Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 113′

VIDEO integral, pentru membri: 113′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTULBogdan Dumitrache: Bună seara! 25 aprilie 2016. Dezbaterile de data aceasta vin cu o temă destul de utilizată şi uzată în practică, o temă generoasă cu care chiar, putem spune, cochetează mai multe ramuri de drept, mergând până la contenciosul administrativ, dar contencios administrativ şi, mai ales, drept administrativ am tot avut în ultima lună, încercăm o chestie pe civil, ordonanţa de plată, patru invitaţi. Începem cu instanţa, domnul judecător Vasile Bozeșan, Tribunalul Teleorman, domnule judecător, ne bucurăm să vă avem din nou alături de noi, preocupări inclusiv doctrinare şi inclusiv în zona ordonanţei de plată, deci cu atât mai relevantă prezenţa astăzi alături de noi. Tot o combinaţie teoretico-practică, domnul avocat Claudiu Dinu, lector universitar, doctor la  Facultatea de Drept, Universităţii din Bucureşti, formator INPPA şi mai mult decât formator acolo, director în cadrul institutului, pentru prima dată la Dezbateri, mulţumim foarte mult pentru prezenţă!

Claudiu Dinu: Mulţumesc pentru invitaţie!

Bogdan Dumitrache: Şi doi avocaţi pur-sânge, au mai fost la dezbateri, partenerii Gold, domnul avocat Dan Rareş Răducanu, Senior Partner STOICA & ASOCIAȚII.

Dan Rareş Răducanu: Mulţumesc pentru invitaţie! Bună seara!

Bogdan Dumitrache: Bună seara! Şi domnul avocat Radu Sora, Managing Partner SORA & ASOCIAȚII, de asemenea partener Gold al Dezbaterilor, a mai fost alături de noi. Mulţumim mult pentru prezenţă!

Radu Sora: Bună seara! Mulţumesc pentru invitaţie!

Bogdan Dumitrache: Şi pentru că o să avem foarte multă treabă seara aceasta, ca să nu uit cum fac de foarte multe ori să dau timp prezentării din cadrul dezbaterii, acele prezentări care apar în general pe la jumătatea emisiunii, o să facem loc acuma acelei prezentări, ca după aceea să ne apucăm de treabă. Până să ajungi la ordonanţa de plată, n-ar strica să formulez ca şi creditor o somaţie prealabilă. Domnule avocat Sora, se întâmplă ceva dacă nu avem somaţie? Mai e admisibilă sau nu ordonanţa? Apar probleme? Nu o să ascund că întrebările şi temele le-au produs invitaţii noştri, eu nu fac decât să le transmit. Vă rog! [restrict]

Radu Sora: Evident că dacă n-avem somaţie de plată comunicată corespunzător înaintea introducerii cererii în emiterea ordonanţei de plată, putem ajunge în situaţia în care cererea care a fost depusă de către creditor va fi respinsă. Art. 1017 spune foarte clar că, în situaţia în care această dovadă a comunicării somaţiei de plată nu este ataşată cererii, practic, ordonanţa de plată ar trebui respinsă ca inadmisibilă. Însă în practică există o abordare diferită şi, anume, există decizii, există ordonanţe de plată care sunt date de către judecători prin care, chiar şi în lipsa invocării de către debitori a lipsurilor somaţiei, se dă soluţia, practic, a respingerii acesteia ca inadmisibilă, dar, în ultimul timp, acestea au devenit tot mai puţine. Personal, sunt de părere că, aşa cum este formulată legea în acest moment, aş merge pe ideea că da, într-adevăr, lipsa somaţiei este o excepţie de ordin privat şi, dacă ea nu este invocată de către debitor, se poate trece peste acestă lipsă şi judecătorul să examineze practic cererea de ordonanţă de plată. Părerea mea este că este o abordare foarte simplă, citim art. 193, tragem imediat concluzia că procedura prealabilă, lipsa procedurii prealabile trebuie invocată prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii şi am rezolvat problema. Cred că totuşi nu ar trebui să fie privit atât de simplu, pentru că, în ceea ce priveşte procedura ordonanţei de plată, în alin. (2) din art. 1017 s-a scris în mod expres că dovada comunicării somaţiei se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă. În discuţiile pe care le-am avut cu judecătorii, categorisirea acestei excepţii ca fiind una de ordine privată, părerea mea este că a fost mai mult o chestiune de comoditate, dacă doriţi. Am văzut foarte mulţi judecători care, pe bună dreptate, sunt extrem de încărcaţi la momentul de faţă cu mii de cereri de regularizare. Sunt cereri de regularizare care trebuie studiate de fiecare în parte şi această studiere – și în cazul ordonanţei de plată, dacă s-a făcut sau nu somaţie de plată, dacă a fost comunicată, pentru că lipsa somaţiei de plată poate echivala şi cu o somaţie de plată făcută la adresă incorectă sau care are nişte chestiuni care nu fac ca această somaţie de plată să poată respecta practic art. 1015. Spre exemplu, am văzut situaţii în care pur şi simplu a fost comunicată somaţia de plată, nu prin intermediul executorulu, ci prin scrisoare recomandată, dar nu avea acea condiţie a declarării conţinutului. Soluţia: a fost respinsă cererea somaţiei de plată ca inadmisibilă. Foarte important mi se pare şi art. 1016, care, deşi vorbeşte de instanţa competentă, spune că, dacă debitorul nu plăteşte în termenul prevăzut la art. 1015, creditorul poate introduce cererea privind ordonanţa de plată, adică avem şi un termen care trebuie respectat, acel termen de 15 zile. Şi atunci cum putem totuşi să fim de acord că o somaţie de plată, o cerere de ordonanţă de plată care nu are o somaţie de plată care să respecte art. 1015 şi art. 1016 este validă, în condiţiile în care există posibilitatea ca debitorul să nu fie citat legal. Practic, debitorul nu are cunoştinţă de această ordonanţă de plată. Şi atunci va deveni foarte greu să se treacă peste această problemă. Părerea este că, deşi este reglementată la momentul de faţă ca şi excepţie de ordin privat, ar trebui să fie excepţie de ordin public.

Claudiu Dinu: Da, dacă permiteţi şi mie aici să spun tot câteva probleme venite pe această întrebare din practică cu privire la această somaţie prealabilă. Acuma, sigur, între caracterul de ordine publică, de ordine privată al excepţiei, argumente pro şi contra. Sigur, art. 1017, alin. (2) ar avea un text special care vorbeşte expressis verbis de o inadmisibilitate, ceea ce nu face art. 193, vorbeşte de procedură prealabilă, când prevede legea, cine invocă etc. Nu spune de inadmisibilitate. Plecându-se de la faptul că e această menţiune expresă în art. 1017, alin. (2), teza finală, cu inadmisibilitatea ar părea într-o primă fază ca fiind o excepţie de ordine publică, excepţia de inadimisibilitate care ar putea fi invocată şi de judecător din oficiu. Din punctul meu de vedere, dacă vreţi o opinie, nu, nu poate fi considerată o excepţie de ordine publică, derogând de la art. 193, alin. (2). Faptul că e menţiune expresă pe inadmisibilitate, oricum e o soluţie consacrată de instanţe în cazul altor proceduri prealabile obligatorii, se extinde regula ca inadmisibilă, uneori ca prematur greşit. Inadmisibilitatea ar fi ceea ce legiuitorul a consacrat o soluţie din practică. În al doilea rând, faptul că spune art. 1017, dovada comunicării somaţiei se anexează sub sancţiunea inadmisibilităţii, situaţia e la fel şi la art. 193, alin. (1), teza finală în care spune că dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. Deci reglementarea este similară, e clar că este o procedură prealabilă obligatorie, prevăzută de legiuitor. Eu zic că în completare se aplică dreptul comun. art. 193, alin. (2) şi excepţie de ordine privată, din punctul meu de vedere, dacă pârâtul nu o invocă, atunci judecătorul din oficiu nu poate să o invoce. Până la urmă, cred că asta e şi raţiunea pe care a mers legiuitorul când a regândit această procedură prealabilă, mai ales excepţia lipsei procedurii prealabile. Acum, cu privire la art. 1015, alin. (1), într-adevăr, e o problemă care mi-a fost sesizată şi am simţit-o şi eu în practică. Ai un termen, suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Şi, în cele mai multe situaţii, ţinând cont şi de celeritate şi de costuri – că una e să te duci la executor, te costă sigur onorariul mai mult, alta e să te duci la poştă, confirmare, conţinut declarat, o faci formal cum trebuie. Problema e următoarea, textul zice 15 zile de la primirea acestuia. În primul rând, ai o problemă de calcul, teoretic, „Domnule, cam când ajunge? 2,3,5 zile depinde unde îl somez şi de atunci să-i dau un termen, că el trebuie să ştie exact până la data”, trebuie să calculezi tu cam când ajunge. Ai varianta: în funcţie de când o primeşti, deşi nu mi se pare prea corect, şi atunci un termen mai mare pe care să îl dai şi care să-ţi acopere termenul de 15 zile. A doua problemă e, spune de la primirea acesteia, adică debitorul ar fi somat corect, potrivit Codului, numai de la momentul când a primit-o, dar dacă refuză primirea, dar dacă nu e acasă? Întrebarea care s-a pus aici – sigur că n-ai primirea clasică, ai semnat de primire şi, atenţie, debitorul, textul tace, nu spune „altă persoană care poate primi”, nu suntem ca la citare aici, cel puţin în prima fază. Bun, refuză sau nu e acasă, nu-l găseşte, consideri că o bagi în cutia poştală, aplici textele de la citare în cutia poştală, art. 163 şi următoarele. Sau refuză efectiv, da, ajunge, nu primesc. Le primim – ”lasă că-ţi invoc, dacă îmi faci ordonanţa de plată, îţi invoc că e de la primire, n-am primit-o, am motivele mele să nu ţi-o primesc, că nu-s de acord cu creanţa”, etc. Îţi invocă motive neabuzive, nu că nu vrea să primească. Problema e în felul următor, cred că aici, cu asta de la primirea acesteia, ar trebui asimilat şi cu ideea în care nu trebuie să o primească efectiv, personal, să semneze de primire, ci efectiv pe comunicarea acesteia, similar procedurii de la citaţie, citarea şi comunicarea actelor de procedură. Da, e, într-adevăr, analogia asta în procedura civilă e periculoasă, dar, dacă aplicăm efectiv textul de la primirea acesteia, ne restrângem foarte mult, adică toate situaţiile foarte probabile în care debitorul nu este găsit la adresa în care se face această citare, se emite această somaţie, el o să invoce că procedura formal nu a fost îndeplinită şi excepţia corelativă de inadmisibilitate. Acum, pe formatul efectiv, cât de stricţi suntem, domnul avocat foarte bine a precizat, cred că şi aici se va produce o tendinţă sau va apărea tendinţa care a apărut pe vechiul Cod, dacă vă aduceţi aminte, pe art. 720, indice 1, şi acolo avem procedura prealabilă soluţionării litigiilor în materie comercială care avea un formalism exagerat care, în primă fază, a fost aplicat de instanţe ca atare. Deci, dacă greşeai ceva, cu termen, cu absolut tot, sigur, excepţia era, aveai toate şansele să fie admisă. Ulterior, chiar la nivelul Înaltei Curţi, dacă vă aduceţi aminte că e recent, uşor s-a renunţat la acest formalism, s-a ajuns până la a spune: dacă părţile au purtat o corespodenţă din care a rezultat: „Domnule, hai să-mi plăteşti” – „Nu am, am în parte”, era asimilată, deci a scăzut formalismul, era asimilată în continuarea procedurii, cred că şi aici,tendinţa asta va fi. Pentru că, dacă vei merge efectiv pe formalismul ăsta de la art. 1015 alin. (1), vor fi blocaje foarte mari şi nu mai pot să apelez la ordonanţe. Păi, dacă nu a primit şi n-ai 15 zile de la primire, ar pica formal textul. Dar dacă-s 14 zile, că nu ştii când o primeşti. O primeşti, dar calculul pe care-l faci nu iese, pentru că Poşta Română nu ştii când se duce şi cum. „Domnule, am avut 14 zile, nu 15”. Deci procedura prealabilă nu a fost îndeplinită – o să invoce debitorul şi iar se duce la un blocaj. Cred că uşor, practic, ar trebui să tindă spre ideea: care e scopul ei? Debitorul să aibă un termen în care e încunoştiinţat şi „domnule, achiţi sau nu achiţi?”. O tranşăm la nivel extrajudiciar şi închidem litigiul că, de fapt, asta este sau nu şi mergem mai departe. Asta a fost o procedură prealabilă, care e scopul ei, degrevarea instanţelor, încercarea de degrevare, că nici art. 720 indice 1 n-a degrevat foarte mult. Şi, a treia problemă şi cu asta închid foarte rapid, e problema, s-a pus în practică, dacă neanexarea dovezii procedurii prealabile la cerere ar putea regulariza, admiţând că în ordonanţa de plată e supusă regularizării, ar putea fi ca un element care pe art. 200 în completare să ducă la eventuala anulare a ordonanţei. Din punctul meu de vedere, nu, dacă mergem pe texte de drept comun, art. 200 nu se referă, 194, 197. Aici, art. 1017, am nişte elemente specifice ale cererii de ordonanţe de plată, multe care se găsesc la 194, dar se completează art. 194, din punctul meu de vedere, iar dovada neîndeplinirii procedurii prealabile, la fel cu neanexare la art. 193, alin. (1), deci înainte de 194. Cred că neanexarea ei, nu poţi să te trezeşti ca creditor reclamant cu o adresă: „domnule, vedeţi că anexaţi sub sancţiunea nulităţii”. La fel ca în dreptul comun, într-o acţiune de drept comun, nu anexez procedura prealabilă, nu poate să facă obiectul regularizării, ci rămâne, eventual, de văzut dacă, prin întâmpinare, creditorul rămâne sau nu o excepţie, adică poate nu o invocă şi s-a închis discuţia.

Vasile Bozeșan: Şi eu foarte scurt achiesez în mare, aproape în totalitate cu expunerea foarte exactă a domnului profesor, chiar dacă formularea de la art. 1017, de la alin. (2) referitoare la inadmisibilitate nu este tocmai una exactă şi fericită aşa cum spunea domnul profesor. Trimiterea trebuie să fie realizată la art. 193, alin. (2), respingere care, de fapt, aşa cum spunea şi domnul profesor, în practică, se respingea ca inadmisibilă. Chiar dacă nu era o admisibilitate pură, trebuie să acceptăm că în sfera admisibilităţii lato sensu se subsumează şi alte soluţii, cum ar fi aceasta pentru lipsa procedurii prealabile. Este o normă care protejează un interes privat. Este o excepţie de ordine privată, după părerea mea, este clar în sensul acesta. S-a mai referit domnul profesor la faptul, a ridicat extrem de pertinent problema comunicării, nu mai repet soluţia pe care o propune domnia sa, o împărtăşesc şi eu cu privire la comunicarea propriu-zisă a somaţiei. Aş avea un mic amendament la problematica privitoare la faptul că, în concret, crebitorul neştiind când i se comunică în fapt, poate greşi calculul. După părerea mea, nu este absolut nicio problemă dacă, în concret, creditorul introduce acţiunea cu două zile mai repede. Ar fi chiar absurd, după părerea mea, şi un formalism excesiv ca instanţa să-i respingă cererea pe considerentul că a introdus-o cu două zile mai repede, termen de 15 zile care oricum se împlinește până ajungem la procedură, deci nu aş vedea o problemă aici, pe ideea că judecătorul nu cred că apelează aici la un asemenea formalism excesiv. Altă chestiune la care a făcut referire domnul profesor, faptul că se anexează cererii dovada comunicării. Trebuie anexată aşa cum ne prevede art. 1017. Judecătorul, după părerea mea, şi eu consider că nu poate sub nicio formă să pună problema inadmisibilităţii în procedura regularizării pentru argumentul principal că, aceasta fiind o excepţie, trebuie pusă în discuţia părţilor şi doar după dezbateri contradictorii se poate tranşa asupra ei. Un alt argument ar fi faptul că nu ai putea, stabilit fiind că este o excepţie de ordine privată, nu ai putea tu, ca instanţă, să provoci pe debitor să invoce o astfel de excepţie, adică punându-i în vedere creditorului să-şi completeze cererea cu acest înscris, tu practic îl provoci, îl ajuţi, după părerea mea, nejustificat, pe debitor să invoce această excepţie a inadmisibilităţii, care rămâne exclusiv apanajul acestuia pe calea întâmpinării, exclusiv pe calea întâmpinării.

Radu Sora: Sigur, aş vrea să mai precizez, sunt conştient de lucrul ăsta, apropo de faptul că această excepţie este o excepţie de ordin privat. Eu făceam o diferenţă, o paralelă între ce este şi ce cred că ar trebui să fie. Acum, dacă consideraţi că este un formalism exagerat, trebuie să ne gândim şi ce se întâmplă puţin mai departe, ce posibilităţi are debitorul la un anume moment să se bată cu o decizie care nu a respectat această procedură. Mai exact, acţiunea în anulare vine şi spune că, practic, se poate.

Vasile Bozeșan: Da, o să ajungem şi la această chestiune.

Radu Sora: Din prisma aceasta, mă gândeam că poate ar trebui.

Bogdan Dumitrache: Şi, sigur, principial, problema e aceeaşi, pentru că ceea ce ar putea constitui motiv de anulare în favoarea debitorului, ar trebui să împiedice pronunţarea unei ordonanţe, adică nu sunt subiecte diferite neapărat, ci paliere procedurale.

Claudiu Dinu: Sigur că antamăm puţin pe scurt discuţia pe cererea în anulare dar, dacă mergem pe ideea că excepţia e de ordine privată, ai sancţiunea decăderii. Dacă, sigur, a invocat-o, a respins sau a fost admisă în mod negreşit, aia discutăm. Faptul că nu a invocat deloc şi nici instanţa care zic că nu poate din oficiu, nu cred că mai poţi să o reiei în procedură decât dacă eşti în cererea în anulare, dar revenim la cele ca motive, acolo e relevant de discutat.

Dan Rareş Răducanu: Practic, ceea ce trebuie să reţinem este care este finalitatea textelor respective, până la urmă, legiuitorul a urmărit un lucru: să-l protejeze pe debitor, dar să-l protejeze pe debitor în ce condiţii? Nu în orice fel de condiţii şi în niciun caz să-i permită debitorului să se comporte abuziv, respectiv să primească o astfel de somaţie, să nu o plătească, să nu invoce şi abia apoi, poate, în cererea de anulare să invoce lipsa somaţiei şi să scape în acest fel de un titlu executoriu. Nu, cred că legiuitorul este, de fapt, nu cred, sunt chiar convins, deși de puţine lucruri sunt convins în domeniul juridic, dar chiar sunt convins că legiuitorul asta a urmărit, a urmărit să creeze posibilitatea unui debitor de bună-credinţă de a-şi îndeplini obligaţiile într-un termen rezonabil, 15 zile, sau, dacă nu în 15 zile, măcar să deschidă calea unei discuţii între creditor şi debitor şi, poate, să ajungă la o tranzacţie chiar înainte de a se formula cererea de ordonanţă de plată. Prin urmare, soluţia legiuitorului mi se pare justificată, este o excepţie de ordine privată, debitorul, dacă într-adevăr este de bună-credinţă, plăteşte în cele 15 zile sau, dacă nu are fonduri, atunci invocă propriile lui apărări sau, practic, are dreptul de a-şi pregăti apărarea aşa cum se cuvine. Dacă nu primeşte această somaţie, atunci sigur că poate să invoce, într-adevăr, în felul ăsta să mai câştige un pic de timp pentru că soluţia ar fi respingerea cererii de ordonanţă de plată ca inadmisibilă, dar, în acelaşi timp, evident că se poate formula o nouă cerere de ordonanţă de plată, cu respectarea procedurii somaţiei. Prin urmare, cred că discuţiile cam acestea ar fi pe acest domeniu.

Claudiu Dinu: Dar ar mai fi două chestii de punctat, că tot îmi vin din discuţii ideile care s-au mai discutat: 1. Aveţi un termen de 15 zile în ipoteza în care l-ai somat pe debitor şi debitorul îţi spune a 2-a zi, îţi dă scris înapoi: „nu sunt de acord pentru că nu-ţi datorez creanţa”. Sigur, în momentul acela nu trebuie să mai aştepţi să mergi la un judecător, oricum poţi să faci a treia zi cerere, când ai refuzul expres al debitorului de a achita. Nu cred şi nu aceasta este raţiunea textului după care se face acţiunea. Oricum vei ajunge, că nu e atâta celeritate încât în a zecea zi să ajungi în procedură, dar poţi să o faci fără riscul să-ţi invoce, dacă ai un răspuns negativ clar din partea debitorului, s-a închis termenul de 15 zile.

Dan Rareş Răducanu: Asta este clar, se depăşeşte oricum termenul de 15 zile.

Claudiu Dinu: Vedeţi art. 1015 alin. (1). Dar noi ce scriem în somaţia asta? Pot numai să îl indic? Dacă vă mai aduceţi aminte raportarea la art. 720 alin. (1) pe vechiul Cod, acolo era mult, situaţia de fapt, de drept, înscrisurile în baza cărora e făcut calculul, adică era ca un fel de motivare în fapt şi în drept a pretenţiilor. Aici e suficient să spui: ”tu, debitorule, trebuie să-mi achiţi 10.000 lei creanţă certă, lichidă şi exigibilă în baza facturii sau”, fără motivarea în fapt sau în drept. S-a pus problema aceasta, sau ai de achitat 10.000 lei, nu ştiu de unde şi cum, adică poate să fie o somaţie din aceasta, efectiv „chioară, chioară”, sau trebuie o motivare din care debitorul să-şi dea seama de ce creanţă este vorba şi dacă este de acord să o achite sau nu. Aici trebuie nuanţat, dacă este o relaţie contractuală permanentă între creditor şi debitor şi sunt multe credite, îi spui 10.000 lei şi nu îi spui din ce şi în baza la ce, debitorul spune „nu m-ai somat corect, eu nu ştiam ce să-ţi achit, nu mi-ai dat acest drept pe care-l am să evit un proces şi să-ţi recunosc”. Deci cred că aici, de la caz la caz, trebuie analizat şi conţinutul, deşi Codul nu spune în fapt, în drept, ce probe să anexez sau să nu anexez ceva, nu spune nimic. Poate să fie fără, adică nu trebuie să justifici probele. Aici trebuie să fie foarte atent judecătorul dacă i se invocă excepţia. În al treilea rând, sigur, somaţia aceasta până la urmă de ce a fost gândită? De aici trebuie să plecăm, apropo de ordine privată. De regulă, sunt creanţe certe, lichide şi exigibile, adică aici şansele ca debitorul să le achite de bunăvoie sunt mai mari, ameninţat, sigur, cu un proces, cu nişte cheltuieli, cu risc de procedură judiciară şi, dacă este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, este mai tentat să o achite, îl pui în gardă: „Hai, achit-o, ai uitat ce s-a întâmplat?”. Cam aceasta este ideea la ordonanţa de plată şi cred că de aceea este interesul privat aici, este de fapt o datorie a debitorului, vezi că ai o datorie, ai o restanţă, e ultima încercare să o achităm aici fără alte cheltuieli suplimentare, eventual penalităţi.

Bogdan Dumitrache: Apropo de înscrisuri, într-adevăr, cerinţa anexării înscrisurilor care atestă cuantumul sumei, legiuitorul plasează în dreptul cererii ordonanţa de plată la art. 1017 alin. (2), în schimb, într-adevăr, la art. 1015 pare să fie suficientă somaţia.

Claudiu Dinu: Dacă merge clasic pe ideea de somaţie – „somez să-mi plăteşti suma prin creanţă certă, lichidă şi exigibilă”.

Bogdan Dumitrache: Da, e şi aici inconsecvenţă terminologică apropo de faptul că acel termen de 15 zile curge de la comunicare. Totuşi, art. 1017 alin. (2), exact în punctul în care face referire la sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă, vorbeşte nu de dovada primirii somaţiei, ci de dovada comunicării somaţiei. Pe de altă parte, probabil că un debitor care nu a invocat întâmpinarea, mergând pe ideea că e de ordine privată această procedură prealabilă, probabil că ar încerca să invoce şi faptul că formularea art. 1017 alin. (2), o chestiune interesantă, nu este cea de la născarea din 2010, ci este rezultatul modificării prin Legea 76/2012 în varianta iniţială a Codului. Acest final în forţă cu „se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă” nu era în Codul iniţial. S-ar putea specula pe intenţia nu neapărat a autorului Codului procedurii civile, ci a Legii de punere în aplicare, care a dorit să fie foarte fermă.

Claudiu Dinu: Dacă vreţi să mergem pe de ce s-a introdus şi de ce s-a simţit nevoia inadmisibilităţii, pentru că a fost o tendinţă să spună că nu e o procedură prealabilă obligatorie, ci, de fapt, o punere în întârziere a debitorului, dacă nu era pus de drept în întârziere, adică notificarea aceea scrisă din Codul civil care aici, la ordonanţă, trebuie prin executor sau în formatul acesta, nu în alt format. Nu e procedură prealabilă, erau discuţii, şi atunci să fie sub inadmisibilitate, aceasta este raţiunea. Dar, într-adevăr, dovada comunicării somaţiei te duce la comunicarea actelor de procedură, acolo orice situaţie posibilă ar putea fi cel puţin acoperibilă, adică există o soluţie pentru toate la comunicare, că e, că nu e, că e dărâmat imobilul, aproape la toate găseşti o soluţie, se zice comunicată potrivit legii. Sigur, e o prezumţie de comunicare.

Bogdan Dumitrache: Până la urmă însă, la români e în continuare chestiunea aceasta, că dacă nu am semnat şi nu am primit gata, am rezolvat noi procedura, şi atunci să interpretezi că depinde de primire înseamnă să laşi procedura la discreţia debitorului.

Dan Rareş Răducanu: Nu şi nici art. 1015 nu ne duce în direcţia aceasta. Și art. 1015 vorbeşte de faptul că creditorul îi va comunica debitorului prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conținut declarat şi confirmare de primire. Confirmarea de primire este cea care vine de la poştă că s-a întors, deci că a fost comunicată.

Claudiu Dinu: Colegii de la o conferinţă din Moldova mi-au pus următoarea problemă: confirmarea aceasta prin poştă, ştiţi procedura, îţi vine acasă, nu eşti găsit, îţi pune în cutia poştală bileţelul, ai 10 zile, mi se pare, să-ţi ridici. Nu se ridică în acele 10 zile, se întoarce înapoi somaţia ta. Ce faci, e îndeplinită sau nu e îndeplinită procedura?

Bogdan Dumitrache: Confirmarea de primire înseamnă că a şi semnat confirmarea de primire sau este un formular, e vorba de o tehnică de comunicarea, tehnica acelei comunicări de confirmare-primire.

ClaudiuDinu: Exact, problema aceasta a fost, ştiind că urmează să primeşti, acesta nu primeşte nimic. Îi vin recomandate acasă, nefiind găsit să primească cineva din familie sau el, se pune în cutia poştală avizul acela mic, 10 zile nu vine, atunci se întoarce tot coletul înapoi la creditor. Şi creditorul: păi ce fac acum, pot să fac ordonanţă de plată? Că dacă mergem pe ideea că ea trebuie comunicată potrivit comunicării actelor de procedură, agentul procedural trebuie să facă altceva, adică să spună dacă e cutie poştală, îl introduce în cutia poşta s-a îndeplinit procedura, dacă nu, el trebuie să facă înştiinţarea. Trebuie să recunosc, textul dat de legiuitor crează problemele acestea practice și sper să nu dăm alte idei debitorilor acum.

Radu Sora: Da, îmi pare rău că, apropo de comunicare, noi întotdeauna recomandăm clienţilor să folosească varianta executorului. Ştie toată lumea că în acea variantă, practic, nu există posibilitatea refuzului sau, chiar dacă există, posibilitatea refuzului se acoperă, face procedura prin afişare sau prin depunere la cutia poştală şi se rezolvă problema. La fel, cred că a fost o direcţie falsă şi fapul că nu se pot calcula cele 15 zile de la momentul în care s-ar fi primit prin poştă respectiva comunicare Ştim cu toţii că de la poştă ni se întoarce o confimare de primire care are chiar şi data primirii respective, deci nu cred că asta era problema. Problema cred că se pune în situaţia pe care domnul avocat a prezentat-o puţin mai devreme când, într-adevăr, nu se trimite practic prin poştă şi nu se primeşte. Trebuie să ştie creditorul, în momentul în care alege această variantă, că există un risc și atunci să şi-l asume. Dacă prin poştă nu s-a primit comunicarea respectivă, să încerce prin executor.

Bogdan Dumitrache Sigur, dacă e vorba de o chestiune per capita, să zic, cu un client sau un creditor e o treabă, dar când sunt creditori care au droaie de debitori şi care apelează la procedura ordonanţei de plată, atunci costul prin executor nu mai devine unul de neglijat şi atunci, într-adevăr, acest dezavantaj de efect juridic de eficacitate între citarea prin executor şi comunicarea prin scrisoare recomandată.

Radu Sora: Se poare rezolva prin lege.

Claudiu Dinu: Creditorul ţi-a oferit cele două variante tocmai.

Radu Sora: Vă dau un exemplu. În Polonia, de exemplu, dacă se transmite ceva prin poştă de două ori, se consideră comunicat. Dacă adresa este corectă, chiar dacă nu a fost primită, respectiva comunicare este considerată comunicată. Există o prezumţie, se poate rezolva practic aşa.

Claudiu Dinu: Şi în procedura de citare de drept comun, în jumătate de situaţii se prezumă că partea ştie că faptul că faci înştiinţarea şi pe urmă trece termenul şi a ridicat de la primărie sau de la instanţă se consideră comunicat. E o prezumţie, sau prin publicitate, dacă decide judecătorul, nu stă nimeni să citească partea din ziar de anunţ, dar e suficient pentru lege.

Bogdan Dumitrache: Putem face o dezbatere numai pe somaţia ordonanţei de plată pentru că alin. (2) de la art. 1015 vorbeşte despre virtutea acestei somaţii de a întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2540 din Codul Civil, care se aplică în mod corespunzător, şi acesta este un text important pentru că pe vremuri, dacă-mi amintesc eu, erau tensiuni. Creditorii nu aveau beneficiul acesta de cauză de întrerupere, era o muchie a prescripţiei cu două zile, trebuiau să facă şi procedura prealabilă şi atunci, ca să nu te taie prescripţia, care era şi de ordine publică pe acea vreme, puneau cererea şi încercau să pună judecătorul la primul termen când între timp au trecut acele 15 zile, adică încercau să acopere procedura chiar în timpul declanşării procedurii textului. Haideţi să ne uităm, fiind un text nou, şi aici ce probleme s-ar putea ivi. Păi, alin. (2) sau este indiscutabil?

Dan Rareş Răducanu: În ceea pe priveşte alin. (2)., în sine el nu ar putea comporta foarte multe discuţii, din punctul meu de vedere. Concluzia e că, într-adevăr, somaţia respectivă întrerupe prescripţia extinctivă, că se poate formula o cerere de ordonanţă de plată în termen de 6 luni de la momentul comunicării somaţiei. Problema este ce se întâmplă dacă cererea de ordonanţă de plată este respinsă pentru că aici ar putea exista o problemă legată de faptul că, fiind respinsă cererea de ordonanţă de plată, se pune problema dacă se mai poate formula ulterior o nouă cerere de chemare în judecată pe dreptul comun, şi cred că aici ne salvează art. 2539 alin. (2) din Codul Civil care spune că prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, dar, cu toate acestea, dacă reclamantul în termen de 6 luni de la data în care hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă, deci nu se pot face mai multe cereri cu acelaşi beneficiu de întrerupere a prescripţiei, ci doar o singură cerere, care trebuie să fie admisă ca să fie considerată că a întrerupt prescripţia.

Claudiu Dinu: Aici, sigur, este o extindere a efectului unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare pe somaţie. Data când va fi aici va fi data când ai prezentat-o executorului, din punctul meu de vedere, sau data când ai depus-o tu la poştă. Momentul în care sigur, dacă e făcută în prescripţie, acţiunea, când va veni făcută de ordonanţa de plată, nu va fi prescrisă, adică, dacă eşti pe sfârşitul termenului, s-a dat tot un avantaj creditorului care, spre sfârşit, reuşeşte prin somaţia aceasta să întrerupă prescripţia. Întrebarea e până când o întrerupe, dacă vreţi să discutăm mai mult. Dacă eu fac acum somaţii, dau 15 zile şi mă gândesc 4 ani după aceea.

Dan Rareş Răducanu: Nu, trebuie să fie introdusă în termen de 6 luni de după.

Claudiu Dinu: Adică nu, am o somaţie iniţială, deci m-am dus spre 3 ani, ştiu că deja se împlinesc în 3 zile, 4 zile, astăzi îi fac somaţie prin executor. Primeşte creditorul, în regulă, îi dau 15 zile, foarte bine, şi plătitorul, debitorul îmi spune ori că nu-mi plăteşte, ori nu spune nimic şi eu mai stau şi mă gândesc încă vreo 3 ani de zile spunând: „păi, a întrerupt prescripţia”. Cât o întrerupe, ideea e o întrerupe până la limita?

Radu Sora: Vorbiţi de 1015 sau de 2540?

Claudiu Dinu: Nu, vorbesc de 1015 alin. (2), nu în ipoteza când fac din nou, adică se respinge.

Radu Sora: Art. 1015 zice clar se coroborează cu art. 2540 şi e vorba de 6 luni.

Claudiu Dinu: 6 luni, şi eu merg pe aceeaşi idee. Aici s-a spus: întrerup prescripţia şi propun un nou termen. Deci, pot să mă mai gândesc 3 ani de zile, aproape 3 ani de zile, după care fac din nou o somaţie şi mai întrerup iar prescripţia.

Bogdan Dumitrache: Pot să fac o somaţie, introduc şi cererea şi cererea de ordonanţă de plată mi-e anulată.

Claudiu Dinu: Bun, atunci intru pe textul din Cod.

Bogdan Dumitrache: Poate mai fac încă o ordonanţă de plată.

Claudiu Dinu: Da, dar în 6 luni.

Bogdan Dumitrache: Dar se îndepărtează de art. 1015 alin. (2).

Dan Rareş Răducanu: Şi e numai dacă este admis, pentru că dacă nu este admisă, a doua oară nu mai merge.

Bogdan Dumitrache: Acestea sunt discuţii poate teoretice, în practică s-ar putea să te grăbeşti, dar mă rog. Creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Cum e?

Claudiu Dinu: Deschidem discuţia si o închidem.

Bogdan Dumitrache: Nu mai facem altceva, nu? Contract civil.

Claudiu Dinu: Aici cred că practica e, începând de la somaţia de plată, O.U.G 119/2007, după care aceasta a fuzionat şi avem ordonanţa de plată. Problema pe care m-am aplecat şi am scris şi m-am lovit şi în practică, poate pe aceasta să o punem în discuţie că aşa, domeniul este vast, facturile fiscale. Dacă creanţa rezultă, şi o să vedem în ce condiții, dintr-o factură fiscală acceptată, neacceptată la plată. A doua ipoteză, dacă factura are o penalitate de întârziere prevăzută, cum se spune, în caz de neachitare la scadenţă, 1%, scrie pe factură, semnată de reprezentant, acceptată la plată. Pentru penalităţi, factura e un înscris însuşit de părţi, creanţă certă, lichidă şi exigibilă, sau factura este semnată de o persoană care nu avea, potrivit fişei postului, să spunem, dreptul de a primi respectivele mărfuri livrate sau servicii. Este o factură acceptată, un înscris însuşit de părţi? Are un mandat sau nu are? În contract nu e prevăzută penalitate, dar în factură e trecută penalitate şi factura e chiar semnată de gestionarul de la Metro, de exemplu, e un caz real ce vă spun aici, care primea efectiv televizoarele care se vindeau la Metro, dar în contract nu erau prevăzute penalităţi, dar s-au trecut pe factură. Deci cred că aici putem duce discuţia.

Vasile Bozeşan: Da, într-adevăr, sunt foarte multe subipoteze în sensul acesta, se discută foarte mult. Mi-am punctat foarte multe astfel de subipoteze ca să pornesc de la cele relevate de domnul profesor. Facturile care conţin penalităţi, dar ele nu-şi găsesc suport în contract, chiar dacă sunt subsemnate de către debitor, nu valorează o recunoaştere şi pe penalităţi, şi există practică judiciară în acest sens pe care eu am relevat-o. Deci, după părerea mea, în condiţiile în care nu există prevăzute în contract, faptul că sunt prevăzute doar în factură şi sunt semnate nu reprezintă suport pentru astfel de penalităţi. În situaţia în care se face dovada că facturile au fost însuşite, au fost semnate de o persoană care nu ar avea calitate, aici se poate pune problema, într-adevăr, a modului incorect de însuşire a facturii. În funcţie de context, în funcţie de contextul contractual mai bine spus, de modul în care s-au desfăşurat relaţiile comerciale între părţi, trebuie văzut ce semnificaţie are însuşirea acestei facturi pentru că este posibil ca semnătura de pe factură să aibă doar relevanţă exclusiv cu privire la primirea mărfii. Acea persoană la care face referire domnul profesor de la Metro, că primeşte, este o dovadă fermă că persoana respectivă a primit marfa, aici avem deja un element care este probat, că s-a primit marfa, cu relevanță în contextul contractual, de ce, avem dovadă că creditorul și-a executat prestația, ceea ce e foarte important, da, și ar putea bloca o eventuală excepție de neexecutare din partea debitorului, da, dar nu ajunge faptul că a semnat-o și nu a semnat-o cine trebuie, poate ridica problema cu privire la însușirea prețului prevăzut în factură, poate s-au înțeles la alt preț, în contract poate este alt preț, aici lucrurile sunt oarecum mai simple, dar în cazul în care se desfășoară relații comerciale cu foarte mare rapiditate și fără să se încheie contracte scrise, atunci lucrurile și aceste aspecte pot avea într-adevăr relevanță.

Radu Sora: Dacă se poate. Sunt de acord cu domnul judecător, în ceea ce privește acea penalitate adăugată pe o factură, în condițiile în care există un contract, dar nu prevede acea penalitate, consider că nu poate angaja pe semnatar, practic, la plata acelei penalități, nu consider că sunt încheiate condițiile pentru a exista un contract valid. Există, practic, în acest sens, cred că așa ar trebui rezolvată problema. În ceea ce privește cealaltă problemă, legată de cine a semnat factura, dacă avea sau nu calitate, la fel consider că trebuie analizat totul într-un context global pentru că sunt situații de genul în care avem contract semnat de directorul cutare financiar, facturi semnate de directorul financiar, facturi plătite, să zicem din 20 de facturi, 19 au fost plătite pe acest tipic în care contractul a fost semnat de directorul financiar sau chiar de un alt director și plățile au fost efectuate, dar pe a 20-a, să zicem, îți vine practic debitorul și îți contestă spunând că respectivul director financiar n-are calitatea de administrator, deci nu poate angaja valabil societatea. Păi dacă 19 facturi au fost și contractul s-a derulat într-un fel, atunci este greu de crezut că a 20-a factură nu mai poți să mai aplici aceeași teorie pe care ai aplicat-o până acum. Și mai avem, până la urmă, și teoria aceasta a aparenței de drept, până la urmă ajungem să mergem și la bancă și să-i cerem casierei de acolo să ne spună dacă are autorizație, pentru că poate între timp a pierdut-o, să zicem, banca respectivă. Există o teorie a aparenței de drept și în viața de zi cu zi noi intrăm în contact și încheiem tot felul de contracte cu diverse persoane care n-au calitatea de administrator, adică nu sunt reprezentați legali în stricto sensu.

Claudiu Dinu: Da, deci cred că, în concret, ar trebui făcut, sunt 2 ipoteze, dacă relația contractuală, comercială este derulată în baza unui contract, contract în baza căruia pe urmă se emit facturi de prestări servicii sau bunuri, lucrurile cred că ar putea sta în felul următor, instrumentul, suportul probator care determină ordonanța e contractul, intră exact pe sfera ordonanței de plată, iar facturile sunt înscrisuri, singurele admisibile în procedura ordonanței de plată, care, sigur, probează ce, executarea contractului conformă, neconformă, deci acelea ar fi înscrisuri. Aici cred că, dacă am contractul, mă raportez la contract și generez ordonanța în baza contractului, iar proba o fac cu contractul și celelalte înscrisuri, facturi, problema, și aici practica e neunitară, este în situația în care am numai factură, mergându-se, și aici am spus mai mult în practică, de la ideea că factura fiscală, deci, atenție, fără contract în spate, aia e problema, pe teza finală de la sfera, înscris însușit în alt fel de părți sau potrivit legii, aia e problema, că nu mai e factura, că, uneori, în raporturile comerciale: „bun, ce vrei, bunurile astea”, se emite factură cu plata în 5 zile, se semnează, atât, n-am contract, instanțele au zis pe de o parte, da, factura e un contract în formă simplicată, știm practica în sensul acesta, întrucât este însușit de părți, nu, până la urmă ce, sigur că iarăși e un rol fiscal contabil, care e definit de Codul fiscal cu tot ceea ce înseamnă asta, dar printre altele e un înscris sub semnătură privată, au zis instanțele, care e contract în formă simplificată. Alte instanțe au zis: „nu, nu stau lucrurile așa”, pentru că două entități pot să se angajeze într-o relație de genul acesta, nu prin aceste facturi emise și semnate de nu știu cine, ci numai de persoane care pot angaja valabil juridic respectivele entități în cazul unor firme, de exemplu, adică administrator, director, președinte, deci practic a mers, a baleat de la factură – contract simplicat și atunci condițiile ordonanței de plată merg perfect, de la ideea, nu, simpla factură chiar însușită de părți, trebuie să venim cu alte condiții de verificare ca să spunem că e un contract, o relație contractuală care generează o ordonanță de plată, cine a semnat, păi a semnat Popescu primire, da, Popescu e administrator…

Bogdan Dumitrache: Acesta e un standard cerut pentru ordonanța de plată sau e un standard aplicabil și a unei acțiuni în pretenții?

Claudiu Dinu: Aa, pentru acțiuni în pretenții, aici nu cred că ar fi, nu se impune condiția să rezulte dintr-un contract, dacă mergem la domeniul de aplicare art. 1014, deși el se referă la mai multe ipoteze, are la bază un înscris, până la urmă, teza finală, că aici se concluzionează în sfârșit, de părți, adică ne duce la ideea de un contract, de o relație contractuală până la urmă, la un acord da, că el spune mai multe, exprimarea nu e tocmai juridic corectă, că pleacă de la ideea – plata unor sume de bani dintr-un contract civil, inclusiv cu un profesionist – le-a fost frică să nu apară distincția, da? Pe urmă: ”inclusiv încheiate cu o autoritate contractantă” – ca să se aplice și pe zona aia cu, ne „frigea” foarte mult să aplici ordonanța de plată – „constatate printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit prin semnătură ori în alt mod admis de lege”, deci regulament sau altui înscris însușit de părți, dacă zice de părți, păi spune un acord al unei relații contractuale, ceea ce în dreptul comun nu, e suficient înscrisul, nu neapărat să ai un acord.

Vasile Bozeșan: Sintetizând ceea ce a spus domnul profesor mai pe larg, ori ai contractul ca suport al acordului, ca expresie, al acordului respectiv și atunci lucrurile sunt mai simple pe derularea contractului, da, și ești mai lax pe intepretare și vezi doar modul cum s-a desfășurat acel contract, ori nu ai contract, dar atunci trebuie să te apleci mai mult, mai atent la aceste înscrisuri apărute așa, inopinat, între două persoane și să vezi dacă, într-adevăr, pot constitui suport pentru ordonanța de plată, adică dacă relevă un acord în sensul acela, și aș mai duce puțin mai departe ideea, fiecare speță are problematica și filozofia ei, orice raport contractual trebuie așezat în contextul specificității sale, mai mult, trebuie așezat în, uneori e necesar să îl așezi în întregul context al raporturilor contractuale și comerciale dintre doi parteneri, și atunci poți să dai relevanța care este cea adecvată fiecărui înscris.

Bogdan Dumitrache: Faceți referire la fiscală, factură proformă nu merge? Așa iese o factură proformă.

Claudiu Dinu: Factură proformă are valențe contabile, de TVA, înregistrezi TVA-ul, nu-l înregistrezi, fiscal-contabile, n-are relevanță în planul procedurii din punctul meu de vedere.

Radu Sora: Tocmai, factura proformă nu are implicații contabile, tocmai asta e ideea, contabilă este doar factura fiscală, proforma este pur și simplu o hârtie.

Claudiu Dinu: Emiți proforma de ce? Să nu te încarci cu TVA.

Radu Sora: Da, cred că, cuvântul cheie este însușit, a spus foarte bine domnul judecător, e vorba de un acord, trebuie să vedem dacă acea semnătură demonstrează un acord de voință, dacă este pur și simplu o semnătură pusă la un moment dat de portar, care are, să zicem, valența de a primi corespondența, într-adevăr, reprezintă respectiva societate, dar el are valența doar de a, exact. Deci iarăși, trebuie văzut totul în context.

Vasile Bozeșan: Dacă îmi permiteți și n-aș vrea să fiu eliptic în ce am prezentat până acum. Eu am expus și o idee care merge mai departe de contextul acesta, în sensul că, eu, pe temeiul art. 277 Cod procedură civilă, am susținut și cred în continuare că este posibil ca un astfel de înscris care abstras și independent de un anumit context poate ridica problematici, cine a semnat, când a semnat, este un acord sau nu este un acord, deci poate ridica problematici dacă-l abstragem dintr-un context, totuși se poate obține succesul pe ordonanța de plată în cazul în care, pe art. 277 Cod procedură civilă, se face dovada că între profesioniști, între comercianți raporturile contractuale s-au derulat într-o așa manieră încât, în mod rezonabil, legitim, previzibil, acest tip de înscrisuri au fost emise și în acest moment, astfel încât, sintetic vorbind, în cazul în care, chiar dacă nu avem o factură însușită și semnată, eu consider că pe art. 277, trebuie analizat art. 277, pe art. 277 dacă, în concret, creditorul face dovada că acelea au fost raporturile care s-au desfășurat și anterior, suntem în prezența unei datorii însușite.

Bogdan Dumitrache: Da, art. 277 alin. (2), nu știu dacă îl avem pe ecran, „înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic” și după aceea sunt elemente legate de data înscrisului, alin. (3) și (4).

Claudiu Dinu: Imediat, legea, sigur, Codul fiscal impune la prestarea de servicii sau livrarea de bunuri forma scrisă, spunem, trebuie încheiat document fiscal, factură. Nu e excepția aia? Întrebarea pe care o pun în discuție, tocmai de la alin. (2) în care legea impune forma scrisă pentru dovedirea actului juridic? Adică aplicăm legea fiscală în procedura civilă? Orice livrare de bun sau de serviciu trebuie dublată, obligatoriu, de factură fiscală sau ce mai spune.

Bogdan Dumitrache: Dacă îi ceri pe factură proformă, îi mai ceri și TVA-ul, poate să spună debitorul „domnule, acum ai trimis factura fiscală, eu nu îți plătesc TVA-ul.”

Vasile Bozeșan: Într-adevăr, ridicați o problemă interesantă, însă mergând pe premisa aceasta, ne întrebăm care e utilitatea art. 277 alin. (2) și când l-am putea aplica, chiar abstras de ordonanța de plată, când l-am putea aplica? „Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său”.

Radu Sora: Să luăm, să zicem, cazul publicității, un domeniu pe care îl știu foarte bine, acolo nu există, dacă vreți, o dovadă de livrare în înțelesul cel mai normal al cuvântului clasic, adică „domnule, avem o notă de livrare semnată de către părți”, acolo, de obicei, există un media-plan care se trimite pe e-mail și, practic, urmarea acelui media-plan, el se traduce într-o campanie publicitară și, în final, se emite o factură, factură trimisă la fel, pe e-mail, fără niciun fel de semnătură, știți și dumneavoastră că, practic, legea fiscală, în momentul de față, nu mai impune chiar semnarea nici măcar a facturilor și, practic, plăți se fac, să zicem, în fiecare zi, fără ca cineva să semneze ori media-planul, ori facturile, dar la bază există totuși un contract, în general, de multe ori și acel contract se încheie târziu, dacă vreți post factum, așa, și există un obicei, exact cum spuneați dumneavoastră, că relațiile trebuie văzute prin prisma fiecărei specificități în parte, fiecărui raport în parte, deci există situații în care nu există acte semnate și, iarăși, avem în comerțul online o grămadă de situații, mai ales situația în care cumpărați, dacă vreți, o cheie pentru o licență, ca să utilizați un soft.

Vasile Bozeșan: facturii în sine, este pe ipoteza cerinței formei scrise actelor juridice, mă rog, eu am aruncat această idee.

Bogdan Dumitrache: Se referea poate la legea civilă cu depozitul sau cu alte cazuri, poate e o aluzie?

Claudiu Dinu: El a venit și cu ipoteza asta, dacă nu uităm, teza finală, finală, alin. (1) în art. 1014, „în alt mod admis de lege”. Să ne gândim, de exemplu, la o ofertă, acceptarea ofertei care nu e neapărat făcută formal, exact ce spunea domnul coleg avocat, în zona asta, se face o ofertă, se acceptă oferta, se pune în mișcare, n-a semnat nimeni nici oferta, nici acceptarea ofertei, dar într-o relație, exact pe art. 277, cred că ar merge aici: „însușit în alt mod admis de lege”, cine prevede, Codul civil prevede o acceptare a ofertei, crează o relație contractuală, chiar dacă n-am înscrisul acela, am acceptat oferta în data de, ora de, ca să fie contract.

Vasile Bozeșan: Și cred că trebuie totuși să ne debarasăm, stăm cu toții încrâncenați, analizăm juridicește pe nuanțe, însă, dacă ne detașăm puțin și gândim cum se derulează în fapt atâtea și atâtea relații comerciale, da, la un moment dat ajung, tocmai, să se bazeze pe încredere, da, se diluează formalismul și exigența, și, după un anumit timp, creditorul se vede frustrat în demersul lui de a-și obține creanța, deși, în mod firesc s-a întemeiat în mod legitim pe o anumită practică.

Dan Rareș Răducanu: Aș vrea numai să mai completez ceva, apropo de discuția pe care am avut-o mai devreme și pe care am urmărit-o cu atenție, referitoare la semnarea înscrisului de către o persoană, a facturii sau a unui alt înscris, pentru că nu m-aș raporta numai la factură atunci când vorbesc despre înscrisul care demonstrează existența unui contract, aici principalul aspect pe care îl văd în interpretarea art. 1014 este chiar acest lucru, prin ce se demonstrează contractul, și aici cred, și cred că sunt în asentimentul tuturor, contractul se probează prin orice fel de înscris, nu prin alte mijloace de probă, pentru că alte mijloace de probă nu sunt compatibile cu procedura ordonanței de plată, dar, practic, prin orice fel de înscris, că este vorba despre o factură, că este vorba despre o comandă și se face dovada că s-a onorat respectiva comandă printr-un alt înscris, factură, scrisoare de trăsură și așa mai departe. Înscrisurile sunt multiple. Ce se întâmplă dacă un astfel de înscris este semnat ,însă, de o persoană care nu angajează în mod obișnuit societatea, ba mai mult decât atât, poate fi vorba despre o persoană care nici nu poate fi considerată, în mod aparent, că ar reprezenta societatea, cum ar fi vorba despre portarul care recepționează pur și simplu niște mărfuri, este evident că acel portar nu are atribuții de a reprezenta societatea. Și aici, într-adevăr, cred că pot fi făcute discuții care pot merge până la respingerea cererii de ordonanță de plată pe considerentul că ar impune probe și discuții care exced procedurii simplificate ordonanței de plată, dar, dacă debitorul nu zice nimic, dacă debitorul prin întâmpinarea pe care o formulează, prin apărările pe care le formulează nu invocă faptul că acea factură sau acel înscris nu a fost semnat de către reprezentantul legal al societății, ci de către portar sau de către directorul financiar al societății, eu cred că în aceste condiții debitorul însuși a recunoscut practic că se află într-o relație contractuală cu creditorul și că din acea relație contractuală practic s-a născut o obligație a lui de plată. Nu, nu este vorba despre o ratificare de mandat, este vorba până la urmă despre o recunoaștere a faptului că există contract și o recunoaștere a existenței contractului, e mai mult decât o ratificare de mandat și, mai mult, este vorba, practic, de o recunoaștere a existenței contractului și, dacă se recunoaște existența contractului, atunci ăsta poate fi considerat temei pentru ordonanța de plată sau dacă pur și simplu debitorul are o poziție pasivă, și aici putem să ne gândim care ar trebui să fie poziția judecătorului, dacă debitorul, pur și simplu, are o poziție pasivă, creditorul vine cu facturi semnate, nimeni nu invocă faptul că acea semnătură nu aparține reprezentantului legal al societății. Din punctul meu de vedere, cred că și acest lucru, chiar faptul că avem textul care stabilește că nedepunerea întâmpinării poate fi considerată o recunoaștere, sigur, coroborat cu celelalte mijloace de probă, naște doar o prezumție relativă, faptul că n-ai depus întâmpinare în direcția recunoașterii pretențiilor și achiesării, practic, la pretențiile creditorului, dar toate aceste texte legale mă duc cu gândul la faptul că existența contractului poate să fie probată prin orice fel de mijloc de probă, mă repet, în procedura ordonanței de plată la înscrisuri, și că o poziție pasivă a debitorului în direcția contestării înscrisurilor respective poate să ducă la ideea de recunoaștere a existenței contractului.

Claudiu Dinu: Sigur, situația e mai interesantă și cred că aici, domnul judecător nu știu dacă s-a lovit, dar am văzut în practică situații de genul, în care creditorul pune facturi nesemnate de debitor, sigur debitorul ori nu face apărări, nu face întâmpinare de regulă, nu e interesat, bun, dar judecătorului ce îi rămâne decât să rămână în pronunțare. Are o cerere de oronanță de plată, facturi neacceptate de debitor, debitorul nu face întâmpinarea – ce face, aplică textul de la 1018 spunând că poate să considere o recunoaștere faptul că nu a depus sau poate să aibă următoarea poziție judecătorul: ”până să aplic eu sancțiunea aia specifică de nepunere a întâmpinării, eu trebuie să merg la 1014 și nu intră pe domeniul de aplicare a ordonanței că mi-a pus un înscris, dar care nu este însușit de părți sub nicio formă aparent”. O factură emisă unilateral – și eu pot să emit către Bogdan o factură, asta nu înseamnă că îmi datorează ceva, și pe urmă fac ordonanță de plată, el e neglijent, nu face întâmpinarea. Va fi obligat Bogdan să-mi plătească bunurile sau serviciile pe care eu unilateral le-am emis către el? Aici este un semn de întrebare mai greu, și de multe ori în practică se întâmplă asta, poate debitorul, mai neglijent, nu știe, îl pierde.

Vasile Bozeșan: Sunt perfect de acord cu răspunsul pe care l-ați sugerat, sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Fără îndoială că, așa cum ați susținut, chiar în lipsa oricărui demers din partea debitorului, oricărui demers, lipsește cu desăvârșire debitorul din peisajul ordonanței de plată, fără îndoială, judecătorul trebuie să verifice pe 1014 îndeplinirea condițiilor, atât celor de admisibilitate, cât și a celor de temeinicie, dacă suntem pe ordonanță, dacă suntem pe contract, dacă este un alt înscris, dacă este însușit, dacă nu este însușit, și fără îndoială că, dacă suntem în afară de domeniul ordonanței de plată, o respingem ca inadmisibilă, dacă suntem pe domeniul ordonanței de plată și nu este dovedită, fără îndoială că o respinge, iar, concret la ceea ce vă referiți dumneavoastră, lipsa unui contract, facturi depuse la dosar nesemnate, neînsușite, coroborate cu lipsa altor dovezi – foarte important – pe 277 din care creditorul să facă dovada că această însușire tacită a fost deja o practică, deși aici este puțin delicată și spinoasă, dar haideți să nu complicăm lucrurile, fără îndoială că o respinge. Iar prezumția de la 1019, și iată că am trecut deja la următoarea temă, acestei prezumții trebuie să-i dăm relevanță și să o valorificăm exclusiv în limitele în care a fost gândită în ecuația ordonanței de plată. Nu pot împărtăși nici opinia domnului Deleanu care o repudia total, spunând că e o dispoziție complet bizară. Sau s-a afirmat recent într-o carte că ar fi superfluă această prezumție. Nu consider acest lucru, consider că poți să-i dai o minimă relevanță care, așa cum spunea și domnul avocat, se coroborează cu ceea ce ai la dosar, vine și completează și sustine ceea ce ai la dosar. Mai fac o precizare în acest context, această prezumție care de fapt nu este o achiesare, cum susținea domnul Deleanu, nu este o achiesare tacită, ca să vorbim de o achiesare tacită ne trebuie pe terenul disponibilității ceva mai mult decât o prezumție așa fragilă ca asta. Această prezumție, chiar dacă se naște o dată cu nedepunerea întâmpinării, dispare de îndată ce debitorul are cea mai mică reacție în contextul procedurii ordonanței de plată. Fie vine și contestă ulterior creanța – că, mai nou, pe noua procedură poate contesta nu doar prin întâmpinare, cum prevedea OUG 119, ci acum poate contesta oricând – deci vine si contestă creanța, vine și invocă o excepție relativă, chiar tardivă, vine și invocă orice chestiune care ar bloca demersul creditorului, toate aceste demersuri sunt de natură a înlătura prezumția respectivă, adică trebuie să fim atenți câtă relevanță îi dăm.

Bogdan Dumitrache: Da, aici ați zis un aspect interesant, prin urmare, într-adevăr, textul de la 1019 alin. (3) dă libertatea judecătorului.

Vasile Bozeșan: Cum ne spune articolul: față de împrejurările cauzei, cu precizarea că această sintagmă nu exista în OUG 119, față de împrejurările cauzei. Când i-aș da eu relevanță acestei prezumții? În momentul în care nu am contract, pentru că, dacă am contract, nu mă ajută prea mult, am facturi semnate – poți să spui că, dacă ai facturi semnate, ce-ți mai trebuie prezumția – și,  coroborat cu aceste facturi, te folosești de această prezumție, dar țin foarte mult să precizez, trebuie văzut exact cauza și elementele cauzei, adică faptul cum a fost citat, dacă a primit citația personal, a primit citația personal, nu doar legal în poștă, și totuși refuză să-mi depună un minim înscris numit întâmpinare.

Bogdan Dumitrache: S-a apreciat că poate fi contestată creanța chiar dacă nu a depus întâmpinare?

Vasile Bozeșan: Fără îndoială și mă bucur că puneți această întrebare. Vreau să fac o precizare, eu mă bucur că noua reglementare îmi place foarte mult, aș saluta nu neapărat apariția ei, cât vreau să salut abrogarea vechilor dispoziții OG 5 și OUG 119 și mă bucur enorm că au fost abrogate și salut acest act abrogator pentru că, și acum nu o să intru într-o critică vehementă, dar pot să spun că au fost surse justificate de confuzii, de incongruențe, de necorelări, de chestiuni ilogice la un moment dat, iar, din păcate, suntem încă tributari la vechile interpretări născute justificat, nejustificat, în contextul vechilor reglementări și apelul meu este să depășim aceste reminiscențe de pe vechile proceduri și să ne orientăm spre noua procedură care, perfectibilă cum este, totuși este una articulată, coerentă – eu o consider articulată, coerentă – aptă să susțină praxisul. Mai rămâne doar să susținem și noi reglementarea cu o interpretare adecvată. Referitor la întrebarea dumneavoastră, dacă poți contesta creanța, o poți contesta oricând, n-o poți contesta doar prin întâmpinare, vechiul OUG 119 spunea că doar prin întâmpinare, acum, noua reglementare nu mai prevede că se poate contesta doar prin întâmpinare, dar, chiar și în prezența unei asemenea reglementări cum era OUG 119, aici lucrurile mi se par că ar fi fost discutabile. Pe noua procedură poți contesta creanța oricând, prin orice. Și o să ajungem la art. 1021 alin. (1) care vorbește de contestarea creanței. Deci nu trebuie să o faci expresis verbis printr-o formulare vădit inteligibilă, ci prin orice demers prin care tu te opui nu doar celor trei caractere ale creanței exigibilitate, lichiditate, ci oricare demers care vizează oprirea acestei acțiuni a creditorului și prin care tu te opui emiterii ordonanței de plată.

Claudiu Dinu: Sigur, domnul judecător pleacă de la art. 1021 care spune foarte clar, dacă debitorul contestă, intanța verifică și, pe urmă, în funcție de asta, dă soluția, dacă este întemeiată contestația. Acum, aici domnul judecător generează o altă întrebare, 1018 vorbește de întâmpinare, vorbește și despre o relativă sancțiune pentru nedepunerea întâmpinării specifică materiei, că judecătorul poate considera o recunoaștere, poate, nu e obligat. Întrebarea este următoarea, dacă această procedură se completează cu dreptul comun, și atunci nedepunerea întâmpinării atrage și sancțiunile de la 208, adică, în consecință, nu mai poate invoca excepțiile de ordine privată, și, mai grav, nu mai poate propune probe. Adică este decăzut din dreptul de a propune probe și atunci, sigur, chiar dacă îi recunoaștem debitorului posibilitatea, corect zic eu, să conteste oricănd, dar 1021 spune așa: instanța verifică dacă este întemeiată în baza înscrisurilor aflate la dosar și a explicațiilor și a lămuririlor părților. Sigur, dacă debitorul nu a depus întâmpinarea, asta e ipoteza, el spune: n-am depus întâmpinarea, dar am un înscris prin care s-a făcut plata sau prin care apare o micșorare a creanței sau nu s-a livrat, sau uite, fac dovada că ăla care a semnat fișa postului este angajat al firmei de pază cu care am contract, nu are nicio treabă sa-mi primească mie, dar e decăzut din dreptul să mai propună probe și să-și dovedească această contestare care poate fi facută oricând, asta e întrebarea, și acuma mă gândeam, îi dăm dreptul să conteste oricând, dar aplicăm sancțiunile de la 208 în sensul că nu mai poate propune probe că e decăzut, ci poate numai lua în discuție probele reclamantului sau îi dăm dreptul pe fondul ăsta de contestare oricând, putem avea și varianta asta. 1019 se referă la o sancțiune specifică lipsei întâmpinării, nu se mai aplică 208 și atunci contestăm oricând, propunem probe oricând, asta ar fi a doua variantă, n-aș merge pe asta.

Vasile Bozeșan: Îmi permiteți? Trebuie făcută o distincție între efectele contestării creanței. Sunt două efecte, contestarea creanței în lipsa depunerii întâmpinării și contestarea pe care o faci la primul termen de judecată, întâmpinarea fiind obligatorie, la primul termen de judecată sau chiar la al doilea, ca să fie mai simplu. Nedepunerea întâmpinării poate naște acea prezumție, contestarea creanței are două efecte și din perspectiva a doua efecte discutăm. Mai întâi, sub aspectul posibilității de a-ți face dovada temeiniciei contestării, și aici discutăm dacă mai poți propune probe sau nu, nu mai poți propune probe pentru că a expirat termenul de la 208 și a intervenit sancțiunea de la 208 la care faceți referire foarte exact, și un alt efect, și aici trebuie făcută distincție, este acela de a înlătura prezumția născută prin nedepunerea întâmpinării, care este o prezumție și, ca orice prezumție, mai puțin cele irefragabile, pot fi combătute și contrazise. Deci 1: nu depun întâmpinare, decad din dreptul de a depune probe, clar – decât pe cazurile de excepție prevăzute de 154 – și mi se diminuează foarte puternic posibilitățile de a face o contestare întemeiată ca să pot să resping cererea creditorului. Și un alt efect care se produce prin contestarea creanței de la primul termen încolo este că prin simpla contestare, nici nu discutăm dacă este întemeiat sau nu în planul acesta, înlătur prezumția respectivă, aici am vrut să fac, aceste două distincții.

Radu Sora: Să vă mai pun o întrebare că mi se pare interesant că se vorbește foarte mult de 1019 alin. (3), ce spune mai exact 1019 alin (3): ,,În citație se va preciza că debitorul este obligat să depună întâmpinare cu cel puțin 3 zile înaintea termenului de judecată, făcându-se mențiune că, în cazul nedepunerii întâmpinării, instanța, față de împrejurările cauzei, poate considera aceasta ca o recunoaștere a pretențiilor creditorului”. Adică aici ar trebui să ne referim – practic, e scris ce ar trebui să conțină citația care se trimite către debitor. E foarte interesant că nu am văzut în citații sau am văzut foarte rar această mențiune. Am o citație pe care chiar i-am trimis-o și domnului Dumitrache, care suna cam așa: ”vă comunicăm că în termenul de la primirea prezentei comunicări – tăiat cu o linie de la primirea prezentei comunicări – sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții” și un mic punct, unul la excepții care ne trimite la o notă: ,,în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel” și iarăși undeva jos o altă notă: ,,cu copia acțiunii și înscrisuri, cu mențiunea de a depune întâmpinare cu cel puțin trei zile înainte de termenul de judecată acordat la data de”. Aici nu s-a spus în niciun fel.

Vasile Bozeșan: Aici vă răspund eu mai repede, că domnul – anticipez răspunsul – instanța, când emite rezoluția pentru comunicarea citației, fără îndoială că are obligația de a prevedea mențiunea atât a obligațiilor la care ești obligat, pe care trebuie să le îndeplinești, cât și cu necesitate sancțiunea, exigență care se impune nu doar în ipoteza aceasta, în toate ipotezele în care punem în vedere petentului, reclamantului, debitorului să-și îndeplinească o anumită obligație, trebuie prevăzută și sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării. Deci, concluziv, trebuie să precizeze sancțiunea.

Radu Sora: Dreptul judecătorului, practic, de a considera pretențiile creditorului ca fiind recunoscute,  în această mențiune a citației.

Claudiu Dinu: Să aplice această posibilă recunoaștere. Acum, domnul avocat acuză o problemă interesantă, zice, cu mențiunea că întâmpinarea cu cel puțin trei zile înainte de termen, deci trebuie să cuprindă citația, textul este foarte clar, întrebarea e dacă nu cuprinde citația acest termen? Eu mă trezesc, citat legal ca debitor, nu depun întâmpinare, ce s-ar întâmpla în situația asta? Sunt citat legal sau nu sunt citat legal? Că mă uitam acum la invocarea neregularităților privind citarea în care textul nu prea acoperă ipoteza asta, și anume 160, invocarea, dacă partea prezentă nu a primit citația – nu e cazul – sau a primit un termen mai scurt – nu e cazul – ori există o altă cauză de nulitate privind citația – și faptul că nu s-a menționat termenul în care eu trebuie să-mi depun întâmpinarea este cauză de nulitate a citației, e chiar o vătămare pe care trebuie să o probez însă nu prea o găsesc aici, nu este mențiune expresă sau eu, ca debitor, aș avea o altă variantă, să cer o repunere în termen. E motiv temeinic întrucât eu nu am fost citat cu mențiunea expresă că am trei zile, eu n-am știut termenul, se presupune că nu sunt jurist, sunt justițiabil, n-am știut, faptul că nu m-a citat cu trei zile, cu mențiunea că eu am un drept, că am trei zile să depun, ăsta e termenul. Am motive temeinice – sigur, tot judecătorul va aprecia – să cer repunerea în termen?  Să vin chiar la termen să depun întâmpinarea?

Bogdan Dumitrache: Se menționează termenul, dar nu se menționează consecința neconformării față de acest termen, mi se spune trei zile, dar nu imi spune că vezi dacă nu depui cu trei zile înainte de termen e o mare problemă, s-ar putea să valoreze recunoaștere sau instanța poate recunoaște lucrul acesta, dacă această mențiune lipsește, nu cea a termenului, ce facem?

Claudiu Dinu: Amândouă, și termenul că și ăsta este important.

Bogdan Dumitrache: Aici nu mai știu exemplul, era vorba de faptul că nu se menționa sancțiunea, nu că nu se menționa termenul.

Claudiu Dinu: Se poate merge pe o altă cauză de nulitate, aici fiind o nulitate, nefiind expresă, virtuală, vătămarea trebuie, pe 175, trebuie dovedită, aici vătămarea este procesuală, îți încalc un drept procesual, dreptul de a depune, de a ști termenul de trei zile și de a ști sancțiunea, consecința nedepunerii, cred că ai putea să zici că este o cauză de nulitate a citării și ce să ceri, să te citeze din nou cu mențiunea asta, sau să se ceară termene.

Vasile Bozeșan: Nu cred că trebuie să spunem viciul citării pentru că citarea în sine s-a produs, termenul de judecată, dar aici eu cred că, așa cum ați spus dumneavoastră, o repunere în termen, fără îndoială că nu poate interveni nicio sancțiune atâta timp cât nu i s-a pus în vedere.

Claudiu Dinu: Aici, la repunerea în termen, la ce mă gândesc, stai puțin, câștig probele, dreptul de a depune probe și înlătur aia cu posibila recunoaștere a pretențiilor pe care judecătorul mi-o poate aplica, sancțiunea aia.

Vasile Bozeșan: Iar cu privire la exigența relevată de domnul avocat, în cazul în care îl citezi și nu-i faci mențiunea, nu precizezi eventuala sancțiune, respectiv că judecătorul poate considera lipsa întâmpinării ca o recunoaștere, dupa părerea mea, în cazul în care judecătorul ar valorifica-o în hotărâre, constituie un motiv valid și temeinic pentru cererea în anulare, iar completul din cererea în anulare fără îndoială că trebuie să constate – cel puțin așa văd eu, la prima vedere – că a valorificat această sancțiune, este o sancțiune prezumția asta, a valorificat-o într-un mod necorespunzător.

Dan Rareș Răducanu: Acuma depinde și de celelalte probe care sunt administrate în cauză, pentru că dacă judecătorul într-adevăr poate.

Vasile Bozeșan: Poate să nici nu o valorifice.

Dan Rareș Răducanu: Dacă va valorifica prezumția pur și simplu, dar eu vreau să mă întorc la discuția referitoare la decăderea debitorului din dreptul de a mai propune probe și de a contesta creanța fără să depună întâmpinare.

Claudiu Dinu: Da, spuneți-o și revin.

Dan Rareș Răducanu: Să nu uităm totuși prevederile art. 254 alin. (2) pct. 4 din Codul de procedură civilă referitor la posibilitatea administrării de probe chiar și de către pârâtul care nu depune întâmpinare, în condițiile în care administrarea probei nu duce la amânarea judecății. Eu cred că depunerea unui înscris care dovedește că s-a plătit creanța nu ar trebui să ducă la amânarea judecății, cu atât mai mult cu cât acel înscris este depus chiar și fără să fie întâmpinare. Poate că pârâtul, debitorul, nu formulează întâmpinare, dar înainte de termenul de judecată depune înscrisul la dosarul cauzei și poate-i suficient de diligent și-l și comunică creditorului. În aceste condiții, iarăși, depunerea respectivului înscris nu conduce la amânarea judecății. Prin urmare, mi s-ar părea absurd ca-ntr-o astfel de situație, în care este clar că debitorul vine și demonstrează o cauză de stingere a obligației, să se admită totuși cererea de ordonanță de plată pentru a i se da temei debitorului să formuleze, bineînțeles, cerere în anulare, pentru că va formula cerere în anulare și va invoca același lucru pe care l-a invocat inițial și în fața primului complet învestit cu soluționarea cererii de ordonanță de plată.

Claudiu Dinu: Da, aici e corect. Sigur, acolo e o înlăturare a decăderii, de fapt. La alin. (2) situația în care decăderea nu se mai aplică îți permite legea s-o înlături. Revenind la ce spunea și discuția pe care am făcut-o pe ideea că citația nu cuprinde mențiunea asta cu sancțiunea asta specifică. Domnul judecător spunea domnule, dacă nu-i pun mențiunea asta și o valorific totuși în judecata în fond a ordonanței, e motiv viabil de cerere în anulare. Acum, sigur, ca să plecăm uneori și cu două opinii, că e important să avem, mai ales ca avocați, două opinii, aș merge și pe altă interpretare. Vedeți, mi-aș face o paralelă cu interogatoriul, cu 358. Art. 358 spune dacă partea fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire ori ca un început. Deci legea îți oferă două ipoteze. Practica și doctrina spun domnule, dacă ai alte probe, nu aplica asta, adică nu sări imediat ca judecător, deși textul e clar, nu-ți spune să îl aplici într-o anumită ordine sau scară. Judecătorul poate considera. Îi dă două variante prin acel disjunctiv ori. Când se citează partea la interogatoriu, e citată, că n-are termen în cunoștință, trebuie citată personal, dar nu i se pune în vedere, cred, la citație că dacă nu se prezintă, adică nu cred că, să ne uităm la mențiunea de la citație.

Vasile Bozeșan: Trebuie, scrie. Scrie, cu mențiunea.

Claudiu Dinu: Că dacă nu se prezintă se aplică 358. Sigur, e o paralelă, pentru că și aici, la ordonanță, la fel a zis. Judecătorul poate încuviința, deci îi lasă o facultate. Cum îi zicem noi, putere discreționară a judecătorului de a aplica sau nu. E prevăzută de lege asta. Acuma, faptul că nu-i indicată în citație, ca sancțiune posibilă să spui se înlătură aplicarea legii, e totuși lege, o consacră codul.

Bogdan Dumitrache: Găsim la citația la interogatoriu obligativitatea să existe această mențiune.

Claudiu Dinu: Exact, să-i spui și sancțiunea, că altfel, dacă nu-i spui sancțiunea și el nu se prezintă, tu ca judecător nu poți.

Bogdan Dumitrache: Dar poate că ai ca ordonanță de plată situații în care legiuitorul asta vrea să spună: ”bă, i-am și zis la ce se poate expune”, și atunci judecătorul își poate permite să valorifice, dar, dacă nu sunt citați.

Claudiu Dinu: Da, numai că e în același text. Sigur, 1019, trebuie să fiu corect, v-am dat cealaltă opinie, depinde de partea cui sunt. Alin. (3) pleacă: în citație se va menționa. Deci în citație. Pe când la interogatoriu n-am, la 358, dacă se va numi citație, altfel se aplică sancțiunea. E text separat.

Vasile Bozeșan: Eu, în practică, o fac și sunt foarte atent la a menționa în citație, când comunicăm acțiunea și se depune întâmpinarea, această sancțiune. Și cred că așa e și litera, și spiritul legii.

Claudiu Dinu: Da, corect. Dacă nu există, într-adevăr, cererea în anulare duce la anularea ordonanței de primă instanță. E nulitate. Păi nulitatea aici nu e expresă. Dacă o invoc, trebuie să probez vătămarea și eu pot să merg cu următoarea interpretare: domnule, nu mi-ai prevăzut ce riscam dacă nu o depun, deci am o vătămare procesuală, tu sigur ai aplicat pe urmă prezumția, și ce, m-ai obligat să achit suma de. E vătămare, adică merge pe 175, să aplic nulitatea, că până la urmă e consecința nulității?

Dan Rareș Răducanu: Pe de altă parte, 1024 alin. (4) este destul de sec. Prin cererea în anulare se poate invoca nerespectarea cerințelor prevăzute de prezentul titlu. Este una dintre cerințele prevăzute de prezentul titlu ce duce la admiterea cererii în anulare.

Vasile Bozeșan: Deschidem și contextul cu cererea? Haideți, vă rog, să discutăm! Foarte pe scurt. Obiectul cererii în anulare.

Bogdan Dumitrache: Asta a fost întrebarea care a venit din public, nu?

Vasile Bozeșan: Nu, ajungem și la ea, dar

Bogdan Dumitrache: Ah, calea de atac.

Vasile Bozeșan: Calea de atac.

Bogdan Dumitrache: Calea de atac împotriva încheierii de anulare a cererii sau de respingere, altfel decât ca neîntemeiată, de exemplu respingerea ca inadmisibilă, ca lipsită de interes. Da, pot să mă trezesc cu o ordonanță de plată și de fapt, contractul meu e titlu executoriu, și atunci judecătorul mă poftește la plimbare.

Vasile Bozeșan: Da, îmi dați mie voie? Cu toată sinceritatea, consider că aceasta este, din perspectiva mea, una dintre cele mai spinoase probleme în practică, și cu o miză foarte, foarte mare pentru drepturile părților, și anume pentru ce anume putem formula cerere în anulare, care este obiectul cererii în anulare, și mai simplu și mai sec, dacă împotriva încheierilor de respingere altfel decât neîntemeiată, adică inadmisibilă, anulată, lipsită de interes pentru alte condiții de exercițiu ale acțiunii, dacă avem sau nu avem cerere în anulare? După părerea mea și din păcate și doctrina sporadic alimentează o practică, după părerea mea, riscantă și păgubitoare pentru creditor. Care ar fi argumentele pe care le propun adepții ideii că doar împotriva încheierii prin care se respinge ca neîntemeiată cererea se poate face cerere în anulare. Argumentele derivă 1 – din faptul că 1024 alin. (3), dacă nu mă înșel, spune că se poate invoca numai nerespectarea cerințelor prevăzute de prezentul titlu. Un alt argument ar fi faptul că 1024 alin. (2) trimite la 1021 alin. (1) și (2), da? O să încerc să fiu foarte pe scurt, ca să poată și colegii mei să răspundă. 1024 alin. (3) numai pentru nerespectarea cerințelor prevăzute de prezentul titlu. Cerințe prevăzute de prezentul titlu, avem și lipsa somației, care duce la inadmisibilitate, avem și lipsa de interes, în cazul în care creditorul nostru are un titlu executoriu, cerință prevăzută de 1014, da? Adică tot în prezentul titlu suntem. Mai poate fi orice situație care duce la inadmisibilitate și care nu satisface 1014, adică avem o creanță înscrisă la masa credală, nu avem un înscris care să constate creanța și așa mai departe, deci iarăși condiții prevăzute de prezentul titlu. Mai avem și art. 1017, da, cuprinsul cererii, care enumeră condițiile pe care trebuie să le prevadă cererea, da? Iar în cazul în care nu sunt prezente, intervine anularea. Fără îndoială că intervine în procedura regularizării, iar dacă prin ipoteză le descoperim la primul termen, da? Netimbrată, sau altă condiție de formă. Deci iată că 1054 alin. (3) permite ca obiect al cererii în anulare și alte chestiuni care exced din sfera netemeiniciei, și aici mă refer la inadmisibilități sau chiar anulări, lipsă de interes, da? Celălalt argument, o să merg foarte, foarte repede, celălalt argument, în ideea că trimiterea pe care o face 1024 alin. (2) la 1021 ar viza doar netemeinicia cererii în anulare, adică doar când pronunțăm o încheiere prin care cererea ar fi respinsă ca neîntemeiată. După părerea mea, argumentul nu este valid pentru că, dacă citim cu foarte mare atenție 1021 alin. (1) și (2), observăm că doar 1021 alin. (2)  impune cu necesitate respingerea cererii ca neîntemeiată, pentru că doar la alin. (2) suntem în prezența apărărilor de fond care, în mod logic, te-au dus pe fondul cererii și chiar pe fondul raportului și impune respingerea ca neîntemeiată. Însă 1021 alin. (1) vorbește de două chestiuni: 1 – contestația să fie întemeiată, și apărările să fie întemeiate. Contestarea poate să intervină, așa cum am spus, în orice formă, prin orice demers al debitorului. Nu o să insist aici, cât m-aș duce la apărări, apărările la care face referire 1021 nu se referă la apărări de fond în mod necesar. Apărările, potrivit 31 Cod procedură civilă, sunt apărări procedurale și apărări de fond. Pe apărări de fond, nu intră în discuție, că deja ești pe fondul cererii. Însă debitorul foarte ușor se poate apăra prin apărări procedurale, da? Pe calea excepțiilor. Iar în acest caz, nu o respingi necesarmente ca neîntemeiată, ci o respingi – lipsă de calitate procesuală activă, lipsă capacitate, și așa mai departe.

Bogdan Dumitrache: Dumneavoastră nu puneți semnul echivalenței între contestă, alin. (1) de la 1021 Teza I și a doua teză, cu apărarea. Deci le priviți ca două lucruri diferite.

Vasile Bozeșan: Nu necesarmente, nu.

Bogdan Dumitrache: Nu se pune semnul egalității, nu sunt sinonime.

Vasile Bozașan: Nu. De ce? Contestarea creanței are o extensiune mai mare, în sensul că creanța eu o pot contesta oricum. O pot contesta prin orice demers. Este un alt plan dacă este întemeiată sau nu. O pot contesta prin faptul că nu o recunosc. Și vin și declar simplu că nu o recunosc. Este un alt plan dacă este întemeiată sau nu. Însă, apărările, repet, sunt și apărări de fond, și apărări procedurale. Astfel încât, ca să concluzionez, pentru că suntem în întârziere, eu consider că, în cazul în care respingem încheierea, respingem cererea creditorului nu doar ca neîntemeiată, ci și în orice alt mod – fie o anulăm pentru lipsă de formă, într-un moment ulterior procedurii regularizării, fie pentru neîndeplinirea unei condiții de exercițiu prevăzute de art. 32, pentru lipsă de interes, pentru orice, are cerere în anulare. Pentru că, altfel, se încalcă grav drepturile creditorului, drepturile creditorului la verificarea de către completul de 2 judecători. Haideți să ne imaginăm, și cu aceasta închei. Să ne imaginăm ipoteza în care creditorul exhibă un titlu, mai ales în contextul aplicării în timp a legii civile, vechile titluri, un contract de locațiune. E pe vechiul, e pe noul? Pe vechiul nu era titlu executoriu, pe noul este titlu executoriu, da? Și există o dispută, o dispută pe această chestiune în fața judecătorului, când debitorul invocă excepția lipsei de interes și spune domnule, hai să luăm alta. Nu suntem pe domeniul de aplicare al ordonanței de plată. Judecătorul îi admite excepția, da, îi admite excepția și respinge cererea. Mi se pare exagerat să nu îi dai drept de acces la instanță în cererea în anulare. Tot astfel, cum este valabil, și cu aceasta ultima propoziție, tot astfel, ca să răspundem și doamnei ascultător care ne-a trimis întrebarea respectivă, este valabil și pentru debitorul care invocă anumite apărări și excepții, i se resping și se admite cererea creditorului, da? Că în ipoteza cealaltă era invers, se admitea excepția debitorului. Pe ipoteza furnizată de doamna era: debitorului i se resping apărările și excepțiile și se admite ordonanța de plată.

Bogdan Dumitrache: Aici întrebarea era: nu ar trebui ca în cererea în anulare, și e clar că era să fie invocată de către debitor, se poate invoca orice motiv, nu doar cele strict prevăzute, cum ar fi plata anterioară cererii de chemare în judecată sau chiar din timpul procesului pe care debitorul nu a adus-o la cunoștința instanței din neglijență sau nelegala citare a debitorului, care ar fi consecința? Nejudecarea, pentru a asigura debitorului dublu grad?

Vasile Bozeșan: Eu zic că se subsumează. Aici, oricum, dovada plății e cazul cel mai fericit, poate să o facă oricând, și în contestația la exacutare poate să o facă, mă rog, aici dacă o face în termen.

Claudiu Dinu: Corect. Aici și eu aș fi foarte scurt. Aici și eu m-am gândit. Vă rog, domnul avocat!

Radu Sora: Contestația la exacutare. Avem 1025 alin. (2). În cadrul contestației nu se pot invoca decât neregularități privind procedura de executare, precum și cauzele stingerii.

Vasile Bozeșan: Și îmi permit să citez, în argumentarea mea, să citez opinia domnului profesor Dinu, ca să dau greutate susținerii mele, care, și domnia sa susține, și sper să nu-și fi schimbat opinia, susține că, în momentul în care se anulează o cerere în anulare, scuze, o ordonanță de plată pentru lipsa condițiilor de formă de la 1017, anulare care intervine nu în procedura regularizării, unde conduce la reexaminare, ci la primul termen încolo, trebuie recunoscută calea cererii în anulare.

Claudiu Dinu: Aici, da, într-adevăr, când m-am gândit și eu de ce 1024 alin. (3), cred. Până la urmă, ne punem niște întrebări și care e voința reală a legiuitorului? Aici, practica, adică reglementarea dinainte, nu prevede. Și au fost discuții, și în practică, dar și în doctrină, domnule, cererea asta ce naiba e? E o cale de atac? Ca formulare, e cam ciudată: cerere în anulare. Deci e o cerere de drept comun? În anulare? Ordonanța nu-i dă caracterul de act jurisdicțional? Doi: e mai ciudată! Se judecă de aceeași instanță, deci nu e ca o cale de atac de reformare, să urce la instanța de control judiciar. Și atunci, legiuitorul ce-a vrut să simtă prin asta, să dea. A spus: domnule, hai să îi dăm, clar că e cale de atac. Atenție, deci e cale de atac împotriva unei ordonanțe care în realitate e o sentință de primă instanță, e un act jurisdicțional în urma unei proceduri contencioase. A zis: hai să o limităm ca motive. O facem, sigur, poate să invoce mult, nu e ca un recurs. E ca un apel, dar să fie ca un apel, adică să invoci numai nerespectarea cerințelor din prezentul titlu cu privire la emiterea ordonanței de plată, să nu ieși din procedură, și dau imediat exemplu la ce s-a gândit. S-a invocat în practică de s-a ajuns la textul ăsta. Sigur că e adevărat. Când spunem cerințe, nu trebuie să prevedem numai creanță certă, lichidă, exigibilă și în scris. Păi dacă ne uităm la 1017, ne dă de aici exemplu calitatea procesuală, că trebuie să indice reclamantul pârâtul. Și nu înseamnă că o respingere pe lipsă de calitate nu pot să o critic în cererea în anulare, și așa mai departe. Și îi răspundem și doamnei de-aici. Sigur, păi s-a făcut plata înainte. Păi asta ce înseamnă? Creanța nu mai există, n-are certitudine juridică. Intru pe elementul sau pe condiția certitudinii creanței. Adică trebuie dezvoltate acele motive, nu creanță certă, lichidă, înscrisuri, somație ca procedură prealabilă și contract – astea ar fi în sinteză. E altceva, ai o problemă. Nu. Textul e clar că se extinde. Dar ce nu s-ar putea invoca? Păi domnule, pot să invoc de exemplu excepția de neexecutare a contractului, care stă la bază, în cererea în anulare? Pot să fac? Sau să cer, de exemplu, pe cale de apărare, de excepție, nulitatea absolută a contractului. Pot să fac asta, dacă n-am făcut-o la fond sau dacă n-o fac într-un proces separat?

Dan Rareș Răducanu: Dar dacă o fac la fond și instanța mi-o respinge?

Claudiu Dinu: Eu cred că dacă, sigur, aici intrăm într-o discuție care mai generează două ore. Domnule, ce înseamnă ordonanță de plată și pe urmă poate fi întoarsă ordonanța de plată? E o întrebare bună care trebuie o altă discuție pe tema asta.

Bogdan Dumitrache: După ce s-a executat, da.

Claudiu Dinu: Poate fi ”întoarsă”? Adică da, s-a emis, dar după aia mă gândesc eu să distrug contractul ăla. Ce mă ține să nu fac o acțiune în constatarea nulității abolute, care poate fi făcută oricând? Sau chiar aia în nulitate relativă dacă sunt în termen.

Bogdan Dumitrache: Proba admisibilă pentru dreptul comun pe care nu le-am văzut în ordonanță.

Claudiu Dinu: Da, și repunerea părților în situație, ca urmare a nulității, determină și întoarcerea executării în baza ordonanței, care e act jurisdicțional? E o întoarcere a executării? Ce fac, revizuiesc ordonanța definitivă? E o discuție frumoasă aici, care implică mult mai mult. Cred că asta a vrut să spună legiuitorul aici. Domnule, pe ordonanța, pe cererea în anulare, ca să nu mă extind pe cealaltă problematică, trebuie să invoci numai aspectele privitoare la emitere, în sens larg, și să nu invoci alte apărări care nu țin de procedura asta. Adică nu este o cale de atac, o plângere specială să-i spunem, sau ceva de genul ăsta, sau acțiune de drept comun tot în fond. Ea, vedeți, e definitivă.

Vasile Bozeșan: Și încheierile inadmisibile, când le respingeți ca inadmisibile? Cu privire la încheierile prin care respinge ordonanța, cererea de ordonanță ca inadmisibilă, lipsă de interes și așa mai departe.

Claudiu Dinu: Sunt supuse cererii în anulare.

Dan Rareș Răducanu: Fără probleme. Aici este clar, și argumentul principal cred că este chiar formularea art. 1024 alin. (3)

Vasile Bozeșan: Domnule avocat, nu este clar, vă spun că nu este clar pentru că doctrina alimentează o practică judiciară pe care eu nu o împărtășesc, cu consecințe grave asupra drepturilor creditorului și debitorului.

Claudiu Dinu: Aici legiuitorul a vrut să creeze, pe o procedură specială, o cale unică de atac, putea să îi zică.

Dan Rareș Răducanu: Eu merg și mai departe

Vasile Bozeșan: Și cu bucurie constat, am constatat judecători care încă nu aveau, deci în practica judiciară, și salut chestiunea asta, deși nu exista scris, nu exista încă așezată chestiunea asta, surprinzător, plăcut surprins am constatat că judecătorii au interpretat, a existat și practică judiciară, în sensul recunoașterii drepturilor creditorului și debitorului de a merge pe controlul de la completul de 2 judecători.

Claudiu Dinu: Da, e o logică firească, e un caz practic, s-a invocat lipsa excepția lipsei procedurii prealabile care, dacă este admisă, se respinge ca inadmisibilă și creditorul, în situația asta, nu trebuie să aibă cererea în anulare? Să spună: nu, am făcut, în mod greșit judecătorul, la fond, a spus că nu a fost îndeplinită. E o cerință pe care pot să o invoc în general? Păi este, că e tocmai în procedura somației de plată, una dintre cerințe. Adică, legând de ce poți invoca, normal că lipsa procedurii, adică o respingere ca inadmisibilă clară a ordonanței de plată, trebuie să ai cerere în anulare ca să o critici. Altfel, ce faci? Dai pe dreptul comun, întrucât legea nu prevede altă cale, am apel. Dacă merg pe textul de la apel, ies din procedură, merg în apel la instanța superioară.

Dan Rareș Răducanu: 1024 alin. (3) cred că se referă exact la ceea ce a spus domnul profesor Dumitrache mai devreme, este vorba despre grija legiuitorului să nu se iasă din instituția ordonanței de plată prin cererea în anulare. Eu merg mai departe și spun că inclusiv apărările pe care le-am invocat prin întâmpinare, chiar de genul acesta, invocarea nulității, pe cale de apărare evident, nu de constatare a nulității pe cale de cerere reconvențională, dar invocarea nulității ca urmare a faptului că o clauză este abuzivă într-un contract, care dă naștere la o obligație de plată, toate aceste aspecte pot fi invocate pe calea cererii în anulare, de ce? Pentru că este vorba de neîndeplinirea cerințelor prevăzute în prezentul titlu. Nu pot să fac alte apărări care să mă ducă, nu pot să vin și să spun că demonstrez cu alte probe decât cea cu înscrisuri anumite aspecte, nu pot să ies din instituția ordonanței de plată prin cererea în anulare.

Vasile Bozeșan: Adică, ce poți face în primul ciclu, poți face și în al doilea.

Dan Rareș Răducanu: De ce? Pentru că, cum a spus și domnul profesor Dinu mai devreme, dacă vorbim de inadmisibilitate pentru lipsa somației, ce este asta? Nu este altceva decât o cerință pentru formularea ordonanței de plată, deci trebuie verificată în procedura de atac, aceasta sui generis, așa cum este prevăzută de legiuitor.

Claudiu Dinu: Trebuie înțeles și pe aspect probatoriu, întrebarea e: în cererea în anulare am voie la alte probe în afară de înscrisuri? Eu la fond am avut numai înscrisuri, deci nu am probleme că mi-a încuviințat o expertiză și a greșit judecătorul pentru că ieșea din ordonanță, nu sunt în ipoteza asta. Dar eu, în cererea în anulare, m-am gândit la situația asta și spun: e utilă, e admisibilă, e concludentă o expertiză care să spună – s-au făcut plăți mai multe reciproce, în contabilitate avem un rulaj mare, de fapt, ori în parte creanța e achitată, ori nici nu mai există ceva de achitat – și cer expertiză contabilă. Pot să o cer în cererea în anulare?

Dan Rareș Răducanu: Nu, în schimb pot să spun că este nevoie de expertiză, motiv pentru care să se respingă.

Claudiu Dinu: Sau să o fac direct în cererea în anulare?

Vasile Bozeșan: Domnule profesor, haideți să nu rămânem în dubiu.

Claudiu Dinu: Nu, că voiam să dau și răspunsul. Din punctul meu de vedere, nu. Nu se poate extinde cadrul probatoriu în cererea în anulare, cerc aplicabil ordonanței de plată care e o procedură în sine, ca atare. Este o cale de atac într-o procedură specială care îmi implică ca probe numai înscrisuri, lămuriri – astea nu sunt probe, înscrisurile sunt în principal, poziția părților fiind cu  totul altceva.

Vasile Bozeșan: Și eu, în deplină consonață cu domnul profesor și de aceea insistam să nu lăsăm lucrurile în dubiu pentru că și avocații, și judecătorii sunt destul de receptivi.

Claudiu Dinu: În schimb, problema care îmi ridică întrebări, și încă nu am apucat să scriu, că nu sunt foarte decis pe ea, este următoarea: nu am invocat la fond acea apărare specifică, în sensul că din susținerea mea să rezulte că ar fi admisibilă o expertiză, și aia ar fi concludentă, utilă, dar o fac direct în cererea în anulare. Aici, trebuie să recunosc, nu m-am hotărât nici eu.

Vasile Bozeșan: Da, pentru că trebuie o rigoare și o exigență a termenelor în care invoci probele.

Claudiu Dinu: E o apărare. 1021 alin. (2) spune: dacă apărările de fond formulate. E o apărare, asta e problema care mă încurcă.

Bogdan Dumitrache: Depășim cadrul întâmpinării cu mult.

Claudiu Dinu: Eu, ca debitor, îmi dau seama că e mai mult decât necesară o expertiză, n-are cum să tranșeze. Îl atac la fond, îl las să îmi dea și, sigur, o să mă oblige și în cererea de anulare vin cu surpriza.

Vasile Bozeșan: Pe cale de apărare, eu aș tinde, dar haideți să mai reflectăm cu toții, aș tinde că da, apărările pot fi invocate oricând, noi știm aceste apărări, le poți invoca și în dezbateri, și în ultima secundă din dezbateri.

Claudiu Dinu: Eu, ca debitor, ce ar trebui să fac la fond, să zic: înscrisuri, am înțeles, dar, uite, am o expertiză care ar fi concludentă, utilă, pertinentă să dovedesc condițiile astea și ar fi și admisibilă dacă am fi într-o acțiune de drept comun. Nu cumva e o cerere în materie de probatoriu din care eu aș fi decăzut dacă nu o fac la fond?

Dan Rareș Răducanu: Nu este o cerere în materie de probatorii, este o apărare.

Claudiu Dinu: Eu trebuie, în primă fază, să pun în discuție proba asta, că judecătorul trebuie să zică: da, e utilă, concludentă și dacă aș fi fost în dreptul comun aș fi admis-o. Atunci îmi respinge ordonanța.

Bogdan Dumitrache: Rezultatul expertizei nici nu mai contează, că eu nu o să o administrez. E vorba că e necesar așa ceva.

Claudiu Dinu: Simt că, dacă aș fi fost în dreptul comun, aș fi încuviințat.

Dan Rareș Răducanu: Da, dar, până la urmă, aici este vorba despre o apărare, despre o simplă apărare și eu merg mai departe, în cadrul ordonanței de plată nu este o apărare și eu spun și mai departe, dacă e vorba de o cerere în anulare și suntem cu toții de acord că natura juridică a cererii în anulare este aceea de cale de atac, că am stabilit mai devreme.

Bogdan Dumitrache: Sună a retractare, cererea asta în anulare.

Dan Rareș Răducanu: Păi o cale de atac, nu am zis, e o cale de atac de retractare, până la urmă. În anumite condiții care sunt clar prevăzute, dar care nu sunt chiar atât de riguroase, adică nu exced ordonanța de plată, dar este firească să nu exceadă ordonanța de plată, în rest, din punctul meu de vedere, condițiile sunt cam aceleași de la ordonanța de plată, eu cred că putem să invocăm prin cererea în anulare aspecte pe care nu le-am invocat prin întâmpinare, fie pentru că nu le-am invocat din neștiință sau pentru că am vrut să avem o surpriză în final sau pentru că am vrut să păstrăm un as în mânecă sau poate, pur și simplu, pentru că nu am depus întâmpinarea, depinde fiecare cum își formează strategia în astfel de cauze. Eu cred că nimic nu mă împiedică să invoc toate aceste aspecte printr-o cerere în anulare, în măsura în care pierd, fie că sunt debitor, asta este evident. Pentru că și în apel, dacă am decăzut din dreptul de a mai propune probe prin întâmpinare la fond, asta nu înseamnă că în apel nu pot să vin și să cer probe, fie prin apel, fie prin întâmpinare.

Claudiu Dinu: În practica din București deja a apărut soluția pe care colegi de-ai mei judecători, colegi de facultate, îmi spun: nu, decăderea de la 254 funcționează și în apel. Nu e o practică generalizată, dar e o practică care tinde să generalizeze, spunând: 254, când am apel, îl las fără efect. Păi, dacă partea nu propune pe 254, lasă că am apel și surprinde în apel. Atunci, sigur, e decădere în fond, dar nu înseamnă nimic pentru că, dacă face apel și există apel conform legii, în apel orice mijloc de probă ar fi admisibil, o iau de la capăt.

Vasile Bozeșan: Asta e opinia catedrei?

Claudiu Dinu: Nu, e împărțită, de exemplu, una dintre colegele noastre, care e judecător, spune: aș merge pe ideea să îi aplic decăderea și să nu îmi vină direct în apel cu probe noi că a vrut el să le țină. Din punctul nostru de vedere, soluția este nu, dacă vrei să recunoști apelului un caracter devolutiv, într-adevăr devolutiv, trebuie să permiți părții – și ai și textele – să propună probe și nu face distincție, prin cererea de apel, întâmpinare, se poate pune chiar până la închiderea dezbaterilor, iar instanța din oficiu, dar aia e altă discuție.

Vasile Bozeșan: Și eu tind spre opinia asta și aș mai aduce un argument suplimentar, aici nici nu e vorba de argumente, e vorba de nuanțe că argumente nu prea sunt, nu lași fără efect faptul că îl decazi în primă instanță, că ai fi tentat să spui: dacă l-am decăzut, nu e nicio problemă că face apel. Nu. Nu putem spune așa ceva, că este lipsită de efect decăderea la primă instanță. Faptul că te judeci la primă instanță și te judeci cu resurse limitate probatorii este un handicap, că pornești cu un oarecare handicap în apel, deci nu rămâne.

Bogdan Dumitrache: Timbrezi, ăsta ar fi handicapul direct. E o chestie, dacă ar fi la valoare, jumătate e o chestie. Cu mențiunea că, în ordonanța de plată, jocul e foarte riscant pentru că, de data asta, apropo de fostul OUG care amesteca textele, ordonanța de plată, pe Codul nou, este executorie din prima, deci la primă instanță, dacă vrea debitorul să își păstreze surprizele pentru acțiunea în anulare, s-ar putea să fie cam târziu cu surprizele. Începem să ducem nostalgia Dezbaterilor de altădată care durau doar o oră, dar vina că am ajuns la două ore nu este a moderatorului, ci a invitaților cărora nu putem decât să le mulțumim pentru pasiune, patimă și profesionalism, ca să fie trei ”p” și rămâne să ne mai întâlnim. Sigur, o temă care era prea generoasă și cu mult prea mult impact practic pentru a putea fi măcar în diagonală parcursă într-o oră. Mulțumim încă o dată invitaților și publicului care a pus întrebări și intrăm, am intrat deja în Săptămâna Mare. Să fim sănătoși!