Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 115′

VIDEO integral, pentru membri: 115′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Bogdan Dumitrache: 112. 112 este numărul la care, în general, suni, atunci când intervine ceva grav. Titlul dezbaterii din această seară nu vrea să însemne că ar trebui să sune creditorul la 112 pentru a apela la executor, ci este, pur și simplu, o coincidență, dezbaterea de astăzi este dezbaterea cu numărul 112. Începem prezentările cu Iașiul, domnul lector universitar doctor Nicolae Horia Țiț, de la Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, în același timp, și avocat în Baroul Iași, mulțumim pentru prezență pe Skype.

Nicolae Horia Țiț: Bună seara, mulțumesc și eu!

Bogdan Dumitrache: Continuăm cu Bucureștiul, și anume, instanța de executare, judecătoare Roxana Stanciu, la Tribunalul București, a mai fost la dezbateri, mulțumim din nou pentru prezență.

Roxana Stanciu: Mulțumesc și eu, bună seara!

Bogdan Dumitrache: Continuăm cu executorii, că ei sunt vizați de această emisiune, în mod special. Sunt și beneficiari, poate.Domnul executor Ionuț Sandu, BEJA AEQUITAS, mulțumim pentru prezență! A mai fost alături de noi. BEJA AEQUITAS e partener Gold al proiectului dezbaterilor. La fel, partener Gold, executor Nicoleta Răduță, BEJ RĂDUȚĂ NICOLETA, mulțumim pentru prezență!

Nicoleta Răduță: Bună seara, mulțumesc!

Bogdan Dumitrache: Mergem și spre creditori. Sigur, creditorii suntem mai mulți. Nu neapărat mai puțini decât debitorii, dar vorbim de creditori care au, prin excelență, această postură. Din partea BRD GROUPE SOCIETE GENERAL, domnul consilier juridic Cristian Samoilă, prima dată la dezbateri.

Cristian Samoilă: Bună seara, domnule profesor, mulțumesc pentru invitație!

Bogdan Dumitrache: Și ajungem la moderatorul principal, domnul profesor Traian Briciu, avocat, profesor, a mai fost alături de noi, etc. Ajunge, nu?

Traian Briciu: Mulțumesc, bună seara!

Bogdan Dumitrache: Și, ca să ne apucăm de treabă…

Traian Briciu: Și bufnița…

Bogdan Dumitrache: Și bufnița, da! Sunt mai multe bufnițe, da. Deocamdată, da, fiecare și-a luat postul în primire. Și, bineînțeles, momentul de prezentare publicitară. Lăcrămioara Axinte, Mihnea Tănase, Bogdan Mateescu, Cristian Romică Guluță, Gabriel Mustață, Diana Maria Sima, Mariana Varga, Dragoș Popoiag, Evelina Oprina, Nicoleta Țînț, Adrian Niculescu, Oliver Felix Bănilă, Codruț Olaru sunt doar câțiva dintre candidații pentru noul CSM care au confirmat prezența pentru dezbaterea de săptămâna viitoare, 17 octombrie 2016. Vom fi mulți moderatori. Dan Lupașcu și Cristian Bălan, un fost judecător, actual avocat, și un tânăr judecător. Spațiul nu va fi aici, pentru că nu ne cuprinde. Va fi la Camera de Comerț și Industrie a României. Dar, ne întoarcem la ale noastre în această seară. Domnul profesor Briciu, prezentarea deciziei care reprezintă cauza imediată a acestei dezbateri, adică o dezbater despre raportul dintre creditor și executor este oricând valabilă, dar proaspătul H.P. – obișnuim să-i spunem, într-un anumit jargon juridic – este cel ce ne-a reunit astăzi, proaspăt sub aspectul redactării hotărârii. Soluția este din mai 2016.

Traian Briciu: Da, într-adevăr, reunirea în jurul unei astfel de teme este generată de Decizia nr. 15/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în dezlegarea unor chestiuni de drept. O reamintesc, chestiune legată de executare silită. Este foarte adevărat, hotărârea este pronunțată în legătură cu interpretarea unor texte din vechiul Cod de procedură civilă, dar care sunt, în mare, preluate în noul Cod de procedură civilă, de unde și interesul de a dezbate în continuare această chestiune. Reaminesc că, prin această decizie, este foarte adevărat, din luna mai, dar publicată abia la finele lunii septembrie, s-a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 371⁷, alineatele 1, 2 și 4 din Codul de procedură civilă vechi și a dispozițiilor art 39 alineatul 3 din Legea nr. 188/2000, procesul-verbal întocmit de executor privind cheltuielile de executare care trebuie avansate de către creditor constituie titlu executoriu împotriva acestuia. Și, în al doilea rând, s-a stabilit că dispozițiile art. 371 indice 7 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu au caracter imperativ cu privire la modalitatea în care executorul își poate recupera cheltuielile de executare, pe baza procesului-verbal ce constituie titlu împotriva creditorului sau a convenției încheiate cu acesta. Sigur, așa cum s-a remarcat deja, dispozițiile avute în vedere sunt din vechiul Cod de procedură civilă, dar o parte dintre ele se regăsesc în noul Cod de procedură civilă. Este foartea adevărat că noul Cod de procedură civilă, la art. 670 alin. (6), prevede, în mod expres, că încheierea, de această dată, constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc. Mă refer la încheierea prin care se stabilesc cheltuielile de executare. Desigur, rămâne de văzut dacă acest nou text, adică alineatul 6 din art. 670 din noul Cod de procedură civilă reprezintă, cu adevărat, o nouă reglementare, care face ca toate dispozițiile din Hotarărea nr. 15/2016 să nu mai prezinte interes sau dacă, în ciuda unui astfel de alineat, alineatul 6 de la articolul amintit anterior nu lipsește de interes dezbaterea și face ca Decizia nr. 15/2016 să producă în continuare efecte și sub imperiul noului Cod. Menționez, însă, cu titlu preliminar, că, din considerentele deciziei, se pare că Înalta Curte, cel puțin, ceea ce rezultă din paragraful 70 al deciziei, a avut în vedere și dispozițiile noului Cod de procedură civilă, cel puțin mie făcându-mi impresia că Înalta Curte pare a sugera că situația pe care a interpretat-o în legătură cu vechiul Cod ar cam trebui interpretată la fel și sub noul Cod de procedură civilă. Propoziția poate nu e chiar atât de clară, dar, citez: Noile dispoziții procedurale reglementează expres, așadar, spune Înalta Curte, aspectul ce rezultă din vechea reglementare, deci pare să spună că e cam același lucru, dar, prin coroborarea unor prevederi legale, respectiv, și le indică, în sensul că procesul-verbal, în vechea legislație, întocmit de executorul judecătoresc cu privire la cheltuielile de executare ce trebuie avansate constituie titlu executoriu împotriva creditorului. Evident, întreaga decizie a Înaltei Curți de Casație merge pe o interpretare – și asta o să vedem în ce măsură mai rămâne valabilă – a distincției între cheltuieli care trebuie avansate și cheltuieli ocazionate de îndeplinirea actelor de executare. Sigur, e provocare să vedem în ce măsură această distincție făcută de Înalta Curte în ceea ce privește caracterul de titlu executoriu, se menține și după ce avem un text cum e cel de la alineatul 6 din art. 670 din noul Cod de procedură civilă, care nu face distincții de genul ăsta, spunându-ne sec că încheierea privind cheltuielile de executare este titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executor. Se înțelege că pentru executor este titlu executoriu împotriva creditorului, că ăsta ar fi sensul. Și acum, făcând această, să zicem, expunere în temă, evident că putem purcede la luarea unor opinii avizate din partea principalilor participanți la dezbateri. Bogdan, cu cine vrei să începem?

Bogdan Dumitrache: Cu Iașiul să începem.

Nicolae Horia Țiț: Da, bună seara din nou! Sper că se aude bine! Vă rog să îmi confirmați lucrul acesta, pentru că eu nu vă aud în căști.

Bogdan Dumitrache: Da, se aude bine!

Nicolae Horia Țiț: OK. Într-adevăr, la o primă vedere am putea considera că art. 670 alin. (6) aduce un plus în reglementare, pentru că, spre deosebire de formularea din art. 371 indice 1 alin. (4) care spunea doar că procesul-verbal constituie titlu executoriu, punct, art. 670 alin. (6) spune în plus: încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc. Însă nu este cu mult mai lămuritor textul, pentru că textul spune că este titlu executoriu pentru executorul judecătoresc, dar nu contract. Și, într-adevăr, așa cum a arătat și domnul profesor Briciu, mergem noi mai departe și din interpretare deducem că e vorba de un titlu executoriu pe care executorul judecătoresc l-ar putea folosi contra creditorului, însă, sub nicio formă, nu ne spune textul de lege pentru ce creanță este titlu executoriu sau cât de întinsă este creanța pe care executorul judecătoresc ar putea să o pună în executare contra creditorului, în temeiul încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare. Și atunci, sigur că se pune, la fel, problema întinderii acestei creanțe și, din acest punct de vedere, decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cred eu că își are utilitatea și pe noua redactare a textului de lege. Acum, într-adevăr, chestiunea esențială este legată de această distincție între cheltuielile avansate în vederea executării și cheltuielile efectuate cu actele de executare, sub acest aspect, redactarea art. 371 indice 7 alin. (1) și (2) și art. 670 alin. (1) și (2) din vechiul Cod, respectiv noul Cod, este, oarecum, asemănătoare, și interpretarea dată de Înalta Curte face această separație clară între cele două categorii de cheltuieli, stabilind că doar pentru prima categorie procesul-verbal ar constitui titlu executoriu, pornind de la premisa că nu toate cheltuielile de executare ar trebui avansate de către creditor. Raportat la modul în care urmează a fi îndeplinite anumite acte de executare, anumite cheltuieli de executare urmează a fi avansate de către executor, iar alte cheltuieli de executare ar urma, înțeleg eu din redactare, ar urma să fie avansate de către executorul judecătoresc și recuperate de la debitor. La o primă lectură, decizia prevede această distincție, dar, zic eu, din punct de vedere practic, o astfel de distincție este greu, dacă nu chiar imposibil de făcut. Adică, cel puțin așa cum percep eu lucrurile, și cel puțin în ceea ce privește cheltuielile necesare îndeplinirii actelor propriu-zise, deci excluzând onorariul executorului judecătoresc, trebuie avansate de către creditor. Acest lucru este oarecum clar pe noua reglementare, mergând la textul care se referă la obligațiile părților în cursul executării silite, mai exact, art. 647 alin. (1) teza a II-a, care ne spune foarte clar: creditorul este obligat să avanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare, potrivit dispozițiilor luate de executor. Nu se folosește sintagma „cheltuieli de executare” aici. Nu ne spune textul că ar trebui creditorul să avanseze toate cheltuielile de executare, așa cum sunt ele enumerate la art. 670 alin. (3), ci doar cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare. Și atunci, concluzia ar fi aceea că, ori de câte ori se pune problema îndeplinirii unor acte de executare, executorul i le va pune în vedere creditorului, acesta are obligația de a le avansa și sigur că, în temeiul art. 670 alin. (2), va avea posibilitatea să le recupereze de la debitorâ, în baza încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, care constituie titlu executoriu, potrivit alineatului 6. Cred eu că același raționament este valabil și în reglementarea anterioară, chiar dacă nu avem un text de lege similar celui care reglementează obligațiile părților, potrivit art. 647, și că, de fapt, vorbim despre o singură categorie de cheltuieli de executare, categoria cheltuielilor necesare îndeplinirii actelor de executare, cheltuieli care sunt avansate de către creditor și sunt recuperate de la debitor. Alineatele 1 și 2 de la art. 371⁷ nu cred că se referă la tipuri de cheltuieli diferite. Se referă la aceeași cheltuială privită, dacă vreți, diferit, în funcție de momentul la care ne raportăm în cursul procedurii execuționale, respectiv dacă ne plasăm înainte de situarea actului de executare, moment la care cheltuiala trebuie avansată de către creditor, sau ulterior definirii acestuia, moment la care ea trebuie să fie sau urmează a fi recuperată de la debitor.

Traian Briciu: Am și eu o întrebare… Mai putem să…? Horia, am o întrebare, pentru că, sigur, noi am tot discutat și înainte, părerile sunt împărțite. Din punctul tău vedere, onorariul executorului în care dintre categoriile astea înțelegi că ar pica, potrivit deciziei Curții?

Nicolae Horia Țiț: Aici cred că era, de fapt, cheia interpretării.

Traian Briciu: Pragmatici fiind, cred că asta e problema. Pentru că mă gândesc în felul următor. Cheltuieli legate de efectuarea actelor de executare, dacă creditorul nu le avansează, în cel mai rău caz bănuiesc că executorul nu va păși mai departe, eventual, se va pune problema perimării, la un anumit moment, dacă executorul îi va solicita în scris să îi avanseze cheltuielile necesare efectuării actelor de executare și creditorul nu o va face. Bănuiesc că mai posibilă e apariția unei perimări decât ca executorul să le avanseze din propriile fonduri. De aceea cred că miza reală este în jurul onorariului. Cum vezi lucrul asta?

Nicolae Horia Țiț: Într-adevăr, distincția esențială pe care trebuie să o facem, din punctul meu de vedere, este dintre cheltuielile propriu-zise, să le spunem, adică cele care sunt necesare pentru efectuarea actelor de executare, și onorariul executorului judecătoresc. Acum, mergând la art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000, text de lege care introduce în discuție o nouă distincție, aceea între titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătorești și alte titluri executorii, oarecum nejustificat, din punctul meu de  vedere, dar asta este cu totul altă discuție, în ceea ce privește hotărârile judecătorești, afirm, fără niciun fel de rezervă, că onorariul executorului judecătoresc nu se încadrează, nu are cum să se încadreze în aceste cheltuieli avansate de către creditor. În ceea ce privește celelalte titluri executorii – și sigur că pe ground-ul factual al speței, cam despre situația asta ar fi vorba, că speța din care a izbucnit întrebarea și chestiunea prealabilă vizează executarea unei bănci de către executorul judecătoresc, în condițiile în care între banca respectivă și executorul judecătoresc exista o convenție și în condițiile în care, mai mult ca sigur, titlurile executorii nu erau hotărâri judecătorești. În privința acestora, hotărârea Înaltei Curți, decizia, ne spune că ar putea face parte dintre cheltuielile avansate de creditor și onorariul executorului judecătoresc, cel puțin parțial, însă chestiunea nu este reglementată de norme imperative, părțile pot încheia o convenție prin care să se stabilească exact ce onorariu sau cât din onorariu să fie avansat de către creditor și, în această situație, convenția părților este cea care primează, adică nu va putea executorul să execute creditorul pentru mai mult decât s-a convenit prin acel acord de voință. Deci, ca să conchid întrebarea sau răspunsul la întrebarea avansată de domnul profesor, din punctul meu de vedere, pentru hotărârile judecătorești nu cred că se pune problema avansării unor cheltuieli sau, chiar dacă s-ar avansa o parte din onorariu, nu cred că s-ar putea pune problema ca executorul să poată urmări creditorul în baza procesului-verbal sau a încheierii pentru mai mult din rațiunea de onorariu care a fost achitată inițial, iar pentru celelalte, putem accepta ideea unui avans din onorariu, dar deja în momentul în care vorbim de avansarea unei fracțiuni de onorariu, vorbim de o convenție încheiată între executor și creditor.

Bogdan Dumitrache: Da, să rămâneți pe recepție, chiar dacă am luat o primă intervenție.

Nicolae Horia Țiț: Sigur.

Bogdan Dumitrache: Hai să vedem și la București cum stau lucrurile. Ce fel de cheltuieli, despre ce cheltuieli vorbim, cele care trebuie avansate? Paragraful chiar ultim al considerentelor deciziei, paragraful 82, așa cum spunea și domnul profesor mai devreme, justifică teza că în cadrul cheltuielilor care trebuie avansate de creditor ar putea face parte și onorariul sau o parte din onorariul de executare, nimic nu împiedică, însă, executorul judecătoresc să convină cu creditorul ca toate cheltuielile executării, deci și cele care ar trebui avansate de acesta – subliniez acest fragment, pentru că de el e vorba în dispozitiv – să fie suportate de către creditor, acesta fiind, de altfel, cel care, finalmente, va suporta, pe criteriul culpei, toate cheltuielile ocazionate de această procedură. Nu este vorba aici de un interes public, ca să se poată pretinde derogarea de la norma imperativă, ci de interesul particular al executorului legat de modalitatea în care își încasează contravaloarea serviciului prestat. Cu alte cuvinte, executorul ar putea conveni cu creditorul ca, în privința cheltuielilor care trebuie avansate și pare să fie inclusă și discuția onorariului, pentru că finalul este pe contravaloarea serviciului prestat… S-ar putea sa fie și alte paragrafe din considerente care să meargă spre această idee. Și profesorul Țit spunea, dacă am înțeles bine, o idee: că, pe de-o parte, vorbim de avansul de onorariu, pe de altă parte, el, avansul de onorariu, nu întotdeauna este evidențiat ca atare, distinct. Eu v-am zis de onorariu în cadrul procesului-verbal de cheltuieli sau, după caz, al încheierii de cheltuieli de executare. În procesul-verbal de cheltuieli, sa, după caz, încheierea de cheltuieli, găsim un onorariu ca atare. Cum… hai să începem cu creditorul, totuși, că el trebuie să avanseze.

Traian Briciu: Să lăsăm instanța mai la urmă.

Bogdan Dumitrache: Să lăsăm instanța mai la urmă, să… da.

Cristian Samoilă: Sunt mai multe aspecte la care vreau să mă refer. Până la aborda problema cheltuielilor care trebuie avansate și distincția pe care o face Înalta Curte în legătură cu cheltuielile avansate și ocazionate, mi se pare, așa cum spunea și domnul profesor Țiț, o distincție greșită. În primul rând, m-aș referi la art. 39 alin. (3), la problema titlului executoriu nejurisdicțional. Pentru că, în privința hotărârii judecătorești lucrurile sunt clare. Și, printr-o interpretare per a contrario a art. 39 alin. (3), s-a ajuns, a fost și exprimată această opinie în doctrină, s-a ajuns la concluzia că, dacă titlul executoriu este nejurisdicțional, ar însemna că poate să condiționeze executorul avansarea a întregului onorariu. Mi se pare chiar periculos să facem o astfel de distincție între titlurile executorii. Legea, în primul rând, a stabilit că sunt titluri executorii și unele, și celelalte, și cele jurisdicționale, și cele nejurisdicționale. Mai mult, aș putea să mă întreb: păi, dacă am un titlu nejurisdicțional și sunt obligat să avansez întreg onorariul și nici nu știu ce e cu debitorul acela, voi recupera, nu voi recupera ceva, păi, mai bine atunci mă duc la instanță, mă judec, ca să obțin o hotărâre, în așa fel încât să intru sub incidența art. 39 alin. (3) curat, în sensul că am o hotărâre și nu pot fi condiționat de plata onorariului în avans.

Bogdan Dumitrache: Nu o să vă lase instanța, cred.

Cristian Samoilă: Păi, dacă aș face asta, nu m-ar lăsa instanța, că se respinge ca lipsită de interes o astfel de acțiune. Deci, nu am cum să fac lucrul ăsta. Și atunci, ca să mă pedepsești în felul acesta, spunându-mi că trebuie să plătesc onorariul, deși eu nu m-am putut judeca, ca să obțin o hotărâre judecătorească, e ceva în neregulă aici. Mai mult, tot legat de acest aspect, art. 39 alin. (3), aș spune, aș îndrăzni să spun că, în privința titlurilor executorii nejurisdicționale, vorbim despre o situație nereglementată de lege, în sensul că legea s-a referit la hotărârile judecătorești pentru că ele sunt, în principal, titlurile executorii.

Bogdan Dumitrache: Erau. Poate și asta e, că geneza textului este într-o perioadă în care spuneai executare, spuneai hotărâri judecătorești. Sigur, dacă facem un istoric, probabil este un text, hai să zicem, ceva mai vechi, or, în ultimii ani, sunt ani în care, într-adevăr, în istoria judiciară este o avalanșă.

Cristian Samoilă: O interpretare istorică, într-adevăr, ar fi utilă. Așa este. Și cred că… Nici nu mai știu ce spuneați, domnule profesor, că ce voiam să spun era legat de ce spuneați și…

Bogdan Dumitrache: Probabil că nu ar fi justificată discriminarea asta de tratament între hotărârile judecătorești și alte titluri executorii. Adică înțeleg că n-ar trebui supraestimată referirea doar la hotărârile judecătorești în acest alineat.

Cristian Samoilă: Da, într-adevăr, exact. Da, și, în concluzie, nu cred că putem să facem o astfel de distincție între titlul executoriu jurisdicțional și nejurisdicțional. Așa încât nu aș vedea onorariul ca o cheltuială care trebuie avansată, în așa fel încât, dacă nu se avansează, să se pună în vedere creditorului obligația de a plăti, iar, dacă nu plătește, să înceapă să curgă termenul de perimare. Și chiar m-am gândit cum ar fi dacă aș primi, creditor, o astfel de adresă prin care să mi se solicite plata onorariului, având titlu executoriu nejurisdicțional? N-aș plăti. Dacă n-aș plăti, admitem că ori începe să curgă termenul de perimare, ori eu i-aș spune executorului: uite, suntem în situația aceasta, apreciez că actele de executare trebuie îndeplinite. Nu ar proceda la efectuarea actului de executare și atunci aș face o contestație la executare împotriva refuzului de continuare a executării și atunci aș ajunge în fața instanței în această contestație la executare și aș discuta această problemă. Mi-e greu să cred că o instanță ar concluziona în sensul că este o cheltuială pe care creditorul trebuie să o avanseze.

Bogdan Dumitrache: Întrebarea e dacă nu se deschide și o a treia posibilitate, pornind de la această decizie. Nu e vorba , aș spune, de tot onorariul, că, mă rog, sunt și asemenea cazuri, dar sunt, totuși, minoritare, periferice. Aici e o discuție pe avans de onorariu. Momentul în care, știu eu, creditorul ar refuza să dea curs unei solicitări privitoare la plata unui avans din onorariu, dacă acel executor nu ar fi în poziția, apropo de distincția făcută mai devreme, de a abuza de această decizie și de a considera, că asemenea sumă reprezintă o cheltuială care trebuie efectuată, prin ipoteza în care nu a fost efectuată. Este o problemă în care nu mai ai timp să faci contestații împotriva refuzului executorului sau ca și creditor.

Cristian Samoilă: Da, este un lucru foarte interesant. Din noua reglementare… De fapt, aici vorbim de trei legislații aplicabile: vorbim despre executările efectuate conform vechiului Cod de procedură civilă, executări în perioada de început a noului Cod, până la Legea nr. 138/2014 și acolo lucrurile sunt foarte clare, în sensul că inclusiv onorariul se recupera, dacă debitorul nu avea bunuri urmăribile. Abia în forma noului Cod, după Legea nr. 138/2014, a fost exceptat onorariul de la recuperarea cheltuilelilor de către executor de la creditor, dar, atenție, în ipoteza în care nu există bunuri urmăribile sau alte asemenea cauze.

Bogdan Dumitrache: Art. 670 alin. (5), în forma actuală a Codului, nu e de când Codul nou, ci este introdusă, așa cum ați subliniat, după Legea nr. 138/2014 și atunci se va aplica doar procedurilor de executare care încep după…

Cristian Samoilă: Exact, deci aș crede, pentru aceste argumente, că nu s-ar putea condiționa efectuarea unei executări de plata integrală. Plata integrală e cel mai corect să spunem, deoarece creditorul avansează o parte din onorariu. Strict pe argumente, așa mi s-ar părea că stau lucrurile.

Traian Briciu: Aș putea să punctez. În viziunea dumneavoastră, pericolul ar fi în zona aceasta. Chiar și  ipoteza interesantă avansată. Executorul solicită onorariu. Creditorul nu îl plătește, dar, față de refuzul executorului de a începe sau de a continua executarea, depinde în ce fază se află, formulează contestație la executare care se și admite. Numai că admiterea contestației va spune doar că executorul trebuie să purceadă la executare, nu îi va spune nimic despre onorariu. Va spune doar că trebuie să facă actele de executare. Și le face executorul respectiv. Numai că, la sfârșit, evident, se va pune problema dacă onorariul lui, pe care l-a solicitat și nu i s-a plătit și în legătură cu care, totuși, a făcut executarea, ar putea să fie inclus în noțiunea de titlu executoriu, adică îl trece în încheiere și e titlu executoriu. Asta ar fi problema. Sigur, o precizare, nu ar trebui să ne aflăm în ipoteza în care, eu știu, creditorul nu reușește să-și satisfacă creanța din cauza lipsei bunurilor urmăribile, adică art. 670 alin. (5), pentru că acolo se prevede în mod expres că este exceptat onorariul executorului judecătoresc, practic.

Cristian Samoilă: Da, și suntem pe noua reglementare

Traian Briciu: Da, exclusiv mă refer la noua reglementare. Deci aici nu știu cum vedeți problema. Deci e altceva decât neregăsirea de bunuri, unde avem o reglementare.

Cristian Samoilă: Da, mie mi se pare că, în esență, acolo se pune problema, pentru că, dacă bunul imobil, de exemplu, se vinde și se pot acoperi cheltuielile de executare, nu se ridică problema recuperării acestor cheltuieli de la creditor. Adică eu cred că acolo este miza discuției.

Traian Briciu: Mă gândesc încă la cel puțin două ipoteze.

Cristian Samoilă: Dar, dacă ne gândim anterior, adică de când începe executarea și nu ar avansa, discutăm despre onorariu dacă se plătește, nu… De îndată ce înceapă executarea…

Traian Briciu: Dar sunt două ipoteze. O ipoteză ar fi în cazul în care, ulterior, creditorul renunță la executare…

Cristian Samoilă: Aceea este simplă, aș spune că…

Traian Briciu: Sau se desființează titlul. Și astea sunt două posibilități.

Cristian Samoilă: Da, inclusiv în cazul perimării se pune o problemă. Ce faci în cazul perimării? Pentru că aici mi se pare că Înalta Curte a analizat, adică chiar așa îmi amintesc, sper că îmi amintesc corect, premisa aceasta era, că nu s-au găsit bunuri sau a fost o imposibilitate de valorificare. Ca să răspund la întrebările dumneavoastră, în primul rând, am văzut că în doctrină a născut dezbateri chestiunea aceasta – trec dintr-o reglementare în alta – pe noul Cod, pe art. 670, apropo de această exceptare: cu excepția onorariului judecătoresc. Dacă executorul care nu poate să-l execute pe creditor pentru onorariul judecătoresc, dacă executorul, el ar putea să se îndrepte împotriva debitorului exclusiv pentru onorariu. S-au avut în vedere următoarele aspecte. Faptul că există două raporturi juridice care se nasc, pe de-o parte, între creditor și executor, pentru plata acestor cheltuieli, iar, pe de altă parte, între creditor și debitor, în sensul în care creditorul le va recupera de la debitor, motiv pentru care s-a spus, într-o opinie, executorul nu ar putea să se îndrepte împotriva debitorului pentru onorariu. Acum, întorcându-mă la cealaltă opinie, am văzut că s-a spus că, totuși, s-ar putea executorul să se îndrepte împotriva debitorului pentru onorariu tocmai pe ideea că, până la urmă, executorul dacă ar putea să își recupereze onorariul de la debitor în executare, în urma valorificării imobilului, chiar de acolo și-ar lua banii, din valorificarea imobilului. Întorcându-mă la vechea reglementare, cred că problema, până la urmă, se pune în termeni asemănători, dacă nu chiar identici. Vedeți, până la urmă eu îndrăznesc să spun că poate nici nu era necesară o hotărâre a Înaltei Curți pe această temă, pentru că, în esență, și acest aspect l-a subliniat și domnul profesor Țiț, alineatul 1 al art. 371⁷ se referă la situațiile în care se pune problema avansării cheltuielilor de către creditor. Or, acestea sunt exclusiv cele care privesc actele sau activitățile dispuse din oficiu, deci mi-e greu să încadrez onorariul în aceste acte sau activități care sunt dispuse din oficiu. Din acest punct de vedere, dispozitivul Înaltei Curți este foarte corect, adică trebuie să înțelegi, citind textul, care sunt situațiile în care cheltuilelile de executare trebuie avansate de către creditor. Problema este că în considerente, la pct. 65, Înalta Curte spune clar sau, cel puțin, e aproape cu alte cuvinte spus un lucru atât de clar că, până la urmă, inclusiv onorariul trebuie datorat de către creditor.

Bogdan Dumitrache: De-abia așteaptă executorii, deci nu mai putem să-i ținem, nu?

Ionuț Sandu: Cu privire la art. 39 aș vrea și eu să am o scurtă intervenție cu alineatul 3. Cred că împărțirea în funcție de natura titlului executoriu, fie el hotărâre judecătorească sau altă categorie de titlu, nu ar trebui făcută. Este adevărat, exprimarea este hotărâri judecătorești, dar cred că trebuie interpretat în sensul în care cuprinde totalitatea titlurilor executorii. Categorisirea ar trebui făcută, în opinia mea, mai degrabă în funcție de posibilitatea creditorului de a accesa dreptul său la justiție. Și aici fac o paralela cu acccesul la justiție, și anume, cu taxa de timbru care trebuie achitată, considerându-se că existența unei taxe de timbru nu înseamnă un impediment la justiție, ci se analizează de la caz la caz, iar, tot din punct de vedere istoric, că, la un moment dat, spuneai, când a intervenit acest text, Legea nr. 332/2006, când a fost el introdus, în expunerea de motive se făcea o referire clară la starea patrimonială a creditorului care ar putea fi împiedicat să pună în executare titlul său executoriu datorită acestor costuri. Deci, aveam acest element introdus pentru persoanele cu venituri reduse. Este adevărat că textul de lege, chiar dacă expunerea de motive a ordonanței de urgență transpuse prin lege cuprindea aceste motive și făcea referire la întreaga paletă a titlurilor executorii, nu doar la hotărâri, prevedea că are ca și grup țintă persoanele cu venit redus, în textul de lege nu regăsim o astfel de referire, că ar fi vorba despre aceste persoane.

Bogdan Dumitrache: Dar interesant e că în motivarea deciziei Înaltei Curți apare această mențiune, explicând rațiunea art. 39 alin. (3), deci, cumva Înalta Curte a citit această expunere de motive sau s-a potrivit cu ea.

Ionuț Sandu: Exact. Plecând de aici, văd că acum avem tot felul de, să spunem, intepretări, prin care activitatea de executare a devenit și ține mai mult de rezultatul ei decât de aplicarea procedurii de către executorul judecătoresc, situația patrimonială a debitorului, până la urmă, nefiind în sarcina sa. Însă și terminologia de avans pe care o tot folosim eu o consider destul de periculoasă. Până la urmă, nu este un avans. Un avans presupune o restituire, la anumit moment dat sau la momentul în care se încaseaza integralul. Aș spune, mai degrabă, o plată parțială a acelui onorariu datorat executorului, pentru care el aplică procedurile de executare silită. Aș vrea să o transpun puțin în partea practică, pentru că noi, fiind executori, trebuie să scoatem la suprafață și acest lucru. Mergând pe simpla interpretare a instanței – și nu mă duc pe categorisirea de cheltuieli, pentru că toată lumea a căzut de acord aici că această categorisire nu e neapărtat importantă, ci aș vrea să mă refer la faptul că, dacă executorul, prin Legea nr. 188, are obligația ca să desfășoare activitatea într-un birou, deci are obligativitatea existenței unui birou, în pasul doi, are obligativitatea ca să aibă registratură și arhivă proprie și, de asemenea, program cu publicul și așa mai departe, observăm că acestei obligații, aș putea să spun, nu îi corespunde un drept corelativ, în sensul că, dacă executorul are dreptul la onorariu, din acel onorariu el finanțează întreaga logistică necesară pentru desfășurarea activității sale. Dacă el are dreptul la acel onorariu doar în situația în care starea patrimonială a debitorului permite, în situația în care ar avea în executare foarte puțin debitorul a cărui stare patrimonială ar permite, executorul nu ar putea fi în situația – cu toate că el aplică dispozițiile legale perfect, își face treaba cât de bine poate – executorul nu ar mai fi în posibilitatea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 188. S-ar putea afla într-o altă situație. Nu vreau să par populist sau ceva, dar consider că legiuitorul, când stabilește un articol de genul art. 39 alin. (3), în care spune că nu poți condiționa, trebuia să aibă în vedere și aceste aspecte. Ca o paralelă cu alte profesii liberale, nu știu să spun dacă e cu profesia de avocat, unde avem oficiile, e obligatoriu a se reprezenta, statul vine și subvenționează această categorie, nu o transferă total să fie subvenționată de către profesia liberală sau în cazul altor profesii liberale unde ai praguri minimale.

Bogdan Dumitrache: Pe de altă parte, e interesant că ajutorul public judiciar, ca sferă de aplicare, îi menționează și pe executori.

Traian Briciu: Categoric!

Bogdan Dumitrache: E ok de luat în calcul, apropo de rațiunile pentru care, la nivelul ordonanței la care ai făcut referire, în 2006 s-a menționat că e vorba de situația unor creditori, situație care i-ar pune într-un disconfort.

Ionuț Sandu: De aici, discuția poate porni cu mult mai departe în ce condiții poate executorul condiționa punerea unui titlu, să spunem, de un creditor care are o stare patrimonială care îi permite să achite inclusiv onorariul executorului, e o altă discuție. Dar, dacă plecăm de la ipoteza clară că niciodată, în niciun caz de titlu executoriu nu poate condiționa, ne putem confrunta și cu situația în care birouri se pot închide nu datorită faptului că nu condiționează, ci datorită faptului că sunt în zone care nu  permit, din volumul de lucru pe care îl au, susținerea unui birou. Asta ca să transpunem un pic o interpretare în ceea ce înseamnă  pentru executorul judecătoresc în practică această situație.

Bogdan Dumitrache: Pe de altă parte, aș mai adăuga că acum noi putem să nu fim de acord cu distincția pe care a făcut-o Înalta Curte a făcut-o, de-aia a făcut-o. Și chiar a făcut-o foarte apăsat, pe cheltuieli care trebuie avansate și cheltuieli ocazionate de executarea silită și care deja nici nu mai contează dacă are dreptate dacă este făcută.

Ionuț Sandu: Ar fi cheltuieli efectuate de executor, da? La un moment dat, făcând o referire că sunt cheltuieli care trebuie să fie suportate de către executor, nu cele ocazionate pe parcurs, dacă creditorul nu are obligația să le avanseze, le suportă executorul și speră să le recupereze de la debitor când starea patrimonială a acestuia se va îmbunătăți, dacă este cazul. Nu știu care sunt acele cheltuieli în practică pe care ar putea să le suporte executorul pe parcursul executării silite, pentru că art. 670 spune că pentru cele din oficiu, dar…

Bogdan Dumitrache: Ele sunt gestiune de afaceri. Executorul, până la sfârșit, este interesat să execute, pentru că, executându-se, devine foarte interesat…

Ionuț Sandu: Devine foarte interesat, pentru că am stabilit că va avea dreptul la un onorariu nu dacă aplică o procedură, ci dacă procedura lui are succes. Doar în cazul ăla va fi extrem de interesat să instrumenteze o procedură.

Bogdan Dumitrache: Și atunci el avansează sume, tip taxe OCPI sau, știu eu, sume d-astea fixe în speranța că în cursul executării…

Ionuț Sandu: Da, că va recupera și acele cheltuieli, și partea din onorariu. Acele cheltuieli despre care decizia vorbește, la ora actuală nu sunt decât cheltuieli efectuate în alte momente procedurale, și anume, niciun fel de cheltuiala cu activitatea executorului. Sunt taxe la OCPI, sunt onorarii pentru experții care evaluează bunul sau pentru cei care fac topografia, pentru administratorul-sechestru și așa mai departe. Niciuna dintre aceste cheltuieli nu revin executorului, ca el să poată finanța, să spunem, însăși activitatea de executare silită. Adică, dacă e să o reducem un pic foarte mult, însăși dosarul sau hârtia, el nu poate să le transpună într-o cheltuială a debitorului sub nicio formă. La ora actuală nu avem niciun text normativ, din punctul meu de vedere, fie el sub formă de hotărâre, de lege sau sub formă de ordin de ministru sau și mai sus de lege, nu avem niciun text normativ care să dea această posibilitate. În cazul lipsei de bunuri și venituri urmăribile, în principiu, am vorbit de faptul că executorul a subvenționat. Dacă creditorul nu are niciun fel de obligație de plată, nici inițială, nici ulterioară – ulterioară, art. 170⁵ ne-o stabilește – dar nici inițială și o decuplăm total de capacitatea creditorului de a accesa justiția, atunci ne aflăm în situația în care executorul a finanțat acea procedură.

Traian Briciu: Eu aș vrea doar să fac o precizare, că, paralela cu profesia de avocat e puțin forțată, pentru că atât profesia de executor, cât și profesia de notar, până la urmă, au niște premise diferite de cea de avocat, care sunt și bune, și rele. Dintr-o anumită perspectivă, sunt bune, pentru că au un monopol mult mai pronunțat decât cel al avocaților, în sensul că chiar ești obligat să recurgi la serviciile celor două categorii de profesioniști. În cazul avocaților ești obligat, de cele mai multe ori, de facto, în sensul că numai atunci când nu te ajuți, nu reușești să pătrunzi sensul textelor de lege, e bine, evident, să o faci – dar, strict vorbind, nu te obligă legea, vezi și decizia Curții Constituționale, inclusiv pe partea cu recursul. Dar, în cazul celor două, e cam obligatorie trecerea pe acolo. Asta e partea bună pentru cele două profesii. Partea mai puțin bună este că acest monopol decurge dintr-un statut, de fapt, de delegare din partea statutului. Să nu uităm, și activitatea de executor, și activitatea de notar sunt activități pe care statul le-a cedat, dar și-a păstrat o amprentă destul de semnificativă cu privire la faptul că, fiind, până la urmă, de neocolit, evident, impune și niște reguli ceva-ceva mai stricte, inclusiv, poate nedrept sau poate drept, o anumită, să zicem culanță față de beneficiarii actelor respective sub aspectul, cum a spus, de altfel, a accesului la justiție în faza de executare silită. Sigur că el se mută un pic, ca sarcină – văd și eu din dispozițiile legii – către executor, făcând din el, din punctul ăsta de vedere, un profesionist, ușor, să zicem, vulnerabil – că asta, de fapt, spune – pe partea de cheltuieli, reprezentând onorariul lui, este foarte adevărat. Până la urmă este o politică, se pare, o decizie politică aici, dar ea decurge, până la urmă, din faptul că statul pare ca, oricum, să fi făcut un favor prin cedarea acestei atribuții, pe care, de altfel, o făcea tradițional prin agenți proprii, angajați, și atunci nu se mai punea problema niciunei cheltuieli, decât taxele de timbru. Deci e o îmbinare, oarecum. Cred că problema sesizată de dumneavoastră decurge din modul în care s-a și creat instituția executorului judecătoresc și aproape că erau inevitabile aceste lucruri. În cazul avocaților, situația este diferită, pentru că, de principiu, apelezi la avocat de bunăvoie, există, e adevărat, partea de ajutor public judiciar sau, în fine, avocatul din oficiu, în penal, dar acolo lucrurile sunt stabilite de mult ca funcționalitate și, un pic, rațiunile sunt diferite. Dar mie mi s-ar părea extrem de interesant, însă, și, imediat, nu mai blochez discuția, că, așa cum a zis și Bogdan, e foarte greu, nici eu nu sunt de acord cu această distincție un pic artificială între cheltuieli avansate și cheltuieli ocazionate de efectuarea executării, dar distincția apare foarte clară în paragraful 73 al deciziei și, până la urmă, pare a fi și un laitmotiv al întregii decizii, asta este cheia, să zicem, unei părți din decizie, deci este greu să o ignorăm, chiar dacă nu am fi de acord cu ea. Însă, ca să și câștigăm ceva, adică să nu contrazicem, pur și simplu, Înalta Curte, că este, cum să zic eu, că este neproductiv, ca să zic, că sub auspiciile noului Cod să vedem care din cheltuielile de executare al alineatului 3 al art. 670, că acolo ai sediul pe noul Cod, și acolo sunt enumerate șapte categorii, care intră în alea avansate și care intră în alea care spune că sunt ocazionate de efectuarea executării? Că miza cred că este, în primul rând, să vedem cum mutăm decizia Înaltei Curți din imperiul vechiului Cod, unde ea a fost și dată, spre noul Cod, ca să ne folosească pe viitor, asta e prima miză a discuției, și a doua miză a discuției, cum repartizăm cheltuielile de executare, așa cum sunt ele bine detaliate în noul Cod, spre deosebire de vechiul Cod, care nu le avea detaliate, în realitatea impusă de Înalta Curte. Că, până la urmă, aici vom ajunge, inevitabil. Cum crezi că ar trebui procedat?

Nicolae Horia Țiț: Dacă îmi permiteți, la paragraful 74 Înalta Curte chiar spune în mod expres: instanța trebuie să lămurească în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul procesului-verbal folosit ca titlu, respectiv dacă este vorba de cheltuieli ce trebue să fie avansate de creditor sau cheltuieli efective de executare, ce se suportă de către debitor. Adică, într-adevăr, miza asta este, de a face această distincție și, dacă acceptăm ca raționamentul se aplică și pe noul Cod, trebuie să pornim de la enumerarea făcută de art. 670 alin. (3).

Traian Briciu: Deci ne-am încadrat bine în program.

Nicoleta Răduță: Aș face și eu o precizare referitoare la considerentele deciziei, mi se pare că are în vedere, în particular, situația în care este încheiată o convenție între executorul judecătoresc și creditor. Cred că asta a fost premisa și de aici rezultă toate dificultățile în interpretare. Astfel, dacă executorul judecătoresc, la primirea cererii de executare silită, încheie o convenție cu creditorul prin care stabilește că, pentru instrumentarea acestui dosar de executare voi percepe X RON ca și cheltuieli avansate, pentru care există și posibilitatea să fie încheiat un contract-cadru, de exemplu, cu o instituție bancară, ele sunt înțelese că, în această situație, creditorul va datora acele cheltuieli avansate, pentru că, practic, executorul judecătoresc a renunțat la dreptul său de a pune în sarcina creditorului orice altă cheltuială și au convenit, de comun acord, o sumă globală, care, probabil, se va aplica pe mai multe dosare de executare silită. Cred că asta face și importanța ca instanța să determine ce categorii de cheltuieli se înscriu în cele ce trebuie avansate pe baza eventuală a acestei convenții încheiate între părți. Altă explicație nu pot da acestei decizii, întrucât, așa cum a fost arătat și mai devreme, la art. 674 alin. (1), creditorul este obligat să avanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare, potrivit dispozițiilor luate de executor. Într-adevăr, formularea este „cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de executare”, evident că o cheltuială care nu e necesară îndeplinirii unui act de executare, practic, nu poate fi o cheltuială de executare, deci, în mod cert, se referă la toate cheltuielile ocazionate de desfășurarea procedurii de executare silită. În continuare s-a vorbit despre perimarea cererii de executare silită, dacă, să spunem, executorul pune vedere creditorului să achite suma respectivă și apoi, pur și simplu, după trecerea termenului de 6 luni… Perimarea e o instituție care sancționează mai degrabă creditorul. Nu știu cât este de relevantă în privința dreptului executorului judecătoresc de a fi remunerat pentru serviciul prestat. De aceea, în situația asta cred că, mai degrabă, se face aplicarea dispozițiilor art. 700 Cod procedură civilă, în sensul că executorul judecătoresc va dispune prin încheiere amânarea executării silite până la momentul la care creditorul își va îndeplini obligația de a achita cheltuielile necesare realizării actelor respective. E vorba de teza finală a art. 700 alin. (1): în afara cazurilor prevăzute de lege, executorul judecătoresc nu poate amâna executarea, cu excepția situațiilor… este enumerată: executarea nu poate fi efectuată datorită neîndeplinirii de către creditor a obligațiilor prevăzute la art. 647 alin. (1). În cazurile… așa… urmărirea se dispune de către executorul judecătoresc prin încheiere.

Bogdan Dumitrache: Și asta înseamnă că ar putea debitorul să spună: nu veni cu… pardon, creditorul ar putea să spună: nu porni executarea împotriva mea, pentru că tu ai opțiunea să amâni executarea, deoarece eu nu ți-am plătit acea parte de onorariu convenită de noi, așa cum, de altfel, chiar articolul pe care l-ați menționat, art. 700 alin. (1) partea finală îl prevede. Adică aici executorul are cumva mai multe pârghii, are alegerea?

Nicoleta Răduță: Părerea mea este că executorul judecătoresc are alegerea să finanțeze din surse proprii îndeplinirea unor acte de executare silită sau nu, în sensul că, pus în fața acestei situații, când creditorul refuză avansarea, dacă executorul judecătoresc, totuși, bine, în virtutea rolului activ, să spunem că continuă în defășurarea activității de executare silită și avansează aceste sume, cumva își ia singur riscul nerecuperării sumelor respective, pentru că are la îndemână și posibilitatea de a nu continua executarea silită.

Bogdan Dumitrache: Da, dar e un risc diminuat, pentru că, dacă decizia îi permite să folosească, în limita acestor sume – procesul-verbal sau încheierea, pe Codul nou – ca titlu executoriu împotriva creditorului, se presupune că, spre deosebire de debitor, creditorul este mai solvabil, cel puțin ca punct de plecare. De aceea, decizia aceasta poate să schimbe un pic raportul de forțe și să fie o subvenție în plus pentru rolul activ al executorului de a-și finanța…

Nicoleta Răduță: Da, da, e drept. Iar în privința onorariului executorului judecătoresc, într-adevăr, art. 39 din Legea nr. 188/2000 alineatul 3 este destul de clar, în sensul că executorul judecătoresc nu poate condiționa punerea în executare a hotărârilor judecătorești de plată anticipată a onorariului. Referitor la ipoteza arătată mai devreme, cum că nu ar trebui nici în cazul altor titluri executorii să fie achitat un avans, măcar, la onorariul executorului judecătoresc, mă gândesc că rațiunea pentru care a fost edictată această normă este, într-adevăr, aceea de a asigura accesul liber la justiție al oricărei persoane, chiar și a unui creditor care nu are posibilitatea financiară de a a demara această procedură și de a suporta aceste costuri. Dar, totodată, în temeiul Ordonanței nr. 51/2008 privind ajutorul, așa cum a fost expus, ajutorul judiciar, un creditor aflat într-o situație patrimonială ce nu îi permite achitarea acestor costuri poate cere ajutor public judiciar, inclusiv pentru plata onorariului executorului judecătoresc și, cred eu, numai dacă se încadrează în condițiile stabilite de ordonanță. De asta cred că art. 39 din Legea nr. 188/2000 cumva lipsește de efecte dispoziția din Ordonanța nr. 51/2008, pentru că nu pot imagina o situație în care creditorul s-ar adresa instanței de executare cu o cerere în ajutor public judiciar, plata executorului judecătoresc, atât timp cât are la îndemână un text care îi permite, efectiv, să nu achite onorariul executorului, indiferent de starea sa patrimonială. Deci, cumva, nu îmi mai pot imagina o situație în care un creditor ar putea să ceară ajutor pentru plata onorariului executorului judecătoresc. Dincolo de asta, bine…

Bogdan Dumitrache: Puneți problema unei anumite necorelări între cele două dispoziții, cum ar arată art. 39 alin. (3), de altă parte, faptul că există ajutor public judiciar, alocat achitării unor cheltuieli de executare, o achitare în avans, pentru că o cere creditorul, nu e vorba de onorariul pe care îl suportă la final debitorul, ci de cel care s-ar avansa prin inițierea procedurii execuționale.

Nicoleta Răduță: Da, în temeiul acestui articol, eu, ca și creditor, în cazul în care executorul refuză începerea executării silite pentru motivul că nu este achitat un avans la onorariu, am la îndemâna calea contestației la executare, cu care pot arăta că nu sunt condiționat de plata acestuia în avans și să solicit obligarea executorului judecătoresc la desfășurarea actului. Iar pe art. 670 alin. (5), deși am mari dubii cu privire la constituționalitatea acestei prevederi, a scutirii sau a excluderii onorariului executorului judecătoresc din sfera cheltuielilor ce vor fi achitate de creditor dacă debitorul este insolvabil, aici cred că discuțiile ce se pot face sunt extrem de vaste, pentru că, în cadrul executării silite, creditorul are un rol extrem de important și să fie imputat rezultatul negativ în sensul nerecuperării debitului executorului judecătoresc, cred că trebuie analizat prin prisma a foarte multe situații. De exemplu, mă refer la situația în care poate, pe o perioadă de timp, creditorul solicită suspendarea executării silite. Cumva, dacă după reluarea procedurii, de multe ori se întâmplă să ceară suspendarea cu renunțarea la o formă de executare. Să spunem că solicită deblocarea conturilor odată cu suspendarea voluntară. Cumva, deși nu suntem în cazul unei renunțări, își asumă, practic, riscul nerecuperării debitului executării silite. Totodată, avem situația în care creditorul să spunem că cere ca executarea silită să se realizeze doar prin una sau două forme de executare silită. Mă întreb ce se întâmplă în acea situație dacă, prin urmarea celor două proceduri solicitate, de exemplu, să spunem că cere exclusiv poprire, nu se recuperează debitul, nu este învestit executorul cu o cerere de executare, prin toate modalitățile, nu avem o renunțare, mă gândesc dacă și atunci poate fi reținut faptul că nu datorează creditorul onorariul executorului judecătoresc. Avem foarte multe. Poate creditorul să arate bunurile asupra cărora să se facă urmărirea. Poate, pe parcursul întregii executări silite, să încerce să recupereze alte modalități de recuperare a debitului împreună cu debitorul. De asta spun că rezumarea doar la situația renunțării mi se pare a fi, cumva, inechitabilă, în privința onorariului ce este datorat executorului judecătoresc.

Bogdan Dumitrache: Instanța văd că a scurtat, așa, concluziile puse.

Ionuț Sandu: E interesant ce ați spus și chiar mă gândeam că, bine, în ce privește titlul executoriu nejurisdicțional, îmi mențin punctul de vedere, pentru că nu e nici vina creditorului, că asta e legea, că nu te poți judeca, în sensul acesta, că ar fi lipsită de interes obținerea unei hotărâri. Mă gândeam așa, doar ca filosofie juridică mai mult: până la urmă, este problema statului că a înțeles să treacă pe executorul judecătoresc în rândul profesiilor liberale și, deci, care se autofinanțează, se plătește singur. Pentru că, atunci când te judeci, nu îi plătești un onorariu judecătorului, nu despre  asta este vorba. Prin urmare, poate că soluția – că înțeleg ce ați spus – și soluția corectă ar fi atunci când nu se poate atinge scopul executării pentru creditor, în primul rând, să își îndestuleze creanța, și nici executorul nu își încasează onorariul, statul să suporte, nu creditorul. Eu înțeleg că executorul nu muncește degeaba, dar nu e normal să pui în sarcina creditorului, pentru că intră în sfera de aplicare a articolului 6 din Convenția Europeană dreptul de a beneficia de o executare silită.

Traian Briciu: Am înțeles, dar gândiți-vă și la un alt sens al art. 39, până la urmă. Că, totuși, acolo unde a fost o hotărâre judecătorească, s-a plătit o taxă judiciară de timbru. Unde nu e o hotărâre judecătorească, nu s-a plătit o taxă de timbru, și atunci statul e posibil să fi privit din start ca fiind poate nu suficient de gravă plata avansarea unor cheltuieli de executare, deci poate fi o logică și în zona asta, adică de a nu-l încărca pe cel care deja a parcurs un proces, care, prin ipoteză, dacă nu e scutit de taxa judiciară de timbru, teoretic a plătit o taxă judiciară de timbru, să-i mai pui si sarcina oneroase la executare, pe când cel care nu a suportat astfel de sarcini, să zicem, să fie privit cu mai puțină indulgență.

Bogdan Dumitrache: Și o taxă la valoare, cam în toate cazurile de cheltuială de executare directă va fi o taxă la valoare.

Traian Briciu: Haideți să vedem, totuși, să zicem, până acum am avut puncte de vedere, sigur, unele venind din zona doctrinei, domnul Horia Țiț, unele venind din zona practică, dar cu siguranță cu încărcătura intereselor legitime ale fiecărei categorii, să vedem și un punct de vedere echidistant, mai ales după ce au posibilitatea să analizeze toate celelalte puncte de vedere și venit din partea unui profesionist al dreptului cu experiență în domeniul executării silite, atât din punctul de vedere al practicii, cât și din punctul de vedere al opiniilor doctrinare, doamna Roxana Stanciu.

Roxana Stanciu: Mulțumesc pentru prezentare, mă flatează. Acum înțeleg și eu, în sfârșit, avantajul părții care pune concluzii ultima și dezavantajul avocatului care vrea cuvânt în replică, dar i se cenzurează acest drept. Am adunat și chestiunile incidentale, și chestiunile de fond deja discutate și nu vreau să vă rețin foarte mult, dar aș vrea să aduc, cumva… să încerc să vă atrag într-un joc de interpretare într-o cheie diferită a tuturor discuțiilor de astăzi. Aș începe, în primul rând, de la art. 39 alin. (3). Art. 39 alin. (3), că ne place, că nu ne place, are rațiunea lui. Doctrina este cunoscută tuturor de la această masă și cred că și tuturor care ne privesc. Mai important este faptul că noi trăim în paradigma unui cod de procedură civilă care este puternic angrenat în realitățile sociale ale zilelor noastre, dar care își extrage o sevă importantă din tradiția dreptului execuțional civil vechi. Or, în tradiția dreptului execuțional civil vechi, executorul era un funcționar al instanței. Din acest motiv, cred eu, că acest art. 39 alin. (3) este o reminiscență a acestei imagini a legiuitorului cu privire la instituția executorului judecătoresc, în sensul că executorul, în situația punerii în executare a hotărârilor judecătorești, este, de fapt, o prelungire a instanței, a mâinii instanței. Este adevărat și ceea ce spune domnul profesor, în sensul că, prin ipoteză, partea care are o hotărâre judecătorească favorabilă nu numai că a cheltuit, dar a avansat cheltuieli de judecată care nu constau, neapărat, numai în taxe de timbru, dar, de multe ori, cheltuielile de administrare a probatoriului sunt foarte oneroase. Prin urmare, textul clar are rațiunea lui și așteptarea pe care ar trebui să o aveți, cel puțin din perspectiva pe care o am eu în practică, este că instanțele îl aplică. Nu mi se pare caducă nici instituția ajutorului public judiciar cu privire la onorariul executorului, deși nu aș vrea să discutăm foarte mult pe acest aspect, pentru că, din punctul meu de vedere, art. 26 și următoarele din Ordonanța nr. 51/2008 sunt un coșmar în economia discuției pe care o purtăm acum, pentru că introduce noțiunea de onorariu provizoriu. Adică acum adăugăm încă o categorie de cheltuieli. Or fi necesare? Par a fi necesare. Ce înseamnă provizoriu? Cât e provizoriu? Nici nu vreau să intru în discuția asta. Dar nu este desuetă instituția, deși ea ar putea părea așa, pentru că, în realitate, Ordonanța nr. 51/2008 nu este edictată de legiuitor atât în considerarea practicilor noastre reale interne, cât în preluarea directivei pe care o implementează. Există situații în care îmi pot imagina că se poate apela la instituția ajutorului public. Nu le-am întâlnit în practică, dar, de exemplu, avem categoria titlurilor executorii reprezentate de acte autentice, respectiv clasicele contracte de împrumut între privați. Acolo aș putea vedea ipoteza. Nu știu dacă s-ar și admite o astfel de cerere, dar asta depinde foarte mult de analiza stării financiare concrete a solicitantului. Acum, revenind la decizia Înaltei Curți, că ne place, că nu ne place, ea este obligatorie. Pentru instanțe, într-un mod absolut incomod, este foarte obligatorie, potrivit art. 521. Este foarte obligatorie pentru instanța care a sesizat Înalta Curte cu această problemă și este la fel de obligatorie pentru instanțele sesizate cu cauze absolut similare. Pornind de la acest aspect, aș vrea să vă propun să priviți toate considerentele Înaltei Curți ca fiind, de fapt, foarte aplicate situației de fapt din speță. Realitatea practică este următoarea: până la acest calup de dosare care au ocazionat, până la urmă, această trimitere la Înalta Curte, în practică nu s-a pus cu adevărat niciodată problema de a tranșa dacă onorariul nu se include în cheltuieli necesare, dacă facem distincție între cheltuieli necesare și cheltuieli ocazionate, niciodată nu ne-am pus această problemă nici noi, nici părțile. S-a întâmplat să primim acest calup de spețe – și aici vorbesc în cunoștință de cauză, pentru că, știți bine, trimiterea e făcută de secția a IV-a a tribunalului – și aceste spețe au avut un specific care nu rezultă din hotărârea Înaltei Curți, dar rezultă din încheierea de trimitere, pe care, dacă o veți citi – și se regăsește pe site-ul Înaltei Curți – aduce în discuție următoarea chestiune de fapt pe care Înalta Curte sigur a avut-o în vedere, dar nu a spus lucrul ăsta. Ce s-a întâmplat, de fapt? Executorul respectiv a încheiat o convenție scrisă cu creditorul în care a spus așa: onorariul se calculează la cuantumul creanței. Eu sunt de acord ca tu, creditor, să îmi avansezi o 100 lei din onorariu și 60 lei, cheltuieli ocazionate de executarea silită. Foarte frumos s-a avansat de către creditor, fără probleme, pentru tot calupul de dosare de executare, după care executorul a emis procesul-verbal de cheltuieli pe tot onorariul, toate cheltuielile previzionate la acel moment, a făcut câteva diligențe cu privire la găsirea unor bunuri urmăribile ale debitorului. Există încă discuții, în unele dosare s-a apreciat de o anumită secție a tribunalului că erau diligențe suficiente, în alte spețe, care sunt mai multe la număr, s-a concluzionat că nu a făcut suficiente diligențe. Executorul a decis, după aceste diligențe minimale sau nu, se vede de la un caz la altul, că debitorul nu are bunuri urmăribile și a emis o adresă către creditor, comunicându-i că, dacă nu plătește toate cheltuielile de executare din procesul-verbal, va cosnidera acest lucru drept o renunțare la executare și va aplica sancțiunea corespunzătoare. Asta e geneza situației de fapt și eu cred că considerentele Înaltei Curți sunt puternic impregnate de această situație de fapt. De ce spun asta? Observați la punctul 77, care introduce partea a II-a a dispozitivului. Spune Înalta Curte: pe de altă parte, convenția de care se prevalează părțile în speță nu conține nicio derogare de la normele procedurale. Și mai sunt pasaje în hotărâre de unde rezultă clar, deși nu o spune, că Înalta Curte s-a uitat foarte atent la situația de fapt din speță. Acum, trecând la concluziile pe care le aduce Înalta Curte, eu, ca instanță, ca judecător, le citesc un pic invers. Adică citesc mai întâi punctul 82 din considerente și după aceea citesc punctul 74. 82 și 74 mi se pare că sunt punctele nodale ale considerentelor. Ce spune punctul 82? Nu spune că executorul va avea alegerea să se ducă și să dea în judecată pentru restul de cheltuieli în baza convenției. Spune: nu, dacă ai încheiat o convenție, verbală sau scrisă, asta se vede, se va vedea, ai posibilitatea fie să te prevalezi de acea convenție, incluzând-o în cuprinsul procesului-verbal de cheltuieli, adică specificând care este cuantumul avansat de creditor în baza convenției, devoalând existența acestei convenții și dându-le la o parte față de restul cheltuielilor, fie executorul nu devoalează existența acestei convenții, bagă în bloc cheltuielile de executare, dar își asumă riscul că procesul-verbal de cheltuieli pică sub cenzura instanței. Vă mărturisesc că, din bucătăria internă, spunând lucrul acesta, într-adevăr, discuțiile la noi au pornit în secție, dar și la nivel de tribunal, de la următoarea problemă: noi cărui act îi dăm prevalență? Procesului-verbal de cheltuieli întocmit de executor sau convenției pe care el a încheiat-o cu partea? Și aici au fost varii discuții, însă, până la urmă, s-a mers spre unificarea opiniilor, în sensul că, dacă executorul are o convenție și partea adversă o exhibă, executorul nu are interesul să facă lucrul acesta, dar partea adversă o pune pe masă, executorul nu poate să spună – pentru că asta face executorul în cauza noastră, dacă veți citi concluziile lui trimite către Curte –  el spune: nu îmi mai convine ce am stabilit în convenția respectivă, nu îmi ajung banii pe care eu i-am cerut cu titlu de avans, vreau mai mult. Or Curtea cred că a spus: nu, ori ai avut o convenție și o respecți, ori mergi pe proces-verbal integral, dar îți asumi riscurile. Care sunt riscurile? Ajungem la punctul 74. Riscul este să ajungi în fața instanței de executare, care va trebui să stabilească ea, fără niciun indiciu, care sunt cheltuielile avansate, cheltuielile necesare care trebuie avansate, și care sunt cheltuielile ocazionate. Și aici, aproape cu titlu de certitudine, v-aș putea spune că nu se va merge pe onorariu maximal ca onorariu stabilit prin procesul-verbal, respectiv încheierea de stabilire a cheltuielilor, ca și cheltuială necesară. E drept, mi-am exprimat opinia anterior că am putea să ne raportăm la onorariul minimal, având în vedere și niște dispoziții, nu le-am mai regăsit acum în legislație, dar sper că ele încă mai sunt în vigoare, știu că nu se aplicau, erau niște dispoziții în legislația specială care spuneau că trebuie să se încaseze obligatoriu onorariul minimal.

Bogdan Dumitrache: Nu…

Roxana Stanciu: Nu mai sunt, nu? Ok, asta e bine. Era un punct de reper. Aveți grijă, că asta rămâne în mentalul colectiv, iar instanțele pot să interpreteze în sensul că ar fi o cheltuială necesară acest onorariu minimal. Nu cred că vom avea practică pe onorariu maximal sau pe onorariu stabilit prin încheiere. Asta e vestea proastă. Și atunci, corolarul hotărârii ar fi următorul: executorul ar fi cel mai acoperit în situația în care, existând o convenție – și adevărul este că convențiile există, fie că sunt verbale, fie că sunt scrise, ele există – ar trebui să o includă încheierii de stabilire a cheltuielilor, pentru a face întotdeauna public și transparent pentru instanța de executare care a fost fundamentul raportului din punct de vedere financiar între el și creditor. Dacă nu face lucrul acesta și  în practică, la momentul acesta, nu se face lucrul acesta, nu am văzut niciodată specificat cât a avansat creditorul din varii motive, eu pot să înțeleg, dar asta este, ne obligă Înalta Curte să interpretăm așa, se expune acestui risc de a îi lăsa instanței să interpreteze. Iar pe art. 670 alin. (3) sunt foarte puține cheltuieli care par a fi necesare. Adică așteptați-vă la o abordare destul de drastică din partea instanței de executare în ceea ce privește stabilirea cheltuielilor necesare. Ar mai fi multe de spus. Dacă este să mă întrebați pe mine, dacă n-ar fi fost HP-ul ăsta, eu aș fi zis că art. 670 alin. (1) și (2) se interpretează unul prin celălalt și că cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite includ cheltuielile necesare. Acum, de când e HP-ul, nu mai putem să spunem lucrul ăsta, pentru că Înalta Curte le tratează ca pe chestiuni distincte. Asta este, trebuie să așteptăm, să vedem cum se va mișca și în practică lucrul acesta, dar părerea mea este că, de fapt, corolarul ăsta este: mai multă transparență în ceea ce privește convenția între executor și creditor.

Traian Briciu: Asta e… Nu, e clar că e o paradigmă ușor diferită. Sigur, și dintr-o viziune ceva mai complexă asupra fenomenului și care clarifică, e adevărat, că din  hotărârea pronunțată de Înalta Curte rezulta destul de clar că s-a avut în vedere unul dintre HP-urile care, să spun așa, este destul de impregnat de situația faptică. De cele mai multe ori, ele sunt desprinse de speța care a generat problema și se duc spre generalitate. Asta, într-adevăr, este o decizie a Înaltei Curți care pare a fi cu un caracter pronunțat de speță, oarecum atipic, și, într-adevăr, și eu recunosc că mă încurcă un pic distincția aceasta dintre cheltuieli avansate și cheltuieli ocazionate de efectuarea executării. Uneori, pare că cheltuielile avansate se referă la cele, de fapt, necesare, dar nu întotdeauna spune că, prin noțiunea de „avansat” e și „necesar”, cum ar părea că e rezultat din expunerea dumneavoastră. Dar, sigur, cred că, până la urmă, aici practica va fi cea care va clarifica, iar indicațiile date cred că sunt valoroase, fără îndoială, în ceea ce privește practica raporturilor dintre creditor și executorul judecătoresc spre transparență și menționarea în încheiere a bazei de calcul, să zicem. Bogdan?

Bogdan Dumitrache: Asta cred că este miza contractului, care contract este întâlnit între creditor și executor, nu neapărat este obligatoriu, Legea nr. 188 nu îl impune, nu îl exclude, dar această discuție nu este doar despre creditorul băncii sau creditorul societății de leasing. Orice creditor cu o creanță substanțială se poate trezi într-o situație în care suma avansată sau care trebuie avansată din onorariu să se întoarcă împotriva lui, pentru că, în fond, includerea acestui tip de sumă în încheierea de cheltuieli este inițiativa unilaterală a executorului, încheierea de cheltuieli este un act unilateral emis de executor și asta poate să pună problema interesului crescând, în sensul de a prevala depunerea cererii de executare silită față de un contract încheiat cu executorul.

Cristian Samoilă: Da, și mie mi se pare că, dacă vorbim despre un contract, forța obligatorie a contractului îl obligă pe creditor să plătească, așa cum s-a înțeles cu executorul, fără discuție. Din acest punct de vedere, da. Dacă citești hotărârea Înaltei Curți strict, așa cum spunea colega noastră în această speță unde ai problema convenției, probabil că așa ar fi cel mai bine să ne răspundem la întrebarea: cum trebuie să citim, cum trebuie să aplicăm această hotărâre? Că, dacă este așa, nu avem nicio problemă. Problema se pune atunci când, nu în baza contractului, ci în baza procesului-verbal de cheltuieli de executare și atât.

Bogdan Dumitrache: Că primul punct, litera a) a dispozitivului nu face referire, într-adevăr, la convenție. Chestiunea apare la litera b), deși speța era cu convenție, speța care a pus problema.

Cristian Samoilă: Deși punctul 65 sună extrem de nefericit. O să-i dau citire. În realitate, textul – e vorba de art. 39 alin. (3) – are un alt obiect de reglementare decât cel  al art. 371⁷ din Codul vechi, referitor la valoarea de titlu executoriu a procesului-verbal al executorului, așa încât ele nu se pot suprapune și nici măcar corela în sensul concluziei că prin necondiționarea demarării executării silite de plata onorariului, ar însemna că partea creditoare nici nu datorează un asemenea onorariu, care, consemnat în procesul verbal, să constituie titlu executoriu împotriva acestuia. Deci s-a referit la situația onorariului prevăzut ca și cheltuială de executare.

Bogdan Dumitrache: Adică onorariul total, cum ar veni. Tot onorariul e inclus.

Cristian Samoilă: Da.

Roxana Stanciu: Să știți că miza transparenței în ceea ce privește stabilirea cheltuielilor poartă, cel puțin în ultimul timp, foarte mult pe perspectiva pe care o are creditorul că, la un moment dat, acea încheiere se va întoarce împotriva lui ca și titlu executoriu. Doctrina de vârf, ca să zic așa, în materie de executare, arată că creditorul trebuie să conteste în materie de stabilire a cheltuielilor la momentul la care ea i se comunică ca și act de executare în dosarul pe care el îl inițiază, pentru că există riscul ca, dacă el o va contesta din perspectiva ei de titlu executoriu atunci când este executat silit de către executor – și domnul profesor Țiț știe despre ce vorbesc, că am discutat chestia asta și la Iași – să i se impună o inadmisibilitate a contestației, întrucât exista calea specifică a contestației la executare. Eu, personal, mi-am exprimat opinia în sensul că e o interpretare destul de rigidă a textului, pentru că ea ar transmite tuturor creditorilor din țara asta ca momentul în care primesc încheierea de stabilire a cheltuielilor în care nu se menționează distincția între cheltuieli necesare – cheltuieli ocazionate, să facă contestație la executare preventiv. Că dacă eu, vreodată, voi renunța la această executare și mă voi trezi cu titlul executoriu lipit de poartă. Eu nu pot fi de acord cu o astfel de interpretare, dar, dacă doctrina și practica merg spre această orientare majoritară, asta este! Dar semnalez problema pentru că, dacă avem o încheiere de stabilire a cheltuielilor în care executorul menționează cât s-a avansat, potrivit convenției dintre părți, atunci viața instanței va fi mult ușurată și, implicit, și viața părților. Dar, dacă avem încheierile așa cum se fac la momentul actual, fără această distincție, din păcate, instanța este din nou ținută să facă distincțiile cerute de Înalta Curte și, nu de puține ori este necesar să intervină chiar asupra onorariului, în funcție de datele concrete ale speței, lucru pe care niciun judecător nu îl dorește. E mult mai confortabil să ai prevăzută în încheiere exact convenția părților. Când ți se cere să intervii pe raportul dintre părți, este foarte neconfortabil. Dar, dacă nu ai alte argumente alternative, o faci, asta e, trebuie să soluționezi cumva contestația. Avem, de exemplu, situația în care și domnul profesor Briciu știu că a fost întrebat la un moment dat în Conferința  de probleme dificile de executare silită, acum vreun an, de situația în care se execută niște bunuri ale debitorului, ele nu acoperă integral creanța, dar executorul își ia cu prioritate toate cheltuielile aferente executării silite. Și știu că, la momentul respectiv, se punea o problemă de bune practici, în sensul că sunt foarte mulți executori care, totuși, își iau doar proporțional. Ei, bine, nu! Practica ne arată că sunt foarte multe birouri care își rețin integral cheltuielile de executare, chiar dacă rămășița de distribuit este foarte mică, spunând că, ok, mă expun riscului ca instanța de executare să interpreteze dispozițiile legale. Și cum dispozițiile legale sunt acestea și cele de la art. 873, dacă nu mă înșel, pe distribuire, sau art. 875, asta e! Așa cum spunea și domnul profesor Briciu, dacă legea nu dispune că se iau proporțional, din păcate, se pot lua integral. Și atunci, din nou ne vom trezi cu contestație din partea creditorului. Iar acolo există practică și într-un sens, și în celălalt sens: se umblă sau nu se umblă la onorariu.

Bogdan Dumitrache: Onorariile sunt raportate, potrivit legii, la valoarea nominală a creanței.

Traian Briciu: E greu să tragem o concluzie fermă, dar, într-o privință, am putea să stabilim o direcție. Credeți că această decizie a Înaltei Curți rămâne necantonată numai în vechiu Cod sau ea, practic, va fi translatată și pentru noul Cod de procedură civilă? Cu o precizare: sigur că știu că există un paragraf 70, unde se face referire și la noile dispoziții procedurale, dar, strict vorbind, paragraful respectiv nu e unul dintre cele decisive. Adică cu el sau fără el, decizia era aceeași, deci nu intră în categoria, să zicem, considerentelor decisive. Să zicem, aș trage concluzia, desprinzând de acest paragraf, că putea să fie sau să nu fie.

Roxana Stanciu: Părerea mea este că a avut în vedere Înalta Curte faptul că, mutatis mutandis, ceea ce spune în această hotărâre poate fi transpus pe dispozițiile noului Cod de procedură civilă. Mărturisesc că reflexul pe care l-am avut după ce am citit considerentele a fost să verific dacă distincția dintre cheltuieli necesare și cheltuieli ocazionate există și în noul Cod și am constatat cu stupoare că ea există, art. 670 alin. (1) și (2).  Eu vă pot spune cu un grad de certitudine ridicat că, în lumina acestei decizii, instanțele se vor simți încurajate să facă distincția între cele două categorii de cheltuieli fie pentru că vreuna dintre părți va avea interes să solicite acest lucru și să insiste cu privire la acest aspect, fie din lipsă de alte criterii. Prin urmare, cred că da, își va prelungi existența și aplicabilitatea acest HP mult de acum încolo, de-aia mi se pare foarte importantă distincția introdusă.

Traian Briciu: Ca formă, să zicem, de încurajare, așa cum ați spus, sau chiar ca forță obligatorie? Că aici e o diferență. Ea poate avea un scop, să zicem, orientativ pentru instanță, că, strict vorbind, ea nu se referă la noul Cod de procedură, sau instanțele vor considera chiar obligatorie, în sensul dispozițiilor de la art. 519 și următoarele, inclusiv pentru aplicarea noului Cod. Că aici e o problemă cum o privești. O privești prin forța ei, să zicem, de convingere și ca dând o direcție care, până la urmă, nerespectată fiind de către unele instanțe, n-ar atrage sancțiuni în sine, sau ea chiar obligatorie? Aici ar fi… E clar că un impact va avea, că, altfel, nu discutam noi.

Roxana Stanciu: Da. Instanțele tind să dea o aplicare destul de formală art. 521 referitor la forța hotărârii de interpretare date de Înalta Curte. Art. 521, practic, ne spune că e obligatorie de la pronunțare, pentru instanța care a ridicat problema, și de la publicare în Monitor, pentru instanțele sesizate cu chestiuni similare, care fie că au suspendat judecata în temeiul art. 520 alin. (4), fie că nu au apucat să se pronunțe cu privire la aspectul în litigiu până la momentul publicării. În orice alte situații unde hotărârea ar fi aplicabilă mutatis mutandis, ea nu este privită ca obligatorie, însă, în mod cert, ea trasează niște linii foarte importante, pentru că aduce niște criterii pe care noi în practică până acum nu le-am găsit ca fiind de analizat și nici nu ne-au fost relevate până acum de către părți. Prin urmare, strict pe art. 521, aș zice că nu este obligatorie decât în spețele aceastea care au ocazionat, efectiv, solicitarea, însă ea va fi avută în vedere cu certitudine ca și un criteriu suplimentar.

Bogdan Dumitrache: Adică practic, formal, judecătorul care s-a întâlnit cu un război dintre creditor și executor, dacă procedura execuțională nu e întemeiată pe vechiul Cod, ci pe noul Cod, nu va spune „a se vedea decizia HP”, ci, întâmplător, va avea un raționament foarte asemănător celui pe care cumva…

Roxana Stanciu: Da, se face trimitere, se poate face trimitere.

Bogdan Dumitrache: Va putea spune: acel judecător, de altfel, va putea spune… E o chestie de igienă de redactare a motivării.

Roxana Stanciu: Da. Apelând la raționamentul Înaltei Curți, emis cu ocazia unei hotărâri.

Nicolae Horia Țiț: Aș avea și eu o scurtă intervenție aici. Așa cum am arătat și anterior, art. 670 alin. (6) nu aduce foarte multe lămuriri, din acest punct de vedere, și miza HP-ului, zic eu, nu e, numai stabilirea caracterului executoriu al procesului-verbal, ci, în special, stabilirea întinderii creanței și sub acest aspect, cred eu, paragraful 74 este cel care va da un imbold deosebit instanțelor de a aplica distincția dintre cheltuielile avansate și cheltuielile ocazionate de contestația executării. Că aici Înalta Curte spune, repet, instanța, atunci când soluționează contestația la executare, trebuie să lămurească în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul procesului-verbal sau încheierii, vom spune noi de acum înainte. Domnul profesor Briciu a adresat o întrebare mai înainte și cred că s-a trecut destul de ușor peste ea sau nu știu dacă neapărat o întrebare, cât o problemă de a încerca să analizăm, prin raportare la art. 670 alin. (3) care dintre cheltuielile de acolo pot fi considerate cheltuieli avansate și care ar fi cheltuieli ocazionate de efectuarea executării. Înalta Curte nu oferă niciun criteriu, doar ne spune: trebuie făcută această distincție, dar nu ne spune după ce criterii. Cred eu, criteriul poate fi găsit în formularea celor două categorii de cheltuieli, formularea celor două sintagme: cheltuieli avansate, care cad în sarcina creditorului – e vorba de paragraful 73 – și cheltuieli ocazionate de efectuarea executării, care sunt în sarcina debitorului, deci nu trebuie să fie avansate de către creditor. Și mă refer la cea de-a doua sintagmă, cheltuieli ocazionate de efectuarea executării. Dacă mergem să facem același raționament și, spuneam, nu cred că greșim, sub imperiul noului Cod zic eu că ar trebui să avem în vedere dispozițiile art. 673 și atunci să nu avem în vedere, neapărat, anumite cheltuieli care trebuie avansate și alte cheltuieli care ar fi necesare pentru efectuarea actelor de executare, ci un anumit moment în cursul executării prin raportare la care să stabilim dacă cheltuielile erau avansate sau ocazionate de efectuarea executării. Momentul rezultă din dispozițiile art. 673 care ne spune că actele de executare silită nu pot fi efectuate, ca regulă, desigur, decât după expirarea termenului arătat în somație sau, în lipsa acesteia, în cel prevăzut în încheierea prin care s-a încuviințat executarea. Deci, din momentul în care expiră termenul arătat în somație, vorbim despre efectuarea executării și, evident, din acel moment vorbim despre cheltuieli ocazionate de efectuarea executării, iar, până la acel moment, vorbim despre cheltuieli avansate, pentru că, până la acel moment, nu vorbim despre acte de executare propriu-zise, vorbim de acte premergătoare procedurii execuționale propriu-zise. Deci cred că ar trebui – asta ar fi o propunere de interpretare – ar putea fi un criteriu în funcție de care instanțele să stabilească ce cheltuieli revin creditorului și care sunt datorate exclusiv de către creditor, care, în lipsa unui acord sau a unei convenții între creditor și executor în acest sens, evident, instanțele, zic eu, ar trebui să se raporteze temporal la momentul somației, la momentul expirării termenului prevăzut în somație, evident, în cazurile în care executarea se desfășoară cu somarea prealabilă a debitorului.

Nicoleta Răduță: Aș avea și eu o precizare referitor la sintagma folosită în cuprinsul deciziei de cheltuieli avansate, cred că această sintagmă…

Bogdan Dumitrache: Îmi cer scuze, cheltuieli care trebuie avansate.

Traian Briciu: Asta voiam să spun și eu. Formularea pe care chiar Înalta Curte o folosește, de cheltuieli avansate, e ușor incorectă, pentru că, dacă ele au fost avansate, nu se mai pune problema să mai fie titlu executoriu. Or fi, dar nu mai contează lucrul ăsta, pentru că ele au fost deja plătite, deci, discutăm din start – nu rezultă strict din textul deciziei, dar e clar că asta e – de cheltuieli care ar fi trebuit să fie avansate și care nu au fost avansate, asta este premisa.

Nicolae Horia Țiț: La asta m-am referit și eu, fără îndoială.

Traian Briciu: Da, categoric!

Nicoleta Răduță: Nu știu dacă dezlegarea o vom găsi în art. 670 alin. (3). Cred că, mai degrabă, dezlegarea la ce înseamnă cheltuială ce trebuie avansată va fi găsită în convenția încheiată de către executorul judecătoresc cu creditorul respectiv. Numai acolo pot fi indicate criteriile în funcție de care părțile au înțeles convină cu privire la ce va fi avansat și ce nu. Nu cred că normele de procedură, chiar interpretat în orice mod alin. (3), nu vor putea să ne ducă cu gândul că unele pot fi puse în sarcina creditorului cu titlu de avans, altele pot fi suportate de către executorul judecătoresc, pentru că norma generală este că orice cheltuială necesară executării silite va fi avansată de către creditor. Prin urmare, dacă spunem „cheltuieli ce trebuie avansate”, vorbim despre o derogare de la norma generală, vorbim de o derogare de la norma generală cum că creditorul trebuie să suporte toate cheltuielile de executare necesare îndeplinirii executării silite, atunci vorbim despre convenția părților și cred că numai acolo poate fi stabilit ce au agreat să avanseze, în ce condiții, dacă a fost stabilită o sumă globală pe tot dosarul de executare, dacă s-a făcut în cadrul convenției respective și o precizare cum că, știu eu, se vor achita la deschiderea dosarului 100 RON sau că ulterior se vor achita taxele de… Deci aici, în principal, dezlegarea cred că va fi găsită în convenția părților, de-asta nu știu cum și dacă cineva apreciază că decizia asta poate să producă efecte și atunci când nu există o convenție încheiată între executorul judecătoresc și creditor.

Bogdan Dumitrache: La litera a) nu se face referire la convenția părților.

Traian Briciu: Da, cel puțin citind până la paragraful 77, ai înțelege că, până la 77 exact când nu e convenție se aplică. De-abia de la 77 apare ipoteza convenției.

Nicoleta Răduță: Da, dar în situația asta mi se pare că nu poate fi delimitat.

Traian Briciu: Da, dar, iertați-mă, teza domnului profesor Horia Țiț nu este lipsită de… Poate nu e cea corectă, dar, în orice caz, ceva fundament are în textul deciziei, pentru că la paragraful 60 din textul deciziei, făcându-se iar referire la această distincție, uitați cum spune: așadar, spre deosebire de cheltuielile inițiale, deci inițiale, exact ce spuneam, de executare care sunt în sarcina creditorului – și pe care acesta le va recupera ulterior de la debitor – toate celelalte cheltuieli efective de executare – deci face o distincție și temporal, că aici e problema, dacă există o temporalitate între cele două. Aici pare, la 60, a se referi la unele inițiale și unele, dacă nu sunt inițiale, sunt ulterioare, numai asta mai rămâne. Și le si spune în paranteza. Sigur, de exemplu: prilejuite, de exemplu, de deplasarea executorului, de transportul bunurilor urmărite la locul stabilit pentru efectuarea vânzării ori de expedierea către creditor a sumelor de bani poprite… le enunță! Deci, din perspectiva paragrafului 60, ce a spus Horia pare a căpăta valoare. Sigur, e adevărat că, dacă citești mai încolo, lucrurile par, mai de curând, a merge pe filonul indicat de doamna judecător Roxana Stanciu. Dar merită abordat și din perspectiva asta. Cel puțin pentru avocați este o zonă de explorat, fără îndoială.

Roxana Stanciu: Da, indiscutabil e interesantă interpretarea propusă de Horia. Pe mine, personal, m-a amuzat un pic paragraful 60, pentru că mie mi se pare că introduce o viziune oarecum naivă a judecătorului de Înaltă Curte cu privire la ce înseamnă activitatea propriu-zisă a executorului. Dar hai să zicem că sunt doar cu titlu de exemplu. Ca să dau un pic din nou din bucătăria instanței, să știți că vi s-a făcut un foarte mare deserviciu prin abrogarea acelei Anexe nr. 1 la ordin. Infama Anexa nr. 1, din care se detaliau cheltuielile punctuale: constituire dosare, emitere somație, comunicare somație. Era un instrument foarte bun pentru judecător, pentru că ce făcea ea? Aveai dosarul de executare în față, da? Puteai să verifici în intervalul de timp T0-T1 care sunt actele de executare efectuate, actele de procedură efectiv emise, aveai, frumos, un mercurial, și stabileai, de exemplu: pe interpretarea lui Horia, până la momentul emiterii somației, ce s-a făcut, ce s-a făcut după momentul emiterii somației până într-un alt punct de interes în dosarul respectiv și așa mai departe. Nu mai avem Anexa nr. 1. E foarte greu acum, pe art. 670 alin. (3), să spunem care ar fi cheltuielile necesar a fi avansate și cheltuielile ocazionate. Dacă e să mă întrebați pe mine, numai punctul 1 e o cheltuială necesară și care trebuie avansată, că zice: taxele de timbru necesare declanșării executării silite. Aici nu avem niciun dubiu. Cât privește celelalte, pot fi plasate ușor, integral sau parțial, în oricare dintre cele două categorii indicate de Înalta Curte.

Bogdan Dumitrache: Aici ar mai fi la punctele 4, într-o anumită măsură, și 5, poate și 6, dar astea sunt, sigur, faze ulterioare ale procedurii, că… da, până acolo, exact.

Ionuț Sandu: Ar mai fi foarte greu din perspectiva cheltuielilor, pentru că amintesc de Anexa nr. 1 la Statut, care a fost abrogată, la ora actuală, pe o intepretare strictă a cadrului legislativ, în încheierea de cheltuieli nu se mai găsește nicio cheltuială de natura celor care erau prevăzute în Anexa nr. 1, într-o interpretare strictă, asta ducând la ipoteza că toate acele sume au fost topite în onorariul executorului judecătoresc. Or, mergând și acum pe aceeași interpretare  strictă a acestei decizii, coroborată cu Codul de procedură civilă, lipsa oricărei plăți de către executorul judecătoresc din onorariu, care a topit aceste cheltuieli, conduce la acel lucru pe care îl spuneam mai înainte, era, practic, o subvenție mascată a procedurii, da? Într-adevăr, dacă era o anexă de cheltuieli sau dacă erau prevăzute în act normativ, era mult mai simplu și pentru instanță. Ele cuprindeau de obicei… sau acele contracte care și ele sunt, oareșce, un element de noutate, adică chiar dumneavoastră ați spus, până să apară acel calup de dosare, deci nu unul, două, un caz izolat, un caz un pic mai complex, nu s-a tratat cu foarte mare atenție această situație. La fel și din perspectiva executorului judecătoresc. Până să apară o astfel de situație, nu s-a tratat cu seriozitate de maniera în care, să spunem, o convenție de executare silită ar putea stabili un pic alte reguli față de cele clasice, stabilite de Codul de procedură civilă. Dar vedem că Înalta Curte prin decizie spune că da, cel puțin pe relația creditor-executor, s-a stabilit un cadru care poate deroga de la prevederile Codului de procedură civilă cu privire la aceste cheltuieli, să spunem într-o oareșce măsură. Cred și eu, cum ați spus dumneavoastră, că ar trebui să existe o mai mare transparență. Ea nu a fost necesară și nici identificată până acum, să spunem, de executorul judecătoresc, abia acum a ieșit la suprafață necesitatea unei astfel de transparențe ca judecătorul să aibă în față întreaga imagine, dar el trebuie să… sau toți actorii implicați cred că, până la urmă, înainte de a ajunge la judecător, care va căuta să găsească un echilibru între creditor și executor. Ambele interpretări stricte ale legii, atât a creditorului, care, să spunem, poate invoca art. 39 din Legea nr. 188 și să zică: nu datorez niciun fel… Ești obligat să… Cât și, în partea cealaltă, o interpretare strictă din partea executorului judecătoresc, care să spună: nu, tu ești în categoria titlurilor altele decât hotărâri, deci ar trebui  să plătești și te condiționez de declanșare, cred că ambele interpretări să nu fie atât de rigide încât, când vor ajunge în fața judecătorului, se va căuta un element de echilibru. Că, până la urmă, munca executorului va fi cuantificată de către judecător, însuși art. 670, la reducerea onorariului executorului face apel la această muncă raportată la cuantumul onorariului. Cred că același lucru trebuie să se întâmple și în pasul în care s-ar ajunge la situația, totuși, a unui diferend între cele două părți, între cei doi actori în executare silită, să găsească un echilibru. Acest echilibru cred că în practică se va găsi, de cele mai multe ori, de către părți, nefiind nevoie să se ajungă în fața instanței și cred că, dacă și practica instanței va fi în acest sens și nu va da expres niciuneia dintre cele două interpretări care sunt radicale, atunci părțile cu siguranță vor căuta soluții de înțelegere și le vor găsi și vor preîntâmpina aducerea în fața instanței a unor spețe de genul ăsta.

Cristian Samoilă: Vor mai avea și un terț garant pe care să îl execute și așa mai departe. Se vor găsi soluții, cu siguranță.

Bogdan Dumitrache: Garantul, ca să garanteze pentru creditor, că poate fi executat de către executor, nu? Adică, în sensul ăsta.

Cristian Samoilă: Nu, terț garant pentru debitor, pe care îl executăm și ne luăm de acolo tot ce trebuie.

Ionuț Sandu: Cel mai rău lucru ar fi acum să apară între creditor și executor, să spunem, tot felul de discuții doctrinare să încadrăm cheltuielile. Sunt în cele necesar a fi avansate, sunt în cele ocazionate, să vedem cine le datorează…

Bogdan Dumitrache: Cum sunt așteptate clauzele în contractul între creditor și executor, în care creditorul să spună: nu sunt de acord ca ce am eu, garant din onorariu de avansat, să figureze în încheierea de cheltuieli, adică pot fi și asemenea…

Ionuț Sandu: Da, și la punctul 60 din decizie, Înalta Curte, la categoria a doua, a spus că… prevede: sunt în sarcina debitorului, dar nu a făcut niciun fel de referire la cine le avansează. Nu contestă nimeni că sunt în sarcina debitorului acele cheltuieli care se efectuează pe parcursul executării silite, dar cine le va avansa?

Bogdan Dumitrache: Și începutul lui 60 este redundant, că spune de cheltuielile inițiale că sunt în sarcina creditorului. Nici ele, juridic, nu sunt în sarcina creditorului.

Ionuț Sandu: Sunt ale debitorului.

Bogdan Dumitrache: Doar că probabil se face referire la cele de avansare. Sarcina este tot a debitorului.

Ionuț Sandu: Asta poate conduce la ipoteza că acest paragraf a fost scris uitându-se în acea convenție în care părțile au stabilit obligațiile, nu știu, să spunem, executorul și cu banca, în speța dumneavoastră, au stabilit: astea ești tu obligată, bancă, să le avansezi, restul mi le voi lua de la debitor în măsura în care partea, debitorul sau starea lui patrimonială va permite. Există o astfel de practică.

Bogdan Dumitrache: Da, e adevărat că, obiectivul dezbaterilor este ca, preluând o temă neclară, să încerce să o clarifice, dar nu de tot, că nu are farmec să o clarificăm de tot, însă fără îndoială că dezbaterea din seara asta face parte dintre cele de care nu putem să spunem că nu clarifică nimic, în fond  e o dezbatere pornind de la un HP, deci premisa este una clară…

Traian Briciu: În principiu, favorabilă!

Bogdan Dumitrache: Însă mai lasă spații de interpretare și, într-adevăr, este de așteptat epoca imediat următoare acestui HP, indiferent că este vorba de executări pe Codul vechi sau pe Codul nou, cum foarte bine s-a menționat aici. O discuție foarte tehnică, pentru care nu putem să mulțumim decât celor implicați și e atât de tehnică încât parcă dezbaterile simt nevoia să ia un pic de vacanță și data viitoare să o bage un pic pe politică, sigur, o politică a justiției, nu o politică în sine. New CSM preview, 17 octombrie, o seară frumoasă și, încă o dată, mulțumim că ne-ați urmărit! Toate cele bune!