele asupra celui de-al doilea asociat care consideră că este vătămat de pactul societar respectiv.

Lavinia Tec: În cazul cesiunii la SRL, legiuitorul nostru nu a stipulat nicio soluție, așa cum a prevăzut, spre exemplu, legiuitorul francez, dacă în trei luni de zile de la solicitarea de a obține agrementul pentru vânzarea părților sociale nu se acordă acest agrement, societatea este obligată să răscumpere părțile sociale. Noi nu avem o astfel de dispoziție legală și atunci de aici avem alte probleme și am ajunge tot la instanța de judecată probabil sau la o constrângere cumva a celui care dorește să își cedeze părțile sociale, o constrângere exercitată de celălalt care nu îi dă agrementul și o problemă care rămâne nerezolvată.

Mihai Șandru: Cesiunea, în general, este o problemă care rămâne nerezolvată. Cesiunea pornește din dorința cuiva fie de a câștiga, fie de a se retrage din societate. La cesiune se ajunge clar într-un moment de cumpănă a vieții cuiva, fie asociatul s-a săturat de asociație, pur și simplu, spunând că nu îi mai place și atunci caută motive. A răcit și vrea să plece în Brazilia cu ce a câștigat de când s-a însurat în acea societate, fie există motive juridice, economice pentru care există acea cesiune. Dar cesiunea este deja ca un hiatus în activitatea unei societăți. În legătură cu cesiunea, pactul societar este destul de complicat, adică cesiunea în sine este un fel de pact societar și cesiunea respectivă trebuie făcută atât de bine ca să mai elimine alte acte surveniente care ar ajuta în vreun fel cesiunea. Cesiunea, prin sine însăși, ar trebui să fie autonomă.

Alexandru Lefter: Bun, în mod evident, legiuitorul, în cazul societăților cu răspundere limitată, pune un foarte mare preț pe încrederea reciprocă, pe caracterul lor pronunțat intuitu personae. Mă gândeam la ce spuneați cu soluția legiuitorului francez și cred că avem și noi în Legea societăților posibilitatea la SA-uri. În anumite situații acționarii se pot retrage, art. 134, fuziune, ultima literă introdusă, schimbarea sediului de sănătate sau schimbarea sediului principal de activitate pentru că se pleacă de la premisa că nu au dreptul să mai dorească prezență într-o societate, care se reorientează într-o asemenea manieră drastică. O astfel de soluție nu cred că ar fi potrivită la SRL-uri, la urma urmei este o societate de persoane, unde atunci când pornești la drum, pornești cu un soț, după cum s-a argumentat. Nu cred, din punctul meu de vedere, că trebuie să avem un termen limită în care să dăm un agrement, iar în caz contrar societatea să trebuiască să redistribuie această sarcină de a plăti la o anumită valoare părțile sociale.

Lavinia Tec: Avem convenția prin care un asociat care dorește să dispună de părțile sale sociale, să le vândă unui terț, este obligat să rămână în societate, dar nici celălalt asociat nu dorește să i le dobândească. Atunci este cumva o paralizare a dreptului de dispoziție, un element important al dreptului de proprietate și trebuie găsită o soluție sau ar fi trebuit dacă delegi o soluție în această situație. Deci celălalt nu își dă agrementul, dar nici nu vrea să mi le cumpere. Și dacă aș vrea să mă retrag, acolo se pune problema retragerii, nici nu mă lasă să mă retrag și ajung la instanță probabil, asta ar fi soluția pe o retragere judiciară, nu?

Andrei Săvescu: Dar văd că tot facem vorbire despre instanță. Speakerii știu, dumeavoastră nu, doamna judecător Lucia Zaharia, care trebuia să fie astăzi alături de noi, a intervenit ceva de ultimă oră și nu a putut să ajungă, însă ne-a promis că o să revina. Chiar am fi bucuroși, simțim nevoia unui judecător care să ne spună, mai ales că nu discutăm aspecte de speță, aspecte concrete, cum vede un judecător lucrurile. Eu, dacă aș fi judecător, aș vedea foarte simplu: v-a trebuit SRL?!Se strică SRL-ul. Acum asta este. Ați vrut răspundere limitată? Nu ați vrut răspundere nelimitată, acum stați împreună. Ați pornit împreună? Se strică o căruță, este foarte simplu! La fel cum mama nu se poate despărți de copil, nici asociații nu se pot despărți unul de altul. Deci să nu facem SRL-uri de adevăratelea!

Cornel Popa: Aici, eu pot să spun că mă apropii un pic mai mult de gândirea doamnei profesor Tec, pentru că se naște o problemă în momentul în care se refuză agrementul, să zicem, la vânzare. Eu am un bun, părțile sociale sunt un bun, care ar trebui să aibă o expresie valorică și pe care eu să o pot valorifica pe piață. Iată, dacă se interpretează că dreptul de opoziție al celuilalt asociat sau al celorlalți asociați, la vânzarea părților sociale este absolut și el nu ar putea să fie cenzurat deloc în nicio manieră, este cam o încălcare a dreptului de proprietate. Asta este problematic, dacă se va ajunge în situația asta, dar cred că ar trebui cumva găsită o soluție, ar trebui cumva ponderate lucrurile în așa fel încât un refuz, care ar putea să fie și el abuziv, de a acorda agremenetul la cesiunea părților sociale să poată fi cenzurat sau nu de doamna judecător care lipsește astăzi.

Andrei Săvescu: Probabil că o să respingă, bănuiesc, întrucât nici nu poți să pretinzi minoritarului să accepte lângă el pe cineva pe care nu-l dorește. Deci soluția este, practic, că se închide firma, fiindcă este adevărat că el în mod abuziv nu lasă să vândă și îi afectează dreptul de proprietate, dar nici nu poți să îi bagi pe gât un cetățean nervos, un terț nervos cu care să lucreze. Cred că asta a fost concepția legiuitorului.

Cornel Popa: O soluție cred că ar trebui găsită pentru că, totuși, în dreptul civil există unele principii, de exemplu un principiu este că în materie de indiviziune nimeni nu este forțat să rămână acolo, dacă nu dorește să o facă. Cumva lucrurile se aseamănă. La indiviziune am și acolo un element personal, chiar mai pronunțat, că indiviziune rezultă, de regulă, fie din relații de moștenire, fie din relații de familie, de căsătorie. Deci iată, am cumva o situație care are anumite rațiuni comune cu cea în care mă aflu în cazul unui SRL, iar în materie de indiviziune, pot să ies din indiviziune și să găsesc formule, iar în materie de vânzare de părți sociale eu sunt prizonier.

Andrei Săvescu: Nu, pentru că societatea este un bun cu privire la care îți dăm coindivizari. Societatea este o formă socială ca noi să facem bussiness, dacă apar probleme nu mai facem bussiness în acea formă socială. Este adevărat că valoarea acțiunilor sau părților sociale dispare, rămâne doar ce reușim să scoatem din vânzare, lichidăm.

Lavinia Tec: Un contraargument la teza aplicării prin analogie a coproprietății sau a indiviziunii este următorul, și anume că părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri care intră în patrimoniul asociatului, el este proprietar, și nu coproprietar. Vorbesc de coproprietate asupra unei părți sociale sau acțiuni atunci când mai multe persoane exercită un drept de proprietate asupra unei acțiuni. De aceea eu cred deloc în teza aplicării prin analogie a regulilor de la coproprietate sau indiviziune, pentru că avem mai multe decizii pronunțate de CEDO în care Curtea spune că acțiunea și partea socială sunt bunuri, atunci ele sunt bunurile asociatului, nu ale tuturor. Ați văzut, în ceea ce privește părțile sociale și acțiunile se identifică printr-o anumită numerotare, știm de la cât la cât. Deci eu nu cred că putem vorbi despre o proprietate sau despre indiviziune atunci când vrem cumva să ne dezasociem, să ieșim din societate.

Cornel Popa: Sper că nu s-a înțeles greșit ceea ce spuneam. Nu aș susține în niciun caz că ne aflăm în ipoteza coproprietății. Aici mă refeream la singurul element de legătură pe care îl vedeam, era cel legat de rațiunea legii. Sigur că părțile sociale privite în sine sunt bunuri individuale, nu vorbim de o coproprietate și ele pot fi, la rândul lor, bine..cu coproprietățile astea este o altă discuție. Ideea este: de ce se gândește într-un fel în materia indiviziunii și de ce altfel în materie de business, unde flexibilitatea este de esența business-ului? Cine nu este flexibil în business, dispare rapid. De ce nu avem aceeași flexibilitate de a permite părților care nu se mai înțeleg să își strângă mainile în mod civilizat și să își despartă drumurile. Sigur acum, de lege lata, într-adevăr, dacă este să interpretăm strict, ne uităm în Legea 31, scrie 3/4? Scrie! Nu mai este nimic de contestat aici. E norma imperativă, este normă dispozitivă, se poate susține cu argumente și una și alta. Asta este soluția, în mod evident, de lege lata. Dacă este soluția cea mai potrivită, dar poate că ar fi utilă o reglementare legislativă în sensul acesta, ea însă nu va fi stabilită de cei chemați să aplice legea. Ce putem să facem noi este să ne folosim de posibilitățile pe care le avem, să facem anumite pacte societare, să ne mișcăm în sfera noilor dispozitive ale legii și cam asta este. Și să ne apărăm în instanță poziția în cazul în care lucrurile merg în acea zonă. Am vrut doar să clarific că nu aș putea să fac vreo astfel de confuzie în a pune semnul egal între părți sociale și cote-părți.

Lavinia Tec: Mai este situația când asociatul este împiedicat să-și cedeze participațiile către un terț, celălalt nu vrea să i le cumpere, nu este de acord nici cu retragerea, cumva ajungem la posibilitatea destrămării societății, așa cum spuneai tu, Andrei, ajungem la dizolvare, care este o situație care încalcă interesul societății, atunci când societatea este in bonis. Deci în loc să salveze societatea, Legea nr. 31 în loc să confere o dispoziție legală care să permită salvarea societății din astfel de situații, soluția ultimă este dizolvarea. Pentru că acel asociat care nu-și face treaba nu-și poate ceda participația, evident nu se va mai prezenta, nu va mai participa, nu va mai vota; el nu mai are affectio societatis, asta îi dă de înțeles celuilalt: eu nu mai doresc să continui colaborarea. Atunci este posibil să se identifice un motiv temeinic – neînțelegeri grave între asociați – care să justifice o dizolvare. Sunt unele situații în care se merge pe dizolvarea societății, se promovează acțiunea și apoi, cumva, asociații se înțeleg între ei. Probabil că e văzută ca un mijloc de șantaj asupra celuilalt asociat care refuză agrementul. Atacă cel care este abuzat, cel căruia i se refuză agrementul și atunci ajung în instanță să-și rezolve problema pe care nu au putut s-o rezolve înainte de a ajunge în instanță.

Alexandru Lefter: Da, vorbiți de un caz fericit. Orice înțelegere amiabilă e preferabilă, chiar dacă are loc în cursul unui proces. Și eu cred – și din câte știu, din practică – de cele mai multe ori, când se ajunge acolo soluția este dizolvarea, în cazul SRL-urilor. Nu că aș aplica prin analogie, dar și în reglementarea contractului de societate din Codul civil, o reglementare mai nouă, din 2009, este necesar acordul tuturor celorlalți asociați și nu cred că în cazul unui SRL ar trebui impus coasociatului să accepte o terță persoană care poate fi de orice calitate.

Lavinia Tec: Asta se aplică și în cazul executării silite, dacă stăm să ne gândim, asupra părților sociale.

Andrei Săvescu: Dar, de fapt, asta e problema. Trebuia să fie Bogdan Dumitrache aici.

Lavinia Tec: Deci se aplică, numai că problema este următoarea, cel puțin în practica cu care m-am confruntat eu, nu se găsește nimeni care să dorească să le cumpere.

Andrei Săvescu: Firesc.

Lavinia Tec: Deci ele fac obiectul executării silite, celălalt asociat nici măcar nu se poate opune – foarte interesant! – pentru că încetează dreptul lui sau agrementul, în cazul executării silite – și asta poate fi o altă discuție – dar nu este nimeni doritor să intre într-o astfel de asociere. Atunci ajungem și la o altă discuție – e drept, poate ne-am îndepărtat un pic de temă – dar dreptul de a te asocia există, există și dreptul de dezasociere?

Andrei Săvescu: Nu am auzit de el.

Lavinia Tec: Nu. Deci dreptul de a ieși din asocierea în care ai intrat, cum? Prin retragere, prin excludere, prin cesiune. Numai acestea sunt posibilitățile prin care ajungi să te dezasociezi.

Andrei Săvescu: Am înțeles. Eu acum, din discuția asta, m-am lămurit integral. Am înțeles că voința legiuitorului este ca un SRL să funcționeze doar dacă asociații sunt prieteni și cooperează. Legiuitorul nu permite această formă juridică, nu permite desfășurarea de business ăn această formă juridică dacă asociații nu au bune relații. Legiuitorul ne spune „Dacă nu aveți bune relații, la revedere formă juridică, SRL-ul este pentru prieteni.” Atunci întrebarea pe care încercam să o pun, dar a tot fost ocolită de speakeri și acum o pun direct: se poate construi un pact societar ca să se ocolească această intenție vădită a legiuitorului în așa fel încât majoritarul să poată să înfrângă acel raport? Dacă ne putem imagina ceva de genul acesta. Precizez că nu am o speță de acest fel.

Mihai Șandru: Ne putem imagina, dar depinde cum interpretăm art. 197, în cazul SRL-ului.

Andrei Săvescu: În favoarea majoritarului.

Mihai Șandru: Dacă îl interpretăm ca fiind imperativ, putem să rămânem cu gândurile. Dacă în considerăm o normă dispozitivă și dacă nimeni nu e atent la noi, s-ar putea să iasă ceva, dar nu e o soluție trainică. Putem, eventual, să punem un pact societar că în momentul în care asociații nu se mai înțeleg, la cea mai mulcă neînțelegere, SRL-ul se transfrmă în SA, de exemplu, și atunci poate există mai multe căi de scăpare. Avem art. 134 care și el este criticat că, în Franța și în alte doctrine și practici, iețirea de societate nu e așa de bine văzută, adică societatea e văzută ca un element constitutiv serios al societății omenești, în genere, nu te asociezi astăzi ca mâine să renunți la calitatea de asociat că nu-ți mai place sau că nu mai vrei să faci afaceri.

Teodor Hnatec: Să nu uităm că în Franța funcționează cauza de agrement, spre deosebire de sistemul nostru de drept. Și acolo se poate și mai greu, în unele condiții, la început, la implementat.

Lavinia Tec: Atunci când s-ar stipula o clauză care să oblige la transformarea SRL-ului în SA, s-ar putea ajunge la următoarea chestiune: asociatul respectiv să nu dorească să perfecteze formalitățile necesare transformării SRL-ului în SA, atunci acolo se cere unanimitate de voturi, fiind modificare de act constitutiv. Atunci tot în situație de impas rămân.

Andrei Săvescu: Am înțeles, deci nu se poate cu niciun chip, e foarte incomod. Un ultim cuvânt? Un tur de masă cu un ultim cuvânt? Cât de incomod poate să fie un asociat minoritar?

Lavinia Tec: Eu cred că a rezultat că poate fi foarte incomod și noi vom fi foarte incomodați, ca și avocați, în fața instanțelor de judecată, vazând că ne lipsesc anumite soluții clare, precise, exprese prevăzute de legiuitor, în astfel de situații.

Mihai Șandru: Acum trebuie să vedem ce avem în față. Am discutat mai mult despre SRL și, e clar, SRL-ul este o instituție – juridică – ce nu și-a schimbat multe din normele sale de la 1886, când era Codul comercial, și oricum acela era de la 1824 ș.a.m.d. Suntem în fața unei instituții care nu este gândită neapărat pentru secolul XXI, asociații se pot gândi ei, de la început, să-și facă altă formă juridică, un SA sau altceva, ca să poată naviga cât de cât coerent, iar în cazul SA-ului – că și acolo intervin o grămadă de probleme – cel mai bine ar fi să se gândească la tot felul de soluții, dar asta este părere mea. Pactele societare sunt foarte utile, până la urmă, atunci când se ajunge la o situație de conflict și asociații sunt de bună-credință și pactul societar e, mai degrabă, o tranzacție. În rest, nu se rezolvă cu nimic, chiar dacă faci un act constitutiv de 1000 de pagini e inutil.

Teodor Hnatec: Pilda poveștii cred că este în sensul în care un asociat sau un acționar se poate dovedi, într-adevăr, foarte incomod. Remedii pot exista, dincolo de opțiunile exprimate până la acest moment, de acționare în instanță pentru daune-interese sau denumirea unui mandatar judiciar pentru a reprezenta interesele acționarului minoritar; în conformitate cu interesele societății, mai pot fi gândite și altele. Spre exemplu, o amendă judiciară, într-o acțiune în care se constată că drepturile sunt exercitate cu rea-credință sau poate chiar o altă ipoteză vehiculată, de suspendare a drepturilor de vot, în considerarea art. 127. Cu siguranță sunt ipoteze care pot fi discutate în detaliu, ce este cert este că, la final, tot la instanță se ajunge, care ar trebui să aibă un rol mai mare în deblocarea acestor situații care apar, din nefericire, în realitățile prezente.

Alexandru Lefter: Eu cred că, în mai toate circumstanțele, asociații fie ei minoritari sau majoritari, se poate dovedi pe atât de incomod pe cât nu ai prevâzut când te-ai asociat cu el. Cred că, ab initio, trebuie căutate soluțiile cele mai flexibile, plecând de la premisa că nu vei ajunge la o înțelegere, că nu vei beneficia de acea bună-credință în timpul rezolvării potențialelor dispute. Cred că în acele cazuri în care nu suntem sigur, cum a spus și colegul meu, constituirea unui SA este de dorit, cu toate costurile adiționale și cu toată guvernarea mult mai anevoioasă, mai complicată. De lege lata, nu sunt la cunoștința a foarte multe soluții optime, eficiente, din punct de vedere economic, ale business-ului, atunci când se ajunge într-o situație de litigiu fie că sunt sau nu pacte societare în actele constitutive sau în alte înțelegeri. Preferabil, de lege ferenda, bineînțeles că ar putea fi indicat și cadrul general al Legii nr. 31, trebuie un pic dezvoltat. Noi suntem încărtiruiți în niște tipologii de societăți destul de învechite. La momentul actual, un asociat poate fi incomod și mă refer la faptul că poate fi incomod și dăunător pentru activitatea economică, în principal.

Cornel Popa: Cred că ar fi util, pe lângă o tendință – pe care o remarc de multe ori cu tristețe – spre formalism și spre a citi litera legii și a trage concluzii din litera legii, asta e o abordare pe care trebuie să o avem în vedere, dar dacă suntem avocați și scriem în contract și o anumită cluază, trebuie să ne gândim dacă cineva va citi această clauză, ce va înțelege din ea. De asta spuneam că trebuie să fim atenți la această viziune formalistă, dar, pe de altă parte, cred că cele mai bune soluții se pot obține în momentul în care reușim să plasăm lucrurile în context. În momentul în care suntem într-un context de drept al afacerilor, într-un context de business, ceea ce trebuie să primeze sunt obiectivele de business și trebuie să fie soluții, – e vorba chiar și de modul în care interpretează instanțele de judecată anumite spețe pe care le au sau le vor avea, pe această temă – trebuie ca soluția promovată să fie una funcțional practică, trebuie să fie o soluție care să fie – dacă se poate – ieftină și o soluție care să permită să ducă mai departe drumul societății comerciale. Noi am tot vorbit despre asociați, dar o societate – de multe ori – înseamnă mai mult decât o asociație, poate să însemne și salariați, poate să însemne și furnizori, poate să însemne și clienți, poate să însemne o sferă întregă de persoane care, până la urmă, sunt interesate nu să asiste la un râzboi pentru care instanțele de judecată să spună că nu au soluții sau avocații să spună că nu au soluții, ci vor să vadă formule care să funcționeze și care să le permită să își ducă activitatea în continuare, în bune condiții. De aceea și eu mă raliez la ideea pactelor între acționari, ca o formulă, de regulă, ok, pentru a rezolva sau preîntâmpina anumite probleme. Sigur, ea nu poate fi funcțională în orice situație. Dacă vorbim de un SRL cu capital minim și cu 2 sau 3 asociați s-ar putea ca, dacă le spui „pact între asociați”, să fie un pic cam mul și prea complex pentru ei. Pactele între asociați sau între acționari funcționează în momentul în care business-ul are o anumită amploare și există și posibilitatea de a recurge la anumiți consultanți specializați în așa ceva și care trebuie plătiți pentru timpul lor. Deci e o soluție care poate fi funcțională, dar care poate fi scumpă și necesită o anumită sofisticare, probabil e o minoritate de soluții. Pentru celelalte situații nu ne rămâne decât, așa cum spunea mai devreme, să ne încredem cumva într-o interpretare înțeleaptă a legii, care să aibă în vedere – pe lângă aspectul strict gramatical al redactării normei legale – și contextul economic în care își duc activitate societățile – comerciale, pre vremuri – și asociații. Mulțumesc!

Andrei Săvescu: Vă mulțumesc și eu! Eu am înțeles că SRL-ul este o formă juridică cu viață scurtă, împărtățesc și tristețea domnului avocat Cornel Popa.

Mihai Șandru: E cu viață scurtă, dar este vechi.

Andrei Săvescu: E cu viață scurtă pentru că se bazează pe relații personale foarte bune care durează la infinit doar când este vorba de iubire, după cum bine știm, atunci dureză la infinit. Plec cu o anumită tristețe de la această dezbatere care credeam că o să fie înfricoșătoare, dar mă duce mai mult spre tristețe, adică și frica s-a diminuat. Am o atitudine de genul „în fața inevitabilului, cooperează” pentru că mai bine facem mai mulți bani și ne facem un SA decât să ne complicăm cu un SRL. Vreau să mulțumesc foarte mult invitaților noștri din această seară, că pe mine m-au lămurit. În mod special, moderatorului, domnului profesor Șandru care a acceptat să fie moderator. Dumneavoastră, stimați membri ai Clubului, și dumneavoastră, stimați colegi din fața calculatoarelor, pentru că fără dumneavoastră JURIDICE.ro nu ar fi așa cum este! Vă dorim o seară frumoasă!