ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Daniel-Mihail Şandru: Bună seara, doamnelor şi domnilor, suntem la Dezbateri JURIDICE.ro pentru a 102-a oară. În această seară vom discuta despre o problemă esenţială pentru viaţa noastră, respectiv vânzarea internaţională şi despre dalmaţieni, vom vedea ce rol au dalmaţienii în vânzare. Până atunci, voi prezenta invitaţii noştri cu totul şi cu totul speciali, le mulţumim foarte mult pentru că participă la această dezbatere: domnul conf. univ. dr. Claudiu Buglea, Prodecan al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti, titular al cursului de drept internaţional privat, avocat în Baroul Bucureşti şi arbitru la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Curtea de Arbitraj Comercială Internaţională, încă mai avem ceva comercial în ţara noastră, e adevărat că este un comercial internaţional, deşi Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional soluţionează şi litigii interne, o să discutăm asta cu următorul invitat, domnul prof. univ. dr. Ştefan Deaconu, Preşedinte al Curţii de Arbitraj Comercial şi Internaţional, care este, de asemenea, profesor universitar doctor şi îndrumător de doctorat, conducător de doctorat în domeniul ştiinţelor juridice şi membru al Consiliului Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. Domnilor profesori, acestea au fost prezentările de la Dezbateri JURIDICE.ro şi vă mulţumim încă odată pentru că aţi acceptat să discutăm astă seară despre această Convenţie, Convenţia Naţiunilor Unite, care a fost adoptată în 1981, România a ratificat-o în 1990, în martie 1990, România a ratificat-o 10-11 ani mai târziu. I-aş da cuvântul domnului Claudiu Buglea pentru că vrea să intervină, poate chiar cu acest detaliu. De ce România a ratificat-o după 10-11 ani?

Claudiu Buglea: Vă mulţumesc, mă bucur că sunt din nou la Dezbateri JURIDICE.ro, am mai participat la nişte dezbateri generale mai puţin serioase, în general despre logodnă, probleme care-mi plac mult mai mult. Astăzi, în schimb, înţeleg că discutăm despre o problemă foarte, foarte serioasă, Convenţia de la Viena, şi spun foarte, foarte serioasă pentru că studenţii Facultăţii de Drept ştiu foarte bine lucrul acesta, cât de serioasă este Convenţia de la Viena pentru că, într-adevăr, mă uitam aici, în proiectul de discuţii de astăzi, şi e un punct în care se spune cât de cunoscută este, cum se predă în facultăţi, ce eforturi se fac în acest sens. Eu pot spune, cu certitudine, că fac eforturi să fac cunoscută Convenţia de la Viena, studenţii fac şi ei eforturi să ia cunoştinţă de Convenţia de la Viena, dedic în principiu cam două cursuri şi, într-adevăr, cred că este foarte important despre această temă, dincolo de interesul pe care, la prima vedere, poate să-l aibă sau nu pentru comercianţii din România în general, pentru că multă lume are senzaţia că dacă eşti simplu comerciant în România, ar trebui să te intereseze sau să nu te intereseze. În general am observat lucrul ăsta, orice cuvânt internaţional într-o convenţie, într-un litigiu, creează aşa o mică suspiciune că e ceva complicat, nu e nimic complicat pentru că, aşa cum aţi deschis dumneavoastră discuţia, Convenția de la Viena a fost adoptată în 1980, România este parte la Convenţie din 1991, e o Lege de aderare, Legea 24/1991, şi, cum le spun eu studenţilor, Convenţia de la Viena este parte din dreptul românesc. Cu alte cuvinte, din acel moment, din momentul în care România este parte la Convenţie, putem să spunem că ori de câte ori legea română este legea aplicabilă unui raport juridic cu element de extraneitate, mai precis, pe tărâmul acesta al vânzării internaţionale de mărfuri, implicit şi Convenţia este aplicabilă. Aici e o discuţie, la un moment dat mă întreba cineva „domne’, dacă legea aplicabilă este legea română sau aşa mai departe, este sau nu competentă Convenţia de la Viena?”. Convenţia de la Viena dincolo de faptul că, la prima vedere, pare un izvor de dreptul comerţului internaţional, un izvor internaţional, odată cu aderarea României la această Convenţie, şi în general odată cu aderarea fiecărui stat la Convenţia de la Viena, devine parte din dreptul intern, astfel încât ori de câte ori avem norme de drept, norme conflictuale, iar dreptul internaţional trimite, atunci devine competentă Convenţia instantaneu. De ce aderă România, de ce au aderat foarte greu statele la această Convenţie, dovadă că ea, deşi este 1980, propriu-zis a intrat în vigoare în 1988 pentru că abia în momentul respectiv numărul solicitat de state au semnat. De ce? E foarte simplu, pentru că scopul acesti Convenţii este foarte, foarte important, şi anume o unificare pe acest tărâm foarte important pentru comerţul internaţional, şi anume vânzarea internaţională de mărfuri, şi atunci Convenţia, pentru specialişti, cei de faţă sunt evident specialişti, dar pentru cei care ne urmăresc, trebuie să înţeleagă că această Convenţie a avut ca scop să unifice reglementările din cele două principale sisteme de drept, romano-germanic şi anglo-saxon. Cu alte cuvinte, Convenţia aceasta încearcă să facă posibilă convieţuirea celor două sisteme şi se regăsesc două tipuri de sisteme în cele două părţi importante ale Convenţiei. Modul în care se încheie contractul de vânzare internaţională de mărfuri, deci tot ce înseamnă întâlnirea ofertei cu acceptarea sunt guvernate de sistemul de drept romanist, iar în ceea ce priveşte executarea efectivă a contractului de vânzare internaţională, Convenţia a preluat reglementări specifice dreptului anglo-saxon. Prin urmare, acesta este motivul pentru care a fost destul de greu ca subiectele de drept, în cazul acesta drept internaţional public, adică statele care urmau să semneze Convenţia, să accepte aceste derogări de la propriile lor sisteme de drept, şi am această discuţie, şi trebuie să fac această paralelă, pentru că, pentru specialişti, trebuie să ştie că mai există şi Convenţia de la New York privind prescripţia extinctivă în materia vânzării internaţionale de mărfuri, care completează Convenţia de la Viena pe aspecte de prescripţie, şi aici e un lucru foarte interesant, Convenţia de la New York a intrat în vigoare în 1974 deci, cu alte cuvinte, cu 6 ani înaintea Convenţiei de la Viena şi lumea de întreabă „domne’, totuşi, până la urmă e un accesoriu al Convenţiei de la Viena, de ce a intrat în vigoare înaintea Convenţiei de la Viena?”. Tocmai pentru că deşi s-au negociat în cam acelaşi timp, oamenii sau statele s-au înţeles mult mai uşor în ceea ce priveşte un aspect mai simplu, cum e prescripţia extinctivă, şi puţin mai mult au vrut să negocieze pe fondul Convenţiei de la Viena. Nu vreau să insist asupra acestor aspecte, dar cred că sunt foarte importante şi trebuie ştiute aceste aspecte.

Daniel-Mihail Şandru: Tehnica a prevalat fondului din Convenţia de la Viena, pentru că acolo e un aspect tehnic, la prescripţie stabileşti, până la urmă, data şi momentul de la care.

Claudiu Buglea: Da, bine, sunt foarte multe discuţii.

Daniel-Mihail Şandru: Acum, care credeţi că este, aici e vorba de un aspect psihologic mai degrabă, dar pe care putem să-l vedem, mai ales că dumneavoastră sunteţi arbitri la Curtea de Arbitraj, care este receptivitatea avocatului român pentru această Convenţie, pentru că mie mi se pare şi din ce citesc în reviste străine, şi din ce citesc unde se poate citi, că această Convenţie nu este atât de iubită, nu există multe reviste dedicate Convenţiei şi aşa mai departe, UNCITRAL chiar face eforturi serioase, adună jurisprudenţă şi aşa mai departe, organizează conferinţe, face tot posibilul ca să ajungă la scopul stabilit de Convenţie, respectiv să uniformizeze interpretarea şi aplicarea în litigiile referitoare la contracte de vânzare internaţională, însă care credeţi că este impactul practic la Convenţiei în România?

Claudiu Buglea: Din punctul meu de vedere, acum mai răspund eu ca să nu-i iau cuvântul domnului Deaconu, impactul practic este total. Aici nu e de negociat, în momentul în care avem o vânzare internaţională de mărfuri, că ne place sau nu ne place, şi acea vânzare internaţională de mărfuri are un punct de legătură cu sistemul de drept românesc, Convenţia este aplicabilă întotdeauna. Cu alte cuvinte, orice contract de vânzare internaţională, se poate deroga evident, de aceea spun în proporţie foarte mare, pentru că părţile, prin acordul lor de voinţă, pot să deroge de la aplicarea Convenţiei, dar regula este că într-un raport juridic izvorât dintr-o vânzare internaţională de mărfuri, avocatul, că puneţi problema pragmatic şi e bine să fie pusă problema pragmatic, avocatul trebuie să ştie că această Convenţie este aplicabilă, pentru că în tot ce înseamnă comerţul internaţional, litigiile care există, litigiile arbitrabile şi arbitrale în faţa diferitelor instanţe, Convenţia de la Viena este principalul instrument de lucru. Spre exemplu, că tot vorbim de facultate, studenţii facultăţii noastre participă la foarte multe concursuri internaţionale, aproape întotdeauna aceste concursuri internaţionale dedicate arbitrajului, facultatea noastră a fost de fiecare dată reprezentată foarte bine de studenţi. Întotdeauna contractele care sunt deduse în faţa analizei lor se bazează pe Convenţia de la Viena, adică peste tot în spaţiul acesta internaţional, în spaţiul comerţului internaţional, pentru toţi avocaţii, pentru toţi arbitrii, această Convenţie este principalul act normativ care reglementează raportul de vânzare internaţională de mărfuri. Cu alte cuvinte, încă o dată mă repet, dacă legea aplicabilă este legea română, iar legea aplicabilă devine aplicabilă tot prin voinţa părţilor până la urmă, trebuie să ştim că această Convenţie este cea mai abilitată să reglementeze, deci avocatul român trebuie să folosească această Convenţie. Este foarte important, reglementează perfect contractul de vânzare internaţională de mărfuri.

Daniel-Mihail Şandru: Moot-ul de la Viena, concursul de pledoarii din acest an, a fost dedicat chiar acestei Convenţii.

Ştefan Deaconu: Da, eu voiam să intervin puţin vizavi de două lucruri care s-au discutat aici, pe de-o parte, aplicabilitatea acestei Convenţii, şi pe de altă parte, cât de des e utilizată în practică pentru că, aşa cum a spus şi colegul meu, odată ce România a aderat la Convenţie, ea este parte a dreptului intern. Acum, partea a doua, de câte ori apelează comercianţii la acest act juridic, asta ţine şi de cât de multă activitate comercială ai într-o ţară şi, din punctul acesta de vedere, fără îndoială că România nu este una din marile puteri comerciale ale Europei, şi atunci nici nu vei avea foarte multe contracte în acest domeniu, dar, fără îndoială, Convenţia, fiind parte a legislaţiei interne internaţionale, este aplicată şi sunt ferm convins că avocaţii o utilizează. Pe de altă parte, aş vrea să mai spun un lucru legat de această Convenţie, cum bine s-a spus, ea încearcă să uniformizeze două mari sisteme de drept, sistemul anglo-saxon şi sistemul european, dar din ce în ce mai mult, într-o economie globalizată, regulile din această Convenţie vor ajuta foarte mult comercianţii pentru că acolo găsesc reguli cu privire la modalitatea de încheiere, sunt stat unde încheierea unui contract se poate face în baza unui simplu telefon sau a acordului de voinţă a părţilor, reguli legate de plată, când se face plata, la ce moment, reguli legate de răspundere, reguli legate de rezoluţiunea sau rezilierea contractului, după caz, deci sunt o serie de reguli menite să uniformizeze legislaţiile în această materie.

Claudiu Buglea: Aici chiar intervenţia domnului Deaconu, ca Preşedinte al Curţii de Arbitraj, este foarte bună, pentru că stăteam şi mă gândeam că, până la urmă, la asta ne raportăm, la faptul că, spre exemplu, avem Curtea de Arbitraj Internaţional de la Bucureşti, dar, din nefericire pentru noi, nu ştiu câte litigii cu adevărat de comerţ internaţional sunt pentru că, din punctul meu de vedere, cu cât am avea mai multe litigii de comerţ internaţional pure în faţa Curţii de Arbitraj, în proporţie de 90%, dacă nu mai mult, aceste litigii s-ar baza pe Convenţia de la Viena, deci afirmaţia domnului Deaconu este perfect întemeiată. Asta este, de fapt, problema noastră, problema noastră este că nu mai avem multe contracte adevărate de comerţ internaţional pentru că, în general, contractele adevărate de vânzare internaţională de mărfuri sunt guvernate de acestă Convenţie. Din punctul acesta de vedere, practic, până la urmă le-am vedea, posibile litigii, dacă s-ar ajunge acolo, în faţa Curţii de Arbitraj, pentru că, în principiu, eu întotdeauna am simţit senzaţia aceasta, Convenţia de la Viena parcă ar trebui să vină mână-n mână cu un litigiu arbitrabil, cu o clauză compromisorie în contractul respectiv, o clauză care să atragă competenţa unor arbitri adevăraţi de comerţ internaţional. Din nefericire, noi nu avem contracte de comerţ internaţional foarte numeroase şi, implicit, nici Curtea de Arbitraj de la Bucureşti, din nefericire, nu se poate lăuda cu foarte, foarte multe litigii cu adevărat de dreptul comerţului internaţional.

Daniel-Mihail Şandru: Aici ar fi două aspecte. Pe de-o parte, anul trecut, UNCITRAL, Comisia Internaţională pentru Dreptul Comerţului Internaţional, a sărbătorit cei 35 de ani de la edictarea acestei Convenţii şi, cu ocazia aceasta, am făcut un raport naţional şi m-am interesat la firmele de avocatură cum stăm cu aplicarea Convenţiei de la Viena în contracte. Majoritatea firmelor de avocatură mi-au spus exact ce a spus şi domnul profesor, că nu avem putere economică în relaţiile internaţionale astfel încât să impunem noi, şi că au fost situaţii în care s-a şi renunţat la afaceri foarte importante pentru că partenerul nu dorea aplicarea Convenţie de la Viena. Dar, dincolo de asta, mă gândeam, nu cumva situaţia aceasta în care Convenţia de la Viena este înlăturată, este dată de-o parte, provine de la americanizarea contractelor? Adică sistemul contractual romano-germanic, european, francez, presupune o rigurozitate, sistemul anglo-saxon presupune zeci de pagini de contract care, la un moment dat, într-un litigiu, sunt nefolositoare pentru că s-a întâmplat ceva care nu s-a scris în cele 100 de pagini de poveşti. Nu cumva tocmai sistemul acesta de contractualizare excesivă a condus şi la înlăurarea Convenţiei?

Claudiu Buglea: Sincer, eu nu cred asta. Aici afirmaţia este foarte ciudată pentru că, din contră, partea de executare specifică sistemului de drept anglo-saxon este mai pragmatică pentru că, din punctul meu de vedere, sistemul de drept romano-germanic este mai riguros. În general, acolo, în partea de executare a contractului, sistemul de drept anglo-saxon merge foarte mult pe principii ce ţin de persoană rezonabilă, de contravenţie esenţială la contracte, adică nişte interpretări care au a scop salvarea contractului. Cu alte cuvinte, argumentul acesta nu cred că rezistă. Pur şi simplu, părerea mea este că în România, dacă am putea analiza o neaplicare a Convenţiei, sincer, deşi pare ciudat, eu cred în ceea ce spun, cred că doar din necunoaştere nu se aplică, nici într-un caz pentru argumente că genul de executare reglementat de către Convenţie ar fi anevoios, nu. Punctul meu de vedere este că, în România, oamenii fug de lucruri complicate, adică tot ce înseamnă element de extraneitate, lege aplicabilă, sistem, te duce cu gândul că ar putea să fie o problemă complicată, hai să o evităm. Nu, nu trebuie evitat pentru că, mai dau de multe ori exemplu studenţilor şi în general dau acest exemplu, mai discutam cu cineva şi-mi spunea „domne’ într-un litigiu în faţa unei instanţe româneşti se pune problema legii aplicabile” şi-mi cerea cineva părerea şi spun „da, într-adevăr, norma conflictuală trimite la legea franceză, Doamne, scap de dosar”. Nu scapi de dosar, când aude cineva că trebuie să judeci potrivit legii străine, se sperie. Nu trebuie să ne speriem, eu le spun studenţilor şi de aceea insist asupra acestor materii, noi trebuie să învăţăm că facem parte, în primul rând, din Uniunea Europeană, şi dintr-un sistem internaţional până la urmă şi să nu ne fie teamă, ca judecători, cu atât mai mult ca avocaţi, dar nici ca judecători, să aplicăm o lege străină. Convenţia de la Viena este un act normativ perfect pentru comercianţi aşa cum este redactată. Orice tip de argumentare bazată pe faptul că e complicată executarea nu rezistă, din punctul meu de vedere, şi cred cu putere că doar teama de ce înseamnă internaţional împiedică pe cineva să aplice o astfel de lege, o astfel de convenţie.

Daniel-Mihail Şandru: Să ne ducem la psiholog.

Ştefan Deaconu: Intervin puţin şi plec de la momentul la care Convenţia a fost adoptată şi aş spune că, în momentul de faţă, lucrurile sunt destul de diferite. Să ne gândim că această Convenţie a fost semnată în momentul în care exista o „cortină de fier” şi ţările din centrul şi estul Europei aveau o economie centralizată, de stat, şi atunci exista acea nevoie a uniformităţii în ceea ce priveşte dialogul cu privire la rezolvarea litigiilor. În momentul de faţă, economiile devin din ce în ce mai globale. Devenind din ce în ce mai globale, şi sistemele juridice ajung să se uniformizeze şi, în momentul de faţă, există, vrând, nevrând, nişte reguli unitare care sunt respectate în materie de business şi foarte multe asociaţii care promovează business-ul merg pe ideea de etică în business. Etica asta în business înseamnă o rezolvare a asperităţilor destul de mult în ceea ce priveşte interpretarea unor clauze contractuale, de aceea s-au făcut contracte tip în anumite vânzări internaţionale, şi mă refer mai ales la contractele în domeniul construcţiilor, atunci când inginerii îţi furnizează un anume tip de bun sau, eu ştiu, serviciu utilizat în domeniul construcţiilor, de regulă se fac contracte tip. Asta înseamnă o uniformizare, ca să nu ne mai ducă la temporizarea lucrărilor, pentru a scuti timp, pentru a face ca banii să circule mult mai repede în economie. Sintetizând, aş spune că, de fapt, ce avem noi nevoie, este o revigorare a economiei, pentru că dacă revigorezi economia, vei revigora şi aceste tipuri de contracte internaţionale. Atât timp cât nu ai o economie care să se bazeze pe un flux de vânzare-cumpărare de mărfuri, atunci nici nu poţi vorbi de o avalanşă de cazuri care să utilizeze aceste reguli ale Convenţie de la Viena.

Daniel-Mihail Şandru: Mai avem câteva minute până la pauza publicitară şi l-aş întrea pe domnul profesor Claudiu Buglea care sunt, după părerea domniei sale, cele mai importante aspecte ale acestei Convenţii, ale Convenţiei de la Viena, şi să-l întreb ceva care ţine de dualitatea predării pe care-o face, pe de-o parte dreptul comerţului internaţional, pe de altă parte, drept internaţional privat. Este posibilă uniformizarea, aplicarea uniformă a unei reguli atunci când ea tinde, sau are o finalitate în dreptul internaţional privat? Aţi înţeles, ştiţi care e dilema.

Claudiu Buglea: Acum problema e să spun despre importanţa acestei convenţii, v-am spus, doar studenţilor le ţin două cursuri despre convenţie şi nu e suficient. E clar că această convenţie este foarte importantă, cum este foarte important dreptul internaţional privat pentru că conexiunea aceasta permanentă pe care foarte puţini oameni, de asemenea, o înţeleg, între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat este clară. Dreptul internaţional privat, ştim cu toţii, ne ajută să identifcăm acolo scopul, dreptul internaţional privat a fost creat tot pentru uniformizare, pentru a pune pe aceeaşi poziţie sisteme de drept, pentru că prin recunoaşterea de către state, prin norme conflictuale, a posibilității aplicării unei legi străine, până la urmă, înseamnă să pui pe poziţie de egalitate sisteme de drept. Cu alte cuvinte, normele conflictuale trimit, iar pe tărâmul dreptului comerţului internaţional, normele conflictuale ne rezolvă conflictul care de naşte dintr-un raport de dreptul comerţului internaţional cu element de extraneitate, cu alte cuvinte acolo, pe tărâmul acesta al dreptului internaţional, pe tărâmul vânzării internaţionale de mărfuri, principalul act normativ unificator astfel încât aproape că nu am am mai avea nevoie de o normă conflictuală care să trimită la un sistem de drept, atâta timp cât majoritatea statelor conţin în propriul lor sistem de drept această Convenţie de la Viena. Nu ştiu dacă la asta vă refereaţi.

Daniel-Mihail Şandru: Suntem la jumătatea discuţie şi v-aş propune să discutăm puţin şi despre principiile Convenţiei de la Viena. De exemplu, s-au întâlnit probleme chiar în interpretarea ei, că în altă parte nu aveau cum să se întâlnească. Cu privire la obiectul Convenţiei de la Viena, şi aici trecem pe domeniul material, domeniul material, însă, care este aplicat de 1000 de instanţe şi fiecare instanţă înţelege ceva prin noţiunea de „barcă”, de exemplu, prin excepţiile care sunt trecute în convenţie, electricitate şi aşa mai departe. De asta vă întrebam.

Claudiu Buglea: Aici din chiar denumirea Convenţiei apare prima discuţie, pentru că aici, Convenţia aceasta de la Viena se referă strict la vânzare internaţională de mărfuri, şi atunci avem o probelemă, dacă mergem pe tărâmul internaţionalului privat de calificare. Până la urmă, trebuie să definim noţiunea de marfă pentru că, pentru un comerciant, noi suntem jurişti specialişti în materia aceasta a comerțului internaţional, a dreptului european şi aşa mai departe. Nu e foarte simplu, în legătură cu definiţia noţiunii de marfă trebuie să analizăm, pentru că de cum definim cuvântul „marfă”, vom vedea care este competenţa materială, până la urmă, a acestei Convenţii. Este adevărat, însă, că se lasă la nivelul sistemelor de drept să se aprecieze ce se înţelege prin „marfă”, dar tot de asemenea trebuie remarcat că această Convenţie exclude expres anumite tipuri de vânzări, care sunt vânzări internaţionale până la urmă, tocmai pentru a evita riscul ca cineva să considere marfă sau nu. Spre exemplu, cum spuneaţi dumneavoastră, vânzarea de electricitate din start este exclusă din Convenţie, fără să ne dea posibilitatea să analizăm noi dacă este marfă sau nu, până la urmă, electricitatea. Sunt o sumedenie, nu intru în detalii, pe care Convenţia le exclude. Spre exemplu, vânzarea la licitaţie, vânzarea de sub sechestru şi aşa mai departe, pentru că s-a dorit să se păstreze. Bine, ideea de marfă lasă foarte mult la interpretarea sistemelor de drept aplicabile. Până la urmă, totul se raportează la cuvântul „marfă”. A interpreta ce înţelegem noi prin „marfă”, în funcţie de felul acesta vom putea cu adevărat considera că această Convenţie este aplicabilă. Dar, mă repet, pe anumite domenii care din start puteau să ridice anumite probleme, Convenţia a statuat din start, a spus „aceste aspecte nu sunt guvernate”, de exemplu, Convenţia nu vorbeşte, tocmai pentru că statele nu au putut să ajungă la un sistem unitar, despre transmiterea proprietăţii. În ceea pe priveşte transmiterea proprietăţii, potrivit contractului, momentului şi aşa mai departe, sunt lăsate, de asemenea, la latitudinea sistemelor de drept aplicabile.

Daniel-Mihail Şandru: Din experienţa dumneavoastră, cum vedeţi plicarea Convenţiei de către instanţele judecătoreşti, de către arbitraj? Cum vi se pare, mă rog, din speţele pe care le vedem.

Claudiu Buglea: Din speţele pe care le vedem, din nefericire, eu mi-aş dori, v-am spus puţin mai înainte şi până la urmă mă repet, speranţa mea este ca, până la urmă aş putea fi considerat subieciv pentru îmi place dreptul internaţional privat, îmi place comerţul internaţional, cu alte cuvinte, eu aş vrea să văd aplicarea convenţiei în faţa instanţelor arbitrale şi cred în arbitraj, eu cred foarte mult în arbitraj. De ce? Pentru că arbitrajul este făcut de specialişti, iar pentru specialişti nu-i un stres, adică pentru mine, a găsi un litigiu arbitral, ca arbitru, să descopăr aplicarea Convenţiei ar fi o bucurie, adică trimiterea la Convenţie. Nu ştiu cum priveşti din perspectiva instanţelor judecătoreşti, nu ştiu dacă sentimentul este acelaşi, de simpatie reciprocă între instanţe şi Convenţie cum e între mine şi Convenţie, sper şi între Convenţie şi mine.

Daniel-Mihail Şandru: Între instanţă şi obiectul cauzei, se întâlneşte un raport de voinţă sau se întâlnesc voinţele. Trecem la publicitate, vom revenim peste 40 de secunde. Domnul profesor Claudiu Buglea are o conferinţă în această seară şi îi mulţumim foarte mult pentru participare.

Claudiu Buglea: Vă mulţumesc şi eu.

Daniel-Mihail Şandru: Am revenit alături de domnul profesor Ştefan Deaconu, preşedintele Curţii de Arbitraj, şi îl întrebăm pe domnia sa prima chestiune, cum i se pare abordarea aceasta, arbitraj, convenţie, convenţii internaţionale şi, în special, Convenţia de la Viena, adică nu cumva aici este o pledoarie care este evident că marşează spre o bună cunoaştere, cum spunea şi domnul profesor Claudiu Buglea? Pe de altă parte, nu cumva aici se creează un cadru în care, într-adevăr, arbitrajul îşi apropie foarte mult aceste convenţii internaţionale? Cum vedeţi dumneavoastră acesstă raportare a arbitrajului la Convenţia de la Viena?

Ştefan Deaconu: Fără îndoială că utilizarea unor reguli internaţionale în materie comercială aduc cu sine şi utilizarea arbitrajului. Arbitrajul are o serie de avantaje în ceea ce priveşte rezolvarea litigiilor dintre comercianţi într-o manieră destul de rapidă şi care fac ca banii să circule mult mai repede în economie. Pe de altă parte, atunci când arbitrabilităţii unor eventuale conflicte în contractele în care se aplică regulile acestea ale Convenţiei, se pune problema şi a mai multor probleme. Pe de o parte, cunoaşterea diverselor sisteme de drept, pentru că un arbitru trebuie să cunoască diverse sisteme de drept. Apoi, foarte multă legislaţie aplicabilă asupra contractului internaţional care se încheie. Atunci când ai arbitrabilitatea unui astfel de contract, trebuie să vezi că în cazul în care litigiul trebuie rezolvat de un arbitru, acel arbitru stăpâneşte foarte bine o limbă de circulaţie internaţională, stăpâneşte foarte bine cunoaşterea unor sisteme de drept străine sau alteori, din start părţile pot conveni aplicarea unor reguli juridice dintr-o ţară terţă şi atunci trebuie să te uiţi ca arbitrii respectivi trebuie să stăpânească sistemul de drept. Pornind de aici, aş spune că din perspectiva arbitrajului, eu cred că Curţile de Arbitraj, inclusiv Curtea de Arbitraj de la Bucureşti ar trebui să atragă cât mai mulţi arbitrii străini care să cunoască diverse sisteme de drept. Te ajută foarte mult acest lucru.

Daniel-Mihail Şandru: Suntem în faţa acestei discuţii şi întâmplător la Curtea de Arbitraj din Bucureşti, Curtea de Comercială de Arbitraj a şi fost un litigiu la care părţile niciuna nu era stabilită în România, nu avea sediu în România a aplicat legea română şi prin trimitere Convenţia de la Viena, deşi părţile respective nu erau în state care să fi aderat la Convenţia de la Viena. Deci noi avem o situaţie din asta în care, mă rog, elementul de legătură a fost că la un moment dat, marfa circula sau avea legătură cu România, dar în rest, părţile propriu-zis, sediul părţilor din litigiu, nici reclamantul, nici pârâtul, nu erau din România şi erau din state care nu participau la Convenţia de la Viena. Dar cu toate astea, instanţa arbitrală de la Bucureşti a aplicat Convenţia de la Viena în acest temei. Cum apreciaţi? Aici aveţi o experienţă de aproape un an, cum vedeţi ultimul an cazuistica Curţii de Arbitraj, numărul de dosare şi dintre ele dacă cumva sunt şi chestiuni de comerţ internaţional de acest tip de vânzare internaţională.

Ştefan Deaconu: Da, arbitrajul comercial e o necesitate în orice stat fără îndoială. Nu pot exista economii care să nu apeleze la acest tip de soluţionare pe cale rapidă prin intermediul arbitrajului, fiindcă arbitrajul prezintă o serie de avantaje. Pe de altă parte, din perspectiva a ceea ce v-am spus că se întâmplă la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie, pot spune că după o perioadă mai puţin benefică, în ultimii 2 ani, încercăm să revigorăm activitatea aceasta arbitrală, pentru că e o activitate care peste tot în Europa şi în lume este utilizată o alternativă la justiţia statală. Dacă e să mă întrebaţi din perspectiva numărului de dosare, complexităţii acestor dosare.

Daniel-Mihail Şandru: Întrebăm.

Ştefan Deaconu: Vă pot spune că numărul şi complexitatea dosarelor din ultimii doi ani sau complexitatea şi numărul dosarelor din acest an este în linia ultimilor 2 ani, nici nu a crescut, nici nu a scăzut numărul de dosare, dar cred că e nevoie de o creştere a încrederii oamenilor în apelarea la acest tip de soluţionare a litigiilor, asta în primul rând. În al doilea rând, e nevoie de o promovare mult mai bună a ideii de arbitraj şi colegul meu, profesor Buglea, spunea aici că la Facultatea de Drept e al patrulea an în care organizăm un master în arbitraj internaţional în limba engleză cu un succes realmente la studenţi.

Daniel-Mihail Şandru: Un succes internaţional.

Ştefan Deaconu: Succesul internaţional vine din acele concursuri internaţionale la care echipa Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti în ultimii trei ani tot stă pe podium. Prin urmare, eu sunt încrezător, pentru că e o generaţie care în următorii 5-6 ani vor fi cei care vor arbitra şi am o mare încredere că această generaţie va fi generaţia care va constitui corpul de arbitri la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, dar nu numai, pentru că pot fi arbitrii şi în Curţi de Arbitraj internaţionale.

Daniel-Mihail Şandru: Sau dacă nu vor fi arbitri, vor fi avocaţi destul de bine pregătiţi pentru a cunoaşte avantajele, pentru a şti ce este arbitrajul şamd., pentru că ne întâlnim cu situaţii în care avocaţi sau consilieri juridici pur şi simplu nu au auzit de soluţia arbitrajul sau au auzit ceva foarte vag şi undeva acolo este şi acest arbitraj, dar nu putem să, nu accept de la el, nu îl iau în considerare tocmai pentru că nu ştiu prea bine despre ce este vorba.

Ştefan Deaconu: Acuma e adevărat, vă dau dreptate că există, sau aşa o percep eu, o mică ruptură între a face arbitraj, pentru că există un corp de arbitri care fac arbitraj şi care sunt din generaţia persoanelor care făceau arbitraj de stat, de până în 1989 şi aceste persoane au adus cu ele reguli, proceduri, pentru că exista o activitate de arbitraj destul de intensă până în 1989. Apoi, o serie de jurişti care lucrau în acele companii de stat până în 1989 şi care poate şi din reflex, au inclus clauze arbitrale în contracte atât timp cât ei au rămas în aceste companii. Au trecut 26 de ani de zile din 1990, să nu uităm că acei jurişti care erau în companiile de stat până în 1990 uşor uşor au ieşit la pensie şi generaţiile noi nu au venit din spate ştiind despre arbitraj, fiind mânate de o dorinţă de a scrie clauze arbitrale în aceste contracte. Prin urmare, s-a produs o ruptură aici. Eu cred că noile generaţii care acuma se şcolesc, învaţă ceea ce este arbitrajul, văd care sunt avantajele arbitrajului, au activitate la nivel internaţional, participă la concursuri, au o lume care li se deschide în faţă. Eu sunt ferm convins că aceste noi generaţii, fie că vor avocaţi, juristconsulţi în companii, vor înţelege care sunt avantajele arbitrajului şi vor începe de acum încolo să înscrie clauze arbitrale în contracte. Indiferent că se aplică Convenţia de la Viena sau alte tipuri de reglementări, ca să ai arbitraj, trebuie în primul rând să ai această clauză în contract. Atât timp cât nu se înscrie clauză în contract, nu ai nici cum să ai arbitraj.

Daniel-Mihail Şandru: Am găsit o situaţie la Curtea de Arbitraj, o soluţie, o hotărâre în care s-a aplicat Convenţia de la Viena, deşi s-a aplicat în urma unui contract care nu era de vânzare internaţională, o motivare foarte interesantă pe care am preluat-o şi este disponibilă pe JURIDICE.ro. De altfel, îi mulţumim domnului Andrei Săvescu pentru găzduirea acestei emisiuni de „Dreptul comerţului internaţional”. Dacă stăm să ne gândim, arbitrajul comercial internaţional este singurul domeniu al dreptului comerţului internaţional care de altfel este revendicat şi de procedura civilă, este singurul domeniu al dreptului comerţului internaţional care este cultivat, este întreţinut şi în Dezbateri JURIDICE.ro şi în ideile noastre. Altfel, dreptul comerţului internaţional cu vânzarea internaţională, cu vânzarea de mărfuri internaţională nu pare să izbească pe cineva, să fie o problemă pentru cineva atâta vreme cât suntem totuşi la îndemâna, la mâna consilierilor, la mâna avocaţilor care redactează contractele şi aici într-adevăr aspectul cel mai important care trebuie subliniat este nu doar justificarea şi coerenta redactare a contractului pe fond cât mai ales gândirea unor soluţii, ce se întâmplă dacă acel contract ajunge într-o situaţie problematizantă şi acolo alegerea unei Curţii de Arbitraj este cel puţin în viziunea noastră, dar asta este limpede în comerţul internaţional în general că arbitrajul este una dintre soluţiile pertinente. Ar fi o discuţie dacă şi care dintre arbitraje că aici sunt mai multe Curţi de Arbitraj şi v-aş întreba, pentru ce litigii merită să mergi de exemplu la ICC? Că aici avem tot felul de contracte de vânzare internaţională de mărfuri, unele dintre ele nu cu o valoare însemnată şi aş spune că, dar v-aş lăsa pe dumneavoastră să răspundeţi şi apoi v-aş spune şi eu dacă mai rămâne. Unde să mergem pentru soluţionarea unor litigii referitoare la vânzarea?

Andrei Săvescu: Dacă îmi permiteţi, poate răspund eu ca să nu pară că domnul preşedinte este pro cauza. În mod sigur la Curtea de Arbitraj de la Bucureşti, iar în ce priveşte Convenţia, neapărat şi ar fi o greşeală să meargă în altă parte, pentru că aşa după cum a menţionat în treacăt domn’ profesor Claudiu Buglea, această Convenţie are o denumire greşită, dar mai rău greşită decât a spus dumnealui. Apropo de titlul dezbaterii găsit de dumneavoastră că sunt 101 dalmaţieni, adică 101 articole care sunt cu picăţele, fiecare articol este cu picăţele. Din cauza picăţelelor, a petelor de pe aceste articole în realitate, Convenţia ar trebui să se cheme Convenţia Naţiunilor Unite asupra unor contracte de vânzare internaţională, a unor mărfuri, adică ea are o denumire foarte generoasă, dar nu e vorba de toate contractele, nu e vorba de toate mărfurile şi fiind un pachet de norme supletive în fond, că e vorba de nişte norme supletive, este firesc ca părţile în contracte să încerce pe cât posibil şi asta şi fac în contractele de vânzare internaţională de mărfuri, încearcă să, iau Convenţia, că există pericolul să se aplice şi iau fiecare articol din Convenţie care s-ar aplica în lipsa unei dispoziţii contrare şi unele le lasă pe puţin şi le modifică aşa cum doresc, adică tocmai că părţile în contractele de vânzare internaţională încearcă să facă în aşa fel încât să nu se aplice această Convenţie săraca din 1980 care a fost o chestiune foarte interesantă, dar uneori le scapă. Şi atunci întâlnirile internaţionale pe care le fac cei care promovează Convenţia sunt pentru a încerca să impună şi o modalitate uniformă de interpretare a Convenţiei, adică, din ce am observat, se încearcă să se precizeze. Bun, părţile au derogat puţin de la articol şi ce dacă au derogat puţin? Se face pledoarie în concursurile de arbitraj internaţional. Şi ce dacă au derogat puţin? Adică cineva pe bună dreptate încearcă să păstreze această forţă juridică, deşi oamenii de afaceri, respectiv avocaţii care îi consiliază, adesea încearcă să îi diminueze importanţa apropo de o subtemă propusă de dumneavoastră, „Oprirea contractului în condiţiile art. 49” care este ceva foarte relaxat şi diferit de dreptul românesc. Şi atunci nimeni nu-şi doreşte un drept comun, adică nişte norme supletive diferite de cele cu care este familiarizat, aşa încât categoric după părerea mea, avocaţii care se ocupă de contractele internaţionale, avocaţii români, dacă pot, trebuie să opteze pentru arbitraj şi dacă pot să limiteze aplicarea Convenţiei. Şi probabil Claudiu Buglea avea dreptate şi în ce priveşte faptul că este o chestiune complicată şi în mod firesc după părerea mea, oamenii evită lucrurile complicate. Dar dacă e vorba de ceva complicat, categoric arbitrajul este mai potrivit pentru soluţionarea unor conflicte complicate decât instanţele judecătoreşti pentru simplul motiv că judecătorii sunt foarte încărcaţi, nu sunt nici specializaţi neapărat pe aşa ceva şi atunci arbitrajul este o soluţie mult mai bună. Bine, dacă mă întrebaţi pe mine, e o soluţie mult mai bună şi pentru litigii mai simple şi clare, pentru că procesul durează puţin şi avocaţii debitorii au mai puţine sufterfugii procedurale decât în faţa instanţei de drept comun ca să se apere în faţa plăţii care e cerută de creditor.

Ştefan Deaconu: Mulţumesc foarte mult colegului Andrei Săvescu pentru precizări! Aş vrea să intervin să fac câteva precizări legate de arbitraj în numărul arbitrajelor dacă nu cumva intră într-o competiţie, spuneaţi cu ICC, dacă nu cumva părţile se îndreaptă către ICC. Cred că e o falsă problemă, pentru că dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în ultimii 15 ani în România, o să constatăm că numărul litigiilor arbitrale în România a scăzut destul de mult la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie, dar acest lucru nu a însemnat o creştere exponenţială a litigiilor judecate la nivel internaţional, ICC spre exemplu. Nu, nici măcar, doar cu câteva cazuri a crescut numărul de litigii la ICC. Dacă ne uităm şi la instanţele de judecată, nu a crescut atât de mult numărul de litigii comerciale în instanţele de judecată. Au crescut foarte mult litigiile de natură administrativă, fiscală, contencioasă, dar nu cele comerciale, ceea ce mă face să cred că de fapt, marea problemă în România este mediul economic, trebuie să dezvolţi mediul economic foarte mult, pentru că de fapt, arbitrajul nu e în concurenţă nici cu arbitrajul făcut de Camera de Comerţ şi Industrie de la Bucureşti. Nu e în competiţie nici cu arbitrajul făcut la alte curţi de arbitraj internaţionale, şi nu e în concurenţă nici măcar cu instanţele de judecată, fiindcă eu dacă aş fi judecător la o instanţă comercială, m-aş bucura foarte mult să intru pe şedinţă cu 10, 15, maxim 20 de dosare, să nu intru cu foarte multe dosare, pentru că nu am timp să mă ocup de ele, pe când în arbitraj, gândiţi-vă că un arbitru poate avea 1, 2, 3 dosare şi are destul timp să se aplece asupra lor. Acea persoană poate lucra în linişte, în tihnă, poate citi foarte bine toate documentele din dosar, nu e sub presiunea timpului, aşa cum se întâmplă cu un judecător. Şi întorcându-mă la ideea de utilizare sau nu a Convenţiei de la Viena în contracte, de fiecare dată o persoană când face un contract, se gândeşte ca acel contract să fie cât mai clar posibil şi să nu ajungă în instanţă, indiferent unde ar fi, la arbitraj, la instanţa de judecată, deci încearcă să identifice toate posibilele probleme care ar deriva din această interpretare şi atunci cu cât normele de drept sunt mai complicate, aşa cum spunea Andrei, cu atât e mai dificil şi riscul să ajungă în instanţă sau în arbitraj este mai mare. Şi atunci, de aceea există o temere a oamenilor să nu apeleze la reguli de drept pe care nu le cunosc foarte bine, ci apelezi la norme pe care le ştii tu foarte bine, la fel şi avocaţii fac. Atunci când scriu un contract, scriu un contract după nişte reguli pe care le cunosc foarte bine, şi atunci e mult mai uşor să foloseşti normele dreptului civil român, decât norme utilizate la nivel internaţional sau norme utilizate într-un alt sistem de drept.

Daniel-Mihail Şandru: Poate că aspectul ăsta psihologic va fi trecut şi poate cu ajutorul a ceea ce aţi subliniat toţi vorbitorii de până acuma, respectiv dreptul este o ştiinţă socială, dar el însuşi e slujitorul altor ştiinţe sociale sau a societăţii în general, respectiv dacă societatea nu se dezvoltă şi din acest aspect, aspect economic, comercial, nici dreptul nu poate să inventeze, nici Curtea de Arbitraj şi orice instanţă judecătorească nu pot inventa soluţii cu totul şi cu totul ieşite din comun. Acum UNCITRAL, Comisia internaţională pentru dreptul comerţului internaţional, nu doar că face eforturi în a strânge jurisprudenţă, pentru că şi aici este o chestiune. Jurisprudenţa de la nivelul instanţelor din statele care au aderat la această Convenţie, care au ratificat această Convenţie, dincolo de aspecte lingvistice şamdp. este foarte diferită, dar nu există o instanţă cum ar fi CJUE care să spună de mâine, de astăzi, de când am pronunţat această hotărâre, interpretarea pe care o pronunţăm aici este obligatorie. UNCITRAL-ul însuşi are două comisii, a avut două comisii în care şi-a interpretat propria Convenţie. Şi-a interpretat propria Convenţie în nişte lămuriri pentru toată lumea, dar aceste lămuriri nu sunt obligatorii, aspecte care sunt foarte importante, într-un proces poţi să le aduci, să spui chiar muncitralul, autorul Convenţiei a spus că acest articol se interpretează în felul următor.

Andrei Săvescu: Poate avea o puternică influenţă, mai ales asupra judecătorilor care nu sunt familiarizaţi cu chestiunile. Dar când autorul îţi dă o interpretare care cvasioficială, fireşte că, chiar dacă nu au o forţă juridică, au o forţă la fel cu ce spun profesorii la facultate. Când profesorii îţi spun ceva la facultate, un profesor cunoscut, se cutremură sistemul judiciar, pentru că miile de studenţi care sunt foştii judecători bineînţeles că vor avea tendinţa să ia în considerare. E o chestiune tehnică, nu o chestiune psihologică, normal să fie aşa.

Daniel-Mihail Şandru: Şi mai este chestiunea aplicării soluţiilor pe care, de exemplu le găsim la Curtea noastră de Arbitraj, dar care ele însele nu pot constitui precedent, tocmai pentru că arbitrajul valorizează foarte mult ca avantaj confidenţialitatea în general. Şi atunci confidenţialitatea şi constituirea unui precedent arbitral în materia Convenţiei de la Viena de exemplu, nu merg întotdeauna mână în mână, adică este greu de găsit un numitor comun, astfel cât într-adevăr să spui „s-au pronunţat instanţele arbitrale din mai multe state”, ele au aceeaşi, indiferent dacă nouă ni se pare că nu ştiu ce arbitraj dintr-un alt stat este mai înalt sau mai puţin înalt decât altul, ele au aceeaşi valoarea juridică, pronunţă o hotărâre şi hotărârea aceea poate să constituie un precedent dacă o deţinem, poate să constituie un precedent doar dacă o altă instanţă arbitrală doreşte să şi-o aproprie sub forma argumentelor prezentate acolo, altfel interpretarea propriu-zisă nu este obligatorie, nu este opozabilă şi nici nu are forţa de precedent adevărat, de forţă a hotărârii pe care îl înţelegem cu sensul de precedent din statele unde există acest concept. Suntem aproape de finalizarea dezbaterii noastre.

Andrei Săvescu: O ultimă remarcă mai vreau să fac, apropo de raportul dintre complexitatea Convenţiei şi arbitrajului din România. De 7 ani de când sunt eu arbitru, am observat că atmosfera în arbitraj, de 7 ani de când sunt arbitru, am avut dosare înainte şi am putut să văd bine diferenţa. Atmosfera în arbitraj este mult mai, n-aş spune că este prietenoasă, dar este o atmosferă în care părţile nu sunt foarte conflictuale, sigur, e şi un cadru mai restrâns, iar elementul cel mai important este că procedurile, ştiţi bine că în faţa instanţelor, adesea procedura civilă tranşează un proces cu excepţie ridicată sau pierdută, lucrurile se tranşează şi nici nu se mai ajunge la discuţiile pe fond. În cadrul arbitrajului, mi se pare că există mai degrabă tendinţa de a se aborda lucrurile pe fondul problemelor, pentru că avocaţii părţilor nici nu se pretează sau se pretează mai puţin la subterfugii procedurale. Şi atunci se ajunge mai uşor la fondul chestiunii, nu se judecă în echitate, fireşte se judecă pe regulile de drept, dar litigiile sunt, procesele din faţa arbitrajul sunt din perspectiva asta, mai puţin solicitante decât cele din instanţele obişnuite, pe lângă faptul că durează mai puţin. Şi prin raportare la Convenţie, Convenţia este fiind plină de capcane, poate fi, de capcane reale, de norme supletive care nu se văd când citeşti un contract, citeşti un contract, dar de fapt mai sunt norme supletive care sar din el şi nu le cunoşti, o discuţie în faţa arbitrajului este de natură categoric să clarifice şi să dea o soluţie mai bună unui eventual litigiu legat de această Convenţie, care vrând, nevrând, orice parte din dreptul românesc.

Daniel-Mihail Şandru: De altfel, multe hotărâri pronunţate de Curtea de Arbitraj de la noi, se şi remarcă acest fapt, respectiv Convenţia este drept român, este dreptul român al vânzării internaţionale, dar dacă cineva se întreabă de ce este invitat domnul Andrei Săvescu aici, să ştiţi că domnul Andrei Săvescu a şi soluţionat un litigiu, nu ştiu dacă îşi mai aduce aminte, în care subiectul sau obiectul făcea parte din Convenţia, obiectul litigiului avea legătură cu vânzarea internaţională a mărfurilor a Convenţiei de la Viena. Îi dau cuvântul şi domnul profesor Ştefan Deaconu.

Ştefan Deaconu: Da, bănuiesc că regulile fiind confidenţialitatea arbitrajului, nu are cum să intre în detalii.

Andrei Săvescu: Nu îmi permite nimic, bineînţeles.

Ştefan Deaconu: A fost doar o provocare. Fără îndoială că, vorbeaţi despre uniformizarea jurisprudenţei, inclusiv în materie arbitrală, despre faptul că în arbitraj, avocaţii, pentru că avocaţii vin mai puţin, vin părţile în arbitraj, sunt axaţi pe discutarea problemelor materiale de drept efectiv, asta şi pentru că avocatul într-un arbitraj nu are cum să încerce să arate clientului ce mult a vorbit, ce frumos a vorbit şi a captat atenţia judecătorului, pentru că în arbitraj trebuie să fii foarte concret, să spui ceea ce vrei şi poate ăsta e avantajul arbitrajului, pentru că acele probleme delicate, tehnice le poţi discuta foarte bine în arbitraj, faţă de instanţa de judecată unde nu există timpul necesar să dezvolţi anumite teorii. Şi atunci practica aceasta unitară şi utilizarea precedentului din alte curţi de arbitraj se poate face mult mai bine într-o curte arbitrală decât în instanţa de judecată, pentru că aici există mai mult timp, oamenii sunt specializaţi, stai de vorbă cu o persoană avizată şi poţi purta un alt dialog mult mai consistent.

Andrei Săvescu: La conferinţa de procedură civilă de vineri, un reputat speaker şi un foarte cunoscut avocat, nu vreau să spun cine este, a relatat o chestiune incredibilă.

Daniel-Mihail Şandru: Conferinţa este înregistrată pe JURIDICE.

Andrei Săvescu: Da, a relatat cum într-o instanţă din Bucureşti, li se spune avocaţilor „aveţi 3 minute” şi ei au crezut că glumeşte, mai ales că era o persoană, mă rog. Apoi un alt speaker, iarăşi un reputat a zis „au fost 3 minute şi eu am primit 3, colega 2, pe mine m-a văzut mai experimentat, mi-a dat 3”. În arbitraj nu se întâmplă niciodată aşa ceva.

Daniel-Mihail Şandru: Doamnelor şi domnilor, vă mulţumim pentru atenţia pe care ne-aţi acordat-o în această seară. Îi mulţumesc domnului profesor Claudiu Buglea pentru participarea sa, domnului profesor universitar Ştefan Deaconu, preşedinte al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional şi domnului Andrei Săvescu pentru participarea alături de noi. Vă dorim o seară plăcută şi vă invităm săptămâna viitoare la Dezbateri JURIDICE.ro.