ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Rodica Aida Popa: Bună seara! Doamnelor şi domnilor, vă rog să păstrăm un moment de reculegere pentru victimele de la Colectiv şi din capitala Franţei, de la Paris.

Doamnelor şi domnilor, am o deosebită onoare astăzi să deschid Dezbaterile juridice cu tema „Cultura juridica în secolul XXI. Şcoala juridică românească spre modernitate şi digitalizare”. Invitaţii noştri de astăzi sunt personalităţi ale învăţământului românesc şi, în egală măsură, personalităţi ale culturii româneşti. Permiteţi-mi să fac prezentările invitaţilor dezbaterilor de astăzi: doamna Adriana Almăşan, conf. univ. dr., Șef de departament în domeniul privat al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti.

Adriana Almășan: Staţi puţin, staţi puţin că nu poate fi adevărat! Cel puţin astăzi nu e!

Rodica Aida Popa: În orice caz, eu asta ştiam! În mod cert, doamna Adriana Almăşan este o personalitate a şcolii juridice româneşti.

Adriana Almășan: Un mesaj pentru domnul profesor Lucian Mihai: domnule profesor, sunteţi bine!

Rodica Aida Popa: O activitate prodigioasă în dreptul concurenţei, în negocierea contractelor, în garanţii civile şi comerciale; de asemenea, publicaţii deosebite în tot ce se numeşte literatură juridică de specialitate, avocat şi un moderator de excepţie a Dezbaterilor juridice.

Adriana Almășan: Mulţumesc mult! Aţi spus prea multe cuvinte frumoase, mă gândesc că voi avea o presiune suplimentară în această seară, prin prisma prezentării.

Rodica Aida Popa: În continuare permiteţi-mi să-l prezint pe domnul prof. conf. univ. dr. Flavius Baias, Decanul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, o personalitate cu o experienţă profesională în domeniul imobiliar şi al litigiilor, arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, fost secretar în Ministerul Justiţiei, cu o expertiză şi cu publicaţii deosebite, cu un premiu prestigios al Academiei Române pentru lucrarea „Simulația. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă”. Continui prezentarea mea cu domnul profesor Mihai Hotca, de asemenea, un profesor cu un profil universitar de carieră, parcurgând toate gradele din învăţământul superior necesar pentru a fi profesor în domeniul juridic, publicaţii prestigioase în domeniul dreptului contravențional, în domeniul penal, în insolvenţă, şi, de asemenea, cu o carieră managerială în sistemul de învăţământ deosebit, fost Decan al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Nicolae Titulescu, fost Decan al Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi Administrative din Universitatea Nicolae Titulescu, vicepreşedinte al Asociaţiei Juriştilor Practicieni în Domeniul Afacerilor şi coordonator al unei prestigioase case de avocatură – Hotca şi Asociaţii. Domnul Bogdan Micu, în prezent Decan al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Nicolae Titulescu, un avocat într-o prestigioasă casă de avocatură, cu lucrări şi publicistică în domeniul dreptului procesual penal; de asemenea, o carieră universitară deosebită. Domnul Dan Oancea, profesor al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi avocat, fost vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, membru al Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România; de asemenea, cu o prestigioasă carieră universitară şi lucrări publicistice deosebite care marchează cultură juridică românească a secolului XX şi secolului XXI. La nivelul Universităţii din Bucureşti, membru al prezidului Senatului şi preşedinte al Comisiei pentru Regulamente, Incompatibilităţi şi Acordarea Titlurilor Onorifice, arbitru al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ. Subsemnata, judecător Rodica Aida Popa, Secţia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, reprezentantul României la Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni în cadrul Consiliului Europei, cadru universitar la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Nicolae Titulescu şi formator în cadrul Institutul Național al Magistraturii, cu o experienţă de 26 de ani în domeniul penal.

Dan Oancea: Și inițiator al primei Carte Interprofesionale din Europa, la nivelul profesiilor juridice! [restrict]

Rodica Aida Popa: Mulţumesc! Cred că a fost un joc al întâmplării, este vorba de „Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor români”. Într-adevăr, este un model european pentru multe sisteme judiciare, care a putut fi elaborată şi adoptată cu concursul Consiliului Superior al Magistraturii şi Uniunii Naționale a Barourilor din România, semnată într-un cadru solemn, în cadrul conferinţei din 23 septembrie, care a avut loc la Bucureşti, un document care face parte din ceea ce se numeşte cultură juridică în secolul XXI. Cum nu putem vorbi decât de această tema atât de generoasă de cultură juridică, doar în spaţiul unei culturi universale, daţi-mi voie să conturez câteva gânduri pe care Ion Luca Caragiale, în „Despre lume, artă şi neamul românesc”, le scria pentru a sublinia încă o dată cât suntem de universali, români, europeni şi atât de complementari şi complecşi în spaţiul universalităţii noastre planetare: „De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici nu s-ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni, precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut, îi pot arată că şi cum s-ar deosebi mult cei dintr-un loc cu cei dintr-un altul.” Încheind citatul din universalul trecutul, prezentul şi viitorul Ion Luca Caragiale, intrăm în ceea ce se numeşte astăzi o prima subtemă a dezbaterilor noastre: educaţia juridical în învăţământul românesc: realitate şi proiecţie. De ce educaţia, o componentă a culturii juridice în secolul XXI, reprezintă premisa şi concluzia, începutul şi sfârşitul în formarea unor profesii. Având asemenea invitaţi de marcă la aceste Dezbateri juridice, am să dau cuvântul domnului decan Flavius Baias să ne introducă în profilul domniei sale despre educaţia juridică în învăţământul românesc, în realitate, şi o proiecţie, în acelaşi timp.

Flavius Baias: Bună seară tuturor! Mulţumesc! Prezentarea care mi-a fost făcută a fost uşor exagerată, nu este vorba de falsă modestie, ci de realitate şi proiecţie, cum aţi spus dumneavoastră. Ceea ce aş putea să spun despre tema această este, de asemnea, din perspective mea, o sarcina uşor exagerată, dar asta nu pentru că nu aş fi neapărat pregătit pentru această tema, ci pentru că, în mod concret, nu m-am pregătit pentru această seară. Ceea ce voi spune nu reprezintă rodul unei documentări ad-hoc, ci rodul experienţei de cadru didactic şi, într-o anumită măsură, de practician al dreptului, prin asta înţelegând atât munca în administraţie, menţionată de doamna preşedinte, munca în activitatea de avocat şi activitatea de arbitru. Cred că trebuie să pornim de la realitatea că învăţământul juridic românesc – și ceea ce voi spune se referă în general la învăţământ, fără să particularizez situaţia specifică a uneia sau alteia dintre multele facultăţi de drept din România – învăţământul juridic românesc nu cred că se află neapărat la răscruce, pentru că asta înseamnă să spun prea multe, ci, în mod evident, într-un moment în care responsabilii săi, cadre didactice de la facultăţile de drept de stat şi private trebuie să gândească cu seriozitate şi responsabilitate proiecţia menţionată de doamna preşedinte Rodica Aida Popa. Aş face o mică paranteză care nu ştiu cât de bine va fi primită de domnia sa, în afară de faptul că a fost vicepreşedinte al Curţii Supreme, mai are o calitate foarte importantă, face parte din prima generaţie de studenţi cu care eu am lucrat la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1986-1987. Există o explicaţie mai mult decât cea care se referă la poziţia mea, cred că este şi o explicaţie sentimentală a prezenţei mele aici. Realitatea învăţământului juridic românesc poate fi dată de mai multe elemente. Evident, – încă o dată spun, fără să fac vreo afirmaţie care să vizeze vreuna sau alta dintre entităţile care se înscriu în această arie – învăţământul juridic românesc s-a dezvoltat exploziv după 1989 şi am ajuns în situaţia în care dintr-o statistică ad-hoc pe care am făcut-o la un moment dat, când eram membru în Comisia de drept de la ARACIS, deci într-o statistică ad-hoc nevalidată de niciun organ specializat în acest domeniu. Suntem cam de departe pe primul loc în lume sau, în orice caz, pe primele locuri din lume, în ceea ce priveşte numărul de facultăţi de drept pe cap de locuitor. Avem, după un calcul de-al meu, o facultate de drept la 450.000 de locuitori, adică există în România 60 de programe de drept, funcţionând independent în cadrul unor facultăţi de drept sau alături de alte programe de studii în cadrul altor facultăţi. Există facultăţi de drept în cadrul unor facultăţi de economie, în cadrul unor facultăţi de litere, în cadrul unor facultăţi de istorie şi aşa mai departe. Se poate face o comparație după această statistică, – încă o dată spun, nevalidată de nimeni – în care am ajuns la concluzia că Statele Unite care sunt de departe considerate ca fieful formării juriștilor în lumea democratică sau, dacă nu fieful, poate nu e cel mai bun cuvânt, atunci locul în care profesia de jurist este extrem de căutată, apreciată și, pe cale de consecință, este extrem de căutată, așa precum am spus. Față de Statele Unite, din ce îmi aduc aminte, acolo există o facultate de drept la un milion și ceva de locuitori. În Franța sunt, de asemenea, aproximativ 60 de facultăți de drept, ca și la noi, la 60 de milioane de locuitori. În Germania, cunoaște domnul profesor (Dan Oancea) foarte bine, e o facultate de drept cam la două milioane de locuitori. Deci, din această perspectivă, reiese limpede că există o supraaglomerare în ceea ce privește facultățile de drept din România, cel puțin raportat la numărul de locuitori din țara noastră. Acum, acest lucru are o explicație evidentă. Pe de o parte, formarea juriștilor înainte de 1989 a fost teribil și administrativ, ca să nu spun dictatorial constrânsă, în condițiile societății pe care o cunoașteți sau dacă nu o cunoașteți, o cunoașteți măcar din povești, din cărți, din istorie, pentru că, dacă mă uit prin sală, mulți dintre dumneavoastră v-ați născut după 1989 sau, în orice caz, o bună parte. Așa fiind, a fost explicabil ca, pe de o parte, nevoia de juriști a societății românești, mai ales în condițiile construirii statului de drept și trecerii la economia de piață, nevoia să fie reală. A fost explicabilă formarea și apariția multor facultăți de drept, de stat și private, în primii ani de după 1990. Este, de exemplu, cazul Universității Nicolae Titulescu, care a fost înființată chiar în 1990, iar lucrurile au demonstrat mai târziu că aceste facultăți înființate în anii 1990 au avut și alt tip de evoluție atât în ceea ce privește corpul didactic, cât și în ceea ce privește și calitatea studenților, și calitatea absolvenților de-a lungul timpului, până în zilele noastre. Însă, dincolo de aceste facultăți, una dintre ele fiind reprezentată în mod onorabil aici, după cum spuneam, au apărut o mulțime de alte facultăți și continuă să apară, cel puțin din informațiile pe care le aveam eu când eram la ARACIS, anul trecut, inclusiv astăzi, în sensul că și astăzi sunt tentative de autorizare provizorie, respectiv de acreditare a unor programe de drept. Acest fenomen nu știu dacă mai poate fi explicat astăzi, în condițiile în care a putut fi explicat și justificat în anii 1990. Acest fenomen s-a suprapus sau a evoluat în paralel cu un altul care a caracterizat aproape toate facultățile de drept de stat și private din România și aș îndrăzni să spun, cu cel puțin o excepție notabilă, Facultatea de Drept a Universității din București. Evident că principiul democratic al accesului la învățământ a determinat în mod obiectiv, aș zice, poate chiar justificat, renunțarea la examenul de admitere la facultatea de drept. Renunțându-se la examenul de admitere la facultatea de drept, consecința a fost, pe de o parte, creșterea exponențială a numărului studenților, iar pe de altă parte, dacă îmi este îngăduit să spun, e o realitate pe care cred că o simt mulți dintre noi, scăderea calității instrucției acestora, începând cu instrucția de la nivel de învățământ preuniversitar și continuând, din păcate, cu instrucția la nivel universitar. Aceste două fenomene pe care am încercat să le ilustrez mai înainte au mai fost însoțite de un alt fenomen care caracterizează mai ales învățământul de stat, și anume: finanțarea pe student. Adică primești atâția bani, câți studenți ai, și de aici o consecință aproape normală, cel puțin în situația facultăților de drept de stat: câți studenți intră, atâția termină. Rata de absolvire este aproape identică cu rata de înmatriculare în anul I și de aici mai departe consecințele pe care puteți să le cunoașteți în mod direct. Toate acestea, la un loc, au condus, din punctul meu de vedere, cel puțin, la o inflație, aș zice, teribilă pe piața muncii juridice românești. Nu mă ascund să spun că am văzut și eu exemple, – unele le cunoașteți și dumneavoastră și nu o să nominalizez absolut nicio împrejurare care s-ar putea să fie interpretată într-un fel sau altul – am văzut inclusiv șoferi de taxi care m-au dus cu taxi și mi-au spus că sunt absolvenți de drept! Asta arată foarte mult, explică foarte mult, ilustrează foarte bine ce a însemnat la nivelul prestigiului social, în general, absolvirea unei facultăți de drept. Nu vorbesc de toate facultățile, ci de ideea de absolvent de drept, în general. Față de această situație, eu cred că atât responsabilii din învățământul de stat, cât și responsabilii din învățământul privat trebuie să-și asume responsabilitatea modificării unor paradigme, să le spun așa, cu un termen prețios, ale funcționării învățământului juridic actual pentru că, evident, în termenii pe care am încercat să-i ilustrez, în care învățământul juridic românesc a devenit un adevărat învățământ de masă, este foarte greu de ajuns la ceea ce dorim cu toții: formarea profesională adevărată, coerentă, de o calitate, în afară de orice îndoială, a celor care vor fi mai târziu avocați, notari, judecători, procurori, executori judecătorești ș.a.m.d. Și cred că această chestiune ar trebui să ne-o punem, în mod serios cu toții, chiar înainte de a discuta pasul următor care se referă la fondul pregătirii, și anume o modificare a planurilor de învățământ, o modernizare a planurilor de învățământ, astfel încât ceea ce livrăm noi, dacă îmi îngăduiți un termen care s-ar putea să nu fie potrivit, pe piața muncii juridice, adică absolvenții facultăților de drept. Sunt convins că toți ceilalți de la masă vor avea și alte lucruri de spus pe acestă temă. Mulțumesc!

Rodica Aida Popa: Care ar fi proiecția educației juridice românești, din perspectiva specializată a învățământului juridic, Adriana Almășan?

Adriana Almășan: Mulțumesc pentru cuvântul dat, un pic surprinzător. Sunt convinsă că ceilalți vorbitori au lucruri mai importante de spus decât mine. Nevoia de modernizare vine din faptul că învățământul servește unei nevoi sociale, ori învățământul românesc, așa cum este el, este organizat, format, structurat pe acel model rezultat din revoluția industrială care este foarte standardizată. Pornești pe grupuri de copiii de aceeași vârstă, până când ajung adolescenți și tineri, după care se dezvoltă la fel. Inclusiv în facultăți studiul se face pe anul I, II, III și IV, cu programe de master pentru acele facultăți care dezvoltă așa ceva. Unde vreau să ajung? Ei bine, sistemul acesta nu încurajează o evoluție deosebită a unui student. Sistemul acesta nu încurajează o formare a tinerilor individuală. Firește că rezultatele pot să fie diferite, dar, în același timp, neîndoielnic, sistemul acesta s-ar putea să necesite o reformă, iar reforma are două dificultăți în capăt: dificultate care provine tocmai din faptul că nu putem să prezicem cum va arăta viitorul, iar în școli, inclusiv în instituțiile de învățământ superior, educația se face pentru viitori profesioniști, se face pentru viitor; a doua provocare ar proveni din faptul că trebuie făcută această reformă într-un context al globalizării, despre care nu o să pomenesc acum, doar am dat un teaser, sunt convinsă că unul dintre colegi va aborda acest lucru. Modernizarea, spuneam că înseamnă părăsirea acestui standard care se bazează pe gândire convergentă, lineară și căutarea unui model de gândire divergentă, de găsire de soluții. Îmi veți spune că vorbesc poate prea teoretic și poate ar fi o idee bună să vorbesc puțin mai aplicativ. De fiecare dată când vorbim despre școlile de drept, atunci când se vorbește despre aplicații practice, despre spețe, – și despre examinarea cu grile, dar aceasta este o chestiune separată – ți se spune „Există o soluție la speță, este la sfârșitul cărții, nu te uita, pentru că asta înseamnă să trișezi.” Gândirea divergentă, dimpotrivă, permite căutarea de soluții diferite, chiar de către același căutător de soluții, aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, sistemul de învățământ românesc fiind modelat după gândirea industrială standardizată, nu permite forme evoluate de studiu. Să colaborezi este un lucru pozitiv. Oriunde pe lumea aceasta, când cineva colaborează cu altcineva, e privit ca o persoană care va contribui la ceva bun. Te duci într-o școală, inclusiv în una de drept, și colaborarea însemnă să furi, să trișezi, să copiezi și ești sancționat. Ce vreau să spun? O să spuneți „S-a găsit cineva să facă apologia copiatului! Este foarte interesantă dezbaterea asta!” Desigur că nu vreau acest lucru, însă studiul care să solicite cooperarea neegoistă, cooperarea între studenți, care să facă posibilă găsirea unei soluții superioară căutărilor individuale, cred cu tărie că este o soluție în vederea examinării. Mai am o chestiune de spus în această privință, încercând să fiu foarte scurtă. Vorbim despre învățământul viitorului care presupune digitalizarea în cele din urmă, nu? Ei bine, în toate variantele, digitalizare, modernizare, acestea nu exclud interacțiunea cu studentul, interacțiunea dintre profesor și student, dintre cadrul didactic în sens larg și profesor desigur în același sens și student, trebuie sa existe. Va voi da un exemplu, sunteți foarte tineri, motiv pentru care îmi imaginez ca ați auzit de acea platforma de studiu care se cheamă Coursera, vad oameni care au dat din cap, vă mulțumesc ca lăsați de înțeles ca ați ști despre ce vorbesc, astfel încât sa nu fie nevoie sa explic ca este o platforma care reunește profesori prestigioși, de la Harvard, de la Yale și asa mai departe, ce dau cursuri gratuite pe internet. Până și Coursera se bazează pe evaluare continuă și pe interacțiune. Învățământul superior nu se poate fără asa ceva. Ultima chestiune, înainte sa închid și să permit și celorlați sa spună câte ceva, vine cumva sa contrazică ce am spus pana acum. De ce? Pentru că vorbim despre nevoia de modernizare și adaptare la profesiile noi. Avocații din zilele noastre, judecătorii din zilele noastre, toți profesioniștii dreptului, în realitate, nu mai sunt ca în anii ’90. Secolul XXI presupune un alt model de lucru pentru profesioniști, iar noi trebuie sa adaptăm sistemul de învățământ acestei nevoi, pentru că, deja, unii dintre practicieni, au ajuns să stăpânească anumite abilități necesare, corelative profesiei lor, autodidact. Au învățat singuri să se descurce cu computerul, au învățat singuri sa vorbească o engleză sau o franceză sau o germană juridică și asa mai departe și atunci toate lucrurile acestea care țin de modernizare nu pot fi înlăturate, însă, stau să mă gândesc dacă nu cumva, există și valori perene în educație și în procesul de învățământ, în general. Aceste valori perene, eu cred că țin, în primul rând, de etică, etică ce nu este predată, la cunoștința mea, la facultățile importante, cu atât mai puțin îmi imaginez că s-ar întâmpla acest lucru la facultăți mai recente, ca să folosesc o expresie inspirată din intervenția domnului Decan Baias. Bine, fiind vorba de valori perene stau să mă gândesc dacă educația nu ar trebui să conțină și elemente de etică, de ce stau să mă întreb în privința acestui lucru? Mă întreb întrucât un proiect care spune un adevăr atât de simplu că nici măcar nu ar trebui sa fie rostit. Este vorba despre proiectul pe care l-a lansat domnul profesor Andrei Săvescu, și domnia sa este cadru didactic, deși nu obișnuiește să facă reclamă acestei împrejurări, care se cheamă „Studenții la drept nu au voie sa fure”. Când a fost lansat acest proiect, a stârnit vâlvă, foarte puțin timp, iar vâlva a însemnat, în realitate, un schimb de replici între editurile de carte juridică, săracele, mult depășite de împrejurarea concretă a infracțiunilor de proprietate intelectuală în această privință, și studenți sau pretinși studenți sau absolvenți care au venit cu argumente care, să zicem așa pseudo-etice, editurile să zică merci de ceea ce se vinde, o duc foarte bine, studentul este sărac și studentul beneficiază de condiții dintre cele mai rele, în general, dați-i cărțile, că oricum nu contează. Ba contează! Este o regulă, atât de importantă această regulă, să nu furi, că ea nu ar trebui sa fie nici măcar discutată la o facultate de drept. Să încerci sa o combați mi se pare un exercițiu menit pieirii de la bun început. Mai mult decât atât, aceasta nu este o noutate nicăieri în lume, faptul că un student poate sa aibă dificultăți financiare în a-și procura cărțile, însă, vă recomand cu căldură, un film care se cheamă „Novicele”, „The Freshman”, în engleză, studentul în anul I, să-l traducem mai corect, în care personajul principal, Mattew Broderick, student în anul I, în New York, este nevoit să facă servicii mărunte pentru mafie, capul grupării fiind interpretat cu foarte mult umor de Marlon Brando, care se parodia pe sine însuși, pentru a-și plăti cărțile, nu altceva. Cărțile de care avea nevoie pentru a studia în anul I, fiind deja plătită educația. Este într-adevăr o problemă pe care se pare că noi, cadrele didactice, nu am reușit să o facem atât de simplu de înțeles pentru studenți încât ea să nu mai fie nevoie să fie discutată. Mulțumesc! Am vorbit prea mult.

Rodica Aida Popa: Domnule Decan Micu, cum vedeți profilul profesorului în relația profesor-student, din perspectiva facultății și a avocatului, dar și a profesorului? Exista o legătură între profesor, avocat, dar și student, sau apare profesorul disociat de specialistul profesiei de avocat atunci când practică învățământ?

Bogdan Micu: Mulțumesc! Înainte să răspund la întrebarea dumneavoastră aș vrea să spun că am constatat din discuțiile pe care le-am avut înainte să începem această întâlnire și, după aceea, din cuvântul domnului profesor Flavius Baias, că am venit, în principiu, cu aceleași gânduri aici, chiar dacă nu am discutat înainte, și că punctul nostru de vedere despre perspectiva învățământului juridic românesc este același și că principala noastră preocupare este să asigurăm, în special, o calitate a absolvenților de învățământ juridic. Cum poate realiza astea? Sunt întrebări la care nu putem răspunde în acest interval scurt, cred eu, și sunt convins că toți cei care interacționăm cu studenții încercăm să facem în așa fel încât să-i determinăm să aibă un astfel de comportament, sigur, cu o mențiune, o chestiune pe care eu am constatat-o în ultimii ani, mai ales, și care ne face mai grea misiunea, și anume aceea că studenții aleargă în ultimii ani de studiu, în anii III și IV, sau trăiesc cu gândul la examenele care vor urma după absolvire, și astea ne îngustează un pic posibilitățile de a face artă în învățământ, să zicem, ne îngustează posibilitățile de a avea o interacțiune completă cu studenții pentru că trebuie să tindem, mai ales la disciplinele care sunt discipline de concurs pentru admiterea în profesiile importante juridice, la o învățare în sensul acela al obținerii unor performanțe la examenul grilă. Încerc să separ, chiar la întâlnirile mele cu studenții, și multi dintre ei sunt aici în sală, probabil că dacă vor avea posibilitatea, vor spune ceva despre asta, încerc să separ cele două planuri astfel încât să ajungem să facem ambele lucruri, sigur, exista și această diferență care e, în principal, legată de tradiție, pe care o sublinia domnul decan Baias, între învățământul de stat și cel privat. Sigur că, în același timp, învățământul privat de calitate a oferit și un mediu concurențial care e important pentru facultățile de drept de stat și sper că asta este o chestiune la care toți, de asemenea, suntem de acord, și cred că perspectiva este aceea a selectării unor universități de către ARACIS și de către alte instituții care ar putea să evalueze calitatea, cum ar fi cele europene, selectării prin evaluarea a învățământului superior atât de stat, cât și private, care să corespundă unor standarde minime și pentru care să existe un tratament relativ egal și din perspectiva asigurării unor fonduri de la bugetul de stat pentru învățământul privat pentru că, sigur, în învățământul privat există și această dificultate. Noi trebuie să luptăm, mai întâi, pentru calitatea absolvenților, dar, în același timp, să luptăm să avem o activitate susținută pentru a ne menține din punct de vedere financiar și asta ne creează uneori probleme și creează uneori și dificultăți în selectarea unor studenți competitivi. Acestă scurtă introducere am vrut să o fac pentru a sublinia câteva chestiuni și as vrea sa răspund acum la întrebarea adresată de doamna profesor Rodica Aida Popa, judecător al Înaltei Curți, cu privire la legătura dintre profesorul sau dascălul care este și practician, avocat, judecător sau procuror, și în răspunsul la această întrebare aș vrea să ofer și punctul meu de vedere asupra unei întrebări din tematica de astăzi, întrebare legată de digitalizarea viitoare a profesiei juridice și, pe cale de consecință, a învățământului juridic. Cred că e foarte important ca cei care sunt în fața studenților să fie și practicieni și cred, de exemplu, din punctul de vedere al digitalizării, al necesitații digitalizării, că studenții, în cei 4 ani de studii, trebuie să asculte pledoarii de la profesorii săi. Asta trebuie să se întâmple, după părerea mea. Să fie martorii unor pledoarii de calitate și aceste pledoarii să rămână ca un model, ca un exemplu, pentru cei care vor deveni juriști, după absolvire. Spunând asta, cred că am subliniat și legătura dintre cele două calități pe care ar trebui să le aibă un cadru didactic și, spunând asta, cred ca am dat și răspunsul cu privire la perspectiva mea asupra digitalizării. Cred că în lipsa unui contact direct între studenți și profesori nu se poate obține un învățământ juridic de calitate, asta nu înseamnă că trebuie exclusă tehnica din activitatea noastră, dar ea poate fi folosită numai pentru documentare, cred eu, și nu sunt de acord nici cu punctul de vedere exprimat de doamna profesor Almășan, în ceea ce privește acele cursuri organizate prin sistemul prin care transmitem noi astăzi, cu ajutorul JURIDICE.ro, mai departe, că se pot organiza dezbateri de genul celei de azi e foarte adevarat, dar nu cred că fără să vezi care este reacția studenților la ceea ce discuți, la ceea ce prezinți, într-o facultate de drept, mai ales, nu cred că se poate obține performanță. E exact ca în sala de judecată, dar mai simplu cu studenții, în sala de judecată, din perspectiva avocatului, pentru că atunci când ai o pledoarie în fața unui complet de judecată e mai dificil pentru că judecătorul are obligația de a fi rezervat, de a nu-și exprima prin mimică sentimentele sau punctul de vedere asupra pledoariei avocatului sau procurorului sau avocaților, dacă vorbim despre procesul civil. În schimb, în cazul interacțiunii cu studenții pe care o are profesorul, e mai simplu pentru ca întotdeauna reacția lor va fi una directă, onestă și fără ascunzișuri și, atunci, poți să-ți dai seama cât de mult poți să mergi într-o direcție, cât de plictisitor devii sau nu și să-ți conduci pașii în direcția corectă. Mulțumesc!

Adriana Almășan: Doamna președinte, dacă îngăduiți, 45 de secunde de replică. Ce am vrut să spun nu este ca modelul Coursera este modelul învățământului viitorului. Am spus că până și acel model de învățământ online, în realitate, folosește interacțiunea. Dacă am merge mai departe, dar asta ar însemna să dăm exemple de programe și nu vreau să fac reclamă absolut nimănui, chiar dacă deține monopol, că există programe care folosesc interacțiunea dintre student și profesor, folosindu-te de mijloace moderne de comunicare, în sensul că pui o întrebare și primești răspunsul, postându-se, într-un astfel de program, pe ecranul tuturor, răspunsurile fiecăruia dintre participanți. Firește că este necesară interacțiunea. Mulțumesc!

Rodica Aida Popa: Acum eu vă propun un alt tip de model, acela al introducerii digitalizării, nu ca un documentar, ci ca un instrument viu pentru că provocarea secolului XXI este o provocare a inteligenței artificiale, într-o îmbinare cu inteligența umană, eu cred ca amândouă trebuie să se completeze într-un mod rotund. Și provocarea ar fi, cred, ca la anumite cursuri sau, într-un anumit fel, curricula universitară, de aceea suntem aici, ca să gândim, am putea interacționa în sistem online cu profesori de la alte universități, pe teme punctuale, evident, chiar și de drept european, în a expune câteva aspecte legate de problematica ce este supusă cursului și, evident, interactivitatea studenților atât cu un profesorul dintr-un alt stat sau dintr-o altă universitate, în această specializare a învățământului, deci o dinamică a modului de a interacționa, de a preda pentru că, până la urmă, ceea ce cred că ne caracterizează pe noi toți este dinamica, dinamica primirii informației, selectării informației și unei soluții concrete. Evident că sistemul învățământului românesc este un învățământ bazat pe oratorie, un învățământ care furnizează informația. Studentul are nevoie de a accesa această informație pe diverse planuri, iar facilitatea pe care ne-o dă mediul virtual este infinită. În timp real, de a putea avea o legătură, atât în Europa, cât și în Statele Unite sau în Japonia, într-un curs interactiv, este absolut fascinantă, dar și concretă, și reală, pe ceea ce înseamnă diversitatea modelului cultural juridic. Și acest lucru nu numai ca o transmisie, ci pur și simplu pe o aplicație. O să-mi spuneți că un curs va dura foarte mult. Nu, atâta timp cât informația specializată și globalizată în mediul virtual circulă. Modalitățile de a folosi digitalizarea în secolul XXI și în secolele următoare va fi globală, în așa fel încât să nu ne fie frică. Vom exista ca ființe, ca entități umane, dar vom coabita, vom trăi într-un mediu virtual, mult mai rapid, mult mai tentant, sub aspectul folosirii acestor modalități. Deja se folosesc foarte multe modalități virtuale: a clipi și ți se dă un răspuns de culoare, ți se dă un răspuns de transformare a cuvântului și de redare a cuvintelor tale în plan digital, în plan senzitiv. Sper ca studenții să gândească într-un mod creativ această proiecție pe care v-am pus-o în reflecție. Domnule profesor Hotca, cum vedeți multiculturalitatea disciplinelor învățământului juridic în spațiul actual de predare?

Mihai Hotca: În primul rând, vă mulțumesc pentru invitație, și gazdelor pentru organizarea acestui eveniment, zic eu, foarte interesant și de mare actualitate. Aș începe de la definiția dată de Mihai Eminescu dreptului. El spunea că dreptul este „echilibrul tuturor voințelor sociale”. Nu știu dacă în seara asta vom reuși să adunăm toate voințele și să constituim un echilibru, însă sunt sigur de un lucru: că sunt lansate noi provocări și sunt deschise noi teme de discuție. Referitor la multiculturalitate, în perioada digitalizării, cum ați spus dumneavoastră, cred că dacă ar fi să ne uităm asupra planurilor de învățământ existente la facultățile de drept, n-ar strica – și aici subliniez ideea doamnei profesor Almășan – să fie câteva materii din domeniul acesta al eticii. Sigur, sunt facultăți care, timid, au introdus etica profesională sau au introdus alte discipline din acest spectru al eticii. Dar cred că o materie foarte importantă, în anul I, în principal, pentru că anul I este cel care deschide ochii studentului la drept, până atunci cred că nu știe exact ce vrea să facă. Probabil în anul II începe să-și fixeze țintele și în anii III și IV continuă pregătirea. Dar, o materie foarte interesantă pe care, la un moment dat, am găsit-o în programele de studii, a fost istoria culturii și civilizației. Pentru a înțelege un sistem de drept cum este cel din prezent, care este un sistem de drept în continuă schimbare și poate prea ușor schimbăm legile, ar trebui să înțelegem în ce manieră reformele existente în istoria popoarelor au folosit pentru dezvoltarea societății. Și atunci cred că istoria și cultura, civilizația, sunt câteva repere foarte importante pentru a decide dacă într-adevăr trebuie facută o reformă. De ce spun asta? Întotdeauna în societate există două tendințe: una conservatoare și una reformatoare. Istoria a dovedit că nu toate reformele au fost pozitive. Multe dintre ele au reprezentat regres. Se impune oare, acum, sa schimbăm în mod radical învățământul românesc, să folosim, sub toate aspectele, aceste merite deosebite ale informaticii și celorlalte instrumente din domeniul digital? Cred că am trece foarte ușor peste un dar al omului. Acela este vorba sau vorbirea. Este ceea ce, practic, ne separă de celelalte viețuitoare. Dacă ne lipim foarte mult de computer, dacă vom trece foarte ușor la toate beneficiile și le vom accepta foarte facil, toate beneficiile date de informatică, eu cred că omul își poate schimba soarta nu neapărat în bine, ci chiar în rău. Sigur, discut aici, în primul rând, din perspectiva juristului. Am citit foarte recent considerentele unei decizii ale Curții Constituționale care a declarat ca neconstituționale mai multe dispoziții din Codul de procedură penală pentru că încălcau principiul dreptului la un proces echitabil, întrucât nu se asigurau oralitatea și contradictorialitatea. Iată două standarde pe care niciodată nu trebuie să le uităm pentru că în momentul în care lăsăm totul pe seama computerului, pe seama programelor, cred ca omul nu va mai fi om, își schimbă în bună măsură natura. Și oare vrem asta? E foarte ușor să spunem „trebuie să schimbăm”, dar suntem siguri de ceea ce se va întâmpla ca urmare a acelor schimbări? Viitorul are o particularitate certă: este incert. Și atunci trebuie sa reflectăm pentru că tot ce s-a făcut, în bună măsură, s-a sedimentat, cărămidă cu cărămidă, și dacă a dat testul timpului, e bine sa fim mai prudenți în schimbare. Evident, nu susțin lipsa oricăror schimbări, dar o oarecare prudență. Și dintre propunerile la care m-am gândit pentru îmbunătățirea curriculei, cred că o materie foarte importantă ar fi tehnica redactării înscrisurilor juridice. Am văzut-o la universități din Statele Unite și este o materie pe care studenții o fac la anumite facultăți, chiar în anul I. Noi, această materie o întâlnim la institutele de pregătire ale celor care intră în diferite profesii: în avocatură, în magistratură, la INM, la INPPA, dar mai puțin în timpul facultății. Asta ar fi o problemă. Vorbesc ca practician. Știu foarte multe studenții, absolvenții, au un bagaj de cunoștințe de multe ori extraordinar, dar când să așeze pe hârtie este mai greu. Și, sigur, ca orice tehnică, și cea a scrisului presupune o repetare, o corectare, o permanentă ajustare. O altă propunere la care m-am gândit: cred că uneori noi ne axăm foarte mult pe activitățile curriculare, cele din programa de învățământ. Am văzut în Japonia că a funcționat foarte bine ideea de responsabilitate a elevului sau studentului. Este implicat în foarte multe activități de voluntariat, activități de protecție a mediului ș.a.m.d.. Și atunci probabil că ar fi o afirmație superfluă să spunem că studentul la drept n-are voie să fure. Această idee, ar trebui transmisă încă din învățământul primar sau poate chiar dinainte de învățământul primar. Cultura civică lipsește foarte mult în sistemul nostru de învățământ, dar cred că o oarecare prudență nu strică. Pentru că informațiile predate în universități, cele cu care trebuie sa rămână studenții, absolvenții după ce finalizează studiile, ele se așează în cămara fiecărui absolvent dacă se diversifică metodele de recepție a informațiilor. Studentul trebuie să vadă și, sigur, pot fi prezentate și imagini, dar să nu se exagereze pentru ca îl dor ochii, studentul trebuie sa asculte o pledoarie, aude cuvintele și le va folosi la fel, își va alege modele. Dar studentul trebuie să și citească, să aibă lectură acasă și, în final, să vorbească, mai ales studentul la drept. Cam acestea au fost principalele gânduri pe care am vrut să le transmit și, încă o dată, vă mulțumesc!

Rodica Aida Popa: Ne aflăm în sala Constantin Stoicescu, numele unui ilustru profesor de drept roman și ministru al Justiției.

Flavius Baias: E o confuzie pe care am făcut-o și eu, de aceea îmi permit să vă corectez. Constantin Stoicescu nu a fost ministru al Justiției, e un alt Constantin Stoicescu, zis Coti Stoicescu.

Rodica Aida Popa: Dar profesor de drept roman?

Flavius Baias: Da, asta da. De altfel, în testamentul lui, de care beneficiază mulți dintre studenții noștri, a și spus că pe mormântul lui nu vrea să treacă decât două calități la care a ținut cel mai mult în viață: Decan al Facultății de Drept și Rector al Universității din București.

Rodica Aida Popa: Dar un ilustru profesor de drept roman și l-aș întreba pe domnul profesor Dan Oancea, care este un profesor de drept roman remarcabil, cum vede disciplina dreptului roman între tradiție și modernitate în secolul XXI.

Dan Oancea: Cum văd învățământul juridic în ansamblul lui și aici aș continua ideea începută de domnul profesor Hotca. Trebuie sa fim conștienți de faptul că realitatea cu care noi ne îndeletnicim la catedră sau în sala de judecată este o realitate care dăinuie de vreo câteva mii de ani. Procesul civil este structurat după reguli care au funcționat și în vremurile romanilor, care ne-au dat și tezaurul gândirii juridice și, față de o asemenea persistență în timp a unor realități, este foarte greu să abandonezi tradiții, oricât de tare ar bate modernismul la ușă. Sigur că realităţile online sunt omniprezente, dar trebuie să mai avem ceva în vedere, şi anume sentimentele umane, pentru că omul nu se formează numai pe cale raţională, omul trăieşte şi se formează şi prin sentimente. Iar justiţia, pe lângă faptul că reprezintă un sistem pus la punct şi administrat de stat, reprezintă totodată şi un sentiment. Sentimentul de injustiţie, de pildă, este unul pe care foarte mulţi dintre dumneavoastră îl cunoaşteţi. Deci noi predăm un sistem judiciar, un sistem juridic, dar acest efort didactic se petrece pe fondul unor sentimente. Nu văd, de aceea, cum am putea să rupem prezenţa fizică a profesorului şi a studentului la drept în aceeaşi sală şi să-i despărţim pe cei doi, punându-i la capătul unui fir şi al unui ecran, pentru că se rupe liantul acela sentimental. Şi să ştiţi că, din experienţa mea destul de consistentă în materie didactică, am observat că cele mai bune rezultate în profesia de dascăl le ai atunci când îndeplineşti două condiţii cumulative: aceea de a oferi informaţii de calitate şi de a o face cu pasiune. Dacă faci un lucru cu pasiune, dacă se simte că îţi iubeşti profesia şi, cum spunea şi domnul profesor Hotca, când pledezi în faţa studentului, atunci ai aproape certitudinea că vei pătrunde în sufletul lui, lucru care mi se pare cam greu de realizat online, oricât ar fi ecranul de rezoluţie foarte înaltă şi difuzorul setat pe stereofonie. Din această cauză, trebuie să recunosc că dincolo de materia pe care o predau şi care invită la tradiţionalism, sunt şi eu tradiţionalism din acest punct de vedere, dar nemotivat de dreptul roman, ci de sentimenul care trebuie să stea la baza efortului actului de formare. Pentru că altfel, dacă înlăturăm sentimentele şi sensibilităţile umane, am putea să spunem la fel de bine „Domnule, hai să facem şi şcoala primară tot online.” Copiii se nasc astăzi, practic, cu tableta în mână, deci nu ar fi o dificultate ca în clasa întâi, litera „a” mic de mână să se predea prin sistem online. Dar ce te faci cu emoţia primei zile de şcoală, cu acea frică faţă de învăţător, care motivează procesul de învăţare, cu acea iubire faţă de colegi, cu acele iubiri, unele împărtăşite, altele nu, faţă de colege, şi aşa mai departe. Deci toată viaţa noastră se desfăşoară în acest ciclu sentimental împletit cu cel raţional. Din această cauză sunt partizanul neechivoc al menţinerii sistemului prezenţei simultane a studenţilor şi profesorilor în acelaşi for: pentru că se dezvoltă şi alte aptitudini ale studentului. Eu le spun studenţilor mei „Veniţi la şcoala!” nu neapărat pentru că ar fi obligatoriu, dar pentru că profesia de jurist nu o poţi învăţa la fără frecvenţă, nu poţi să devii actor la fără frecvenţă şi nu poţi deveni jurist practicant la fără frecvenţă. Dreptul are un mare dezavantaj: te induce în eroare. Te induce în eroare pentru că seamănă aparent cu limbajul comun. Limbajul juridic se aseamănă oarecum cu limbajul comun, dar în punctele esenţiale se îndepărtează substanţial. Deci studentul în anul I, pentru că eu lucrez cu anul I şi îmi dau seama ce greu este şi pentru ei şi pentru mine, sunt puşi în faţa unei realităţi inedite pentru ei. Sunt puşi în situaţia copilului din clasa I despre care vorbeam mai devreme, care trebuie să înveţe un nou limbaj, de la elementele de bază ale alfabetului juridic, așa cum a învăţat elementele de bază ale alfabetului propriu-zis, lucru care este greu, care distonează puternic cu ceea ce este învăţat elevul în şcoală, şi aici nu pot decât să mă manifest extrem de critic la adresa sistemului de învăţământ preuniversitar care, din păcate, nu îi formează pe tinerii noştri aşa cum ar trebui să îi formeze. Şi, din această cauză, avem de a face, în anul I, cu studenţi care sunt profund marcaţi de neajunsurile sistemului preuniversitar şi care se văd confruntaţi cu o realitate căreia trebuie să-i facă faţă şi pentru care nu prea au timp de adaptare. Din această cauză cred că ar trebui, dincolo de orice ganduri în ceea ce priveste modernizarea învăţământului juridic, să ne gândim foarte bine în ce măsură putem corela învăţământul superior, în general, cu învăţământul preuniversitar. Pentru că mă uitam pe lista de întrebări pe care o am în faţă, şi una din întrebări este cum aleg studenţii profesia care le va asigura viitorul, eu vă întreb cum aleg elevii facultatea pe care vor să o urmeze? Ei nu sunt sfătuiţi în timpul învăţământului preuniversitar de psihologi, de formatori, ce cale să urmeze, nu sunt evaluaţi din perspectiva capacităţilor individuale pe care le au, lucru care se întâmplă în alte state mai dezvoltate, unde copilul, începând încă din învăţământul primar, este evaluat şi este împins pe un făgaş care să îi pună în valoare capacităţile de care dispune. Din păcate, la noi acest lucru nu se întâmplă şi, mai rău decât atât, copiii noştri, în învăţământul preuniversitar, nu sunt învăţaţi să înveţe, şi asta este o mare mare problemă. Îi văd pe unii studenţi din sală că dau din cap, ştiu ei despre ce vorbesc. Şi, din această cauză, studentul anului I la drept la orice facultate din ţară este supus unui proces de selecţie pe care a descris-o foarte bine Darwin: „cel mai rezistent supravieţuieşte.” Cine e în stare să se adapteze, acela va supravieţui. Şi de aceea eu, încă de la primul curs, pe care îl am în anul I le spun studenţilor „Vă felicit că aţi promovat un examen, acum vă provoc să vă gândiţi foarte serios: aţi ales oare ceea ce trebuie, vă daţi seama ce responsabilitate v-aţi asumat?” Pentru că acestă calitate de student la drept presupune mult mai mult decât a fi un subiect al unui proces de învăţământ, presupune un angajament pe viaţă şi presupune un angajament cu sine însuşi pentru că a deveni jurist, potenţial legislator, potenţial practician al dreptului înseamnă tot atâtea răspunderi şi înseamnă un angajament foarte serios pe care îl iei faţă de tine. Şi, în acest context, acea provocare a domnului Săvescu „Ai voie să furi la drept?” mie mi se pare exclusă, pentru că în momentul în care ai optat pentru această carieră eşti sigur incompatibil, cel puţin principial, cu noţiunea de „furt”. Din fericire, studenţii noştri s-au adaptat, cel puţin până acum, la rigorile învăţământului academic. S-au adaptat şi acest lucru este demonstrat de faptul că de mulţi ani încoace aproape 50% din cei care reuşesc în profesiile juridice, şi acum mă refer în mod special la profesia de avocat pe care o practic, provin de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Aici mai apare un argument. Din acest motiv nu strici un sistem care funcţionează, deci trebuie maximă prudenţă atunci când vorbim de modernizare. Modernizarea nu trebuie să fie un scop în sine, trebuie să fie un mijloc. Şi atunci haideţi să vedem care sunt datele care oferă cheia acestui succes constant de-a lungul anilor pentru studenţii facultăţii noastre şi în ce măsură putem îmbunătăţi această cheie, dar nu să o modificăm de dragul de a o modifica pentru că atunci ne asumăm nişte riscuri, iar riscurile acestea nu trebuie să ţină cont de competiţie, de concurenţă. Mie mi se pare cel mai păgubos lucru să existe o concurenţă la nivel academic, concurenţă pe criterii comerciale. În momentul în care ai comercializat învăţământul, l-ai sacrificat pe student. Tu nu trebuie să-i oferi studentului facilităţi pentru că el le va îmbrăţişa. Studentul tradiţional este un partizan al politicii minimei rezistenţe, deci dacă poate să facă ceva uşor, de ce să facă mai greu? Dacă poate să facă poimâine, de ce să facă astăzi? Iar învăţământul, astfel cum e structurat, cel puţin acest sistem de credite care, iarăşi mi se pare păgubos, nu îi ajută. Pentru că poţi să dai acelaşi examen doi ani de zile succesiv, nu mai înveţi cum învăţai atunci când ştiai că dacă nu promovezi un an, repeţi anul, sau dacă rămâi repetent în anul I, eşti exmatriculat din facultate. Deci a crescut nivelul de responsabilizare individuală a studentului, studentul trebuie să ia nişte decizii, el le va lua, dar întotdeauna le va lua pe criterii pragmatice. Pragmatismul acesta este extrem de păgubos. Gândiţi-vă, examenul din acest an, care are o logică pentru că este pus în anul acela, nu îl iei anul ăsta pentru că e mai bine să dau la anul, că anul acesta mă odihnesc. La anul, această materie pe care nu ai promovat-o la timpul potrivit devine o servitute, o vei trata ca atare şi vei învăţa ca să promovezi, deci ca să iei nota 5, nu să iei nota 10. Deci, rolul de pedagog al profesorului de la drept este esenţial, de a conştientiza studentul asupra opţiunilor pe care le are, de a încerca să-l convingă să-şi facă viaţa uşoară, în sensul de a învăţa la timp şi să-şi pregătească în acest fel succesul în profesia viitoare, pentru că mai există o abordare, şi ea întemeiată pe criterii pragmatice. Am auzit foarte mulţi absolvenţi cu rezultate mediocre la învăţătură care spun „N-am învăţat în facultate, dar recuperez.” Nu mai recuperezi după ce ai absolvit, pentru că angajatorul tău îţi va spune: „Eu nu te plătesc ca să înveţi ce nu ai învăţat la timp.” Deci iată cât de mult contează decizia individuală şi cred că unul din rolurile esenţiale ale profesorului este să-l conştientizeze pe student asupra acestor chestiuni şi să-l formeze, să-l formeze cu dragoste, cu apropiere şi cu forţa exemplului personal pentru că noi suntem tot atâtea modele pentru studenţii noştri. Şi, din acest punct de vedere, revin la întrebarea formulată iniţial de distinsa noastră moderatoare: în ce măsură dreptul roman îşi află locul în sistemul de învăţământ românesc? Îşi află locul la fel ca toate tradiţiile pe care le are învăţământul juridic românesc şi la fel de mult cât contează abecedarul în clasa I primară. Vă mulţumesc!

Rodica Aida Popa: N-aş încheia această dezbatere care a atins cam toate problemele fără să întreb în sală, pentru că avem studenţi în sală, cum alegeţi profesia viitoare?

Participant: Consider că principalul aspect după care ne ghidăm atunci când alegem profesia este educaţia pe care o avem de acasă. În funcţie de cum ai fost educat acasă, cred că depinde şi viitoarea ta profesie pe care ţi-o alegi, dar şi în funcţie de profesorii pe care îi avem la facultate, în funcţie de modelele pe care le avem la facultate.

Rodica Aida Popa: Ce vrei să devii?

Participant: Eu vreau să dau la Institutul Naţional al Magistraturii, judecător. Şi am modele judecători, profesori de la facultatea unde studiez şi nu numai, şi judecători pe care nu îi am profesori, dar pe care i-am văzut în sala de judecată. Mulţumesc!

Rodica Aida Popa: Mulţumesc! Domnișoară, cum alegeţi profesia? Cum alegeţi? Ce doriţi să fiţi?

Participant: Eu am ales după modelul de acasă.

Rodica Aida Popa: Şi ce doreşti să devii?

Participant: Judecător.

Rodica Aida Popa: Deci asta înseamnă că vei încerca să dai examen la Institutul Naţional al Magistraturii.

Participant: Da. Şi îl voi lua.

Flavius Baias: Sunt multe lucruri de discutat, apropo de ce au spus cei doi studenți, ar fi interesantă– dacă tot vorbim de proiecții asupra învățământului juridic – o dezbatere cu privire la proiecția asupra învățământului profesional, respectiv Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul Naţional pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților, dar altădată.

Rodica Aida Popa: Mulțumesc invitaților pentru această dezbatere asupra culturii juridice românești, despre tradiție și modernitate, despre digitalizare, despre proiecte, despre sinceritate și răbdare. Nu aș vrea să închei fără să nu vă citesc câteva versuri ale unui poet contemporan, care este și avocat, deci are o legătură cu cultura juridică românească, este vorba despre o poetă consacrată, doamna avocat Maria Calciu; poezia „Desenai clipe” din care am să citesc doar atât: „Desenai clipe, / Cuburi înalte așezate unele peste altele, / Asemenea unor holograme / Cărora le prindeai rădăcini lipite între ele cu o poză mai veche cu tine, / Din care zâmbeai / Astfel că din orice colț de somn ori drum spre nicăieri ar fi venit vreun gând, ori doar ți-ai fi trecut crezut grăbit prin față / Numai pentru a-ți spune în taină „Bun găsit!”. Această dezbatere sper că este un „Bun găsit!”, un drum spre cultura secolului XXI: învățământ între modernitate și digitalizare! Bună seara!