Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 107′

VIDEO integral, pentru membri: 107′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Bogdan Dumitrache: Vătămare din culpă a libertății de a contracta: leziunea. O temă de Drept civil, o să vedem dacă e implicată o culpă sau nu. Sau a fi confuzia – înseamnă că e culpa legiuitorului, dar poate că este o culpă cu prevedere sau poate doar din neglijență. În această seară o să vorbim de una dintre noutățile Codului civil, nu este o noutate absolută, că despre leziune se discuta și înainte de 2011 dar, evident, în cu totul alți parametri și cu altă sferă de aplicare. Astăzi suntem judecători, avocați, profesori universitari. Îi dăm drumul că n-avem timp de pierdut. Avem un complet de apel – doi judecători invitați, domnul judecător Cristian Bălan, pe vremuri când au început dezbaterile era la Judecătoria Giurgiu, acum e la Judecătoria Buftea. Se mai schimbaseră, da. Mulțumim din nou pentru faptul că ați acceptat invitația. Un alt judecător cu care ne-am mai întâlnit la dezbateri, Președinte la Secția civilă a Judecătoriei Sectorului 5, domnul Aurelian-Marian Murgoci-Luca. Mulțumim pentru prezență.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Bună seara.

Bogdan Dumitrache: Trecem la avocați. Domnul avocat Cornel Popa, Partner Țuca Zbârcea și Asociații, care este partener platinum, ne-am mai întâlnit, nu mai e nevoie de prezentare.

Cornel Popa: Bună seara. Mulțumesc.

Bogdan Dumitrache: Mulțumim pentru prezență. Și o premieră, nu din punct de vedere al Societății de Avocatură la care activează, pentru că Bondoc și Asociații sunt parteneri gold al Dezbaterilor, dar în nume propriu să zic așa, este prima dată la Dezbateri domnul avocat Gabriel Nicolae Voinescu.

Gabriel Nicolae Voinescu: Bună seara. Îmi pare bine că mă aflu aici.

Bogdan Dumitrache: Și, de mai multe ori la Dezbateri, și a doua oară dacă nu mă înșel, moderator al Dezbaterilor, domnul avocat Bazil Oglindă, conferențiar universitar, Managing Partner la Oglindă & Partners și Vicepreședinte al Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Mulțumim pentru prezență.

Bazil Oglindă: Mulțumesc și eu. Bună seara.

Bogdan Dumitrache: Și mai prezentăm și momentul publicitar, după care ne apucăm de treabă.

Bazil Oglindă: Da. Interesant, spune Bogdan că nu este o noutate absolută – leziunea, dar este o noutate absolută – reglementarea leziunii la nivel de principiu pentru majori. Pe de altă parte, și una din sub-temele propuse spre a fi dezbătute este destul de interesantă, mai ales din perspectiva faptului că uneori în practică se fac confuzii. Sunt cereri formulate de avocați în care se invocă ori în dublul temeic de drept, ori un temeic de drept eronat și poate ar fi bine să clarificăm de la început care sunt diferențele între leziune și teoria impreviziunii, care sunt condițiile de aplicare al unui text și care sunt condițiile de aplicare ale celuilalt text, bineînțeles cu accent pe leziune pentru că asta este tema noastră de astăzi. Și în felul acesta vom și intra și ne vom apropia de aspectele cu adevărat controversate în practică și de ce nu, și în doctrină.

Gabriel Nicolae Voinescu: Pe scurt, diferențele fundamentale între leziune și impreviziune se regăsesc în următoarele aspecte: atunci când discutăm de leziune, discutăm de vicierea consimțământului părților, mă rog, uneia dintre părțile contractante la momentul încheierii actului juridic civil, viciere care rezultă într-o contra-prestație nefavorabilă uneia dintre părți, sigur, cu un prag de 50% care este cerut de art. 1222 din Codul Civil. În ceea de privește impreviziunea, ea se referă la ruperea echilibrului contractual, avut în vedere de părți la momentul încheierii contractului, astfel încât pe parcursul derulării contractului, acest echilibru contractual se rupe și în virtutea principiilor generale de drept care cer ca, mă rog, părțile să acționeze de bună-credință, una dintre părți poate cere renegocierea contractului, adaptarea contractului în vederea alinierii la voința avută de ele, de părți, la momentul încheierii contractului. Diferența fundamentală între cele două instituții rezidă astfel: în momentul la care apare acest dezechilibru contractual, în cazul leziunii, încă de la momentul încheierii contractului, iar în cazul impreviziunii, pe măsură ce acest contract se derulează. Mecasnimele avute în vedere de legiuitor sunt într-un fel similare, sigur, procedura este puțin diferită însă, ambele proceduri tind sau conduc la o discuție cu privire la adaptarea contractului și verificarea voinței părților de către un judecător în cele din urmă.

Bazil Oglindă: Corect.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Într-adevăr, domnul avocat a prezentat principala diferență dintre cele două instituții. Motivul pentru care am ajuns să discutăm despre această comparație este că, într-adevăr, există și o serie de asemănări. În cazul ambelor instituții vorbim de un dezechilibru între contraprestații. Vorbim de onerozitatea excesivă a uneia dintre obligații. Numai că, da, așa cum a arătat, trebuie să facem o diferență între excepția de la principiul părții obligatorie a contractului, care este impreviziunea și viciul de consimțământ, care este leziunea. Ceea ce este important de reținut este că, în cazul ambelor situații de dezechilibre contractuale, legiuitorul a optat și pentru soluția adaptării contractului. Cred că reiese din întreaga reglementare a Noului Codului Civil, faptul că legiuitorul a vrut, prin instituțiile noi pe care le-a reglementat, să salveze contractul, să îl facă durabil, să îl facă eficace. Dar așa cum a spus domnul avocat, da, vorbim despre impreviziune numai când ajungem în faza executării contractului.

Bazil Oglindă: Ați atins un punct foarte apropiat mie. Ați spus că într-adevăr există mai multe instituții de unde rezultă clar că legiuitorul a avut ca intenție să salveze contractul. Eu, personal, de altfel, cred și am și scris despre asta, că există de fapt un principiu al salvgardării contractului, un principiu general de drept aș tinde să spun în sensul art. 1 din Codul Civil care îl ajută pe judecător în înțelepciunea lui, care în lipsa unor norme speciale să poată să-l aplice. Evident, vorbim despre contracte în care alte principii, poate mai importante decât acestea, cum ar fi buna-credință și echitatea, să aibă prioritate. Pe de altă parte, putem să observăm într-adevăr că există o asemănare, așa cum ați punctat-o, între leziune și impreviziune, și anume posibilitatea judecătorului de a adapta contractul. Vreau să punctez un singur aspect la impreviziune: aș tinde să spun că este principala opțiune la impreviziune, adaptarea, iar încetarea ar trebui să se producă in extremis și numai în măsura în care adaptarea nu ar fi posibilă, în cazul impreviziunii. Spre deosebire însă de impreviziune, opțiunile pe care o parte care ar fi victima leziunii, să nu uităm că care totuși posibilitatea, în primul rând, a anulării contractului. Mă bucur că cu toții suntem de acord că nu mai este o controversă astăzi natura juridică care era controversată pe vechea reglementare și acceptăm că este un viciu de consimțământ care produce anularea contractului chiar din topografia textelor. Din materie de leziune însă, există desigur și mecanismul adaptării contractului ca și în cazul erorii viciului de consimțământ. Pe de altă parte, există și posibilitatea salvării contractului ca efect al voinței celuilalt cocontractant, nu a celui care ar putea invoca leziunea. Și există un mecanism reglementat în acest sens. Dar până la urmă, ceea ce este esențial pentru orice jurist atunci când investește o instanță cu o cerere, este momentul de la care s-a produs dezechilibrul. Și cu asta e bine că am clarificat și că dezechilibrul important în cazul leziunii trebuie să existe de la momentul încheierii contractului. Ar mai fi o diferență importantă: dacă în cazul impreviziunii legiuitorul vorbește despre o excesivitate din perspectiva oneroasă a obligațiilor fără să ofere criterii matematice. În cazul leziunii avem un criteriu și anume este vorba despre art. 1222 alin (2) care, vorbim de leziunea majorilor; cred că suntem cu toții de acord că nu este neapărat o temă de dezbateri leziunea în cazul minorilor, unde lucrurile sunt clare. Deci pentru „acțiunea în anulare (cu excepția leziunii minorilor) este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată”. Foarte interesant, deși vorbim despre un viciu de consimțământ și în care de esența lui el trebuie să existe la momentul încheierii contractului. Legiuitorul vine cu o teză finală și spune „disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare”. O chestiune de detaliu și de rafinament, pe care, bineînțeles, în practică putem să o avem în vedere pentru că pot avea un contract care inițial îndeplinea toate premisele pentru a fi anulat pentru leziune, iar această disproporție, și-acum ca să fac un joc de cuvinte, poate ca urmare tocmai a unei impreviziuni, ajunge să nu mai fie anulabil pentru leziuni.

Gabriel Nicolae Voinescu: Este adevărat și dacă îmi permiteți în completarea la ceea ce ați spus dumneavoastră.

Bazil Oglindă: Vă rog.

Gabriel Nicolae Voinescu: Unu la mână, într-adevăr aș considera și eu că art. 1 din Codul Civil poate să fie un temei de Drept general pentru a salvgarda voința părților avute în vedere și acordul de voință avut în vedere la momentul încheierii contractului. Principiul favor-contract ar trebui să prevaleze, într-adevăr, în orice situație. În ceea ce privește cuantumul la care instanța, chiar și în cazul leziunii și în cazul impreviziunii, poate să reducă sau să micșoreze prestațiile. Dacă la impreviziune nu ni se spune, textul ne indică faptul că instanța poate să reducă sau să micșoreze pretențiile părților astfel încât să ajungă la o cotă care să fie considerată rezonabilă sau corectă sau pentru părți. Art. 1222 alin. (3) menționează faptul că „în toate cazurile instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații”. Astfel încât, printre acele asemănări pe care colegul, domnul judecător le-a invocat anterior, aș menționa-o și pe aceasta ca și mecanism de reparare avut în vedere de legiuitor, atât la impreviziune cât și la leziune, putem avea o dispoziție sau, mă rog, o soluție prin care, chiar dacă să se reducă sau să se micșoreze cu o anumită proporție prestațiile părților. Nu avem, în ceea ce privește soluția, o cotă, dar este lăsată, sigur, la aprecierea judecătorului în final.

Bazil Oglindă: Adică, oare exact în ipoteza pe care ați invocat-o, art 1222 alin. (3), credeți că o acțiune în anulare formulată de o victimă a leziunii care ar îndeplini toate condițiile, i s-ar putea respinge, tocmai pe acest temei, instanța adoptând contractul ca efect al voinței celeilalte părți.

Gabriel Nicolae Voinescu: Da. Corect.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Legat de această ipoteză, știu că într-un studiu pe care l-a publicat doamna profesor Carmen Tamara Ungureanu, a reținut că dacă reclamantul solicită anularea contractului, iar pârâtul, să zicem, pe cale de cerere convențională, solicită reducerea propriei creanțe, instanța ar trebui să dea prioritate voinței reclamantului care a mers pe linia anulării, iar nu pe linia reducerii. Cred că ar fi mai bine să reținem că se poate respinge cererea reclamantului dacă pârâtul solicită reducerea propriei creanțe, mergând pe această exprimare în toate cazurile instanța poate să mențină. În toate cazurile, înțelegând eu, și în cazul în care se solicită anularea contractului pentru leziuni.

Cristian Bălan: Aici, ca să intervin puțin. Pe mine mă atrage sau mi-a atras atenția art. 1213. Totuși, art. 1213 instituie un mecanism

Bogdan Dumitrache: Pentru că e trimiterea de la art. 1222 alin. (3), da? „Dispozițiile art. 1213 privitoare la adaptarea contractului”.

Cristian Bălan: „Se aplică în mod corespunzător.”

Bogdan Dumitrache: Și atunci trebuie să urcăm la art. 1213.

Cristian Bălan: Ori art. 1213 are ceva special în el la ultimul alineat. Pentru că spune că „dreptul de a obține anularea” este stins în caz în care partea cealaltă-i comunică și declară că vrea să execute contractul așa cum l-a înțeles el, în cazul erorii. Deci mai mult, instanța nu trebuie să se gândească dacă urmează să mențină contractul, să îl adapteze sau nu. Codul îi spune expres că la art. 1213 că dreptul de a solicita anularea este stins din momentul în care partea adversă a spus, a declarat practic că este gata să execute contractul așa cum l-a înțeles cealaltă parte. Că aici este problema, diferența practic dintre eroare și dol. După părerea mea, la dol nu s-ar putea aplica art. 1213 tocmai pentru că aici spune că „dreptul de a obține anularea este stins”, spre deosebire de dol, unde la art. 1257 ne spune că totuși partea păstrează, partea care poate invoca dolul, păstrează dreptul de a menține contractul sau de a cere anularea sau de a-l menține cu daune interese. La art. 1213 instituie, nu neapărat o sancțiune, dar totuși spune că se stinge dreptul de a cere anularea. A institui un mecanism special.

Gabriel Nicolae Voinescu: În completarea, doar dacă îmi permiteți, a ceea ce a spus colegul judecător, art. 1265 alin. (3) care spune că ”confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese”. Sigur că ne-am putea gândi la o ipoteză în care, să zicem, s-a introdus o acțiune cu două capete de cerere: 1. Poate al doilea să fie accesoriu primului sau să se aplice în cazul în care primul ar fi respins o acțiune în anulare. 2. O acțiune în menținerea contractului cu reducerea sau, mă rog, creșterea prestațiilor cocontractantului sau reducerea propriilor prestații. Făcând aplicarea acestui art. 1213, în situația în care s-ar cere daune interese chiar dacă cealaltă parte, să spunem, ar fi de acord cu forma contractului sau a nivelului prestațiilor la care s-a gândit cealaltă parte. Cu toate acestea, dreptul de a cere anularea chiar dacă se stinge, în opinia mea, confirmarea sau chiar dacă se respinge dreptul la anulare, potrivit art. 1230 ultimul alineat, nu se poate stinge dreptul de a cere daune interese. Astfel încât, sigur, procedural ne-am putea afla într-o situație în care dreptul la anulare să fie stins, dar se pune problema în discuția noastră, a tuturor, procedural, dacă dreptul de a cere daune interese se stinge și el având în vedere acest text expres la care am făcut referire anterior.

Cristian Bălan: Ca să revin un pic, totuși, art. 1257, la care am făcut referire, spunea că „în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese”. Ori eu în sensul ăsta am considerat că totuși nu poate legiuitorul să lase la art. 1257 pe el să prefere menținerea contractului și în același timp la art. 1213 să spună că dreptul lui de a cere anularea se stinge prin voința celeilalte părți. Pentru că în condițiile în care din cele patru vicii de consimțământ, în cazul erorii și în cazul leziunii, trimiterea la art. 1213 este expresă. În cazul dolului și al violenței nu este trimitere expresă la art. 1213. Ori art. 10 care ne vorbește despre analogie.

Bogdan Dumitrache: Dar oare de ce nu e? Poate e o scăpare a legiuitorului de a fi o nouă vătămare din culpă.

Cristian Bălan: Păi tocmai pentru că există art. 1257 care lasă pe el să prefere.

Bogdan Dumitrache: Dar de ce art. 1257 lasă să prefere numai într-un conflict cu dol și cu violență.

Cristian Bălan: Să știți că totuși vrea să sancționeze în plus că eroarea.

Bazil Oglindă: Păi, în general, din punctul meu de vedere, eroarea nu poate să genereze o formă de răspundere. Asta este o explicație. Discutabil în cazul leziunii însă, care e tema noastră. Dacă aici ar putea fi imaginată o ipoteză în care ceea ce s-a întâmplat în activitatea cocontractantului ar putea fi privită ca fiind una ilicită care să genereze daune. Pe de altă parte, într-adevăr art. 1257, numai în cazul acestor două vicii, pare să vorbească despre posibilitatea de a cere daune-interese. În același timp însă, consider că textele de drept comun în materia răspunderii civile, delictuale sau contractuale după caz, pot fi aplicabile în măsura în care vor fi îndeplinite condițiile prevăzute de acele texte. Numai că ați ridicat mai multe probleme și nu știu dacă am rezolvat-o pe prima. Apropo de trimiterea pe care o spuneți de la leziune către eroare, către adaptarea contractului pentru eroare art. 1213 și despre stingerea dreptului. Mie asta mi se pare un argument suficient și împotriva tezei suținută în doctrină, în conformitate cu care voința reclamantului și a victimei leziunii ar avea prioritate. Pentru că trimiterea la art. 1213 conduce la stingerea dreptului la anulare care este un temei suficient de drept pentru respingerea acțiunii. În rest, în ceea ce privește problema daunelor-interes o consider deschisă.

Gabriel Nicolae Voinescu: Fără îndoială. Doar o ultimă mențiune și trecem la următoarele puncte că sigur sunt. Art. 1222 într-adevăr, articolul care vorbește despre opțiunile părții al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune, într-adevăr spune că „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi fost îndreptăţită”. Eu din acest text de lege, exact cum ați menționat și dumneavoastră, nu văd o excludere a posibilității ca, reclamantul atunci când cere anularea contractului pentru leziune, să ceară și daune-interese împreună ca un accesoriu pentru anularea contractului. Nu văd nicio excludere și într-adevăr, cred că acest text de lege se completează cu normele generale care acordă dreptul unei persoane care a fost afectată printr-un viciu de consimțământ, să ceară și daune-interese chiar dacă textul, nu știu din ce motiv, nu indică aceste daune-interese în mod expres.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Așa cum ați spus dumneavoastră, în acest context, trebuie să vedem dacă se îndeplinesc condițiile răspunderii civile delictuale. În mod evident, să profiți de starea de nevoie a unei persoane, de lipsele de cunoștințe, este o faptă ilicită. Problema cred că se pune pe zona prejudiciului. Avem un prejudiciu material pe care îl putem rezolva prin adaptarea contractului. Să vedem dacă avem și un prejudiciu moral. Și atunci poate, da.

Bogdan Dumitrache: Auziți, domnul avocat, mă gândeam la următorul lucru: că aveți un client care primește o propunere de afacere de la un profesionist și care are mare nevoie de 100.000 EU. Motiv pentru care e dispus să livreze marfă care de fapt valorează 160.000 EU. Ce îi spuneți clientului dumneavoastră care primește o asemenea ofertă tentantă? În e-mail-ul respectiv menționând că explicația acestei disproporții de preț este legată de o stare dramatică pe care cocontractantul clientului dumneavoastră o are. Bate palma sau nu?

Cornel Popa: În momentul în care am citit prima dată textele de la leziune din Noul Cod Civil, am avut senzația că e un fel de, e o modalitate de reprimare a chilipirului, potrivit noii reglementări și că persoanele care, nu știu, poate că înainte vremea sub imperiul Vechiului Cod Civil, ar fi avut tenția să cedeze cu ușurință ideii sau unei propuneri de a cumpăra sau de a tranzacționa diverse bunuri sau servicii în condiții economice deosebit de favorabile. Acum, trebuie să se gândească de două ori dacă este bine să o facă. Practic, din perspectiva mea ca avocat care e implicat și în, nu știu, în arbitraje comerciale dar și în negocierea unor contracte comerciale. Noi suntem obligați să tragem anumite concluzii din aceste texte legale cu privire la conduita care este recomandată părților nu doar în momentul în care ne aflăm în fața unei instanțe de judecată, în fața unui judecător. Deci, cu privire la momentul în prealabil, așa cum bine ați întrebat, în momentul în care se pune problema încheierii unui contract. În momentul în care se pune problema încheierii unui contract, practic aceste texte cu privire la leziune, invită părțile la prudență și invită părțile la explorare, invită părțile la demersuri făcute în scopul de a-și cunoaște partenerul contractual și de a afla informații despre situația financiară a acestuia. În momentul în care avem de a face cu un posibil cocontractant aflat într-o situație financiară dificilă, e cazul, din păcate, sau nu știu, este cazul, fără niciun fel de calificare, să se aprindă niște beculețe. Pentru că o dată există un anume risc, într-adevăr, ca la un moment dat cineva, în interiorul acestui termen de prescripție de un an de zile prevăzut pentru leziune pentru acțiunea în care sancționează leziunea ca viciu de consimțământ, să se invoce această problemă sau există, nu trebuie uitat că textele cu privire la leziune nu sunt izolate din perspectiva posiblității de a obține desființarea unor contracte. Avem texte care sancționează dezechilibrul între prestații și aici mă refer în principal la zona în care am mai multă experiență, la zona contractelor între profesioniști în materie de insolvență. În materie de insolvență este un text expres care sancționează fără aceste calificări pe care le vedem în textele din Codul Civil, contractele încheiate în termen de, dacă nu mă înșel, 6 luni înainte de deschiderea procedurii insolvenței, dar care ascunde un dezechilibru financiar semnificativ între prestațiile părților. Deci, da, concluzia este că în momentul în care am de a face cu un contractant, oare sunt în negocieri și el știu că are probleme financiare, trebuie să fiu atent. Pentru că pot să mă aflu între această scilă și caribdă, scila a Codului Civil și caribda a Legii insolvenței, care e o procedură pe care o vedem foarte des folosită și uneori, chiar manevrată, am constatat în practică, inclusiv în scopul de a obține desființarea unor contracte pentru care nu am alte remedii.

Bogdan Dumitrache: Deci altă variantă ar fi să negocieze la sânge clientul dumneavoastră și dacă i se oferă marfă de 160.000 EU pentru 70.000, clientul să pună piciorul în prag și să spună: „Nici vorbă! Dau 90.000 sau 100.000 EU pentru acea marfă. 70.000 e exclus!”

Cornel Popa: Eu nu sunt partizanul răspunsurilor fără nuanțe. Trebuie analizat, trebuie vigilență. Trebuie vigilență și dacă există un contract, dacă există șansa de a se cumpăra o marfă sau un serviciu la un preț care este foarte bun inferior celui de piață, sigur, reflexul oricărui comerciant care se respectă va fi „De ce nu? Trebuie să accept această posibilitate și să o pun în practică în secunda doi.” Acum, există vechea dispută între oamenii de vânzări pe care noi o știm avocații de comercial, oamenii de vânzări și juriști care duce conflicte, e o relație care seamănă foarte bine cu cea între câine și pisică, sau nu știu, alte animale de acest gen. Avocații și juriștii de foarte multe ori au rolul să spună nu se poate.

Bazil Oglindă: Pe de altă parte, o discuție cu nuanțe pornită de la cu foarte multe nuanțe, pornit de la acest exemplu. Se aplică sau nu se aplică leziunea în relațiile între profesioniști? Leziunea ca viciu. Bine, considerând că poate glumesc, am avut o discuție la un moment dat cu un domn care îmi spunea „domnule”, zice, „din punctul meu de vedere, leziunea se aplică doar persoanelor fizice, nu se aplică persoanelor juridice”. Exprimarea este major, da? Nu știu acum.

Cornel Popa: Nu știu câți.

Bazil Oglindă: Ce considerați? Dar haideți să vedem care ar fi nuanțele: când s-ar aplica și dacă s-ar aplica. Dacă și când.

Cristian Bălan: O mică precizare. Totuși, leziunea rămâne un viciu de consimțământ, adică atunci când avem oportunitatea de a cumpăra o marfă de 160.000 EU la valoarea de 100.000 EU, poate ar trebui să vedem dacă consimțământul cocontractantului ar fi cumva viciat. El poate fi.

Bogdan Dumitrache: Bine, la 160 cu 100.000 EU e bine, nu? Problema e la 160 cu 70.000 EU. Apropo de jumătate. Bine.

Cristian Bălan: Totuși Codul ne spune că el nu și-ar fi, noi trebuie să cercetăm dacă el și-ar fi dat consimțământul în absența stării respective. Și starea respectivă are efect sau efectul stării respective este de a-i vicia consimțământul. Totuși, el încă este liber să facă liberalități. Poate, n-avem de unde să știm ce se va întâmpla în raporturile lor comerciale ulterioare, poate și el la rândul lui se așteaptă să primească o facilitate. De aia era între profesioniști. Personal, cred că este admisibilă leziunea și ca temei de drept v-aș da art. 1224 unde sunt evidente cazurile în care este inadmisibilă leziunea, dar e foarte greu de cercetat la profesioniști. Și avem similar consumatorilor unde am putea spune că este foarte ușor pentru că avem Legea 193/2000 privind clauzele abuzive și avem atâta legislație specială în zona respectivă încât nici măcar nu mai merge la leziune. Nu avem ce să completăm și cu ce să completăm. Mai ales că acolo avem și sancțiuni diferite, avem și regim juridic diferit și sancțiuni diferite. Totuși, în cazul profesioniștilor, să nu uităm de legea 72/2013 care instituie un regim juridic al unor clauze abuzive stipulate în contractele dintre profesioniși, urmând a avea aceeași problemă: întâi vedem dacă suntem pe ipoteza respectivă, dacă nu suntem pe ipoteza respectivă, vedem dacă cumva am putea fi pe leziune, că totuși legiuitorul neincluzând ipoteza respectivă în dispozițile din legea 72/2013. Ce a vrut el de fapt? A considerat că nu este atât de importantă? Că nu ar fi un veritabil dezechilibru? Că ar fi un dezechilibru care ar fi normal să existe într-o relație de afaceri între doi profesioniști sau pur și simplu am putea completa, nu l-a prevăzut. Dar, ne menținem pe leziune. Ca o concluzie.

Bogdan Dumitrache: La legea 72 bătaia peștelui pe calități în special. Aici e o problemă chiar de dezechilibru pe obiectul principal al contractului. Deci e pe obiectul situației.

Cristian Bălan: E capitol și privind clauzele abuzive, Capitolul II dacă nu mă înșel.

Bogdan Dumitrache: Este. Da. Mai degrabă în jurul chestiei ăsteia. Nu exclud.

Gabriel Nicolae Voinescu: Profit de ocazie să, mă rog, introduc în dezbatere, referitor la tema introdusă de domnul profesor, dacă într-adevăr leziunea poate să existe în cadrul contractului încheiat între profesioniști. Rațiunea persoanei, textul de la art. 1221 nu distinge persoane fizice – persoane juridice, astfel că noi, ca juriști putem să spunem „Da. Se aplică atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice.” Acum, referitor la întrebarea pe care dumneavoastră ați spus-o mai devreme. Într-o situație din aceasta practică ce facem? Dacă este oportunitatea de a face și într-adevăr este, ce sfătuim clientul? Să cumpere sau să nu cumpere? Aș profita de ocazie să introduc în dezbatere și art. 1218 din Codul Civil care se referă la starea de necesitate. Art. 1218 din Codul Civil, practic, este o altă manifestare a violenței ca viciu de consimțământ, în care discutăm de starea de necesitatea în care se află o persoană, iar cocontractantul profită de această stare de necesitate pentru a încheia un contract în condiții pe care altfel nu le-ar agrea. Art. 1221, textul de la leziune, ne spune starea de nevoie. Acum, sigur, semantic am putea găsi diferențe între starea de nevoie și starea de necesitate, unu la mână. Doi, ne putem gândi și doctrina s-a gândit atunci când a discutat de starea de necesitate, a caracterizat-o ca fiind un element obiectiv fortuit care excede acțiunii sau inacțiunii cocontractantului, adică voinței cocontractantului. S-au gândit în doctrină și nu vorbesc de text, care nu face astfel de delimitări, să considere că starea de necesitate s-ar aplica atunci când, din motive, fapte naturale, să zic, exterioare voinței părților, s-a ajuns la o situație, o stare de nevoie. Acum, uitându-mă la art. 1221, sigur, ca și dumneavoastră la text, nu ni se spune de ce la art 1221 starea de nevoie care ar fi putut să fie cauza pentru care s-a ajuns la această stare de nevoie. Și acum, sigur, fac legătura cu ce ați spus mai devreme. Suntem într-o situație în care este o oportunitate de afaceri, trebuie să cumpărăm și ce sfătuim clientul. Sigur că e un joc de-a șoarecele și pisica. Într-adevăr, tot timpul, avocații încearcă să dea cel mai bun sfat, în același timp protejându-se, clientul până la urmă luând decizia care o consideră cea mai potrivită. Cu toate acestea, este o problemă legată de această problematică a consimțământului, în sensul că ori starea de nevoie, ori starea de necesitate, oricare ar fi variantele, în opinia mea există riscuri. Dacă la starea de nevoie care intră în componența subiectivă a viciului de consimțământ a leziunii, discutăm de un prag valoric 50%, după cum s-a menționat anterior, la starea de necesitate nu mai discutăm de acest prag valoric. Diferențele între cele două instituții, să spun, de drept, nu sunt evidente. Sigură că doctrina cea mai, în mare parte, a exprimat următoarea opinie: este vorba despre, în cadrul violenței, despre o stare de pericol grav și iminent care determină acea persoană să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, iar cealaltă persoană știa că acea persoană se află într-un pericol grav și iminent și a consimțit sau a profitat de situație pentru a încheia actul juridic.

Bazil Oglindă: Exemplu de școală, contractul de salvare maritimă.

Gabriel Nicolae Voinescu: Exact. Exemplu de școală, contract de salvare maritimă. Exact. Este totuși tot o stare de nevoie pe care aș putea-o caracteriza: starea de necesitate, starea de nevoie. De asemenea, doctrina mai vorbește că, și aici încep confuziile, chiar o stare de violență economică a unei părți față de alta și fac legătura cu legea 72, că și în acest caz ar fi o stare de necesitate. Ori, aici, cred că sunt câteva lucruri de spus, pentră că dacă avem violența economică, respectiv o stare, să zic, o nevoie de finanțare acută. Te duci la o bancă, vrei să te finanțezi. Banca îți spune „ok, îți dau banii, dar în aceste condiții” care pot să fie înrobitoare. Este vorba despre violență ca viciu de consimțământ sau este vorba de leziune ca viciu de consimțământ. Să zicem că s-ar depăși pragul. Care este criteriul de departajare între aceste două situații: pragul de 50%, până la un prag la 50% suntem într-o stare de necesitate care intră în componența violenței ca viciu de consimțământ; dacă depășim 50%, mergem la leziune ca viciu de consimțământ.

Bogdan Dumitrache: Păi mai bine depășim atunci. Că la leziune stăm un an, la necesitate-anulare stăm trei ani.

Gabriel Nicolae Voinescu: Din perspectiva băncii, într-adevăr, mai bine e mai mult.

Cristian Bălan: O mică completare dacă îmi permiteți. Eu când am citit textul de la art. 1218 privind starea de necesitate, în primul rând am căutat definiția în Codul Civil, evident nu o găsim. M-am uitat la definiția în Codul Penal, nu prea ne ajută. Dar m-am întrebat totuși dacă e util art. ăsta 1218 și ce vrea să ne spună. În condițiile care avem art. 1216 alin (2) care ne instituie o formă asimilată de violență. Ne spune: „Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent.” Asta fiind, cum am spus mai devreme, o variantă asimilată a violenței. Pe de altă parte, Codul vine mai jos și ne spune „Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat.” Evident că doar dacă cealaltă parte a profitat. Dar starea de necesitate, ce nevoie aș mai avea sau ce poate fi mai mult, starea de necesitate în cazul violenței. De violența asta, forma asta asimilată a violenței de la art. 1216 alin. (2) când ne spune totuși că în lipsa consimțământului său, el crede că viața, persoana, onoarea sau bunurile ar fi supuse unui pericol grav și iminent. Dacă ne uităm în Penal la starea de necesitate, spune că ar fi săvârșit fapta, că a săvârșit fapta tocmai pentru a salva viața, persoana, onoarea. Pe de altă parte, o a doua completare.

Bogdan Dumitrache: Mai avem o stare de necesitate, bine, tot pe concept penal cumva, la art. 1362, în materie delictuală. Deci e interesant că și aici suntem pe un teritoriu cvasidelictual. Că dacă se anulează contractul, nu am contract, nu discutăm despre contractul ăla.

Cristian Bălan: Da, dar art. 1361 totuși, iarăși asumă că noi am cunoaște ce este stare de necesitate.

Bogdan Dumitrache: Da. Așa este.

Cristian Bălan: Ne spune ce se întâmplă în cazul stării de necesitate. La art. 624, pe de altă parte, ne descrie starea de necesitate, dar are, e un text relativ special. Ne spune atunci când „o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă.”

Bazil Oglindă: Și în Codul Penal și în acest text sunt până la urmă cauze exonatoare de răspundere. Asta e natura lor juridică. Pe când textul de la violență, reprezintă un viciu de consimțământ care produce efecte de natură.

Cristian Bălan: Noi ne-am întrebat dacă este vreo diferență între starea de necesitate-starea de nevoie.

Bazil Oglindă: Oricum între starea de necesitate și starea de nevoie, dacă îmi permiteți să-mi exprim și eu un punct de vedere, eu cred că diferența ar fi și cumva a fost sugerată mai devreme de colegul nostru, între caracterul extern cumva și absolut imprevizibil. Adică persoana care se găsește într-o stare de necesitate nu are o opțiune. Nu poate să treacă în mod logic prin forurile interne și să găsească o opțiune de a ieși. Practic, era cam singura posibilitate. O persoană aflată în stare de nevoie ar fi avut și alte opțiuni. Numai că, adică undeva pe aici ar fi nuanța. Și eu voiam să vă aduc în discuție un text, de data asta de la leziune, apropo de starea de nevoie și dacă nu cumva ne ajută în, până la urmă și în finalizarea discuției care nu am terminat-o, apropo de aplicabilitatea între profesioniști. E vorba de alin. (2) din art. 1221: „Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și de scopul contractului”. Este un text foarte important, după părerea mea. Asta apropo și de discuția și pe starea de nevoie, dar mai ales pe ce înseamnă aplicabilitatea leziunii în raporturile dintre profesioniști. Pentru că această discuție cu posibilitatea în sistemul monist și a considera că leziunea în momentul ăsta este un viciu de consimțământ aplicabil tuturor contractelor, fără o dublă măsură atunci când există o interpretare a lui, eu cred că este periculoasă. Mi-am exprimat punctul de vedere în scris, o să-l spun într-un minut sau două. Și-acum mi se pare foarte important. De ce? Pentru că cred că într-adevăr se deschide o cutie a Pandorei, iar un judecător civil nu poate raționa la fel într-o speță, între profesioniști. Nu zic că este inadmisibilă leziunea între profesioniști. Numai că zic că în mod clar domeniul ei de aplicare este mai restrâns. Și de unde plec? Plec tocmai de la natura și scopul contractului. Pe de altă parte, un element esențial mi se pare echilibrul contractual inițial care pornește de la natura și ideea de echilibru economic. Este o ficțiune să credem că contractele se încheie pe o poziție de egalitate. Noi, ca jurist, spunem egalitate juridică. Dar, în raporturile între profesioniști, aici exclud subiectul protecția consumatorului unde lucrurile sunt clare și consumatorii au norme speciale și sunt protejați. Ideea este că am văzut în nenumărate cazuri situații de contracte dezechilibrate, nenegociate sau negociate formal și care pot produce astfel de dezechilibre. În astfel de situații nu aș avea niciun fel de problemă să am o deschidere în a considera admisibilă în principiu leziunea ca viciu de consimțământ. Pe de altă parte, există un număr important de contracte în care părțile se găsesc pe o relativă poziție de egalitate economică. Că pe o poziție perfectă nu se vor găsi. Și-atunci mie mi se pare că judecătorul, în înțelepciunea lui, trebuie să aibă în vedere art. 1221 care este un text care-l va ajuta să motiveze o respingere a unei leziuni pentru că altfel ajungem în exemplul dat mai devreme. Ce fac? E vorba de o decizie de business pe care o iau două persoane care și cunosc condițiile de piață și pur și simplu este un context economic de care, la un moment dat, cineva ar putea abuza. Asta spuneam și într-un alt context când m-am referit la impreviziune, dar cred că aici există pericolul și la leziune, să nu se abuzeze deschizându-se cutia Pandorei și spunându-se, acum, e clar se aplică tuturor profesioniștilor și de fiecare dată când voi cumpăra, pentru că nu am fost diligent, deși cunoșteam condițiile de piață, o să invoc leziunea pentru simplu motiv ca prestația este cu 50% mai mică decât valoarea de piață. O să fac o expertiză, judecătorul o să vadă expertiza și aplicând mecanic mecanismul leziunii, poate ar fi cel mai periculos. Deci, subiectul sensibil pe care am vrut să-l ating, este că în materia contractelor între profesioniștii, nu neapărat că există un dualism perfect în sensul antagonic între contractele civile și contractele între profesioniști, însă judecătorul să fie mai prudent în aplicarea leziunii și să cerceteze natura, scopul contractului și echilibrul economic existent între părți la momentul încheierii lui.

Bogdan Dumitrache: Cu mențiunea că dacă, în sensul acestei viziuni, dealtminteri, care are miez, legiuitorul ar fi fost mai inspirat dacă ar fi spus în funcție, deci exact se apreciază în funcție de natura, scopul și calitatea părților. Trimiterea la calitatea părților lipsește, ca și cum doar contractul ca atare, ca și configurație, ne-ar putea ghida.

Cristian Bălan: Există totuși, dacă îmi permiteți, exemplu unde leziunea poate fi pusă în valoare mult mai bine decât în exemplul dumneavoastră. Să spunem că eu fac o pensiune undeva la munte și am nevoie de internet și televizor și singurul provider spune „da, având în vedere că dumneavoastră sunteți singurul și știu sigur că veți avea nevoie de internet și televiziune, vi-l dau la preț, nu dublu, vreo 150%”, ca să fie evident. În cazul ăsta.

Bogdan Dumitrescu: Hai să zicem 149%, poate e Kaufland, nu?

Cristian Bălan: Da. Practic, aici leziunea ar fi leziune, nu ar fi leziune. Sau cel puțin se pune mult mai ușor în valoare. Practic consimțământul este viciat. El nu poate spune „nu vreau să închei contract cu dumneavoastră” pentru că el ar avea nevoie și de internet și de televiziune.

Bogdan Dumitrache: Starea de nevoie?

Cristian Bălan: E o stare de nevoie evident.

Bogdan Dumitrache: Dar măcar nu-i de necesitate. Adică putem ajunge la concluzia că starea de necesitate e mai nasoală decât aia de nevoie după tratamentul juridic.

Cristian Bălan: După părerea mea.

Bogdan Dumitrache: Nu numai de nuanța asta semantică, necesitatea te ia cu friguri. La nevoie în fine, ne apărăm.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Nu știu neapărat dacă e starea de nevoie, poate am bani să fac pensiunea mare-mare și să plătesc internetul la prețul de trei ori mai mare. Deci nu știu dacă sunt într-o stare de nevoie în mod real.

Cristian Bălan: Ok. Poți să și refuzi. Asta e problema. Eu am nevoie de internet, am un sigur provider care spune „da, sunt dispus să execut lucrările și să vă furnizez internet la cea mai înaltă calitate.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Nu. Din punctul meu.

Cristian Bălan: Dar eu vi-l voi da, o secundă, mă iertați, eu vi-l voi da la un preț de 149%.

Bogdan Dumitrache: Promoțional!

Cristian Bălan: Față de prețul pieții. Pe stare de necesitate, din punctul meu de vedere, e evident că discuția asta cu diferența de starea de nevoie-starea de necesitate, nu poate fi tranșată astăzi.

Bogdan Dumitrache: Dar proprietarul cabanei este persoană juridică, tocmai ca să nu complicăm cu legislația consumatorului, poți să spui că e pe firmă.

Cornel Popa: Da. E pe firmă.

Cristian Bălan: După părerea mea, starea de necesitate este în text. Textul art. 1218 e inutil față de art. 1216 alin. (2) că acolo ne dă chiar definiția stării de necesitate. Dar este doar părerea mea. Pe leziune, totuși, aici mi se pare mult mai evident a vedea dacă e leziune sau nu. E profesionist că evident că nu poate administra sau e foarte probabil ca o pensiune să fie administrată chiar de o persoană juridică. Da, ori avem persoană juridică cu persoană juridică. Starea de nevoie pare să fie. Disproporția, de aia am și ales 150% ca să nu ne mai întrebăm.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Bun. Din punctul meu de vedere, nu este inutil art. 1218. De ce? Pentru că la art. 1216 alin. (2) avem situația în care omului îi este teamă că dacă nu își exprimă consimțământul, pericolul se va produce ulterior. La art. 1218 am deja pericol și vrea să se salveze. Cam asta e diferența. Deci nu sunt chiar inutile din punctul meu de vedere. Apoi legat de exemplul anterior, din punctul meu de vedere, starea de nevoie se referă la starea de dificultate financiară. De aia am și zis că poate nu merge neapărat. Dar sunt de acord cu ce ați spus dumneavoastră că ar trebui judecătorul să fie precaut. Din păcate, cum bine a arătat domnul avocat, acest text de lege se vrea a fi, cum să zic, o anumită tentativă de blocare a anumitor oportunități de business sau anumită tentativă de blocare a chilipirului. Colegul judecător a spus că până la urmă lucrurile ar trebui să fie destul de simple pentru că analizăm dacă e sau nu viciu de consimțământ. Nouă ni se par simple, dar noi nu suntem comercianți , n-avem voie să desfășurăm acte de comerț. Nu știm unele lucruri, nu înțelegem unele lucruri. Dânsul cu siguranță știe mai bine, că probabil a participat la încheierea de contracte și știe cum se formează consimțământul părților. Dar, într-adevăr ar trebui să fim precauți, tocmai din acest motiv. Pe de altă parte, eu am citit studiul dumneavoastră și am văzut că acolo ați susținut că poate fi invocată leziunea în contractele între profesioniști. Dacă e vorba de starea de nevoie, deci de starea de dificultate financiară, nu merge să invocăm dacă e vorba de lipsă de experiență, lipsă de cunoștințe. Pentru că, teoretic, profesionistul acționează pe zona lui de activitate și n-ar putea să se prevaleze pe eventuale lipse de cunoștințe.

Bazil Oglindă: Dacă e un profesionist pe piața respectivă. Că pot să nu fiu un profesionist.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Pot să am nevoie de lucruri care nu țin de activitatea mea. Și ați dat dumneavoastră și mulțumim că ne-ați indicat și principiile Unidroit, unde avem reglementată leziunea pentru contractele între profesioniști.

Gabriel Nicolae Voinescu: Doar o completare pe starea de necesitate – starea de nevoie. Mă raliez poziției colegului anterioară care, într-adevăr și în opinia mea este corectă, în sensul că art. 1218 este totuși o ipoteză diferită față de art. 1216 alin. (2). În sensul că, la art. 1216 alin. (2) se spune că este „violența când temerea insuflată”. Deci vorbim de temerea insuflată. Pe când la alin. (1) vorbim de „poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri nejustificate induse, fără drept de cealaltă parte sau de un terț”. Astfel încât, făcând o interpretare sistematică a celor două texte de lege, ajungem la situația în care art. 1216 alin. (1) și alin. (2) se referă la situația în care cocontractantul însuși, fără drept, a insuflat o temere celeilalte părți care a determinat-o să încheie acest contract. Pe când art 1218 din Codul Civil se referă la situația în care, din motive obiective, exterioare acțiunii sau inacțiunii cocontractantului, acea parte se află într-o poziție de starea de necesitate. Astfel încât suntem în ipoteze complet diferite. Sigur că textul nu prevede acest lucru, însă ne putem întreba care ar fi fost rațiunea pentru care legiuitorul a determinat două chestiuni diferite. În opinia mea, dacă art. 1216 implică clar acțiunea fără drept a unei părți împotriva celeilalte, care o determină să încheie un contract, printr-o temere nejustificată, insuflată acesteia cu pirivire la onoare, bunuri sau prieteni sau apropiați, la art. 1218 nu vorbim de această situație, ci doar de o stare de necesitate preexistentă la momentul la care cocontractantul a profitat. Astfel încât, sigur că excludem elementele care conduc la o violență, în sensul art. 1216, dar totuși avem elementul subiectiv, aceea de a profita de o stare de necesitate cu privire la care cocontractantul nu a contribuit sau pe care nu a generat-o. Astfel cred că suntem în două situații diferite în opinia mea.

Bogdan Dumitrache: E o remarcă, deși cred că tema era leziunea, vă place violența ca viciu de consimțământ și probabil va fi o idee să ne întâlnim pe teme de violență.

Gabriel Nicolae Voinescu: Doar ca o ultimă chestiune, apropo de ce spunea domnul avocat și noi suntem trei avocați în dezbatere, ne putem gândi care sunt instrumentele noi ca avocați pe care le putem folosi pentru a salva clientul într-o situație de genul pe care ați arătat-o mai devreme. Oare o clauză și iarăși o pun în dezbaterea tuturor. Oare o clauză, privind asumarea răspunderii către părți a obligațiilor din contract, în sensul că ele cunosc pe deplin care sunt condițiile încheierii contractului. O astfel de clauză ar fi utilă? Ne-ar apăra în instanță, în opinia dumneavoastră? Sau ar fi, iarăși, să zicem dacă ar fi acele clauze neuzuale, acordul expres acordat de partea în dezavantaj economic, financiar evident față de cealaltă, pe care acest acord pe care sigur îl dă separat. Ajută la ceva în practică sau suntem?

Bazil Oglindă: Dacă clauza m-ar duce cumva în zona unui contract aleatoriu, cred că n-aș mai avea probleme. Cu contractele aleatorii.

Bogdan Dumitrache: Adică fie ce-o fi! Cum ar veni. Fie ce-o fi, prestațiile sunt echilibrate, declarăm noi, părțile.

Cristian Bălan: Clauza respectivă este o clauză standard, iarăși ne gândim

Gabriel Nicolae Voinescu: La adeziune.

Cristian Bălan: Ea există și cu ce ar putea influența tot raționamentul nostru. Asta cred că majoritatea contractului sau cel puțin nu știm că în majoritatea contractului există asemenea clauze. Tocmai partea, știind că e contract de adeziune, o va introduce pentru a se pune la adăpost, tocmai de aceea ea va fi tratată de către instanțe în consecință.

Bogdan Dumitrache: Adică va ține seama instanța de așa ceva? Mâine-poimâine o să declarăm în contracte că noi nu suntem în eroare, n-avem niciun pic de dol pe noi și nu simțim nicio urmă de violență. Va fi asta un motiv să se frâneze un demers judiciar?

Cristian Bălan: Va ține seama, având în vedere sau cunoscând faptul că este în prezența unui contract de adeziune cu o clauză nenegociată și având în vedere situația părților.

Bogdan Dumitrache: S-ar putea să nu fie de adeziune.

Cristian Bălan: Evident că nu o va ignora.

Bogdan Dumitrache: S-ar putea să fie de adeziune și cei doi citind sau uitându-se la dezbatere citind Codul Civil, ei ca punct de plecare vor să se asigure că judecătorul, la cererea uneia dintre ei pornește scandalul, nu se va băga în această problemă. Deci nu sunt contracte de adeziune, poate sunt PFA-uri, două persoane fizice între ele. Și ele nu vor să fie amestecate, bagă clauze și de excludere a leziunii, și de excludere a impreviziunii. Noi, părțile declarăm că suntem calme, executarea contractului va decurge în condiții echilibrate. Sunt admisibile aceste încercări de a sustrage controlul judecătorului, părțile să sustragă controlul judecătorului anticipat, incidența unor asemenea texte. Că problema e importantă. Ca practician ai putea fi tentat ca avocat. De aia cred că și întrebarea a fost mușcă sau nu judecătorul?

Cristian Bălan: Devine o problemă de interpretare a contractului până la urmă. Și ca orice problemă de interpretare a contractului, va fi tratată în consecință.

Bogdan Dumitrache: E încurajator răspunsul.

Cristian Bălan: Interpretăm în sensul că partea și-a asumat contract aleatoriu. A vrut sau. Până la urmă m-aș feri totuși să vă dau un răspuns tranșant pentru că viața ne arată că în asemenea situații, răspunsurile tranșante nu există. Devine o problemă de interpretare a contractului.

Bogdan Dumitrache: Vorbim de consimțământ. Deci oricum e o problemă cumva de fapt. Nu? Chiar că e un element de realitatea contractului, e o problemă de fapt și atunci probele sunt binevenite.

Bazil Oglindă: Mai avem o problemă aici. Că tot într-adevăr am plăcut, într-adevăr violența și comparația cu leziunea, trecând prin starea de necesitate ca formă de violență, care ar fi totuși diferențele între leziune și prețul derizoriu reglementat de art. 1665 alin. (2)? Pentru că s-ar putea pune problema totuși la un moment dat. Deci art 1665.

Gabriel Nicolae Voinescu: Acum sigur că ne putem gândi la o interpretare a întregii probleme din punct de vedere teleologic. Să ne gândim de fapt ce înțelege sau ce a înțeles în trecut legiuitorul prin preț derizoriu în materie de vânzare? În Codul Civil francez de exemplu dacă e o diferență de 7 la 12 față de prețul vânzării în mod normal, este deschisă o acțiune în resciziune. La noi, pe Vechiul Cod Civil, existau alte limite, cu toate acestea, cred că întrebarea domnului profesor este: putem să aplicăm textul de la leziune atunci când vorbim de preț derizoriu ca element pe care să-l luăm în considerare sau prețul derizoriu urmează a fi determinat în mod separat de această chestiune. Cum spuneam, Codul Civil francez indică o diferență de 7 la riscul 12 din prețul de vânzare. Cu toate acestea acolo sunt și alte elemente de avut în vedere, în sensul că piața imobiliară este o piața reglementată, este sigur liberă dar are alte mijloace de control astfel încât orice deviere de la o medie, să spun, consacrată, este considerată a fi suspectă față de tranzacțiile generale de pe piață. La noi, nu avem aceste mecanisme de control, nu avem indici imobiliar care să determine valoarea unei proprietăți, indici oficiali. Sigur că-i avem pe cei fiscali de la notari. Dar nu avem ceva consacrat care să poată fi opus în această situație. Mi se pare, sigur că uitându-mă la izvoarele de drept pe care dumneavoastră le-ați menționat la art. 1 din Codul Civil, ar putea să fie, sigur că prin metoda analogiei, aș putea eu ca avocat să vin și să spun că într-adevăr aș putea construi un caz plecând de la această diferență. Dacă e o diferență disproporționată, dacă prețul este atât de mic încât poate un 50% ar fi fost plătibil în situația respectivă, aș putea avea un caz de preț derizoriu. Repet, făcând o analogie și aplicând articolele și vă spun imediat, art. 1 alin. (2) din Codul Civil care spune că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”. Sigur că avem aici regula generală care spune că nu se pot aplica excepțiile în materie generală, se poate spune, putem să facem analogia, dar contraargumentul major, cu leziunea vreau să spun cu această valoare de contraprestație, dar contraargumentul major ar fi faptul că în materie de leziune este o normă specială care nu trebuie exstinsă la o altă situație de drept. Astfel că nu se pot face analogii, plecând de la o normaă specială pentru a aplica la o altă normă specială sau generală. Dar, ca și punct de plecare, ca și raționament de drept unde este aceeași rațiune, trebuie să avem acea soluție după cum ne spune un principiu latin.

Bazil Oglindă: Mie mi se pare că norma în materie de leziune, ar fi o normă generală.

Cristian Bălan: O mică completare, dacă îmi.

Bazil Oglindă: Vă rog.

Cornel Popa: Și după aceea, dacă pot interveni și eu, am rezerve, nu, vă rog.

Cristian Bălan: Totuși, nu trebuie să uităm că leziunea rămâne un viciu de consimțământ.

Bogdan Dumitrache: Profesorul Chirică, l-am auzit o dată, că nu i-a convenit această calificare, i se părea, deși era o calificare legală, profesorul Chirică avea rezerve asupra calificării leziunii ca fiind viciu de consimțământ, și nu e singurul, da.

Cristian Bălan: Au fost discuții pe Vechiul Cod. Dar totuși, mi se pare că Noul Cod Civil a realizat o opțiune, legiuitorul. Putea să aleagă între teoria cauzei, teoria obiectivă, că suntem prețul unei lipse a cauzei sau teoria subiectivă prin viciu de consimțământ. Legiuitorul spunând clar că partea al cărui consimțământ a fost viciat, nu știu dacă optat, dacă a făcut cea mai bună opțiune dar totuși el a optat să reglementeze ca viciu de consimțământ, de aceea spun că totuși, trebuie să îl luăm ca fiind un viciu de consimțământ și să rămână un viciu de consimțământ datorită opțiunii legiuitorului, totuși la prețul derizoriu mi se pare că n-am fi în prezența unui viciu de consimțământ și asta le diferențiază. Spune că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare, deci ajunge la preț derizoriu când voința contractuală, voința prinsă în contract este cea de a părților, dar ele prin voința lor au stipulat un preț derizoriu, nedorind în realitate să consimtă la o vânzare.

Bazil Oglindă: Ar fi mai degrabă o problemă de cauză.

Bogdan Dumitrache: Adică n-a profitat nimeni de nimeni, la prețul derizoriu.

Cornel Popa: Eu cred că ar fi o problemă de lipsă a consimțământului în vederea unei vânzări,  art. 1665 vorbește de lipsa intenției, nu? De a, de a se proceda la o, la o vânzare, deci, dacă în cazul leziunii există consimțământ, el este însă viciat, e unul care suferă, aici este un consimțământ care lipsește sau dacă există.

Bogdan Dumitrache: Consimțământul vânzării.

Cornel Popa: Sau dacă există, că evident, părțile au acționat într-un anumit fel și au consimțit la ceva, acel consimțământ este îndreptat într-o altă direcție decât cea a unei vânzări. Poate să fie o liberalitate, poate să fie o fraudă, nu știm, dar sigur nu e vânzare, asta e ceea ce spune art. 1665. Și ar mai fi o idee pe care aș dori s-o exprim, la care mă gândeam în timp ce-i ascultam pe colegii care discutau. Cu privire la felul în care este reglementată leziunea, așa cum este ea scrisă în Cod, pare să dea impresia că se creează o oportunitate, o ocazie pentru partea al cărei consimțământ este viciat, să pună sub semnul întrebării valabilitatea contractelor. Întrebarea este: ce s-ar fi întâmplat, care ar fi fost soluția în cazul în care textul de la leziune n-ar fi existat? Unde m-aș fi dus? Și gândirea de acest tip a existat, nu e o gândire, leziunea nu e o noțiune sau problemele care se încearcă nu au apărut după anul 2011 când a întrat în vigoare Codul Civil. Problemele existau ca fond și înainte, numai că erau altfel calificate și au fost voci pe vechea reglementare care analizau această chestiune a situației în care una dintre părți exploatează starea de slăbiciune a cocontractantului ca o posibilă cauză imorală. Pe Noul Cod Civil, cauza imorală este un motiv de nulitate absolută a contractului și iată ce e interesant, că dacă gândim în acest fel și ne gândim la textele de la leziune, s-ar putea să ajungem la concluzia, și le legăm la cele de la cauza imorală, s-ar putea să ajungem la concluzia că textele de la leziune, de fapt, sunt îndreptate mai puțin în direcția protejării părții contractuale slabe mai mult decât în direcția protejării stabilității contractului. Pentru că avem acest termen de prescripție foarte scurt, nu? De un an, această imposibilitate de a invoca prescripția pe cale de excepție, ș.a.m.d.

Bogdan Dumitrache: Prescripția începe să curgă de la data încheierii contractului, nu de când m-am prins eu.

Cornel Popa: Și e un moment extrem de bine determinat cu privire la clipa în care începe să curgă termenul de prescripție. E interesant din perspectiva modului în care legiuitorul a gândit această instituție și se leagă cumva de ideea discutată mai devreme, în cursul acestei dezbateri despre principiul acesta al salvgardării contractului, principiu În care și eu cred, sunt absolut convins că aceasta a fost una din intențiile majore ale legiuitorului, cel puțin cel care a redactat partea de Obligații ale Codului Civil, nu discut despre alte, alte zone ale Codului, pentru moment. Este important, așadar, să analizăm leziunea într-adevăr în contextul întregii reglementări a Codului.

Gabriel Nicolae Voinescu: Doar, doar o completare față de ce a spus colegul, într-adevăr, ne putem gândi, ne-am fi putut gândi dacă nu ar fi existat leziunea a ceea ce am fi făcut, putem să mergem pe, am fi putut merge în lipsa acesteia pe o cauză imorală, singura condiție pentru o cauză imorală este la art. 1238 din Codul Civil care spune că „o cauză imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după caz, trebuia s-o cunoască.” Astfel încât, dacă doar una dintre părți profită, astfel că doar pentru ea este imoral și cealaltă parte, desigur, este într-o situație de necesitate sau de nevoie, în sfârșit, în lipsa textului de la leziune, ar putea să fie un contract care ar putea să supraviețuiască dar se pune problema, sigur, cum îl, cum va supraviețui și în ce formă și cum partea care a fost vătămată, cum s-ar putea ea îndrepta pentru repararea prejudiciului. Mă rog, discuții teoretice dar.

Cristian Bălan: Pe Vechiul Cod, exista și o teorie.

Cornel Popa: Ceea ce dorim, îmi cer scuze, ceea ce doream să semnalez era practic o întărire acestei idei a principiului salvgardării contractului și iarăși aș vrea să revin la o chestiune care s-a discutat, am vrut să intervin la vremea respectivă, dar dezbaterea s-a urmat cu mare viteză și eu se pare că mă mișc mai încet în seara aceasta. Cu privire la noțiunea, la legătura între starea de necesitate și starea de nevoie. Chestiuni la care mă gândeam, s-a discutat art .1218, art. 1216 ș.a.m.d. Cred că ceea ce este comun în aceste situații este elementul temere. Temerea trebuie să existe întotdeauna, fie că vorbesc de forma clasică a violenței, fie că vorbesc de forma specială, specifică a stării de necesitate. Există o temere și este o temere dramatică a părții care este victima acestei situații. Elementul de diferență pe care eu personal îl văd între starea de necesitate și violența să-i spunem clasică, este aceea că în cazul violenței clasice, temerea este insuflată de un autor al violenței care se întâmplă să fie cocontractantul. În cazul stării de necesitate, temerea este insuflată de altceva: de un fenomen, de un terț dar nu de partea care este cocontractantă. Există și aș vrea.

Cristian Bălan: Art. 1220 la terț, care este aplicabil tuturor normelor privind violența.

Cornel Popa: Aș vrea să citez, cu ocazia asta, dacă se poate, o definițe care personal, mie-mi place foarte tare, a stării de necesitate și care nu este cea din Codul Penal. Acolo avem o definiție a stării de necesitate. Este o definiție, să-i spunem confecționată de prof. Iliescu și care spunea că: „se află în starea de necesitate o persoană care este sub o constrângere psihică la nevoie de a elimina un pericol grav, iminent, care amenință viața, integritatea corporală ori sănătatea sau ori pe aceea a altei persoane sau un bun important al său sau al altuia”. Și mai departe, spunea, după această definiție prof. Iliescu „că pericolul respectiv poate rezulta dintr-un eveniment și se dădea ca exemplu incendiul, cutremurul, naufragiul ș.a.m.d sau dintr-o faptă omenească”.

Bogdan Dumitrache: Bun, deci suntem în instanță, am cumpărat marfă de 160.000 pentru 70.000, ne trezim cu o acțiune în anulare și pârâtul vine în instanță, și cum adică să ofere, ce trebuie să facă el? Că dacă oferă în mod echitabil, spune „bine, nu mai ai 70.000, ba nu, pentru marfa de 160.000 eu ofer 140.000.” Cum îi oferă? Și după ce-i oferă, dacă instanța apreciază că este echitabil, înțeleg că acțiunea se respinge, cine plătește cheltuieli de judecată?

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Păi cred că o respinge că a rămas fără obiect, caz în care plătește pârâtul, mă gândesc.

Bogdan Dumitrache: Data introducerii cererii, în momentul în care eu mă poziționez pe o ofertă, avea dreptate, reclamantul.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Da, avea dreptate, că a intervenit ceva.

Bogdan Dumitrache: Interesant, faptul că se respinge cererea, nu înseamnă automat că, nu? Sau cum ar fi?

Cristian Bălan: La art. 1213, ne ia totuși, trimiterea este un pic ciudată. Spune „cealaltă parte declară să execute să îl execute așa cum fusese înțeles de partea îndreptățită.” Ori totuși, instanța trebuie să vadă, bun, disproporția, pentru tine, de unde a început disproporția? Ce înseamnă echitabil pentru tine? Cum trebuiau distribuite? Ori el, trebuia să se apere, să spună „Da, am cumpărat vreo 160.000 dar asta nu înseamnă că eu cumpăram cu 70.000. Putem cumpăra cu 100.000. Cine știe ce condiții, în ce condiții ar fi fost de acord să îmi vândă. Sau poate venea altcineva și voia să-i cumpere toată marfa la un preț mult mai, dar totuși art. 1213, de aia art. 1213 era foarte bun în cazul erorii și aici se aplică unul corespunzător, în cazul erorii spune „Domnule, eu am înțeles ceva, eu am înțeles contractul astfel.” Și el spune „Bun, am citit acțiunea, atâta cât tu nu ai înțeles așa, așa o să îl execut.”

Bogdan Dumitrache: Deci nu oferă echitabil ci oferă exact ce era în capul celuilalt, cel care, așa este la eroare, la eroare așa este. Deci trebuie să vin la linia lui fix, pe când aici, înainte de trimiterea la art. 1213, legiuitorul spune „bă, ce act oferă în mod echitabil s-ar înțelege că trebuie să acopere decalajul valorii, sau.”

Cristian Bălan: Atunci, instanța trebuie totuși să vadă ce înseamnă echitabil. Ea trebuie să vadă dincolo de ceea ce a înțeles sau ceea, de ceea ce consideră cocontractantul că ar fi fost echitabil, dar o va face în condițiile la art. 1213. Tocmai de aceea, leziunea nu este o eroare, deși se pornea pe vechiul Cod, totuși ea nu a fost și nu va rămâne o eroare.

Bogdan Dumitrache: Dumneavoastră atingeți aspectul cumva substanțial, adică instanța să evalueze ce înseamnă echitabil. Propunerea mea este una procedurală. Ce gest, ce act așteptați de la pârât ca să fiți în prezența unui oferă în sensul 1222 și atunci să respingeți cererea ca fiind, să respingeți cererea, ce așteptați de la el? Chiar să plătească diferit, să plătească plus, ce înseamnă o oferă? Să fie o declarație în fața instanței? Cum vă veți reflecta în considerentele hotărârii.

Cristian Bălan: Vedeți, acum, vedeți, asta e, asta e problema cu profesioniștii. Numai spuneam mai devreme, nu se știe ce, poate altul e, altei persoane i-ar oferi facilități sau poate eu sunt de acord să cumpăr la un preț mai mare tocmai pentru a întreține o anumită relație comercială, pentru a obține o facilitate din partea altcuiva. Nu se știe. Tocmai de aceea e.

Bogdan Dumitrache: Care e tipul de act cu care? Noi ajungem la concluzia că oferta mea, poziția mea este una echitabilă după standardele instanței. Cu ce tip de act o să vin eu în fața judecătorului, pârât, la primul termen de judecată pentru verificarea competenței, spun „Domnule, eu ofer”. În ce sens oferi? Se consemnează în încheierea de ședință?

Cristian Bălan: Printr-o simplă întâmpinare și spune „da, sunt”. N-are, nu formulează, adică, bănuiesc că în procedură nu formulează vreo pretenție ca să ne gândim că ar trebui să spunem că e chiar cu o reconvențională, nu formulează o pretenție, în opinia mea, nu formulează o pretenție proprie care să se preteze pe reconvențională. El vine prin întâmpinare, se apară, spunând că „Da, dacă totuși ați considera, principal respingeți acțiunea ca neîntemeiată, subsidiar dacă ați considera că e disproporționat, eu sunt de acord să plătesc, nu știu, să primesc numai o sută, două.”

Bogdan Dumitrache: Sunt de acord sau plătesc acum? Sau uitați recipisa.

Cristian Bălan: Păi nu, nu, nu. Sunt de acord, în exemplul dumneavoastră, el vine și-l obligă să plătească 160.000 EU, ăsta e pețitul.

Bogdan Dumitrache: Cere anularea, că e 160.000 la 70.000 și eu vin și ofer 130.000. Instanța respinge.

Cristian Bălan: Cererea lui, și eu vin și spun da, se respinge, sunt de acord să-mi ofere 120.000.

Bogdan Dumitrache: Rămâne definitivă, după care reclamantul vine și spune „păi dă-mi restul de 60.000” și ăsta nu-l plătești.

Gabriel Nicolae Voinescu: E o pretenție proprie, totuși, și doi ar fi o recunoaștere a.

Bogdan Dumitrache: Deci el oferă în instanță, nu achită, relația între ei rămâne conflictuală și după ce se termină clinch-ul, ăsta rămâne, nu-i plătește acel, obiectul acelei oferte.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Dispune instanța peste majorarea sa.

Cristian Bălan: Poate că adaptează contractul.

Gabriel Nicolae Voinescu: Poate instanța să facă asta dacă pârâtul, în întâmpinarea pe care o face.

Bazil Oglindă: Ca efect al cererii reconvenționale, că am înțeles că există o cerere.

Bogdan Dumitrache: Convențională, asta comprimă discuția, dacă se.

Bazil Oglindă: Există o reconvențională, bine, când ai întrebat de cheltuieli și cine suportă cheltuielile, mă gândeam la o altă situație, la o ofertă de plată făcută înainte de debuturile litigiului, pentru stingerea în mod echitabil și cu toate astea, reclamantul declanșează acțiunea în anulare.

Bogdan Dumitrache: Deci aici nu se spune care e momentul ofertei, dacă momentul pare să fie un moment poate chiar consumat în instanță, cealaltă parte oferă în mod echitabil. Trimiterea la art. 1213 sugerează că trebuie să fie anterioară, cum este la eroare? Dacă o fac în instanță, e prea târziu? Că e o trimitere la art. 1213, acolo.

Cristian Bălan: Scuzați, ei puteau face o tranzacție.

Bogdan Dumitrache: Dar nu au făcut-o, aici este un război, unul vrea anularea și altul vrea să se mențină contractul. Dacă este o tranzacție, s-a rezolvat. Deci aici e un conflict, această ofertă e o ofertă care vine pe un fond conflictual. E o replică tăioasă la adresa demersului de anulare. Deci el, în continuare, apropo de autorul pe care l-ați evocat, reclamantul ar vrea să se anuleze și o ține pe a lui, dar pârâtul spune „Nu, îți ofer atât”. Iar instanța apreciază din punct de vedere economic că este un conținut echitabil al acestei propuneri.

Gabriel Nicolae Voinescu: Pe lângă probemele care sunt în ceea ce privește caracterul exact cum ați pus dvs. Problema, ce face pârâtul? Cărui act procedural trebuie înaintat instanței pentru a se face aplicarea acestui text? Este o recunoaștere de drept condițională, în sensul că dacă s-ar respinge cererea reclamantului, în subsidiar recunosc, și atunci trebuie să.

Bogdan Dumitrache: Dacă s-ar admite, adică, dacă acea acțiune ar fi, sau temeiurile lui pentru a fi întemeiat, atunci onorată instanță, în ultimă instanță, vă rog să.

Cristian Bălan: Cererea de respingere, dacă, adică principalul să ceară respingere și dacă, considerați că am fi în prezența leziunii, păi da, eu sunt de acord să dau.

Gabriel Nicolae Voinescu: Păi da, eu aș fi de acord să dau, deci ar fi o recunoaștere care trebuie să aibă forma cerută de Codul de Procedură Civilă, dacă. Bun, și atunci, ne punem problema, este ok, nu este, este poate o recunoaștere a dreptului pretins de cealaltă parte, o dată, doi, dacă depășește cadrul pe care cealaltă parte e dispusă să-l accepte, că până la urmă judecătorul este adus în situația în care trebuie să spună ce, ce să dea, cum să dea, proporția în care să dea. Poate, este reconvențională, în fapt. Discutăm despre o reconvențională. Într-adevăr, ce punem considerentele hotărârii.

Bogdan Dumitrache: Pentru că ar fi litigiul în care el va cere, diferența între ce? Între ce a primit inițial ca preț, doar 70.000 pentru marfă de 160 și o 120.000 cât a declarat pârâtul că-i oferă. Și o să vină în instanță direct cu acțiune în pretenții și ce o să-i spună pârâtul în al doilea dosar? Păi contractul, în contractul nostru scrie 160.000 pe 70.000. Se va putea face proba modificării acestui contract, în sensul că prețul este 120.000 pentru că din hotărâre rezultă că în ședință publică, deci este o, iar instanța o omologat această ofertă. Nu e 70.000, e 120.000. Este foarte important, sunt șanse mari care la să să fie conflictuale și  după ce se ajunge la.

Cristian Bălan: Instanța a adaptat. Același lucru ar fi și în cazul unei tranzacții, dacă părțile se înțeleg în timpul unui alt litigiu, nu neapărat pe leziune, pe o tranzacție. Atunci, e evident, contractul ăla va fi modificat. Și aici, instanța, pe intervenția instanței, ce înseamnă că se reechilibrează, că totuși obligațiile vor fi reindividualizate, eu nu mai pot veni ulterior să cer diferența, având în vedere contractul acela nu mai există.

Gabriel Nicolae Voinescu: Bun. Doar ca să revin eu în calitate de practician, îmi pun problema, bun, dacă eu ca pârât sunt în această situație, cum procedez? Pentru că sunt într-o poziție delicată. Nu știu cum să pun problema. Recunosc condițional, e o recunoaștere condițională a pretenției reclamantului și doi, sigur că sunt acolo recunosc condițional, dar instanța apropo de, în considerente și în dispozitiv, ce va spune dacă nu a fost investită cu adaptarea contractului? Că instanța nu poate să depășească cadrul cu care a fost investită de reclamant, care, reclamantul a zis „Vreau 100.000.” Dacă instanța în considerent, mă rog, în dispozitiv, va da mai mult decât acelui, reclamantul, nu a fost într-o situație de extra-apetit, da.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: De aia ziceam, că din punctul meu de vedere, trebuie să se meargă pe o reconvențională. Deci vine reclamantul și cere o anulare a contractului, vine pârâtul și spune „Solicit pe cale de cerere reconvențională adaptarea contractului în sensul majorării obligației mele de la suma de la suma de”, și va apărea în dispozitiv. Mă rog, acuma, n-am gândit deloc, că n-avem așa, n-am avut asemenea situații în practică, nu știu dacă domnul Judecător a avut.

Cristian Bălan: Eu, eu mă gândesc totuși la rezultat.

Cornel Popa: Eu nu cred că trebuie să apară situații de genul ăsta și vă spun acum din perspectiva umană a eventualului pârât. A merge pe acest mecanism presupune așa: nu doar să admită pârâtul faptul că există disproporții între prestații, lucru care poate să fie mai ușor de apreciat, nu, la urma urmei se poate face o expertiză, se poate stabili un preț de piață, deși și aici am văzut o grămadă de probleme, în practică, referitor la identificarea unui preț real de piață. Datorită faptului că și experții sunt și ei oameni și nu folosesc întotdeauna metodele cele mai potrivite, dar presupune să recunoască și faptul că au avut un comportament cumva abuziv, pedepsit de către lege. Ar trebui să fie un pârât care să vină să spună „Da, onorată instanță, îmi pare foarte rău, am abuzat de starea de nevoie în care recunosc, că se afla reclamantul, sau în lipsa sa de cunoștințe și acum îmi cer scuze, aș vrea să plătesc puțin mai mult.” E un scenariu care, din punct de vedere practic, mie mi se pare relativ puțin probabil, sigur din punct de vedere teoretic el rămâne posibil, mecanismul este în lege, conceptual ne-am puta afla cândva în fața unei astfel de scenariu, din punct de vedere practic, mi-e greu să-mi imaginez că se va întâmpla în mod real lucrul acesta. Și mai e încă un lucru, în momentul în care am văzut aceste texte cu privire la leziune și cu privire la impreviziune, am, am considerat prima dată că text, text extrem de populare în rândul avocaților și al justițiabililor și al unei părți a acestora, de ce? Pentru că ele sunt texte care dau șansa de a o obține un fel de renegociere forțată a contractelor. Din diverse motive, constați că nu ești mulțumit de ceea ce ai semnat, și de aici recurgi la o altă mutadă pe care am auzit-o deseori în practică, unde se spune că un contract, e adevărat în Codul Civil scrie că are o forță obligatorie, dar pentru foarte mulți comercianți, marchează nu sfârșitul negocierilor ci  începutul negocierilor. Și iată că textele acestea, nu, care dau posibilitatea adaptării contractului, modificării pe cale judiciară ar putea la un moment dat în mâna unei părți dispusă să folosească arme nucleare, să ajungă instrumente de presiune împotriva părții contractante. În realitate, vedem că nu prea s-a întâmplat așa ceva, sigur că sunt 5 ani, de-abia e prematur să tragi concluzii cu privire la aplicarea unui Cod Civil după 5 ani. Cu privire la Codul Penal, da, se pot trage concluzii dar cu privire la Codul Civil, nu cred. Da, realitatea demonstrează că, nu știu, și poate aici colegii judecători au mai mult acces la practică decât avem noi, nu am prea văzut cereri admise de leziune, ba chiar instanțele mi s-au părut extrem de reticente în a intra pe acest, acest teritoriu și de a admite astfel de acțiuni, nu știu, poate există, dar în general instanțele au mers pe ideea fie că nu există disproporție, fie că nu s-a făcut dovada exploatării, existenței de fapt, în primul rând a unei stări de nevoie sau în lipsă de cunoștință, de experiență sau a exploatării stării respective. Așadar, s-ar putea să avem la un moment dat, un nu știu, separare așa între teoria pe care o discutăm și practica pe care se, o practică ce o vom vedea în fața instanțelor.

Cristian Bălan: Totuși, mă gândesc că și leziunea, în forma aceasta, ca și impreviziunea, că tocmai am început discuția arătând că au aproximativ aceleași premise, au fost cerute de practică, că altfel tocmai de aceea au existat teorii diferite dacă, cum e, subiect privește cauza, privește consimțământul, ce facem cu impreviziunea, până la urmă a fost o perioadă de aproape zece ani în care s-a tot folosit impreviziunea deși ea nu exista. Adică, totuși, legiuitorul, în 2011, chiar dacă nu avem încă practic, totuși instanțele, unele chiar consideră, le consideră niște instituții noi, să nu uităm că practica a cerut reglementarea lor, a cerut o ușoară reglementare a acestor instituții. Na, ca să finalizăm partea cu reconvențională.

Cornel Popa: Aș avea un mic răspuns, un mic comentariu la asta, există o problemă de fond din punct de vedere și care a-l acestei idei cu practica și a cerut și cu privire la posibilitatea judecătorului de a dispune într-o formă sau alta adaptarea contractului. Problema de fond, din perspectiva mea, și nu cred că întru cumva, acestea explică reticența judecătorilor de a privi extrem de favorabil cel puțin astfel de cereri, este următoarea: tradițional, stabilirea prevederii contractului este atributul suveran și exclusiv al părților. Aceasta e teoria cu care suntem obișnuiți, în ceea ce privește contractul. Ei, aceste prevederi și impreviziunea și leziunea nu sunt singurele dispoziții din Cod de această natură, există diverse dispoziții în Cod care tind cumva să transforme judecătorul într-o entitate care își depășește sau ar trebui să-și depășească vechiul său rol de a adjudeca, nu știu, o dispută între părți, cu privire la executarea propriu-zisă a contractului și îl transformă într-o entitate care trebuie să se pronunțe și la conținutul contractului, care ar trebui să fie contractul. Și nu știu, unul dintre exemple la care mă gândesc acuma este clauzele esențiale, este legat de clauzele esențiale ale contratului. Avem o regulă, potrivit căreia un contract se consideră încheiat când avem acord asupra elementelor esențiale și dacă există dezacord cu privire la elementele secundare, atunci judecătorul intervine salvator și stabilește care sunt aceste clauze. Problema este că, nu știu dacă acești practicieni care au cerut aceste mecanisme au discutat foarte mult cu judecătorii. Impresia mea este că s-ar pune problema judecătorului în misiune care, poate n-ar trebui să fie acolo, poate ar trebui să rămână la părți într-o formă sau alta. Poate ar fi trebuit întrunite niște mecanisme de mediere, că era unul dintre subiectele de discuție dintre medierea și legătura acesteia cu leziuna. Și realitatea este că, repet, poate că 5 ani e un termen prea scurt din perspectiva aplicării unui Cod Civil, dar nu am prea văzut până acum decizii sau proceduri judecătorești terminate sau nici măcar arbitrale, terminate cu succes din perspectiva adaptării contractului, stabilirii unor clauze contractuale.

Bogdan Dumitrache: Mie mi-e teamă să nu avem și acum acțiuni pe contracte în 2012, anulate, contracte anulate pe motiv de clauză imorală. Asta de fapt ar fi marea problemă. Adică să se raționeze în raport cu Codul vechi, deși avem o reglementare a leziunii care scoate din sferă aplicarea cauzei morale, ce se întâmplă la leziune, că e o reglementare distinctă și asta ar fi o formă, cea mai gravă formă de amânare a intrării în vigoare a Codului Civil.

Cristian Bălan: Totuși, aș spune că, într-adevăr judecătorului i se dă o misiune relativ grea, dar tot viața, tot practica a considerat că trebuie să intervină totuși cineva să disciplineze conduita părților, pentru că tot liberalismul acesta contractual a ajuns să dăuneze părților care l-au folosit, și aici mă gândesc la clauzele abuzive, s-o luăm în discuție, și la clauzele abuzive chiar găsim instanțe care adaptează contractul, pentru că văzând ele că dobânda este stabilită printr-o clauză abuzivă, unele instanțe poate admit constestație la executare și anulează toate actele de executare a altei instanțe, anulează sau constată nulitatea absolută, pardon, că totuși, opinia majoritară.

Cornel Popa: Eu aveam în vedere în principal contractele între profesioniști, recunosc, la asta mă gândesc, asta este zona mea de acțiune. Sigur, dreptul protecției consumatorului e un animal ușor diferit din acest punct de vedere și admit, poate că, acolo, lucrurile se petrec altfel, dar în ceea ce privește relațiile între profesioniști și chiar între persoane fizice, aflate cumva chiar într-o poziție de egalitate pronunțată, lucrurile cred că au rămas cumva cantonate în zona tradițională a ceea ce înseamnă contract. Nu e neapărat un lucru rău, din punctul meu de vedere.

Cristian Bălan: Totuși, voiam să spun că instanțele, începând de aici, au fost instanțe care totuși au adaptat clauzele privind dobânda, și au spus da, lăsați că dobânda se va calcula în condițiile OUJ 50/2010. Chestiune relativ discutabilă dacă ar putea instanța. Uniunea instanțelor a considerat echitabil să reglementeze ele dobânda cum ar fi trebuit s-o reglementeze banca. Totuși, e un pas. Au considerat că acolo intervenția lor ar fi fost necesară pentru a nu lăsa contractul într-o zonă. Na, el a fost, conține o operațiune ilicită, că de aceea suntem la clauzele abuzive, dar totuși nici banca nu trebuia să piară, nu trebuia să sufere.

Gabriel Nicolae Voinescu: Totuși, cred că concluzia care se trage din Noul Cod Civil este că, totuși, legiuitorul nostru merge mai mult către un drept praetorian, în sensul că ne schimbăm cumva concepția clasică a vechiului Cod Civil și mergem spre un domeniu mai apropiat de dreptul anglo-saxon și dreptul praetorian, să zic, roman. Acum, cred că 5 ani e prea puțin, peste 150 de ani, când noi nu vom mai fi, când se vor face noile Coduri Hamangiu sau altele de genul acesta, poate cineva va menționa și această problemă de drept, atunci. Este una care e, sigur, în continuă dezbatere, și eu ca practician sunt foarte curios cum va fi implementată. Judecătorii au mult mai multă responsabilitate, practicienii de asemenea mai multă că ar trebui fie mult mai preciși în termeni, dar viața și nu, cred că nu noi vom putea, ce să va.

Cornel Popa: Cu speranța că, că viața nu bate filmul.

Cristian Bălan: Poate bate Codul.

Gabriel Nicolae Voinescu: Apropo de introducerea care a fost făcută de colegul meu și totuși, și e o problemă legată de leziunea în contractele individuale de muncă și că asta era cândva discuția, sigur că sunt în opinia mea, câtorva chestiuni care trebuie discutate, respectiv dacă leziunea se poate aplica în primul rând în contractul individual de muncă și dacă da, care este regimul juridic aplicabil acolo?

Bogdan Dumitrache: Adică în favoarea salariatului, dacă se poate afla leziunea nu a, da, și astea sunt, poate se plânge patronul că a dat prea mult față de.

Gabriel Nicolae Voinescu: Fără îndoială, pentru că sunt sigur, am în vedere un articol al prof. Beligădeanu și Ștefănescu în care se fac mai multe afirmații, respectiv, se pleacă de la ideea că în primul rând, o acțiune în anularea contractului formulată de către un salariat, nu ar fi prescriptivă în termenul general de prescripție de un an, ci ar fi prescriptibilă potrivit art. Dacă nu mă înșel, art. 278, 268 alin. (1) lit. D din Codul Muncii. Adică, se poate o altfel de acțiune, se poate formula pe toată durata existenței contractului individual de muncă. Sigur, e o problemă pe care noi, ca civiliști, pe care eu ca civilist v-o lansez dumneavoastră, apropo de această tematică, părerea mea că.

Bogdan Dumitrache: Cea pentru leziune?

Gabriel Nicolae Voinescu: Pentru leziunea nu în anulare, pentru leziune inclusiv, deci practic asimilează cauzelor generale sau momentelor până la care pot fi atacate contractele sau clauzele de contract individual de muncă, asimilează și acțiunea în anulare pentru leziune și indică faptul că până la cel, această acțiune în leziune poate fi introdusă pe toată durata existenței contractului individual de muncă, nu suntem limitați de termentul de prescripție de un an. Acum, sigur, Codul Muncii este un, o normă de legi speciale care reglementează relația dintre angajator și angajat, cu toate acestea, textul vorbește „acțiunea prin care se solicită constatarea nulități”, folosește acest termen, constatarea nulității. Dacă este să ne referim la o chestiune strict de drept material, drept material procesual, constatarea nulității se referă la constatarea nulității absolute, nu se referă la nulitatea relativă. În cazul acțiunilor leziuni, acțiunilor în anulare pentru leziuni este vorba de o nulitate relativă, astfel încât, textul la care face referire, fac referire cei doi profesori nu s-ar aplica textului de la leziune. Doi, de asemenea se poate, profesorul, în același articol, se face mențiune de faptul că salariații, potrivit Codului muncii, nu pot renunța la drepturile care sunt stipulate în favoarea lor. Întrebarea este: pot oare salariații să renunțe la aceste drepturi în instanță? Adică, dacă suntem în situația mult discutată în care părțile se gândesc la o adaptare a contractului sau nu, zic teoretic, că sigur că nu știu dacă se va ajunge acolo. Pot oare salariații să joace cu drepturile lor, din perspectiva dumneavoastră, ca?

Bogdan Dumitrache: Puteți indica și revista sau ca să fie?

Gabriel Nicolae Voinescu: Este revista Dreptul 2/2014 din februarie.

Cristian Bălan: Totuși, drepturile salariaților sunt privite ca o chestiune de ordine publică, că probabil de aceea se referă textul de lege și la constatarea nulității. Personal, cred că n-ar putea renunța la ele deoarece este o chestiune de ordine publică. În cazul contractului de muncă, discuția având în vedere, discuții foarte mari, având în vedere că avem un corp de norme speciale care disciplinează contractul de muncă ca și în cazul altor norme speciale, Protecția Consumatorului și ce mai făcusem referire anterior, trebuie să vedem dacă totuși, legiuitorul, a vrut să excludă anumite ipoteze, nu le-a avut în vedere și cum aplicăm? Că așa este foarte simplu, da, nu dispun, unde nu dispun norma specială, aplicăm în completare norma generală, bun. Dar de ce nu avem texte în normal specială? Ce s-a întâmplat acolo? Ce a vrut sau a vrut special să o reglementeze o anumită construcție care ar exclude aplicarea normei generale. Ori aici, iarăși, poate.

Bazil Oglindă: Aici, textul aplicabil ar fi art. 1224, inadmisibilitatea leziunii „nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția precum și alte contracte anume prevăzute de lege”. Și aș mai adăuga.

Bogdan Dumitrache: Aici anume înseamnă că legea respectivă să spună că nu se aplică acelui contract leziunea sau faptul că sunt contracte numite? Că mi-e teamă să nu fie finalul în acel sens. Adică, practic, Codul spune aici „vedeți că ce am eu contracte aleatorii, tranzacție, la asta nu se pune leziunea” dar s-ar putea să fie și în alte legi speciale, contracte despre care legea specială să spună fără leziune, cum e la, bine, ăla nu e inclus în contract, cum e la executare silită, că nu pot fi desituate pentru leziune vânzările silite, da, vânzările silite.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: În Codul muncii nu avem o excludere a leziunii, din contră avem art. 278 alin. (1) care stabilește că dispozițiile prezentului Cod se întregesc cu dispozițiile legislației civile. Deci, mai degrabă această dispoziție ne-ar trimite la ideea că poate vorbi și despre leziune. Legat de chestiunea aceasta în constatarea nulității absolute, cred că este doar o exprimare specifică dreptului muncii, nu știu dacă neapărat ar trebui să considerăm că.

Gabriel Nicolae Voinescu: Trebuie să discutăm, să vedem care e aplicabilitatea acelui text.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Aceea, asta e exprimarea folosită în Codul muncii, dar contractul individual de muncă poate să fie afectat și de cauze de nulitate relativă.

Bogdan Dumitrache: Gelența, spre exemplu, care pe care.

Cristian Bălan: Poate nu cele indicate de limitative numerate în cadrul articolului respectiv. Dacă am începe o discuție, cred că pe constatarea nulității și pe anulare, ce a vrut legiuitorul să spună n-am, cred că n-am termina până mâine, având în vedere că însăși reglementarea nulității ridică anumite probleme pentru că, știți foarte bine, o parte din redactori au considerat că nulitatea absolută operează de drept și textul tocmai asta ne spune „contractul lovit de nulitate absolută sau anulat”. Păi va fi anulat prin instanță, dar dacă e lovit de o cauză în nulitate absolută atunci el consideră că el n-a fost niciodată, se consideră că n-a fost niciodată încheiat, dar, iarăși ajungem la niște discuții.

Bogdan Dumitrache: Dacă mai discutăm mult pe dreptul muncii, vă spun eu, prof. Ion Traian Stănescu parcă văd că e pe drum, așa că.

Gabriel Nicolae Voinescu: În orice caz, apropo de aceste emisiuni, eu, în părerea mea, după părerea mea, chiar trebuie lămurite. Într-adevăr, codul muncii folosește această exprimare, constatarea nulității. Pe altă parte, operăm în anumite limite, noi, respectiv de drept civil, de drept procesual civil, constatarea nulității, declararea nulității. Eu, ca practician, mă uit și am reflexul de a judeca textele după înțelesul general pe care-l au. Într-adevăr, Codul Muncii este un Cod special în ceea ce privește înțelesul normelor, avem în vedere și acest lucru, însă mi se pare totuși, o interpretare excesivă. Pentru că să spui că o acțiune în anulare pentru leziune ca viciu de consimțământ, că ea este prescriptibilă, sau mă rog, sau este prescriptibilă și, dar poate fi introdusă pe toată durata extensiei contractului de muncă, mi se pare totuși o interpretare excesivă, mai ales raportat la faptul că acest text, art. 268, trebuie să fie unul de excepție față de regimul prescripției, care este, sigur, reglementat, aici, la.

Bogdan Dumitrache: Asta aduce aminte de penal, adică, legile alea, care-i mai favorabilă, iei conceptul de la leziune din Codul Civil dar totuși, prescripția, n-o iei din Cod, care vine în continuarea dreptului subiectiv ci o iei din Codul Muncii, da.

Bazil Oglindă: Tind să fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce privește a doua chestiune, dar, în ceea ce privește prima chestiune nu prea am lămurit-o, e atacabil cu acțiunea în anulare pentru leziune contractul de muncă? Că nu am înțeles din punctul dumneavoastră de vedere.

Gabriel Nicolae Voinescu: O să las specialiștii să se pronunțe.

Bogdan Dumitrache: Că angajații sunt cu ochii pe noi acum, vă dați seama.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: În articolul acela pe care l-am menționat, susține că da, poate fi atacat cu leziune. Argumentele sunt convingătoare, noi nu lucrăm pe dreptul muncii la judecătorii, dar argumentele sunt convingătoare. Până la urmă, avem niște reglementări în Codul Muncii, referitoare la nulitatea contractului de muncă și apoi avem și o discuție care spune că în completare, se aplică legislația civilă dacă nu e compatibilă cu reglementările astea. Deci, nu e ceva greșit să spunem că aplicăm anumite articole de leziune și altele nu. Chestia asta cu prescripția normal că n-o aplicăm, dacă se stabilește în Codul Muncii că nulitatea poate fi invocată pe toată durata executării contractului individual de muncă, automat n-avem cum să aplicăm acel articol referitor la prescripție și nu e nimic în neregulă cu acest aspect. Dar eu nu am înțeles chestiunea aceasta, n-am înțeles chestiunea aceasta cu salariatul nu poate renunța la drepturile lui. Cum adică la adaptarea contractului renunță la drepturile lui? Deci el e angajat, să zicem, pe 1200 de lei și apreciază că trebuia să primească 5000 de lei și discut și ajungem, adaptând contractul, ajungem la 3000. La ce am renunțat? N-am renunțat la nimic. Deci nu, nu înțeleg asta cu.

Gabriel Nicolae Voinescu: Se pune problema de exemplu, dacă el are o pretenție de 5000 de lei și angajatorul, sigur, în cadrul acestei acțiuni, printr-o reconvențională sau orice, n-am lămurit ce e, vine și spune „Domnule, dau 3000.”. A renunțat oare el la 2000 din cei 5000?

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Păi oricum, dreptul e doar în capul lui, pentru că nu e prevăzut de lege.

Gabriel Nicolae Voinescu: Păi asta e întrebarea, asta e întrebarea.

Bogdan Dumitrache: Cele mai importante lucruri sunt doar în capul nostru.

Gabriel Nicolae Voinescu: Asta e de fapt întrebarea și de fapt, sensul discuției era, chiar dacă sigur, el nu, un drept pe care i l-a, sunt atâtea dispute legate de sporuri, de includerea acestora în salariul de bază sau mă rog, tot felul de litigii în domeniul muncii. Ai putea considera și am un exemplu, sigur, personal aici, din familie, că sigur, este un drept de care poți să dispui sau de care nu poți să dispui. Tribunalul Vâlcea și, mă rog, Curtea de Apel Pitești a considerat că da, este un drept cu privire la care poți să dispui, adică poți să cazi la învoială sau poți să, poate ca, mă rog, angajatorul să vină și să propună o sumă pe care angajatul să o accepte, chiar dacă sporurile sau toate drepturile salariale la care face referire erau aparent incluse în anumite dispoziții legale imperative. Angajatul spune nu, mi se cuvin și acestea. Angajatorul spune uite, îți propun atâta, eșalonat binențeles, că totul este, când e vorba de stat, totul este eșalonat, dar angajatul a acceptat. Ei, în cazul ăsta, Tribunalul, două instanțe practic care au judecat chestiunea au considerat, da, este vorba de dreptul cu privire la care angajatul poate să dispună și până la urmă este perfect aplicabil. Deci, ăsta era sensul discuției. La alte drepturi, dreptul la viața privată sau alte drepturi pe care le are salariatul, sigur că nu putem discuta de o renunțare, dar drepturi salariale.

Cristian Bălan: Sincer, nu sunt expert în dreptul muncii, dar, totuși, nici măcar nu sunt la Tribunal, dar dacă tot suntem aici să, trebuie să intervin. Nu cred că la asta se referea legiuitorul când amintește drepturile cu privire la care nu poate dispune, că totuși, aceste drepturi nu făceau obiectul unei negocieri. Adică, se referea la anumite drepturi, exemplu să renunț la sporul pe care angajatorul este obligat să mi-l acorde. Eu nu pot renunța nici în afara instanței și nici într-un proces simulat ca să-mi fie să mă păcălească cu o sumă și haideți să ne întâlnim la tribunal ca să renunț eu la sporul respectiv.

Bogdan Dumitrache: Adică să facem și de simulație, o dezbatere.

Cristian Bălan: Totuși, o secundă, în sensul acesta consider că la drepturile alea se face referire, nu la alte drepturi care oricum puteau face obiectul unei negocieri, sume. Totuși, dacă nu se înlătură lui, dacă el nu este de acord să renunțe la un spor și dorește să individualizeze o anumită sumă, evident în limitele legale în care poate fi stabilită suma, că și sumele alea sunt cu 150%, au un anumit. Totuși, mi se pare că ar putea dispune. Cu privire la leziune, nu știu dacă mai apuc să. Cu privire la leziune, poate ne-am gândi să aplicăm dispozițiile la leziune cu condiția ca, totuși, diferența aceasta, prestație cu o valoare considerabil mai mare să nu presupună încălcarea unor norme speciale din materia dreptului muncii, respectiv sporuri și alte chestiuni pe care legiuitorul le consideră de ordine publică. Dacă noi reușim să probăm că nu este un drept la care angajatul nu putea renunța și totuși, s-a creat disproporția aceasta considerabil mai mare, atunci poate ne-am putea gândi la leziune.

Bogdan Dumitrache: Ne ajută dreptul muncii direct prin mecanisme mult mai severe și mai dure decât cele pe care le-ar pune la dispoziție leziunea, înțeleg, nu?

Gabriel Nicolae Voinescu: Apropo de, mă scuzați, e doar o chestiune, în acest articol se spunea că apropo de, cu referire la aceste drepturi, nu, salariatul nu poate renunța decât la eventuale daune-interese pe care le-ar putea cere. Nicidecum la drepturi. Deci, poate să renunțe doar la daune-interese, dar nicidecum la orice drepturi. Sigur că, în exemplul pe care l-ați menționat mai devreme, era supusă litigiului, era litigioasă chestiunea cuantumului sporurilor respective și atunci, sigur, în acest context s-a cerut atât, s-au cerut 10 lei, s-au oferit 5 lei. Asta era problema. Se poate, se poate.

Cristian Bălan: Dacă, dacă totuși ar rămâne în norme limitele respective stipulate de legiuitor tocmai, normele respective au avut în vedere o piedică în calea exploatării nelimitate a angajatului de către angajator. De aceea, legiuitorul a considerat că poate fi, poate lucra în weekend în anumite perioade și numai în anumite reguli și numai în anumite sporuri. La drepturile alea, cred că angajatul nu ar putea renunța pentru că na, toată lumea înțelege de ce ar renunța angajatul, tocmai de aceea legiuitorul a stabilit prin norme de ordine publică. Deci, dacă n-ar putea renunța în afara instanței mi se pare că n-ar putea renunța nici printr-un.

Gabriel Nicolae Voinescu: Cum să zicem, o veste bună, am o veste bună pentru persoana în cauză.

Cornel Popa: Aș semnala doar că, se pare că potrivit articolului respectiv pe care l-am citit și eu și angajatorul ar putea în anumite condiții să invoce leziunea, se citează acolo exemplul care e posibil să apară în realitate, al unei persoane care are anumite dizabilități și are nevoie să angajeze pe cineva rapid, ca să aibă grijă. Și acceptă condiții pe care altfel, în condiții, în situație normală nu le-ar fi acceptat. Sigur, în cazul acestor aspecte se punea întrebarea care ar fi termenul de prescripție? Același, ca la art. 268, cel din Codul Civil. Acum, posibilitățile, odată ce deschide această posibilitate de a invoca leziunea în cadrul unui contract individual de muncă, special din partea angajatului, cred că posibilitățile devin destul de interesante de a aplica, de a genera foarte mult contencios. Pentru că, imediat un salariat, sau nu știu, mai mulți, ar putea să spună „eu am primit salariul de 100 de lei vreme de 7 ani, dar nu se mai poate, eu din anul I trebuia să primesc 1000 de lei, deoarece cunosc eu pe altcineva, un prieten, care lucrează la o altă firmă, care are tot acest salar”. Trebuie să fim atenți și la consecințele practice pe care le deschidem în momentul în care acceptăm o astfel de posibilitate, mai ales în cadrul unui contract care nu suferă deloc de deficit de reglementare, ba dimpotrivă, a, majoritatea cazurilor când avem un client care, nu știu, e angajator, și vrea să se atingă cumva de un contract individual de muncă, se constituie întotdeauna o comisie importantă de avocați, juriști, oameni de la resurse umane ș.a.m.d., și avem situații în care, nu știu, concedieri nefericite duc la 5-6-7-8 ani de litigii.

Bazil Oglindă: Aș reveni obsesiv, existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului. E un text care poate da o anumită flexibilitate și aplicat cu înțelepciune, poate fi considerent în hotărâri judecătorești echitabile, care să nu transforme din această instituție ca și din altele, cum spunea colegul meu mai devreme, o zonă în care abuzul de drept, mai degrabă decât intenția legiuitorului, buna-credință și echitatea să primeze.

Gabriel Nicolae Voinescu: Practic ca o problemă de, ca o chestiune de timp, terminologie într-adevăr nu ar fi, concluzia ar fi că nu ar fi inadmisibilă pe text, dar, totuși ar trebui să fim foarte atenți la aplicabilitatea ei, temeinicia ei, aplicabilitatea ei.

Bazil Oglindă: Corect.

Bogdan Dumitrache: Deci, am avut leziunea și-n Civil, și între profesioniști, dreptul muncii, ce-a mai fost? Îmi pare rău că nu l-am invitat și pe domnul profesor Claudiu Bulea că făceam și o normă conflictuală pe leziune drept internațional privat, dar, asta este. Mai e timp, nu, că. Nu pot să observ decât că există un chef de dezbateri și e păcat că sunt doar lunea, dar, e normal, a început sezonul de toamnă-iarnă, asta se poartă. Mulțumim foarte mult invitaților, moderatorului și să ne vedem cu bine și o seară frumoasă.

Bazil Oglindă: O seară frumoasă.

Cristian Bălan: Întrebări nu mai are nimeni.

Bogdan Dumitrache: Întrebări nu mai are nimeni că de-abia acum apar.