Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 104′

VIDEO integral, pentru membri: 104′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Bogdan Dumitrache: Bună seara! Am scăpat de ianuarie anul acesta, când o fi trecut? Suntem pe 1 februarie 2016 şi avem o dezbatere de luptă, exagerând un pic, dar fiecare exagerare are un miez de adevăr, CCR vs. NCPP, într-o exprimare mai elaborată – Curtea Constituţională a României împotriva Noului Cod de Procedură Penală. Evident că nu este vorba de o adversitate, ci este vorba de un aspect de statistică şi de faptul că un domeniu atât de sensibil ca procedura penală a ajuns în atenţia Curţii, nu pentru că şi-a dorit Curtea, ci pentru că justiţiabilii – după rolul instanţelor judecătorești – au invocat excepţii de neconstituţionalitate, destul de multe în legătură cu aceste texte. Unele excepţii au fost admise, altele au fost respinse, la acest moment încă sunt în vigoare destule dispoziţii din Codul de procedură penală. Suntem împreună, șase, în afară de cei şase vii şi în fiinţă, persoane şi personalităţi care ne privesc din tablouri. Unele ar putea fi subiecte de drept civil, altele… se discută despre drepturile animalelor, ale vieţuitoarelor. Avem şi o bufniţă, avem şi o pată de culoare în această galerie din spatele nostru, undeva în dreptul comoderatoarei se află un tablou care este dat cu titlu de comodat de o persoană care urmăreşte cu multă atenţie şi spirit critic JURIDICE.ro. Întorcându-ne la cei de la aceste măsuţe, este o compoziţie foarte spumoasă şi distinsă în acelaşi timp. Domnul profesor universitar doctor Tudorel Toader, judecător la Curtea Constituţională, am putea spune un partener al dezbaterii, nu în sensul tehnic al termenului, ci în sensul în care a mai fost alături de acest proiect şi de acest tip de emisiune. Îi mulţumim că astăzi şi-a făcut timp să fie alături de noi la o temă care îl vizează. Prezentările nu mai trebuie făcute, sunt cunoscute. Poate ca referinţă recentă, domnul profesor Tudorel Toader este vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Juridice din România, o instituţie tânără, dar care are mulţi ani înainte. Mai departe, avocaţii parteneri ai dezbaterilor, domnul avocat doctor Antoniu Obancia – Partner la ZAMFIRESCU RACOŢI & PARTNERS, ne-am mai întâlnit anul acesta, când erau avocaţii vulnerabili. S-a schimbat situaţia![restrict]

Antoniu Obancia: Eu aştept reluarea subiectului în componența anunţată iniţial atunci.

Bogdan Dumitrache: Am înţeles. Mai departe, tot o prezenţă la dezbateri, anul trecut la o dezbatere de drept penal, domnul avocat Augustin Zăbrăuțanu – POPESCU LAW GROUP. Mulţumim, domnule avocat, pentru faptul că aţi acceptat invitaţia.

Augustin Zăbrăuțanu: Bună seara! Eu vă mulţumesc pentru invitaţie!

Bogdan Dumitrache: Cred că este o premieră – sper să nu mă înşel – pentru prima oară la dezbateri avem un auditor de justiţie. Deci Institutul Naţional al Magistraturii este reprezentant în această formă, astăzi, de domnul Mihai Caludiu Bădan.

Mihai Claudiu Bădan: Mulţumesc pentru invitaţie! Sper că o sa iasă foarte bine această dezbatere.

Bogdan Dumitrache: Da, Mihai Claudiu Bădan şi-a câştigat poziţia în acest panel cu totul special, printre altele, graţie unui articol destul de curajos, având în vedere că viza o decizie a Curţii Constituţionale încă nepublicată, ea nu este motivată, ştim doar soluţia Curţii. El a apărut pe JURIDICE.ro, pe 22 ianuarie 2016, un titlu frumos al articolului „O posibilă reconstituționalizare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală”. În funcţie de bugetul de timp de astăzi şi de temele abordate, sper să ajungem şi la acest subiect. Şi, în sfârşit, din nou la dezbateri, a mai fost alături de noi – atunci, în Sala Stoicescu a Facultăţii de Drept, acum suntem la Artmark – doamna procuror Irina-Ioana Kuglay – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei și, apropos de titlul emisiunii, în perioada martie 2013 – ianuarie 2014 a fost detaşată în cadrul Ministerului Justiţiei la Direcţia Elaborare Acte Normative, printre altele, în legătură cu elaborarea legii de punere în aplicare a Codului de Procedură Penală. Comoderatoarea este invitată să preia frâiele.

Irina-Ioana Kuglay: Mulţumesc, Bogdan, pentru prezentare, pentru introducere! O singură obiecţiune am la ceea ce ai spus, sau o nuanţare, dacă un moderator are ceva în comun cu moderaţia, să zicem că astăzi sunt agitator la dezbateri şi rămâi tu singurul moderator. Vă mulţumesc că îmi daţi ocazia să ridic nişte probleme legate de deciziile Curţii Constituţionale în materie procesual penală şi să-mi lămuresc unele necunoscute de până acum. Daţi-mi voie să încep cu o prezentare a situaţiei statistice, la zi, a deciziilor Curţii. Sunt în materia Codului de procedură penală, vizând dispoziţiile Codului de procedură penală, sper că nu greşesc la numărătoare, 21 de decizii de admitere incluzându-le şi pe cele două încă nepublicate. Din aceste 21 de decizii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor texte sau o anumită interpretare a unor texte din Codul de procedură penală, mai mult de jumătate, 11 dintre ele vizează, în esenţă, problema participării unor subiecţi procesuali la anumite proceduri, altele decât judecata şi urmărirea penală – aici, slavă Domnului, nu s-au identificat încă probleme – vizează participarea anumitor subiecţi procesuali la aceste proceduri şi caracterul inadecvat oral sau scris al acestor proceduri. Așadar, jumătate din deciziile de admitere se pot subsuma acestei problematici. Sunt deciziile privind plângerile împotriva soluţiilor procurorului, soluțiilor de netrimitere în judecată, deciziile privind camera preliminară, privind procedura confiscării şi desființării unor înscrisuri după clasare, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, procedura admisibilităţii în principiu la revizuire şi la contestaţia în anulare. O altă categorie importantă de decizii, mult mai puţine, însă, cinci, sunt date în materia măsurilor preventive. Majoritatea dintre acestea, dintre neconstituționalitățile identificate în ceea ce priveşte măsurile preventive, majoritatea a privit durata măsurilor, modul în care este reglementată, respectiv omisiunea legiuitorului de a reglementa durata arestărilor preventive. Cinci decizii privesc doar alte instituţii disparate ale Codului de procedură penală. Propun ca astăzi să discutăm, în principal, acea mare categorie identificată ca fiind majoritară în practica Curţii, respectiv aceea care transpune în jurisprudenţa Curţii interpretarea dreptului la un proces echitabil, pentru că această mare categorie de decizii cred eu că justifică şi titlul acestei dezbateri. Pare a fi o diferenţă de viziune, de sistem de evaluare între autorii Codurilor, legiuitor şi instanţa de contencios constituţional. Aş vrea să discutăm ce înseamnă proces echitabil, în viziunea Curţii Constituţionale, care e raportul dintre dispoziţiile constituţionale şi dispoziţiile privind Convenţia europeană a Drepturilor Omului, în materia procesului echitabil, dacă este sau nu Constituţia României mai largă în conţinut, în ceea ce priveşte procesul echitabil, decât Convenţia. Pentru început, până să ne lansăm în dezbatere, pentru că e un subiect care cred că a încins spiritele în ultima vreme, aş vrea să discutăm puţin despre recenta decizie nepublicată privind renunţarea la urmărire penală, respectiv, decizia prin care, conform doar unui comunicat de presă al Curţii Constituţionale, dreptul procurorului de a aprecia asupra oportunității continuării procesului penal, respectiv dreptul lui de a dispune renunţarea la urmărire penală, ar constitui o atingere a principiului legalităţii şi o încălcare a normei potrivit căreia justiţia se înfăptuieşte de către instanţe. Înainte să pun participanţilor întrebările care cred că ar trebui să lămurească puţin tensiunile din sistem pe marginea acestei decizii, trebuie să vă spun că nu cred că există jurist – penalist – cu care să fi vorbit pe tema aceasta, de la apariţia comunicatului şi până în prezent, care să nu fi spus aşa: „Păi, dacă este neconstituţional că procurorul renunţă la urmărirea penală, întrucât justiţia se înfăptuieşte numai de către instanţele de judecată, atunci nu cumva ar trebui să admitem că orice soluţie a procurorului prin care pune capăt unui proces penal, întrucât nu este dată de un judecător, este neconstituţională?”. Toată lumea a reacţionat aşa: „Păi şi clasarea, pentru argumentul acesta, este neconstituţională, că nu a dat-o o instanţă, a dat-o un procuror”. Am să vă rog să comentaţi puţin această observaţie, care este amară, din partea sistemului. S-au închis prin renunţare la urmărire penală, anul trecut, 134.436 de dosare, din statisticile Parchetului, spunând asta. Decizia pare a avea ca prim efect că 134.436 de dosare nu ar fi trebuit să se fi închis prin renunţarea la urmărire penală de către procuror, ci ar fi trebuit să ajungă în faţa instanţelor. Prin urmare, încărcătură instanţelor, aceea care a fost anul trecut, plus 134.436 de dosare. Este aceasta o schimbare de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale? Trebuie să o vedem ca atare prin raportare la deciziile anterioare în materia faptei lipsite de pericol social? Pentru avocaţi este decizia aceasta o şansă dată părţilor? Cum o resimt domnii avocaţi? Dar daţi-mi voie, dacă domnul profesor nu vrea să ia cuvântul ca fiind vocea cea mai autorizată să ia cuvântul la urmă, pe problema asta, atunci aş da cuvântul colegului nostru, auditorului Claudiu, care a scris un articol foarte bine punctat pe această temă, să ne spună Claudiu dacă consideră că este sau nu o schimbare de jurisprudenţă. Claudiu, nu foarte mult dezbatem pe tema aceasta, că vezi că nu era principală.

Bogdan Dumitrache: Avem decizia, încă nu avem motivarea, să ţinem cont de această chestiune.

Mihai Claudiu Bădan: Putem doar să speculăm la acest moment care este motivul pentru care a fost admisă această decizie.

Irina-Ioana Kuglay: Să speculăm în limitele comunicatului de presă, totuşi, să nu speculăm mai mult.

Mihai Claudiu Bădan: Având în vedere jurisprudenţa anterioară elaborată de Curtea Constituţională privind dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, respectiv Codului penal, cu privire la soluţia de scoatere de sub urmărire penală pentru motivul că fapta nu prezintă pericol social, în care Curtea a constatat că ordonanţa, respectiv rezoluţia procurorului constituie o modalitate prin care acesta pune capăt conflictului de drept penal şi, ca atare, constituie un act prin care se înfăptuieşte justiția, iar din acest punct de vedere, pentru că nu îndeplineşte criteriile unei instanţe imparţiale şi independente, soluţia dispusă de procuror trebuia supusă cenzurii instanţei. În aceste condiţii, putem să speculăm dacă într-adevăr Curtea Constituțională a considerat, cu privire la soluţia de renunţare la urmărire penală, că aceasta apreciază asupra unei acuzaţii în materie penală – şi consider că o face în acest stadiu procesual -, caz în care nu este suficientă o cenzură a instanţei, n-ar trebui ca procurorul să fie cel care înfăptuieşte justiţia, caz în care am fi în situaţia unei schimbări de jurisprudenţă.

Irina-Ioana Kuglay: Ce spuneai tu în articolul deja publicat pe JURIDICE.ro ar fi, în esenţă, următoarele: anterior, Curtea Constituţională a observat că, dată fiind dispoziţia din Constituție potrivit căreia procurorul este reprezentantul intereselor generale ale societăţii şi titularul acţiunii publice în această calitate, procurorului îi revine şi dreptul de a evalua oportunitatea exercitării acţiunii publice. Or, o astfel de decizie pare a face nerelevante acele dispoziţii privind rolul constituţional al procurorului şi a da prevalenţă acelora potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte numai de către instanţe. Ajungeai destul de riguros la concluzia – pe care și eu o împărtășesc – că pare a fi o schimbare de jurisprundență, în materia dreptului procurorului de a evalua acţiunea penală pe care să o exercite sau nu în faţa instanţei. La o primă vedere, domnilor avocaţi, profită părţilor pe care le reprezentaţi o astfel de viziune? La o primă evaluare, sub rezervă necunoaşterii considerentelor Curţii.

Antoniu Obancia: Depinde cum va fi, în optica legiuitorului, după publicarea deciziei. Mi-e greu să cred că nu vom mai avea deloc o asemenea instituţie.

Irina-Ioana Kuglay: Cred că aşa speră toţi judecătorii.

Antoniu Obancia: Criteriile din alin. (1) posibil să fi fost prea vag formulate, poate că ar fi fost un prilej de a se crea discriminări. În fond, renunţarea este, dacă facem o similitudine cu 18^1, atunci când fapta există, a fost săvârşită, ştim cine a făcut-o şi, cu toate acestea, nu îl promovăm în instanţă, adică o soluţie destul de rarisimă şi de care s-ar putea bucura doar unii, în vreme ce alţii s-ar putea consideră discriminaţi şi probabil aici s-a considerat nevoia unei garanţii suplimentare din partea justiţiei, în sensul unei confirmări, spre exemplu: ordonanţa de redeschidere a urmăririi este supusă confirmării judecătorului de camera preliminară. Eu mă gândesc că acest lucru s-a avut în vedere.

Irina-Ioana Kuglay: De aceea spuneam să nu speculăm ceea ce ne va spune Curtea Constituţională, poate vom afla măcar nişte indicii astăzi de la domnul profesor. Voiam să ştiu dacă simplul fapt că procurorul nu va mai putea dispune renunţarea la urmărire penală e ceva benefic sau îngreunează activitatea în procesele penale pe care le aveţi, din perspectiva părţilor pe care le reprezentaţi, fie inculpaţi, fie suspecţi, fie persoane vătămate. Trebuie să mai fac o paranteză, soluţia legislativă, potrivit căreia procurorul să aprecieze dacă e oportun sau nu să exercite acţiunea publică, nu este una rarisimă; ea e cunoscută de majoritatea sistemelor de drept. Nu s-a inventat de comunişti cu 18^1 şi nu s-a inventat nici de noul Cod cu renunţarea la urmărire penală.

Augustin Zăbrăuțanu: Eu sunt nevoit să văd lucrurile ca şi ceilalţi colegi ai mei avocaţi, cu siguranță, pe de o parte, din perspectiva încălcării instanţelor, lovindu-ne şi astăzi, la aproape un an de la intrarea în vigoare a noilor Coduri, când încă lucrurile nu au intrat pe făgaşul normal, nu au fost resursele alocate, vorbesc în special din perspectiva Tribunalului Bucureşti, unde îmi desfăşor, în principal, activitatea, dar nu noi putem să decidem, nu putem sprijinii cu nimic alocarea bugetară, materială a acestor lucruri. Da, e adevărat, cu siguranţă judecătorii, din perspectiva aceasta, nu vor fi deloc încântaţi şi clienţii noştri vor resimţi lucrul acesta, clar, o încălcare foarte mare. Dar, pe de altă parte, lăsând la o parte chestiunile administrative, eu mi-am pus de câteva ori întrebarea dacă, de exemplu, punctul 2 al art. 318 care spune: „Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.” În situaţia în care eşti avocatul unei persoane aflate în cercetare poţi fi şi fericit, dar şi nefericit, de ce? În instanţă, noul sistem al Codului penal a redus foarte mult greutatea circumstanţelor personale în aprecierea circumstanţelor atenuante faţă de vechiul Cod. În general, circumstanţele reale au căpătat o greutate mai mare. Aici, din perspectiva mea, cel puţin pe acest punct 2, era o chestiune care lăsă o libertate foarte mare ca, într-un dosar cu mai mulţi suspecţi sau cu mai multe persoane implicate, cel care găsea de cuviință să colaboreze la timp şi să ajute organul de urmărire penală, parchetul, în deslușirea cauzei să aibă posibilitatea – nu neapărat să negocieze – unui tratament penal pe care nimeni, ulterior, să nu-l mai poată analiza.

Irina-Ioana Kuglay: Aţi întâlnit dosare, personal, în care o astfel de hotărâre să se fi dat în considerarea unor oportunităţi, nu după criterii legale, ci după criterii neloiale? Pentru că totdeauna suntem prezumaţi că facem mari măgării, dar nu ştiu dacă în realitate chiar asta se întâmplă, mai ales că avem şi alin. (1) care ne furniza alte criterii sau criteriile de bază, acestea erau suplimentare, ţinând de persoană; în principal, criteriul era micimea faptei şi lipsa ei de importanță, ca la 18^1, aceeaşi problema o putem translata şi la 18^1.

Augustin Zăbrăuțanu: În ceea ce mă priveşte, nu pe renunţare am avut această chestiune, au fost alte instituţii de drept procesual penal unde am rămas cu un gust amar, ca să spun aşa, deci nu pe renunţare. În schimb, există posibilitatea, din păcate, mai ales pe infracţiuni de crimă organizată, acolo unde ai posibilitatea să găseşti o persoană mai puţin vinovată, mai puţin inspirată, căzută ca „musca în lapte” în povestea respectivă şi, din punctul meu de vedere, o astfel de prevedere lăsa lucrurile puţin neclare, asta este ce am simţit eu până acum.

Irina-Ioana Kuglay: Simplul fapt de a ataca, în cazul în care se produceau astfel de abuzuri ale parchetului, de a ataca în instanţă soluţia de renunţare…

Augustin Zăbrăuțanu: Când eşti avocatul celor care rămân în dosar, nu vorbesc de avocatul celui care a beneficiat de renunţare, eu vorbesc de părţile celelalte din dosar, că aici e puţin lipsă de inegalitate de tratament, nu ştiu dacă de fiecare dată, strategic, îţi permiţi lucrul acesta.

Irina-Ioana Kuglay: Consecinţa va fi că toată lumea va fi trimisă în judecată. Domnule profesor, înţelegem greşit decizia aceasta şi ne panicăm degeaba? Parchetul este îngrijorat că va trebui să sesizeze instanţele în toate aceste cazuri.

Tudorel Toader: Spun şi eu bună seara, mulţumindu-vă pentru invitaţia la dezbaterea dumneavoastă! Mă bucură faptul că domnul Săvescu şi dumneavoastră aţi reconsiderat un pic titlul dezbaterii. Curtea nu este versus nici Codului de procedură penală, nici Codului penal, nu e versus nimănui. Curtea are rolul constituţional de a asigura, de a garanta supremaţia Constituţiei. Pornind de la acest titlu şi încercând să înţeleg conţinutul dezbaterii, am venit cu unele repere pentru discuţii, însă, în mare parte, mă văd nevoit să le reconsider, să mă pliez pe spusele şi preocupările dumneavoastră, adică să nu vorbim în paralel, eu cu vorbele mele de acasă, dumneavoastră cu gândurile şi preocupările pe care le-aţi exprimat.

În primul rând, nu subscriu la opinia exprimată sau pusă în discuție, în sensul existenței unei diferenţe de viziune dintre autorii Codului de procedură penală şi Curtea Constituţională. Atunci când analizează o instituție din Codul de procedură penală, spre exemplu, instituţia renunţării la urmărire penală, Curtea nu își exprimă opțiunea pentru o soluție legislativă sau alta. De fiecare dată, Curtea verifică dacă norma juridică supusă examinării, în cazul nostru – art. 318 Cod de procedură penală, respectă sau nu standardele, exigenţele constituționale, indiferent de autorul actului normativ supus controlului de constituţionalitate. Așadar, subliniez faptul că nu comparăm viziunea Curţii cu viziunea autorilor, deoarece instanţa de contencios constituţional verifică dacă actul normativ supus controlului de constituționalitate, respectă sau nu standardele constituţionale. Cu titlu personal, pot să am o opțiune pentru o anumită soluție legislativă, însă, în calitate de judecător trebuie să verific dacă norma supusă evaluării răspunde sau nu cerinţelor constituţionale. Personal, cred că am fi putut avea Coduri mai bune dacă acestea ar fi urmat procedura parlamentară normală de legiferare. În angajarea răspunderii Guvernului, sunt eliminate dezbaterile aprofundate, de îmbunătăţire a reglementării, de eliminare a neconcordanțelor cu legea fundamentală.

Irina-Ioana Kuglay: Codul Penal a fost adoptat, într-adevăr, prin asumarea răspunderii. Codul de procedură penală, însă, a parcurs două proceduri parlamentare: una într-o comisie a Camerelor în care juriştii din ambele Camere şi specialişti ai dreptului, împreună judecători şi procurori – fiind şi ei, unii, specialişti ai dreptului, unii numai judecători şi procurori – au analizat Codul articol cu articol şi l-au redactat astfel, în opinia mea, nu foarte bine. O altă procedură parlamentară de dezbatere s-a desfăşurat cu ocazia adoptării Legii de punere în aplicare care a adus numeroase corective. Nici nu vă imaginaţi cum ar fi fost Codul fără corectivele din Legea de punere în aplicare. Dezbateri cred că au fost la Codul de procedură penală, la Codul penal sigur nu au fost, acolo e valabilă întru totul afirmaţia pe care o faceţi, dar acolo mai puţine neconstituționalități aţi găsit, domnule profesor, până acum?

Tudorel Toader: Nu! Codul de procedură penală a fost adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului, iar legea de punere în aplicare a urmat procedura normală de legiferare. Spuneți că prevederile Codului de procedură penală au fost dezbătute în Comisiile reunite, compuse din juriști și specialiști în domeniul dreptului, păi juriștii toți sunt specialiști în domeniul dreptului.

Irina-Ioana Kuglay: Sunteți generos cu juriștii.

Tudorel Toader: Pe de altă parte, să nu uităm faptul că în acele comisii unele instituții juridice au fost mai mult afectate decât îmbunătățite.

Irina-Ioana Kuglay: Întru totul de acord!

Tudorel Toader: Legea de punere în aplicare a venit cu unele corective, cu unele modificări, fără a modifica substanța Codului, a retușat pe ultima sută de metri cât a putut să retușeze.

Irina-Ioana Kuglay: Nici nu se putea prin Legea de punere în aplicare, că nu se putea schimba Codul prin Legea de punere în aplicare, deși asta cred că ar fi fost o soluție bună.

Tudorel Toader: Atunci, o dezbatere în procedură normală, firească, nu mai presupunea modificări prin Legea de punere în aplicare, unele dintre ele greu sau imposibil de realizat. Spuneați că sunt mai multe decizii de neconstituționalitate, pronunțate în procedura penală, spre deosebire de cele pronunțate în Codul penal. Personal, consider că noul Cod penal, cel puțin în partea lui specială, are mai puține elemente de noutate față de Codul penal anterior. În același timp, este posibil ca noul Cod penal să aibă mai puține elemente de neconstituționalitate, însă nu acesta este argumentul – știm foarte bine cu toții – dacă ai un proces, procesul acela care pleacă de la plângere, sesizare, urmărire, până la căile de atac, permite normelor de incriminare incidente, care fac obiectul acuzării, a rechizitoriului, însă procedura penală trece prin toate filtrele, toate etapele posibile și dacă într-o cauză poate fi criticată doar norma de incriminare incidentă, sub aspect procedural, la momentul potrivit, pot fi criticate aproape toate normele de procedură penală.

Nu pot să fac speculații pe marginea deciziei de neconstituționalitate, încă nepublicată, referitoare la art. 318, dar aș antama câte ceva referitor la materialul scris de colegul nostru, cu privire la posibilitatea reconstituționalizării instituției privind renunțarea la urmărire penală.

Irina-Ioana Kuglay: Iertați-mă, trebuie să vă întreb asta. Rămâne procurorul fără dreptul de a dispune de sine renunțarea la urmărire penală?

Tudorel Toader: Eu nu am făcut această afirmație! Procurorul a fost și rămâne în parametrii competențelor constituționale. Instanțele de judecată au fost și rămân în parametrii competențelor constituționale. Avem art. 124, avem art. 136, avem art. 132 și avem multe alte articole care delimitează competențele, competențe complementare, contribuie pe etape și momente diferite la realizarea actului de justiție, unic în statul de drept – nu am spus nimic, nici măcar nu am răspuns la întrebarea dumneavoastră, însă voi reveni și la întrebare. Să răspund la ceea ce am început.

Când spunem „reconstituționalizare” sună frumos, și mie mi-a plăcut titlul articolului. Când mi-a spus domnul Săvescu: Invităm pe cineva care a scris un articol: ”O posibilă reconstituționalizare…”. Frumos, veneam numai și pentru titlul acesta. Vorbim de principii, pentru că art. 318 este un pretext de discuție. Noi vorbim de principii, de reguli generale pe care trebuie să le cunoaștem, să le aplicăm cu bună-credință, în cunoștință de cauză. De principiu, orice normă, orice instituție juridică supusă controlului de constituționalitate este ținută sau adusă în parametrii legii fundamentale. Avem o instituție, o soluție legislativă – dacă soluția legislativă este declarată neconstituțională, în totul sau în parte, fie că este o decizie de admitere sau o decizie interpretativă, înseamnă că în momentul în care Curtea constată neconstituționalitatea, respectiva instituție contravine legii fundamentale. Legiuitorul are obligația ca, în termen de 45 de zile, să pună de acord legea cu legea fundamentală, prin prisma considerentelor deciziei Curții Constituționale. Până la urmă, legea se pune de acord cu Constituția, nu cu decizia, prin prismele considerentelor și dispozitivului.

Atunci când Curtea constată că o soluție legislativă este neconstituțională, devine incident un alt principiu, potrivit căruia, legiuitorul nu poate relua o soluție legislativă declarată neconstituțională. Cu alte cuvinte, dacă astăzi, o instituție juridică este declarată ca fiind neconstituțională, legiuitorul nu poate să spună: „Reamenajăm, reinstituim, reglementăm din nou ceea ce Curtea a declarat neconstituțional”, fapt care ar echivala cu o invalidare a deciziilor Curții, ceea ce nu este posibil.

Bogdan Dumitrache: Păi a făcut-o, au făcut-o recent, în alt Cod, în alt Cod de procedură, nu cel penal, cel civil.

Tudorel Toader: Noi vorbim de principii. Dacă ar fi așa, ne-am duce înapoi, înainte de revizuirea din 2003, când deciziile Curții puteau fi infirmate printr-un vot calificat al Parlamentului. Repet, legiuitorul nu poate să spună: „Facem noi la loc legea și reconstituționalizăm ceea ce Curtea a declarat neconstituțional”!

Augustin Zăbrăuțanu: Mă gândesc că poate colegul privea o reconstruire a acestui articol în lumina, evident, a deciziei Curții Constituționale, păstrând ceea ce a rămas constituțional din el, în măsura în care o fi rămas. Nu știm, o să vedem.

Tudorel Toader: Dar eu nu-l critic, îl apreciez. Și eu cred că la fel a gândit dânsul și la fel are în vedere, că altcumva ar fi o ipoteză falsă.

Bogdan Dumitrache: Lăsați „inculpatul”. Sunt chiar două alineate în articol care mie mi s-au părut că sunt un fel de propuneri, nu? Dumneavoastră spuneți ceva care să respecte motivarea deciziei, dar deocamdată nu avem motivarea.

Mihai Claudiu Bădan: În funcție de motivul și, iarăși, din ceea ce spune domnul profesor și judecător, trag concluzia că este posibil ca problema acestei soluții legislative să fie plasată chiar asupra principiului oportunității pentru că, altfel, domnul judecător nu ar fi criticat soluția în sine, ci ar fi criticat organul judiciar care o dispune.

Irina-Ioana Kuglay: Claudiu și Bogdan, iertați-mă că intervin, dar încercați să-i faceți viața mult mai ușoară decât ar fi cazul domnului profesor de la care eu încerc să aud și domnia sa ne explică principii. Un lucru simplu: se mai poate renunța la urmărirea penală, cum se întâmplă în majoritatea sistemelor de drept, adică titularul acțiunii publice poate spune: „Această acțiune nu merită folosirea resurselor uriașe ale statului pentru dovedirea împrejurării că s-a furat sau nu un măr de pe o tarabă”, se va mai putea întâmpla asta?

Tudorel Toader: Fiți de acord cu faptul că eu am o categorică obligație de rezervă în momentul acesta față de conținutul deciziei.

Dacă vreți să fac o comparație, vorbeam cu domnul avocat mai înainte de începerea dezbaterii, parcă sunt în primăvara lui 2014, când vorbeam de aplicarea legii penale mai favorabile care, iarăși, a fost un moment de repoziționare în aplicarea legii penale mai favorabile. Cam așa este și aici, cam acesta este sentimentul meu, este vorba de o apreciere a rolului pe care îl are procurorul complementar cu rolul pe care îl are judecătorul. Eu zic că știu oarecum rolul procurorului, mai ales că mi-a rămas și mie matricea anilor în care am fost procuror și nu m-am îndepărtat foarte mult de sistem, îl știu, dar am această obligație de rezervă, de a nu spune, de a nu spune mai mult. Fiți de acord că preocupările dumneavoastră față de instituție sunt mai mult de interpretare și de aplicare a legii, sunt de competență, sunt dacă instanța aceea se încarcă și e prea aglomerată, dacă statul nu va cheltui prea mult să trimitem în judecată pentru fapte, prejudicii, pericole mici, dacă un client nu cumva ar fi mai fericit să rămână dosarul la procuror, să nu mai fie citat să se ducă în sala de ședințe să-l mai vadă lumea, să mai plătească, poate avocatul e mulțumit că îl mai plimbă de mână încă o dată și pe la instanță, dacă va fi să fie așa. Dar eu am această obligație de rezervă și nu mă voi exprima, probabil că într-un interval de timp relativ scurt, poate mai scurt decât alte decizii, ne vom clarifica. Știți cum erau deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem care nu erau obligatorii precum RIL-urile, însă deveneau obligatorii prin consistența argumentelor. Prin urmare, când vorbim despre aplicare, interpretare, problemă pe care o dezleagă Înalta Curte, prin RIL sau prin HP, și alta este situația când vorbim despre competențele instanțelor.

Problema dacă se încărca sau nu o anumită instanță sau instanțele de la un anumit grad, nu este o problemă de constituționalitate. Deci, chestiunile acestea de interpretare, de aplicare, de oportunitate, de competență nu intră în controlul de constituționalitate. Dacă nu intră, nici nu sunt luate în motivarea deciziei. După aceea, decizia aceasta nu are importanță prin ce scrie acolo la urmă, „Admite și constată că e neconstituțional față de criticile formulate”. Decizia aceasta este importantă prin considerente – vrea, nu vrea, legiuitorul va vedea o altă bariera care i s-a pus în calea reglementării. Știți că la Parlament circulă o butadă care zice că singura limită pe care o are legiuitorul este aceea pe care el o stabilește, afirmație care nu este adevărată. Limita legiuitorului, în opera de legiferare, este aceasta pe care i-o pune legea fundamentală – Constituția. Dacă legiuitorul nu o vede, nu o înțelege ori nu o respectă și adoptă o lege neconstituțională, atunci bariera este arătată de către Curtea Constituțională, prin declararea neconstituționalității acesteia, precum și a faptului că pe viitor nu poate să mai revină cu o astfel de soluție legislativă.

Referitor la instituția renunțării la urmărirea penală, în comunicatul de presă scrie că se încalcă art. 124 și 132 din Constituție – dar când vom vedea considerentele, vom vedea ce s-a schimbat în competența procurorului, ce s-a schimbat în mersul cauzei penale, ce s-a schimbat în mecanismul acesta complementar de competențe între procuror și judecător.

Irina-Ioana Kuglay: Vă mulțumesc pentru răspunsul la această întrebare, domnule profesor.

Antoniu Obancia: M-ați întrebat inițial și cred că am început, de fapt, cu o paranteză, aș răspunde fățiș și aș face următoarea observație…

Irina-Ioana Kuglay: Vă întrebam inițial, iertați-mă pentru reamintire, dacă profită sau nu clienților pe care îi reprezentați, o atare dispoziție, sub rezerva că vom afla și ce conține decizia.

Antoniu Obancia: Mă refer doar la situația în care apărăm pe autorul faptei. Aici este firesc să vizez, la terminarea urmăririi penale, o soluție de neavansare în grad, de netrimitere în judecată. Deci, pentru mine, renunțarea la urmărire în situația expusă, de avocat al suspectului, este una din ținte, este chiar un succes dacă se întâmplă. Pe de altă parte, și Ministerul Public, la Curtea Constituțională, a făcut un memoriu admirabil, cu statistică, cu referire la fosta Lege, la art. 18^1 și cu referire la alte țări: Belgia, Austria.

Irina-Ioana Kuglay: Și eu cred că statistica și poveștile acestea pe care pe noi ne dor foarte tare, încărcătura instanțelor, nu sunt foarte relevante, dar situația legislativă de până acum și situația din alte țări este un argument important.

Antoniu Obancia: Și dacă și noi, ca apărători, resimțim ca pe un succes o asemenea situație care, până la urmă, nu este nouă, vezi 18^1, însă acolo instituția ținea și de dreptul penal substanțial, aici văd că ține doar de dreptul procedural, 18^1 este din Codul penal vechi. Vom vedea, toți suntem nerăbdători să avem considerentele Curții, dar cu siguranță noțiunea va dăinui și, într-o formă pusă de acord cu legea fundamentală, o vom avea și aplica.

Augustin Zăbrăuțanu: Fără a diminua cu nimic rolul, să spunem, complicat sau rezultatele complicate, delicate date de modalitatea în care s-au adoptat aceste Coduri, acest bloc de Coduri, în principiu, aș vrea să spun un lucru: testul realității nu poate fi anticipat, cu siguranță, niciodată în totalitate. Adică testul realității, ținând cont de cum a fost sesizată Curtea, practica judiciară, în principiu, prin aceste excepții de neconstituționalitate, ca reprezentant al societății, pentru că aceștia suntem, până la urmă, părțile, avocații, ridicând aceste excepții nu fac decât să reveleze problemele pe care le întâlnești în practică, pur și simplu lucrând, izbindu-te de o problemă, simțindu-te cumva inegal în lupta respectivă și ultima ta barieră – de ce să nu o recunoaștem? – este Constituția, mai precis, este blocul de constituționalitate pentru că, în ultimii ani, ne referim la Constituție și la tot ce cuprinde blocul de constituționalitate, și aceste excepții nu numai în ceea ce privește Codul de procedură penală, nu numai în ce privește Codurile, totuși dau posibilitatea măcar a unor corelații sau a obligării la niște corelații care n-au mai avut timp a fi făcute la acel moment al adoptării.

Irina-Ioana Kuglay: Sau nu se puteau prevedea la acel moment. Mai grav este că sunt unele care s-au prevăzut de atunci, s-au transpus tehnic în soluții legislative și nu au fost nici până în momentul de față promovate. Se puteau evita cel puțin trei soluții de neconstituționalitate prin texte deja scrise și verificate în 2013, dar asta este o altă durere a celor care au lucrat la ele.

Augustin Zăbrăuțanu: Este un articol al profesorului Valerian Cioclei, cred că se referă la Codul penal, pe JURIDICE.ro sigur a apărut acum ceva vreme, și care explică într-o notă foarte frumos și clar de ce anumite lucruri, în special pe individualizarea pedepselor, au ieșit așa cum au ieșit sau au căzut așa cum au căzut.

Irina-Ioana Kuglay: Acelea la care există o explicație aproape că nu ne mai stresează. Acelea la care nu există o explicație ne îngrijorează. Să revenim la blocul de constituționalitate și cred că la cea mai mare problemă pe care o putem dezbate în raporturile dintre Curte și Cod, Cod și legiuitor și controlorul de constituționalitate, ce înțelegem prin proces echitabil în procesul penal român? Că cel puțin eu am senzația că de la o vreme, văzând recentele decizii ale Curții Constituționale, că trebuie să înțelegem ceva mai mult sau, în orice caz, ceva diferit de ce pare că înțelegeam până acum. Până acum eram obișnuiți să filtrăm noțiunea de proces echitabil prin jurisprudența și criteriile Convenției. Ne spune Curtea, de la o vreme, că criteriile Constituției sunt ceva mai largi, am să revin la asta. În esență, Convenția ne spune, prin art. 6, de când începe procesul echitabil, garanțiile de când trebuie să intre în funcțiune: de îndată sau din momentul formulării unei acuzații în materie penală. Din acest moment în care s-a formulat o acuzație, știm cu toții acum ce înseamnă formularea unei acuzații, ce înseamnă acuzație în concepția CEDO, nu asta este în discuție, dar din din acest moment intră în vigoare setul de garanții ale procesului echitabil. Jurisprudența constantă a Curții Constituționale, motivările constante din deciziile în această materie, vorbesc de cele de la Camera preliminară, plângere la soluție, dar nu numai, și cele de exemplu de la durata procedurilor, contestația privind durata procedurilor, jurisprudența Curții pare să spună ușor altceva: că aceste garanții ale procesului echitabil nu sunt incidente doar din momentul formulării unei acuzații, ci și în eventualitatea formulării unei acuzații în materie penală. Cum trebuie să privim, domnule profesor, acest lucru? De ce simpla eventualitate a formulării unei acuzații trebuie protejată din perspectiva art. 6 din Convenție, respectiv art. 21 din Constituție? Nu cumva – iarăși e rolul meu de agitator, nu de moderator – nu cumva putem ajunge la concluzia, în baza acestui raționament, că orice eventualitate a unei acuzații reclamă aceste garanții, că și evaluarea plângerii penale și a primelor acte de urmărire penală pentru a pune sub acuzare o persoană, ar trebui să se desfășoare tot în fața unui judecător, în contradictoriu și oral, că și înainte de emiterea unui rechizitoriu ar trebui să mergem la un judecător să dezbatem oral și contradictoriu, pentru că suntem în eventualitatea emiterii unei acuzații. Acestea sunt argumentele, în principal, dar se regăsesc și în celelalte, din decizia privind plângerea împotriva soluțiilor procurorului. Acolo, în esență, Curtea constată – separat de subiecții care ar trebui citați în procedură – că împrejurarea că instanța ar putea admite plângerea și că admiterea plângerii ar constitui o acuzație în materie penală, reclamă garanții cât privește cenzura soluției de clasare sau de renunțare la urmărire penală. Adaug la întrebare împrejurarea sau precizarea că soluția atacată nu numai că nu este o acuzație în ființă, este o acuzație ștearsă din perspectiva celui care are dreptul încă să o mai facă, a procurorului, și procedura care se desfășoară în plângerea împotriva soluției procurorului este, de fapt, pretenția unui particular că soluția procurorului de clasare a acuzației, să spunem, este greșită. Cum ne raportăm la acestea? Când trebuie să ne mai ducem la judecător? Atunci nu trebuie să ne ducem tot timpul la judecător oral, contradictoriu cu toată lumea și cu avocat, ca să începem urmărirea penală, de exemplu?

Tudorel Toader: Pentru a răspunde, îmi îngaduiți vă rog, să evoc din nou regulile general, principiile aplicabile, să nu răspund chiar punctual la întrebare, ci să arăt contextual din care se degajă respectiva soluție. De principiu, cred că suntem de acord cu toții că în numele unor reguli mult afirmate și reafirmate, necesare, foarte frumoase, ca de exemplu soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu putem renunța la drepturi, la libertăți fundamentale. Desigur, în camera preliminară se soluționează repede, însă părțile, uneori și procurorul, erau lăsate la ușă, era o situație aproape la limita nefirescului, îl cita, dar nu îi dădea cuvântul, nu putea să pună concluzii. Or din moment ce ești în fața unui judecător, un judecător, chiar și de cameră preliminară, un judecător cu competențele specifice, acolo trebuie să aibă acces cei pe care îi supune evaluării probelor, soluția față de care cineva a fost nemulțumit și a dus cauza. Nu poți ca în fața judecătorului să nu citezi, să nu vină procurorul sau să nu vină partea sau să nu vină ca să se apere.

Irina-Ioana Kuglay: Asta întreb. De ce nu ne ducem și atunci la o audiere în fața judecătorului, dacă numai așa este echitabil?

Tudorel Toader: Momentul în care se întocmește rechizitoriul este un moment autonom, de competența exclusivă a procurorului, pe care îl face procurorul în birou, nu îl face în fața judecătorului. Când ajunge cineva, un cetățean român egal în drepturi în fața unui judecător sau cauza unde e numele lui și unde este perspectiva lui mai mult sau mai puțin sumbră, el trebuie să aibă dreptul să se apere, să aibă acces, să aibă oralitate, să aibă contradictorialitate, nu numai prin a trimite concluzii scrise că le citește, nu le citește, le corelează, nu le corelează, și atunci pot apărea argumente, contraargumente pe spontaneitate. De aceea, când ajunge la cameră preliminară și rechizitoriu, sigur, se intră în toate drepturile. Haideți să ne imaginăm în concret o situație: ai un cetățean român care se culcă liniștit seara pentru că știe că procesul lui, cauza lui s-a rezolvat, este cu neurmărire, netrimitere, ajunge cauza la judecător, judecătorul nu l-ar fi citat, nu l-ar fi chemat, nu l-ar fi întrebat, acesta este fericit, este mulțumit că este rezolvat favorabil dosarul lui, că s-a terminat, s-a stins, o fi ajuns el la judecător, dar este rezolvat și se trezește într-o zi cu citație și zice „Domnule inculpat, ca urmare a faptului că dosarul dumneavoastră a ajuns la un judecător de cameră..”, (că așa au zis autorii Codului, să fie rezonabil termenul și celeritatea în soluționare), „dar ne pare rău, nu știați, însă vă spunem noi, ați devenit dumneavoastră inculpat și, din momentul acesta, având o calitate superioară celei de simplu cetățean al statului de drept, aveți dreptul la avocat”. Dorința lui, dacă vreți, momentul lui de mare impact nu este cel în care l-ai citat și începe să vină cu avocatul de mână. Momentul lui de mare impact în existența și în statutul lui social, profesional, juridic, este acela în care îl faci dintr-un nevinovat într-un vinovat, când ai început urmărirea, și el acolo trebuie să fie prezent, să asiste la momentul acela, să se apere la momentul acela, nu să afle după, când el dormea sau era liniștit, fericit, în concediu sau la serviciu. Deci asta ar fi o regulă. Și am dat un exemplu. De dragul celerității, în numele termenului rezonabil, nu poți să lași partea la ușă și să nu participe la soluționare cauzei când este în fața unui judecător. Și mai e încă o altă regulă, dacă vă mai răpesc două minute: există o cauză frumoasă pronunțată de către CEDO – față de valorile fundamentale, drepturile și libertățile fundamentale, prevăzute în Constituție, legiuitorul are obligația pozitivă să legifereze, să le apere inclusiv prin normele dreptului penal, pentru a le conferi cea mai eficientă protecție. Legiuitorul are și o obligație pozitivă, de a apăra prin toate mijloacele, inclusiv prin norme penale, valorile cele mai importante, cum ar fi, de exemplu, un aspect al libertății persoanei.

Irina-Ioana Kuglay: Să pun și eu o întrebare, că poate conții în intervenție și răspunsul la asta. Această simplă eventualitate a unei acuzații pe care o suferă cel care nu dormea chiar liniștit, că era anunțat de instanță că i se întâmplă…

Tudorel Toader: Ce, îi spunea dinainte ?

Irina-Ioana Kuglay: Nu, era anunțat de instanță că se desfășoară această procedură, adică nu era chiar într-un autism total.

Tudorel Toader: Da, dar nu era chemat acolo.

Irina-Ioana Kuglay: Era anunțat și rugat să combată susținerile părții celeilalte care erau tot scrise. Această simplă eventualitate a unei acuzații, și nu existența unei acuzații, am convingerea că nu este o cerință convențională și că Convenția tratează toate procedurile începând de la acuzație, și nu până în acuzație. Desigur, nu îl împiedică nimic pe legiuitorul român să fie mai catolic decât autorul Convenției și mai larg în protecția drepturilor și în conceptul de proces echitabil, și Curtea asta ne spune, Curtea Constituțională, că stă mai bine în art. 21 din Constituție la capitolul acesta, și aș vrea să întreb pe toată lumea, pe cel care studiază acum, cred că la foc continuu, CEDO – sau anul trecut, o materie care capacitează mult în Institut -, și pe dumneavoastră domnule avocat, dar în primul rând, evident, pe domnul profesor pe care îl rog să ia cuvântul pe această problemă, eventual să tragă concluzia la sfârșit: ce anume din textul constituțional, din așezarea constituțională a art. 21 este mai larg decât textul convențional? Mărturisesc că, citind deciziile Curții, n-am găsit decât afirmația că tratamentul este mai generos în Constituția română, fără o argumentație, de aceea vă pun în discuție acest aspect. Începem cu cel mai mic în experiență și ajungem pe urmă, prin domnii avocați, la domnul profesor.

Mihai Claudiu Bădan: Mulțumesc pentru cuvânt. Nici eu mărturisesc că nu am descoperit din ce normă din Constituție a reușit Curtea Constituțională să lărgească garanțiile pe care le oferă procesul echitabil. Am observat, însă, că, în decizii, Curtea face referire la acea ultimă parte din ceea ce numim acuzație în materie penală, respectiv atunci când o anumită soluție poate avea un rezultat decisiv pentru procedura următoare. În schimb, comparând textele din Constituție și din Convenție, nu am găsit o diferență care să justifice această diferență de tratament și consider că lărgirea garanțiilor este creată pe cale jurisprudențială.

Bogdan Dumitrache: Nu știu dacă are legătură cu ce ai spus mai devreme, am găsit un paragraf dintr-o decizie a Curții Constituționale, Decizia 641/2014, paragraful 33: „Curtea – adică, în speță, Curtea Constituțională – constată că, de exemplu, în hotărârea de pe 7 ianuarie 2003 pronunțată în cauza Korellis împotriva Ciprului, instanța europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă, deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul art. 6, paragraful 1 din Convenție. Totodată, Curtea reține că – în altă cauză – instanța europeană a decis că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe în legătură cu temeinicia unei acuzații în materie penală, actele pe care le îndeplinește au influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penale desfășurate de un judecător de instrucție chiar dacă e posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice” – citată hotărârea din 6 ianuarie 2010, pronunțată în cauza Vera Fernandez Huidobro c. Spaniei. Lectură a Curții Constituționale, a jurisprudenței Curții Europene, în sensul de a vedea până unde deplasăm momentul acuzației în materie penală, și aici Curtea Constituțională citează din hotărâri ale Curții Europene.

Irina-Ioana Kuglay: Aceste decizii, dacă nu mă înșel, sunt pronunțate în cadrul unei acuzații deja formulate, al cărei conținut se va putea configura, se va putea aprecia pe fond, în funcție de anumite momente procedurale trate, pentru că pot duce la dezlegarea fondului din perspectiva art. 6, nu sunt – cred, dar s-ar putea să mă înșel, și aici cred că trebuie să te întreb pe tine că ești proaspăt în domeniu – dacă așa stau lucrurile, dacă acuzația pe fond era în ființă în toate aceste situații, de aceea nici n-am pus în discuție participarea și contradictorialitate și oralitatea în cameră preliminară, asupra probelor. Acolo mi se pare evident argumentul pe care îl spui și, cumva, pe care îl citează Bogdan, acela că evaluarea probatoriului, inclusiv din perspectiva legalității, are influență asupra modului de soluționare a unei acuzații dacă ea este formulată, este pusă pe masa organelor judiciare.

Mihai Claudiu Bădan: Exact la această situație se referă Curtea atunci când face referire la rezultatul unei proceduri care poate fi decisiv pentru procesul în sine, caz în care este obligatoriu să fie asigurate garanțiile procesului echitabil chiar din acest stadiu procedural, pentru că el poate afecta întreaga procedură, chiar dacă, în principiu, Curtea Europeană reține că echitabilitatea procedurii se realizează în ansamblu. Și, de altfel, Curtea Constituțională a reținut acest argument, însă, mai mult decât procedura de cameră preliminară asupra căreia ați zis și dumneavoastră că sunteți de acord că ar trebui să se bucure, dacă am înțeles bine, de contradictorialitate și oralitate; în cazul plângerii împotriva unei soluții de netrimitere – și aici o să am o întrebare pentru domnul judecător – situația este echivalentă cu cea în care se formulează un rechizitoriu și, de altfel, reține Curtea Constituțională. Încheierea prin care se admite plângerea și se reține cauza pentru judecare are valențele unui rechizitoriu. Până la acel moment, de la soluția de netrimitere în judecată, de clasare sau de renunțare la urmărire penală, inculpatul, fostul inculpat se află într-o expectativă, că va putea fi continuată sau se va putea formula o acuzație în materie penală, chiar dacă procurorul pusese capăt procesului penal, actul acestuia nu are autoritate de lucru judecat.

Irina-Ioana Kuglay: Exact asta am spus în discuție: în această expectativă, în intervalul ăsta, lărgim sau nu interpretarea Convenției?

Augustin Zăbrăuțanu: Foarte scurt, în direcția întrebării dumneavoastră, dacă am întâlnit în practică, vă voi spune ceva întâlnit după intrarea în vigoare a Codului, nu neapărat legat de cum este Codul de procedură penală, dar am avut un dosar de tentativă de omor calificat, deși persoana, făptuitorul – pentru că era pe vechiul Cod când s-a săvârșit fapta – a fost interogat, identificat de organele de poliție, trimis acasă în aceeași seară, în luna iulie 2013, Parchetul începe după vreo 5-6 luni de zile urmărirea penală in rem, face absolut toate actele, martori, expertize, tot ce trebuie, și după un an, aproximativ, de la momentul inițial i se aduce persoanei respective la cunoștință calitatea de suspect, este începută urmărirea penală, arestat preventiv și este judecat după ce toate lucrurile respective fuseseră făcute pe baza acestei, din punctul meu de vedere.

Irina-Ioana Kuglay: O flagrantă încălcare a componentei dreptului la apărare…

Augustin Zăbrăuțanu: Cu rezultatul că omul este bine merci condamnat în ultimă fază. Eu vă spun, am rămas absolut stupefiat în momentul când el era cunoscut, și am întrebat procurorul: „Domnule, dincolo de toate lucrurile astea – vă spun foarte sincer – am fost foarte încărcați, nu am apucat să ne apucăm trei luni, ne-a fost mai ușor”, mi-a spus omul foarte deschis.

Irina-Ioana Kuglay: Așa se întâmpla în foarte multe dosare, de aceea a dispărut faza actelor premergătoare, și cred că discutăm un aspect nepertinent, pentru că aici și Curtea Constituțională și practicienii au fost de acord că desfășurarea primelor acte premergătoare într-un sens neechivoc împotriva unei persoane constituie o acuzație în materie penală și sunt incidente toate drepturile subsumate, toate garanțiile subsumate unui proces echitabil. Aici nu-i de discutat. Era formulată acuzația. Acuzația, în sens CEDO.

Augustin Zăbrăuțanu: El nu a avut nicio calitate, persoana respectivă, în dosar, pe acest parcurs.

Irina-Ioana Kuglay: De aceea s-au încălcat art. 6 și 21. Tocmai de aceea.

Augustin Zăbrăuțanu: Exact. Omul s-a trezit și a angajat un avocat când a fost, evident, chemat la Parchet după ce dosarul lui a fost realmente încheiat. Nu a mai avut ce face acolo, martorii – lăsând la o parte că aspectele în instanță o treime din martorii respectivi, 2 din 6, au spus că nu știu să scrie/să citească, deși semnaseră la Parchet.

Bogdan Dumitrache: Probleme de patologie deja.

Augustin Zăbrăuțanu: Nu, sunt probleme de realitate.

Bogdan Dumitrache: Nu, păi n-am spus că sunt fictive, Doamne ferește, am spus doar că pentru o discuție legată de constituționalitate Codului nou sau a Codului vechi nu ajută foarte mult pentru că cine a încărcat cu rea-credință Codul vechi o să îl încalce și pe cel nou, n-o să aibă nicio problemă.

Irina-Ioana Kuglay: Dar, în speța asta, dacă ar fi fost doar o excepție, n-ar fi fost foarte rău în sistemul nostru judiciar; diferența esențială față de ce punem acum în discuție este că inclusiv pe criteriile convenționale, și, evident, pe criteriile constituționale filtrate din perspectiva Convenției, acuzația, în materie penală, fusese deja formulată, nu când a fost acela chemat la sfârșit, ci la început, când autoritatea a început să desfășoare o urmărire în fapt împotriva cuiva, în concret împotriva cuiva. Aceasta înseamnă formularea unei acuzații. Și, din acel moment, lumea recunoaște garanțiile ca fiind aplicabile. Aici n-aveam un dubiu dacă s-a încălcat sau nu Convenția – s-a încălcat și Convenția și Constituția – problema e când autoritatea își declină dreptul, dorința de a formula o acuzație, spunând că băiatul e nevinovat. În intervalul în care autoritatea spune că e nevinovat, nu formulezi nicio acuzație, nimeni din partea autorității nu l-a pus încă în niciun sens – oricât de larg am interpreta noțiunea de acuzație – sub acuzație, doar un particular se plânge. În acest interval, problema e dacă protecția pe care o recunoaște Curtea Constituțională este sau nu mai largă decât protecția convențională și, dacă este mai largă, care sunt argumentele de ordin constituțional care să o justifice. Asta era unde vreau să ajung după acest tur de masă.

Antoniu Obancia: Comentariul meu e în felul următor: deci acel „doar un particular” este, în mod uzual, partea vătămată, partea pretins vătămată, care contestă clasarea. El luptă pentru dreptul de a solicita, așa cum crede el, tragerea la răspundere a celui pretins vinovat. Pe de altă parte, cel care se bucură de soluția de clasare se află în fața meciului vieții, de a-și consolida definitiv soluția care îl absolvă de de un parcurs procesual care l-ar putea duce la condamnare, deci este un moment de tip verdict și, dacă ne uităm la art. 21, el are două cuvinte magice: acces liber la justiție. La justiție, adică la instanțe – art. 129, instanță – pentru ce? Pentru apărarea drepturilor. Mai devreme am spus că e vorba de dreptul părții vătămate de a-și vedea dusă în fața unui judecător pretenția de a fi trasă la răspundere.

Irina-Ioana Kuglay: Dar până la trimiterea plângerii nu se întâmplă nimic în situația juridică nici a părții vătămate, nici a suspectului, a fostului suspect.

Antoniu Obancia: Ba este eventualitatea numai la un pas. Adică eventualitatea aceea nu este ipotetică, prin măsura care se va dispune – ori admitere, ori respingerea plângerii – fiecare își conversă într-un fel sau altul drepturile, adică potrivit scopului urmărit. Deci cel care se bucură de clasare mai are doar un pas pentru a se bucura definitiv de aceasta, fiind în fața unei soluții posibil contrare, dacă s-ar admite plângerea părții vătămate, să se afle într-o acuzație în materie penală, adică eventualitatea să se materializeze și el luptă pentru a evita acest lucru. De fapt, al doilea cuvânt magic din expresia „acces liber la justiție” este accesul liber, liber adică efectiv, de unde contradictorialitate, oralitate. Ați pornit de la un exemplu, dar cred că ați pus o problemă de principiu. Nu cumva această eventualitate a formulării unei acuzații să radieze și în alte materii decât aceasta a contradictorialității ședinței de cameră preliminară cu ocazia plângerii la clasare. De fapt, soluția s-a dat pentru viciile camerei preliminare. Pe vremuri, pe vechiul Cod, plângerea la neîncepere a urmăririi penale era cu ședință publică, consorțiul procesual, adică avea toate calitățile pe care acum, abia după un examen al Curții Constituționale, le-am repus în scenariu real. Problema este că s-au sesizat vicii ale camerei preliminare în legătură cu art. 21, ați pus, repet, o problemă de principiu: este foarte probabil sau posibil – n-aș vrea să fac o speculație – ca această lege, într-o formă sau alta, să sesizeze și viciile urmăririi penale in rem, pentru că martorul poate fi acuzat, toți in rem suntem martori, fiecare ține cu dinții să-și conserve calitatea. Înțelegeți fenomenul la care ma refer.

Irina-Ioana Kuglay: Înțeleg ce spuneți, dar cred că riscul la care mă gândeam eu nu este acesta, ci este riscul să pretindem de la fiece moment al urmăririi penale, pentru că suntem în eventualitatea unei acuzații care nu s-a formulat încă și poate că nu se va formula niciodată, să pretindem garanții specifice unui alt moment procesual decât acesta. Domnule profesor, vă rog să luați cuvântul pe acest aspect și – că poate timpul n-o să ne mai permită – să vă întreb și dacă vedeți vreo procedură, oarecare, într-o materie oricât de măruntă, în procesual penal, care să se poată desfășura contradictoriu, dar scris, fie ea și în căi extraordinare. Orice fel de procedură, pentru că și admisibilitățile, în principiu, din căile extraordinare de atac ați decis că trebuie să le judecăm cu componenta orală a contradictorialității, pentru că și în scris există o contradictorialitate – unul spune ceva, celălalt scrie altceva -, o componentă redusă a contradictorialității. Oare va putea vreodată legiuitorul să conceapă o procedură exclusiv scrisă în procesual penal care să întrunească toate aceste cerințe?

Tudorel Toader: În primul rând, opiniile pe care le exprimăm nu au partipriul funcției pe care o îndeplinim, pentru că ne referim la lege și ne referim la exigențele din Constituție.

Irina-Ioana Kuglay: În ceea ce mă privește, opiniile pe care le exprim au numai limita necunoașterii mele suficiente ori asupra dispozițiilor constituționale, ori asupra practicii CEDO.

Tudorel Toader: Multe instituții din Codurile actuale – dar vorbim de penal și de procedură penală – au fost preluate din alte legislații, cel puțin cu două deficiențe, în opinia mea. În primul rând, iei de la nu știu cine o instituție că-i modernă și binevenită, dar se integrează ea celorlalte instituții de la noi? Se integrează ea funcționalității mecanismelor de înfăptuire a justiției ? Se corelează între ele ? Uneori da, din păcate alteori vedem că nu. De aceea, dacă ne ducem așa și vorbim în termeni de maximă actualitate, MCV-ul ne spune că trebuie restructurată politica penală, trebuie modificată legislația penală, de o materie unitară și coerentă. Noi luăm exemplul elvețianului, dar noi nu suntem elvețieni. Noi luăm o instituție de la ei, dar instituția aceia face parte organică dintr-o legislație. Dacă o pui la noi s-ar putea să nu se integreze și să nu dea rezultatele pe care aceeași instituție o dă la elvețieni. Tot astfel – mă apropii de întrebare și, sper, de un răspuns – politica penală pe care legiuitorul a promovat-o prin noul Cod Penal și prin legile speciale, și în procedură penală, e aceea de trecere de la un sistem represiv la unul preventiv, pe de o parte, cu dezincriminări, cu renunțări la circumstanțe de agravare, cu extinderea disponibilității, cu restrângerea oficialității cu reducerea de pedepse, cu renunțarea la urmărire penală, cu renunțarea la aplicarea pedepsei, potrivit art. 85 din Codul penal de către judecător, la pedepse, de până la 5 ani. În același timp, trebuie să observăm și faptul că legiuitorul a extins garanțiile subiecților implicați în procedurile judiciare penale. Dacă punem în oglindă art. 6 din Convenție cu art. 21 din Constituție, observăm anumite particularități. Avem un specific național, avem o marjă de apreciere, avem o obligație de transpunere. Toate acestea se raportează la tradiții, specific, cultură, posibilități și marja de apreciere. Este posibil ca în politica penală pe care o promovează, legiuitorul național să extindă garanțiile ? Atunci avem în concurs norma din legea fundamentală și norma din convenție, situație în care standardul de protecție din norma națională are prioritate. Este superioară această extindere a garanțiilor făptuitorului, învinuitului, inculpatului, de a participa la proces ? Și atunci faptul că îi dai voie să vină cu o oră, cu o zi mai devreme, cu un pas procesual mai devreme constituie o extindere a garanțiilor ? Constituția prevede că atunci când standardul național este superior, prin extindere, are prioritate ! Cu toții avem obiectivele de ridicare a standardelor de protecție a drepturilor și libertăților. Niciodată nu o să fim egali. Egalitatea este de șanse. Standardul de protecție de la noi este identic cu normele, mecanismele, standardele de protecție din Germania sau din Elveția, spre care însă tindem să ajungem. Tindem spre ele, în condițiile pe care noi le avem astăzi aici. Și dacă astăzi, aici, legiuitorul a înțeles să îi permită făptuitorului, încă nedevenit inculpat, să aibă o participare mai largă, mai activă, mai eficientă, efectivă este un drept nu neapărat câștigat, dar este o extindere a garanțiilor. Nu suntem de acord cu extinderea garanțiilor ? De ce ?

În concluzie, răspunzând la întrebarea pe care ați pus-o – este posibil ca legiuitorul să reglementeze o procedură exclusiv scrisă, însă consider că acela nu este acces la justiție. Accesul la justiție înseamnă să vină cetățenul, să vadă ce se spune, să dea replică, să se apere, să plece împăcat acasă, dar nu să facă o compoziție de acasă, să o pună la poștă cu dovadă de primire, și să zică „Oare ce-o fi făcând judecătorul cu mine ? Hai că îmi va comunică.” Deci legiuitorul poate să reglementeze o atare procedură, însă, după mine, în parametrii constituționali de astăzi, ar apărea ca o procedură care încalcă accesul la justiție.

Irina-Ioana Kuglay: Pot să spun cu alte cuvinte că ceea ce ne spuneți acuma că nu poate fi reglementată în sistemul de drept românesc nicio procedură exclusiv scrisă pentru că ea încalcă garanțiile accesului liber la justiție?

Tudorel Toader: Puteți înțelege orice.

Irina-Ioana Kuglay: Eu aș vrea să înțeleg părerea dumneavoastră, nu orice.

Tudorel Toader: Facem distincțiile necesare dintre procedurile ordinare, atunci când este vorba despre garantarea drepturilor și libertăților fundamentale. În opinia mea, nu ar trebui să se instituie o procedură eminamente scrisă, fără ca partea să poată să fie prezentă și să se apere, după cum nu ar trebui să existe, hotărâri judecătorești fără o cale de atac, în condițiile în care jurisprudența CEDO consacră „dreptul la un recurs efectiv”, în sensul posibilității verificării hotărârii de către un alt judecător, în condițiile în care, potrivit art. 129 din Constituție „căile de atac se exercită în condițiile legii.” Altfel spus, trebuie să existe cel puțin o cale de atac, urmând ca legiuitorul să stabilească condițiile exercitării acesteia. Curtea a declarat neconstituțională o astfel de soluție, referitoare la sancțiunea contravențională din domeniul circulației rutiere.

Irina-Ioana Kuglay: Eu nu aș fi vrut să vă dau un contra-exemplu din legislație, că astea sunt multe definitive în primă instanță, aș fi vrut să vă dau exemplu din jurisprudența Curții, când s-a respins excepția de neconstituționalitate a textului care nu prevede o contestație la plângerea împotriva soluțiilor procurorului. Prin urmare, nu ce legiferează legiuitorul ar fi o problemă, ci standardele pe care judecătorul constituțional ni le impune și pe care trebuie să ne străduim să le vedem unitar pentru că altfel legiuitorul va călca în gropi cu fiecare dispoziție pe care o va emite pentru că standardele îi sunt imprevizibile.

Tudorel Toader: Afirmația pe care am făcut-o este riguros exactă, dacă facem distincțiile dintre natura cauzelor. Avem cauzele prin care este soluționat fondul litigiului, prin administrarea de probe, și încheierile, care nu statuează pe fondul cauzei. În cazul verificării soluțiilor procurorului de neurmărire penală, judecătorul verifică doar legalitatea soluției procurorului, pe baza probele administrate la urmărirea penală.

Irina-Ioana Kuglay: Dar nu e și asta una care pipăie fondul unei acuzații, până la urmă? Că dacă criteriul este că putem pune sub acuzare și ne judecăm la un moment dat pe fond sau ne putem judeca pe fond, atunci criteriul trebuie să fie același, cred, în toate garanțiile de la procesul…

Tudorel Toader: Suntem de acord cu faptul că verificarea soluției procurorului se realizează pe baza probelor administrate de către procuror, la urmărirea penală. Dacă ne întoarcem în 1997, ca urmare a unei decizii de neconstituționalitate, s-a ajuns să se introducă în procedura penală art. 278^1, referitor la plângerea împotriva soluțiilor, cauzele fiind aduse sub controlul unui judecător.

Irina-Ioana Kuglay: Inițial cu recurs, apoi fără recurs.

Tudorel Toader: Da, dar așa s-a dus cauza la judecător.

Irina-Ioana Kuglay: Art. 256 Cod procedură penală, cu cale de atac împotriva hotărârii luate de judecător, nu dispune asupra fondului acuzației. De ce? Și vom aștepta și la asta motivarea. De ce recursul la art. 129 din Constituție, cu dublu grad de jurisdicție în materia acuzațiilor penale?

Tudorel Toader: De ce, are grad de juristdicție ?

Irina-Ioana Kuglay: De ce recurgerea, cel puțin în comunicatul de presă, la dispozițiile art. 129 din Constituție privind dublul grad de jurisdicție în materie penală interpretat, desigur, prin criteriul neconvenționalității?

Tudorel Toader: Dacă vrem să vorbim despre aceasta, putem lua dezbaterea de la început și mai vorbim două ore pentru că nemulțumirea poate să se refere la luarea măsurii, după cum poate să se refere la modul de executare a măsurii. Măsura asigurătorie poate fi luată în faza de urmărire penală, la judecata în prima instanță, sau în calea de atac. Dacă măsura asiguratorie este luată în calea de atac, atunci nu ai contestație separată, distinctă față de luarea, și nu față de modul de punere în executare a acesteia.

Irina-Ioana Kuglay: Și unde e prevăzut standardul dublului grad de jurisdicție în materie civilă?

Tudorel Toader: În Constituție, pentru că art. 44 garantează proprietatea, deoarece casa este proprietatea celui căruia i se indisponibilizează și pentru că, dacă el nu e făptuitor, nu e inculpat, fiind un terț, se trezește că nu poate să atace o măsură luată pentru o faptă reală sau ireală, care nu i se reproșează lui. Titularul bunului indisponibilizat este ținut să stea cu bunul blocat. Titularul bunului indisponibilizat trebuie să aibă posibilitatea să conteste separat, atât luarea măsurii cât și modul de punere în executare a acesteia.

 Irina-Ioana Kuglay: Eu nu știu motivarea, că știu numai comunicatul care se referă la art. 129.

Tudorel Toader: Pot spune că nici eu nu o știu. Nu suntem în civil, suntem în penal, având de soluționat acțiunea civilă.

Antoniu Obancia: Aveți un scurt comentariu aici, pe text, eu cred că s-a rectificat prin dispozitivul deciziei Curții o eroare de redactare a acestui articol care lăsa o măsură luată de judecător fără posibilitatea de a fi contestată, eu nu cred ca vorbim de dublul grad de jurisdicție.

Irina-Ioana Kuglay: Ba da, vorbim de grad de jurisdicție, când vorbim de un control judiciar pe fond asupra măsurii. De fapt, cred că nici nu are rost să discutăm acest aspect punctual, în fondul lui, pentru că și eu cred că e bine să existe o contestație, dar că e bine, nu că este obligatoriu.

Antoniu Obancia: Păi exista față de măsura luată de procuror.

Tudorel Toader: Este greu să spui că o soluție legislativă apare ca fiind la fel de constituțională, cu sau fără cale de atac.

Irina-Ioana Kuglay: Cred că era în marja de apreciere a statului care mai bine că în domeniul acesta a lărgit-o.

Antoniu Obancia: Doar să-mi explic de ce am spus că era o anomalie a textului: se putea contesta aducerea la indeplinirea măsurii, dar nu și însăși luarea, așa cum prin similitudine la măsura luată de procuror se poate.

Irina-Ioana Kuglay: Să vă spun de ce nu era o anomalie a textului: pentru că cerința, în materie de garantarea dreptului de proprietate și de standarde de drept civil – că la măsura asigurătorie asta aplicăm – era ca măsura să fie supusă verificării unui judecător. Când o lua procurorul, exista – și există – reglementată o contestație la judecător, dar când o lua judecătorul el însuși era judecător și garanția era satisfăcută prin aceasta, problema recursului la instanță trebuia pusă numai atunci când nu o lua instanța, când o lua instanța independent, imparțial, mult mai mult decât procurorul. De aceea nu era o contradicție în sine faptul că se putea contesta separat numai cea luată de procuror, nu și cea luată de judecător.

Antoniu Obancia: Oricine ar lua-o trebuie să poți să contești.

Irina-Ioana Kuglay: Aici sunt de acord cu afirmația că orice măsură din procesul penal trebuie să poată fi atacată undeva separat.

Antoniu Obancia: Și în cursul urmăririi poți avea plângere la procurorul șef, dar ai satisfacția că o poți contesta undeva, ai o cale.

Irina-Ioana Kuglay: Problema e că trebuie să atace în instanță orice lucru care se întâmplă în procesul penal și că trebuie neapărat să-i corespundă o procedură de îndată de contestație, nu odată cu fondul, ci atunci de îndată la o instanță ierarhic superioară, cred că nu e cazul să tragem această concluzie nici chiar la această oră târzie.

Tudorel Toader: Ora este bună pentru discuții.

Bogdan Dumitrache: Abia acum s-au încălzit motoarele.

Tudorel Toader: Terțul a pornit de la împrejuarea că, direct în calea de atac, a aflat despre indisponibilizarea bunului neavând posibilitatea să conteste luarea respectivei masuri.

Bogdan Dumitrache: Măsura era luată cu citarea terțului?

Irina-Ioana Kuglay: Sigur că da, venea terțul și discuta dacă să se ia măsura sau nu, el nu afla post factum că are ceva indisponibilizat, ci el era chemat acolo și întrebat ce și cum. Acum zi și tu din civil, era un standard suficient sau nu?

Bogdan Dumitrache: Din câte știu, aici sunt total nepregătit, mai multe hotărâri ale Curții Europene a Dreptului Omului spun că în materie civilă nu există un stat al dublului grad de jurisdicție și pentru acest motiv sunt legislații civile europene în care, nonșalant, anumite procese, în fondul lor, se judecă la nivelul unui singur grad, dar asta în civil, nu vorbesc de penal.

Tudorel Toader: Aflându-se direct în calea de atac, mai avea la dispoziție doar contestația față de modul de executare a măsurii.

Bogdan Dumitrache: Păi da, dar avea gradul lui, doar gradul inițial, un grad.

Tudorel Toader: Care ar fi fost acel grad direct în apel ?

Irina-Ioana Kuglay: Acela în apel, de la judecător.

Bogdan Dumitrache: Al doilea, apelul e al doilea grad.

Tudorel Toader: Nu, nu, dar care ia măsura direct în apel, cui se plânge?

Bogdan Dumitrache: Dar o ia el, ca judecător, la nivelul gradului său de jurisdicție. Nici eu nu susțin ca oportunitate această soluție.

Tudorel Toader: Decizia, dacă vreți, fără a intra în alte amănunte, va avea efecte mai mari decât vorbim noi acum aici și favorabile pentru standardele de protecție.

Irina-Ioana Kuglay: Aici cred că e bine să fim mai catolici decât Papa, în domeniul acesta.

Augustin Zăbrăuțanu: Să nu ne amintim de istorie, e oarecum recentă în domeniul ăsta.

Irina-Ioana Kuglay: Cred că aceea generată. Eu predau rolul de moderator lui Bogdan.

Bogdan Dumitrache: Eu, dacă nu mai are nimeni nimic de adăugat la ultimul cuvânt, că se dezbate oral aici, nu e procedură scrisă, aș vrea să mulțumesc tuturor invitaților pentru implicare, pasiune, patimă, dar o patimă constructivă, logică această patimă, pentru că suntem pe un teren foarte sensibil, cu drepturi fundamentale, unele și cu reverberații în zonă civilă. Nu putem decât să așteptăm motivarea deciziilor, nu putem decât să așteptăm ce se va mai întâmplă cu Codul de procedură penală. Cert este un lucru că dezbaterea de astăzi, mai ales pe deciziile motivate, evident, nu e o dezbatere care să nege efectul acestor decizii că aceste decizii sunt obligatorii și legiuitorul va lua act ca atare de aceste decizii, e vorba doar de a încerca de a vedea dacă există o anumită concepție în fața acestor decizii, ca legiuitorul – ținând seama și inspirându-se din această concepție – să aibă în vedere efortul viitor de reglementare, adoptarea unor norme care să fie concordate cu legea fundamentală. O seară frumoasă, că tot se mai încălzește săptămâna asta!