Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 67′

VIDEO integral, pentru membri: 67′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Bogdan Dumitrache: Bună seara, 30 ianuarie 2017, o temă care a mai fost dezbătută în diferite medii cu diferite ocazii legată de o lege specială, foarte specială și care după ultimele decizii ale Curții Constituționale devine chiar exorbitantă, ca să folosim un termen juridic. Este vorba despre Legea dării în plată. „Rămâne cum am stabilit” în sensul că 623 și 639, decizii ale Curții Constituționale pronunțate la sfârșitul anului trecut și a căror motivare deja o avem, sunt decizii care sigur clarifică unele lucruri, dar pot deschide noi porți de interpretare. Astăzi suntem împreună cu, e greu de stabilit o ordine, dar o să încep cu domnul profesor Valeriu Stoica, nu mai are nevoie de prezentare ca mulți dintre cei care sunt aici. Îi mulțumim domnului profesor, este prima dată la dezbateri.

Valeriu Stoica: Da, tema e așa de atractivă încât nu am putut rezista tentației de a fi alături de voi.

Bogdan Dumitrache: Mulțumim foarte mult! Mai departe, domnul avocat Stan Tîrnoveanu, senior partner Zamfirescu, Racoți & Partners. Mulțumim, de asemenea că ați venit.

Stan Tîrnoveanu: Și eu vă mulțumesc că probabil vom schimba câteva din idei și ne vom desluși pe cel puțin câteva considerente care mai mult creează probleme decât le rezolvă sau cel puțin așa cred eu. Vom vedea.

Bogdan Dumitrache: Da, deja suntem pe antepronunțare, clar, nu e niciun dubiu.

Stan Tîrnoveanu: Da.

Bogdan Dumitrache: Mai departe domnul avocat Radu Rizoiu, partner Rizoiu & Poenaru, din nou la dezbateri.

Radu Rizoiu: Mulțumesc pentru invitație.

Bogdan Dumitrache: Cred că a doua oară anul acesta. Ne-am mai văzut anul acesta?

Radu Rizoiu: Ne-am mai văzut anul acesta.

Bogdan Dumitrache: Da, e o recidivă.

Radu Rizoiu: Săptămâna trecută, dacă nu mă înșel. Cred că am discutat cam despre aceleași lucruri.

Bogdan Dumitrache: Da.

Radu Rizoiu: Suntem în aceeași zonă.

Bogdan Dumitrache: Și, avem nevoie și de o instanță, pentru că sigur s-a pronunțat Curtea Constituțională , instanța de contencios constituțional și acum dificultatea o să cadă în mare măsură pe umerii judecătorului de fond. Domnul judecător Aurelian-Marian Murgoci-Luca, de la Judecătoria Sectorului 5. Mulțumim mult pentru prezență.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Bună seara, mulțumesc pentru invitație.

Bogdan Dumitrache: Și moderatorul principal al dezbaterii care a și prefațat această dezbatere cu un articol foarte recent care a apărut pe JURIDICE.ro, doamna profesor Marieta Avram, senior partner Stoica și Asociații. Mulțumim pentru prezență.

Marieta Avram: Vă mulțumesc și eu pentru invitație.

Bogdan Dumitrache: Și cu asta, lăsăm spațiu foarte scurt și strâmt unui moment publicitar, pentru ca după aceea să ne apucăm de treabă.

Marieta Avram: Vă propun să începem discuția cu domnul profesor Stoica. Nu întâmplător, pentru că după apariția Legii 77/2016 care aș spune că a polarizat cumva comunitatea juridică au fost foarte multe dezbateri, chiar și publice. Iar domnul profesor a făcut afirmația la momentul respectiv că suntem în prezența unei anomalii juridice. Întrebarea pe care i-o adresez domnului profesor este următoarea, ca să declanșăm discuția din această seară: după decizia Curții Constituționale numărul 623 din 2016, mai suntem în prezența unei anomalii juridice? Care era principala anomalie juridică și dacă aceasta a fost corectată sau cum spunea colegul nostru, Bogdan, am rămas tot sub semnul unei legislații exorbitante?

Valeriu Stoica: Da, am afirmat că era vorba de o anomalie juridică în măsura în care legea era citită în sensul că se acorda debitorului consumator un drept discreționar de a dispune de soarta contractului de credit. Fără a intra în prea multe amănunte teoretice, spuneam că nu ideea de drept potestativ ca atare era de natură să creeze această dimensiune anormală a legii, cât ideea că un asemenea drept potestativ depășea limitele normale ale puterii pe care le poate avea titularul unui asemenea drept. În ce sens depășeau aceste limite dreptul respectiv? Pe de-o parte, sunt limite constituționale. După aceea, sunt limite stabilite de principiile dreptului civil. În momentul de față, cred că în urma deciziei Curții Constituționale acest element anormal a dispărut, pentru că e limpede că în lectura pe care o dă Curtea Constituțională acestei legi nu mai este vorba de un drept potestativ al debitorului consumator, dimpotrivă, în momentul de față Legea dării în plată a devenit o lege de procedură. Eu cred că așa cum spune Curtea Constituțională legea nu mai are nicio normă de drept substanțial. Chiar dacă s-a spus că este o aplicație a teoriei impreviziunii, în realitate este o aplicație din punct de vedere procedural, pentru că ea creează un cadru procedural pentru aplicarea teoriei impreviziunii. Ce rezultă din decizia Curții, și nu știu dacă răspund prietenului Bebe Tîrnoveanu, este că nici măcar soluția dării în plată nu mai poate fi privită ca un element de drept substanțial care să fie introdus prin această lege. În realitate, în momentul de față darea în plată ca soluție mai e posibilă prin acordul părților. Altfel, pentru ca legea să nu retroactiveze și asta a fost soluția Curții Constituționale tot ce ține de impreviziune, condițiile impreviziunii, soluțiile impreviziunii, trebuie să găsim în ceea ce era discutat în legătură cu termenii impreviziunii sub imperiul vechiului Cod civil din 1864. Restul sunt diferențe de drept procesual care sunt cuprinse în Legea dării în plată.

Marieta Avram: Ați marcat foarte bine faptul că până la urmă sunt două planuri care trebuie rezolvate. Este planul de drept substanțial și planul de drept procesual. Se pare că prin această decizie Curtea Constituțională a rezolvat în mare parte problemele legate de dreptul substanțial. Dar aș dori să insistăm puțin. Îl întreb și îl rog pe domnul avocat Tîrnoveanu să ne spună, până la urmă mai este sau nu mai este darea în plată forțată? Căci aici este problema. O soluție după decizia Curții?

Stan Tîrnoveanu: Mi-aduc aminte că discutam anul trecut prin primăvară la o conferință împreună cu colegul nostru Radu Rizoiu despre darea în plată. Și luând-o așa ca la abecedar, darea în plată era cu acordul părților. Era art. 3 și este și art. 3 din reglementarea Legea 77/2016 care spune că derogă de la o anumită reglementare care era noul Cod civil. Păi eu cred că embrionul că nu exista dare în plată la anumite contracte fără acordul părților era deja din legea anterioară. De ce? Pentru că toată derogarea pe care a stabilit-o legiuitorul greșit sau intenționat, nu știu, probabil greșit, era că derogă de la prevederile noului Cod civil. Ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut în vedere să deroge de la noul Cod civil. Dar dacă un contract este pe vechiul Cod civil, mai derogă, mai există o dispoziție derogatorie? Nu. Ne spune foarte clar Curtea Constituțională că trebuie să avem în vedere aplicarea legii în timp și mai ales prin Decizia numărul 3 sau punctul numărul 3 din Decizie, spune că: „respinge ca inadmisibilă, pentru că toate contractele care au fost supuse discuției privesc raporturi juridice născute anterior lui 2011”. Și atunci, darea în plată așa cum rezultă și sper să fi notat corect paragrafele, pentru că trebuie să ne ajutăm de paragrafe ca să vedem în ce măsură darea în plată mai este forțată, fără acordul părților. Spune la un moment dat că instanța verifică cerințele, paragraful, cred că e pe la 122, pe acolo o să mă uit un pic. Spune așa la paragraful 115: „indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la 1 octombrie, ele se supun reglementărilor de drept comun”, Codul civil din 1864 care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, face trimitere expresă la art. 969-970. Deci ca să scape cumva de verificarea pe retroactivitate spune că se aplică impreviziunea și se clarifică orice dispută, ok impreviziunea există. Mai spune, la fel, subliniem: „Curtea reține că darea în plată intervine numai dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 părțile nu ajung la un acord, respectiv dacă negocierea încheiată în condițiile art. 969-970 eșuează”. Într-o astfel de ipoteză spunea că se aplică ope legis. Și atunci înseamnă că instanța judecătorească, paragraful 119 spune că: „în lipsa acordului între părți are competența și obligația să aplice impreviziunea dacă constată că sunt îndeplinite condițiile existenței”. Deci ce aplică? Impreviziunea, nu darea în plată. Mai spune în felul următor: „Curtea mai reiterează faptul că, deși au acționat cu bună-credință în conformitate cu art. 57 din Constituție nu-și mai pot îndeplini obligațiile”. Acesta este lucrul care îmi dă mie un discomfort, pentru că nu înțeleg, impreviziunea dintr-un contract de împrumut în care îți dau o sumă și restitui o sumă cu capacitatea de rambursare sau cu trimiterea la valoarea bunului. Deși expresis verbis la punctul 1 spune, se șterge sintagma – orice devalorizare a bunului. Deci cumva parcă și pe partea de drept material sunt unele elemente care pot genera interpretări. Dar eu zic în felul următor, dacă am decis că nu se ia în calcul sub nicio formă devalorizarea bunurilor, putem să folosim ca un criteriu al impreviziunii dintr-un contract de împrumut în care dau o sumă de bani și mai aștept să mi se ramburseze suma? Nu. Doi, cu privire la darea în plată v-am zis care era părerea mea și înainte de controlul Curții Constituționale. Pe grosul contractelor darea în plată nu era posibilă decât în condițiile Legii dării în plată așa cum era ea reglementată de vechiul Cod civil, iar aici rezultă foarte clar, că spune: „cu alte cuvinte, în lipsa acordului părților și în temeiul art. 969-970 din Codul civil, respectiv Legea 77, instanța va pronunța o hotărâre prin care va dispune adaptarea contractului și încetarea sa”.

Marieta Avram: Ei bine, aceasta este problema. Dacă cele două soluții posibile, cele două măsuri mari pe care instanța le poate dispune sunt adaptarea și încetarea, întrebarea care se naște este dacă darea în plată a imobilului, forțată se subînțelege, fără acordul creditorului constituie o modalitate sau poate constitui in extremis o modalitate de încetare a contractului? Până la urmă aceasta este, în esență, problema.

Stan Tîrnoveanu: După părerea mea nu există suport, cel puțin în considerentele, așa cum sunt ele redactate, nu există suport pentru soluția aceasta pe considerentele Curții Constituționale.

Valeriu Stoica: Eu cred că mai este un argument important care susține soluția lui Bebe Tîrnoveanu. Până la urmă, Curtea Constituțională a făcut un dans juridic foarte interesant pentru a salva această lege de la retroactivitate. Și a spus că, de fapt, dacă ne referim la faptul că aceste contracte s-au încheiat sub imperiul vechiului Cod civil, trebuie să avem în vedere impreviziunea așa cum ea era conturată sub regimul, nu în vechiul Cod, ci sub regimul vechiului Cod civil, pentru că în vechiul Cod civil n-aveam prevederi privind impreviziunea; și, dacă lucrurile stau așa, atunci eu nu știu să existe o soluție de practică judiciară sau o soluție doctrinară, sub imperiul vechiului Cod civil, care să fi stabilit că între soluțiile de adaptare sau de încetare a contractului, judecătorul ar fi putut să recurgă la darea forțată în plată. Ca urmare pentru consecvența argumentației Curții Constituționale, singura concluzie pe care o putem desprinde este că, întrucât sub imperiul vechiului Cod civil nu exista o soluție de dare în plată forțată pentru a rezolva chestiunile impreviziunii, înseamnă că ea nu poate fi aplicată nici după decizia Curții Constituționale, ba, dimpotrivă, dacă suntem consecvenți, decizia Curții Constituționale, practic, fără să o spună expres, oprește o asemenea soluție.

Stan Tîrnoveanu: Cred că ar mai fi încă un argument la paragraful 122, spune în felul următor – Curtea va analiza problema constituționalității sintagmei „precum și din devalorizarea bunurilor imobile”, Curtea constată că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani și nu bunuri imobile; în condițiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător, criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanției aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului, raportat la prevederea art. 44 din Constituție.

Valeriu Stoica: Adică, mergând mai departe, cred că trebuie să observăm diferența dintre contracte – contractul de credit și contractul de ipotecă – nu sunt același lucru cele două contracte, sunt contracte diferite, și Curtea spune foarte bine – nu trebuie să amestecăm obiectul contractului de credit cu obiectul contractului de ipotecă, ipoteca este o garanție. Ca urmare, ceea ce discutăm noi aici este de credit și impreviziunea care operează în legătură cu raporturile contractuale decurgând din contractul de credit. Pe cale de consecință, chestiunea devalorizării imobilului este distinctă de problema impreviziunii în cadrul contractului de credit. Ceea ce nu însă înseamnă că, spune mai departe Curtea Constituțională, spune bine, atunci când vom analiza situațiile legate de creditori și debitori în aceste raporturi contractuale, în aprecierea situației de impreviziune legată de contractul de credit, nu de ipotecă, problema devalorizării imobilului poate să fie privită nu autonom, ci în contextul impreviziunii aplicate la contractul de credit.

Marieta Avram: Un scurt comentariu și apoi ridic mingea la fileu domnului profesor Radu Rizoiu. Într-adevăr, dacă ne uităm la jurisprudența sub imperiul Codului civil de la 1864, și chiar jurisprudența recentă, într-o decizie, Curtea Supremă de Justiție, acum Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu o speță pe tema impreviziunii, spunea, fiind vorba de sumă de bani, și mă leg de ceea ce ați citat din decizia Curții Constituționale, până la urmă avem principiul din dreptul roman – genera non pereunt – prin urmare, întotdeauna când obligația are obiect o sumă de bani poate fi executată, sau, în orice caz, poate fi adaptată obligația. Așadar, încetarea contractului într-o asemenea ipoteză poate să fie o consecință, dar nu o consecință a unei forțări a creditorului, a unei siliri a lui să facă ceva, ci pur și simplu, dacă adaptezi contractul și ajungi să îl adaptezi până la limita a ceea ce s-a executat, voi avea și o încetare, dar, ca efect al executării, nu ca efect al intervenției. Iar, soluțiile sub imperiul Codului civil de la 1864, erau fie adaptarea contractului, care putea să fie directă, pur și simplu judecătorul intervenea în contract, sau, indirectă, obliga părțile să negocieze și să adapteze contractul, putea să fie soluția chiar a suspendării contractului pe o anumită perioadă sau a încetării. Și, acum, continuând discuția din perspectiva încetării, dar cu o bătaie mult mai lungă, poate, nu numai cu privire la contractele sub imperiul Codului civil de la 1864, ci și cu privire la contractele care s-ar încheia după sau chiar sub imperiul Legii 77. Discuția prezintă interes din perspectiva naturii juridice a contractului de credit, analizei pe care ați făcut-o, domnule profesor Rizoiu, este compatibilă soluția aceasta a dării în plată forțată cu natura contractului de credit?

Radu Rizoiu: Eu voiam să intervin pentru că domnul profesor ridicase mingea la fileu după cum a spus și dumnealui și anume, dumnealui a spus contractul de ipotecă, deci, deja în momentul acela mă trezisem.

Marieta Avram: Până la urmă, dânsul ți-a ridicat mingea la fileu, eu am coborât-o, dar, ți-o ridic și eu din nou, pentru că, într-adevăr, ipoteza pe care o discutăm este una complexă – presupune și contract de credit, și contract de ipotecă.

Radu Rizoiu: Să le luam pe rând și să începem cu principalul, ceea ce nu mă caracterizează, și anume, contractul de credit. Aici aș face o mică precizare, deși, peste tot se vorbește numai de contract de credit, și în lege, și în decizia Curții Constituționale, trebuie să avem în vedere faptul că ceea ce deși nu spun, gândesc, și legiuitorul, și instanța constituțională, este altceva, este contractul de împrumut, este contractul real. La contractele la care se referă inclusiv această decizie, nu sunt contracte de credit care reprezintă o sferă mai largă, ci contracte de împrumut. De ce spun asta? Pentru că în cadrul contractului de împrumut, ceea ce este specific este că bunul împrumutat, în speță, suma de bani, a fost deja predată, se află la debitor, prin ipoteză la momentul la care apar toate aceste discuții. Prin urmare, ce e specific acestui contract de împrumut din perspectiva lui, dacă vorbim despre încetare trebuie să vedem ce ar însemna executarea ca să o negăm să vedem ce ar însemna încetarea; executarea contractului de credit presupune două laturi principale – pe de o parte, obligația esențială de restituire a bunului împrumutat, în speță de restituire a sumei de bani, și da, aici putem face discuții despre aplicarea regulii nominalismului, despre aplicarea lui genera non pereunt, reguli foarte clar stabilite de Codul civil de la 1864, și aplicate în mod consecvente de instanțele de judecată până acum, spun eu, pe de altă parte, este vorba de plata prețului unui astfel de contract, pentru că aici vorbim, iarăși, de împrumuturi cu titlu oneros – prețul însemnând dobânzi și comisioane. De ce spun că este important să vedem această structură a conținutului contractului de împrumut? Pentru că, așa cum spunea domnul Tîrnoveanu, paragraful 121 în partea lui finală e foarte tranșant, spune – instanța de judecată are două opțiuni, presupunând că părțile nu au ajuns la o înțelegere, fie să adapteze ea contractul, deci să modifice, să intre în contract, să umble în conținutul contractului, să modifice modul lui de executare, adaptarea contractului presupune o continuare a executării contractului, dar într-un mod diferit de cel avut în vedere de părți inițial, fie să decidă încetarea contractului, și, acum, ajungem la a doua parte a întrebării – ce înseamnă încetarea contractului? Încetarea contractului trebuie văzută în contextul Codului civil de la 1864, nu s-a schimbat nimic nici pe actualul Cod civil, dar discutăm în contextul fixat de decizia Curții.

Marieta Avram: Există riscul cu darea în plată.

Radu Rizoiu: Doar o clipă. Ce înseamnă încetarea contractului? Încetarea contractului înseamnă să vedem care sunt pozițiile părților și să facem în așa fel încât contractul să nu se mai execute. Dar, ce înseamnă în cazul unui împrumut să nu mai execuți contractul? Înseamnă că eu nu-ți mai las la dispoziție banii, că asta era obligația mea de creditor, și tu nu îmi mai plătești prețul, dobândă, comisioane, pentru faptul că te folosești de acei bani. Consecința firească, însă, e perversă. Asta înseamnă că trebuie să dai înapoi toți banii sau, într-un limbaj mai pretențios, ești decăzut din beneficiul termenului. Or, consumatorul, evident, nu se așteaptă la o astfel de consecință care este mult mai gravă pentru el. Și aici fac o mică paranteză – în jurisprudența ei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat într-o anumită speță, e drept, din 2010, că atunci când judecătorul se pronunță cu privire la adaptarea contractului, e drept, acolo era în contextul clauzelor abuzive, nu trebuie neapărat să se gândească care este opțiunea cea mai bună pentru consumator, ci cea care este, din punct de vedere juridic, fezabilă. Prin urmare, da, se poate ajunge la o încetare, dar aceasta presupune restituirea capitalului împrumutat sau cât a mai rămas de restituit din capitalul împrumutat. Așadar, ca să răspund la întrebarea ta, nu cred că o dare în plată forțată reprezintă o modalitate de încetare a contractului, însă, ai mai spus o chestiune importantă, mi se pare mie, toate discuțiile se focalizează, cum se focalizează și decizia Curții Constituționale, pe contractele încheiate în perioada 2009 – 2011. Să nu uităm, totuși, că vorbim nu de un act juridic tranzitoriu, Legea 77 este o lege normală, atipică, dar normală.

Valeriu Stoica: A devenit normală prin decizia Curții Constituționale.

Radu Rizoiu: Prin urmare, ea produce efecte complet cu privire la contractele încheiate după momentul intrării ei în vigoare; cu privire la aceste contracte, singurul lucru modificat de această decizie este referirea la valoarea bunului ipotecat care se elimină cu totul din lege. În rest, decizia are grijă să spună că ea se referă numai la contractele încheiate în perioada 2009 – 2011. Prin urmare, darea forțată în plată, mi-e teamă, că a supraviețuit, dar pentru contractele încheiate după momentul intrării în vigoare a acestei legi, cel puțin din perspectiva hotărârii Curții Constituționale. Curtea Constituțională spune foarte clar, în paragraful 104, că ea se referă doar la contractele acelea, nu se pronunță cu privire la alte contracte. E posibil, dacă în viitor și cu privire la contracte noi să se pună problema constituționalității acestei legi, dar nu pe retroactivitate, ci pe protecția proprietății să spună că această dare forțată în plată este neconstituțională. Dar, această decizie nu o spune.
Valeriu Stoica: Aici intervin brusc. Revenind asupra unei idei menționate la început, dacă accept argumentația ta, ar însemna că, totuși, legea asta nu ar mai fi doar o lege procedurală, cum am spus la început, ci ar păstra urme de norme substanțiale. Or, eu cred că, de fapt, Curtea Constituțională a curățat legea de sensul ei substanțial. Dacă este așa, asta nu este valabil doar pentru contractele încheiate înainte de 2011, este valabil pentru toate contractele. Câtă vreme legea nu mai are dispoziții substanțiale, nu mai avem ce să aplicăm, sub aspect substanțial; rămân dispozițiile de procedură care se aplică și proceselor care privesc contracte vechi, și proceselor care privesc contracte noi. Diferența este că, dacă este vorba de contracte încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2011, se va aplica impreviziunea cum este ea în Codul civil nou reglementată, iar, pentru rest aplicăm ceea ce s-a conturat în practica judiciară și în doctrină. Dar, altfel, nu cred că se justifică ideea că rămâne darea în plată doar pentru contractele încheiate după 1 octombrie 2011 câtă vreme această lege nu mai are norma substanțială care să prevadă așa ceva, pentru că a fost curățată partea substanțială de Curtea Constituțională. Rămâne doar aspectul procedural.

Marieta Avram: Pentru că soluțiile sunt cele din materia impreviziunii și în materia impreviziunii, că ne raportăm la vechiul Cod civil, că ne raportăm la 1271 din noul Cod, soluțiile sunt cele două: adaptarea și încetarea contractului. Așadar, darea în plată forțată până la urmă după demonstrația făcută nu poate fi atașată niciuneia dintre aceste soluții.

Stan Tîrnoveanu: Am mai găsit întâmplător un argument tot uitându-mă în Decizia 639 care spune la paragraful 17: Este adevărat că reclamantul debitor a solicitat instanței constatarea stingerii datoriilor. În mod indirect acesta a urmărit prin intentarea acțiunii să se prevaleze de efectul principal al Legii 77, dar Legea 77 condiționează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmitere voluntară a dreptului de proprietate – asta scrie, asta citim. Este paragraful 17, deci după părerea mea, legiuitorul a făcut un lucru deosebit de inteligent ca să salveze un act normativ.

Valeriu Stoica: Legiuitorul sau Curtea Constituțională?

Stan Tîrnoveanu: Curtea Constituțională. Cred că nu întâmplator am zis legiutorul, fiindcă eu cred că și creează. Cred că și creează aici. Spune în felul următor. Ce a vrut să spună cu privire la contractele în derulare? Nu ce ați spus voi cei care ați invocat excepția neconstituționalității. Nu, se referea la cererea în executare silită. Deci în niciun caz nu se referea la contractele care pasămite erau sub imperiul vechiului Cod, deci încearcă să salveze retroactivitatea, iar pentru mine confortul pe darea în plată mi-l dă și paragraful 17 din Decizia care părea ceva din punctul de vedere al unor domni: respinge ca inadmisibilă, foarte bine că respinge ca inadmisibilă, însă paragraful 17 arată cum a înțeles instanța constituțională darea în plată.

Marieta Avram: De altfel ar fi și periculos să admitem ideea că în dreptul comun încetarea pe care ar putea să o dispună instanța ar însemna orice soluție pe care judecătorul și-o imaginează la un moment dat, inclusiv darea în plată forțată. Spuneați, domnule profesor Valeriu Stoica, la un moment dat că nu mai rămâne decât dreptul procedural din această procedură. Și totuși ar mai fi o problemă legată de dreptul substanțial și anume, efectele notificării. Totuși, rămân, și Curtea Constituțională nu s-a pronunțat cu privire la textele care stabilesc că notificarea are ca efect suspendarea tuturor plăților și a tuturor procedurilor judiciare și extrajudiciare. Efectul acesta este compatibil cu teoria impreviziunii?

Valeriu Stoica: Aici dacă interpretezi Decizia Curții pentru că nu găsesc un considerent expres în ea, până la urmă și art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) și art. 8 alin. (3) din Lege urmează să fie citite în acord cu întregul ansamblu al motivării Curții Constituționale, și chiar dacă nu spune expres, eu cred că atâta vreme cât nu se mai acceptă nici soluția dării în plată, nu se mai pune problema ca în mod discreționar debitorul prin propria lui manifestare de dorință prin notificare să întrerupă cursul executării contractului. Poate să o facă, dar cu riscurile pe care le presupune o asemenea întrerupere a executării contractului. Nu se va bucura însă de suspendarea de care vorbește Legea în cele trei texte. Nici suspendarea plății, nici suspendarea executării procedurilor care au început. Eu cred că asta rezultă din ansamblul motivării Curții Consituționale. E adevărat că nu o spune expres, rămâne să vedem dacă o va spune și expres în alte decizii în care va trebui să rezolve Curtea Constituțională, excepții care privesc expres art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) și art. 8 alin. (3) din Legea dării în plată, dar altfel eu cred că și fără o asemenea pronunțare expresă, soluția ar trebui să fie aceeași, că altfel nu se mai justifică toată concluzia Curții Constituționale.

Stan Tîrnoveanu: Domnule profesor, vrând să fiu moderator, vă pun o întrebare: care este efectul notificării? Este cel de constatare a intervenției impreviziunii?

Marieta Avram: Este invitația la negociere.

Valeriu Stoica: Asta e soluția.

Marieta Avram: Am răspuns eu în calitate de moderator.

Stan Tîrnoveanu: Da, pentru că vom avea tot felul de întrebări de genul, dar este clar. Invitația la negociere așa cum prevede 970.

Bogdan Dumitrache: Da, am zis eu că pe judecători o să pice marea provocare.

Marieta Avram: Acum ajungem la judecători.

Bogdan Dumitrache: Și sigur că e greu să te pronunți, dar eu înțeleg așa: că se va formula o notificare că textul este în vigoare de către debitor, creditorul o va contesta, nu? Și o va contesta probabil punând și problema Deciziei Curții Constituționale, nu? Și în contestația formulată de creditor împotriva notificării debitorului instanța de fond o să înceapă să caute prin considerentele Deciziei Curții, și dacă da, cu ce consecințe pe soluție?

Marieta Avram: Punctez doar. Plonjăm în planul dreptului procesual unde practic instanțele de judecată vor avea un rol foarte important dat fiind că în Decizia Curții Constituționale nu mai avem repere, așa cum avem în dreptul substanțial.

Valeriu Stoica: Înainte de a-l lăsa pe prietenul nostru să răspundă, vorbind de rolul instanței de drept comun în această materie, Curtea spune un lucru foarte clar, și anume faptul că acest rol este subsidiar în raport cu voința părților. Instanța poate să facă aplicarea impreviziunii numai dacă părțile nu au ajuns la un acord și mai spune ceva Curtea foarte important: dacă în contractul dedus judecății există o clauză de impreviziune, atunci instanța trebuie să aplice acea clauză și numai dacă ea n-ar conține suficiente privind condițiile și soluțiile impreviziunii, ar putea să recurgă la dreptul comun al impreviziunii, în cazul nostru cel stabilit sub imperiul vechiului Cod civil, dar rolul instanței este subsidiar. Dacă avem o clauză de impreviziune instanța trebuie să o aplice, dacă părțile au ajuns deja la un acord înainte de judecată, după judecată sau în cursul judecății, va trebui ca instanța să dea prioritate voinței părților.

Marieta Avram: Și ca să complicăm și mai mult rolul colegului nostru, domnului judecător, întrebarea ar fi: Când poate și când ar fi dezirabil să intervină un asemenea acord? Am în vedere faptul că după Decizia Curții Constituționale s-a reluat judecata unor dosare, iar unele instanțe de judecată deja au citat părțile și au pus în vedere să negocieze în lumina Deciziei 623 a Curții Constituționale, deci când și cum facem această negociere? Principial, oricând se poate negocia, dar în raport cu etapele procedurii?

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Cred că această negociere ar fi mai degrabă după soluționarea contestației. Eu când am citit Decizia Curții am avut o reacție de tipul: suntem în pom, adică cu siguranță vor fi multe situații de practică neunitară, lucru pe care nu ni-l doream, dar eu văd lucrurile în felul următor: imediat după ce s-a publicat Decizia Curții, majoritatea băncilor au început să depună în dosare note de probatorii prin care solicitau emiterea de diverse adrese către diverse instituții pentru a se face dovada că debitorul nu se află într-o situație dificilă. Deduc eu din asta că specialiștii dreptului, cel puțin cei care reprezintă băncile, vor ca atunci când soluționează contestația creditorului judecătorul să analizeze situația financiară a debitorului, iar în funcție de concluzia la care ajunge în urma administrării probatoriului, să pronunțe o soluție pe acea contestație. Marea problemă este ce soluție poate pronunța judecătorul? Teoretic fiind învestit cu o contestație poate s-o admită sau s-o respingă, nu? Dar Curtea îmi spune că trebuie să analizez condițiile impreviziunii și să verific dacă trebuie adaptat contractul sau dacă trebuie să înceteze. Oare pot să spun în dispozitiv dispune adaptarea contractului? Oare pot să spun dispune negocierea, reechilibrarea contractului? Oare pot să spun că dispune încetarea contractului? Eu cred că pentru a împăca puțin Decizia Curții cu principiul disponibilității procesului civil ar trebui în continuare noi să admitem sau să respingem contestațiile, iar aceste condiții ale impreviziunii să fie analizate doar în considerente. Dacă constatăm că sunt întrunite condițiile și se impune încetarea contractului, atunci contestația ar trebui respinsă, dar dacă apreciem că se impune adaptarea contractului poate că ar trebui admisă pentru că dacă soluția este adaptarea, iar nu încetarea înseamnă că nu pot să recurg la o dare în plată forțată.

Valeriu Stoica: Eu aș avea câteva precizări, întrucât experiența mea de judecător de 11 ani îmi spune că instanța de contencios constituțional nu a vrut să spună că din oficiu instanța analizează chiar tot în contestația pe care o face creditorul împotriva notificării debitorului. Ceea ce vrea să spună instanța, și asta cred că e foarte important într-adevăr este că dacă este învestit judecătorul poate să analizeze nu doar chestiunile legate de admisibilitatea contestației, ci poate să analizeze și chestiunile legate de condițiile substanțiale ale impreviziunii. Dar cum poate fi învestit? În două feluri: ori de la bun început creditorul care face contestația împotriva notificării, spune – vă rog să constatați că nu sunt îndeplinite nici condițiile procedurale, nici condițiile substanțiale ale impreviziunii, și atunci dacă se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiții are autoritate de lucru judecat hotărârea și după aceea debitorul nu mai poate să facă o acțiune care să constate invers. În situația asta debitorul vrea să fie prevăzător, trebuie să facă cerere reconvențională în procesul pornit prin notificarea creditorului și să-i ceară el constatarea condițiilor procedurale și să ceară adaptarea sau încetarea contractului. Nu cred că din oficiu judecătorul învestit cu contestația împotriva notificării dispune încetarea sau adaptarea contractului pentru că asta ar însemna că deși creditorul a făcut o contestație împotriva notificării i se face situația foarte grea în propria contestașie, mai ales că până la acel moment nu s-a stabilit că e sau nu e impreviziune. Deci eu cred că nu din oficiu judecătorul analizează. Ce vrea să spună de fapt Decizia Curții este că nu mai suntem legați de limitarea competenței judecătorului în contestarea notificării numai la examinarea condițiilor procedurale. Dacă este învestit, ori de creditor, ori de debitor poate analiza și condițiile substanțiale ale impreviziunii și o poate face la cererea creditorului constatând că nu sunt îndeplinite aceste cerințe și după aceea hotărârea are autoritate de lucru judecat într-un eventual proces pornit de către debitor sau poate chiar debitorul să facă reconvențională și dacă se constată că sunt îndeplinite condițiile și cere debitorul să se facă aplicarea adaptării sau încetării contractului, atunci judecătorul poate să o facă, dacă este învestit, altfel nu.

Marieta Avram: Da, lucrurile se pare că sunt mai complicare decât părea la prima vedere. Eu aș mai face o distincție aici, domnule profesor. Mecanismul impreviziunii este el însuşi în două etape, nu este simplu. Curtea Constituţională se referă mereu la condiţiile impreviziunii, dar să ne amintim că a injectat aceste condiţii ale impreviziunii în articolul 11 din Legea 77 şi atunci mecanismul impreviziunii presupune două etape. Prima etapă este cea la care aţi făcut referire şi anume să vedem, sunt îndeplinite sau nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, adică a existat un eveniment exterior, imprevizibil care a făcut excesiv de oneroasă obligaţia etc., ăsta ar fi primul nivel. Al doilea nivel, dacă sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, ce măsură voi lua ca judecător? Şi atunci în ceea ce priveşte prima problemă, condiţiile propriu-zise ale impreviziunii, dacă sunt sau nu îndeplinite aceste condiţii. Cumva, Curtea Constituţională spune – chiar şi în contestaţia creditorului, instanţa poate să analizeze aceste condiţii, adică verifică nu numai condiţiile de la articolul 4, ci şi condiţiile de la articolul 11 şi în practică, la cunoştinţa mea, în contestaţiile pe care le-au făcut băncile, în cele mai multe cazuri s-a invocat şi articolul 11, şi dacă s-a invocat articolul 11 atunci după părerea mea instanţa de judecată este implicit învestită şi cu examinarea condiţiilor impreviziunii. Însă mai departe rămâne problema şi aspectul dificil semnalat de domnul judecător în raport cu principiul disponibilităţii. Ce pot să fac în această etapă a contestaţiei? Verific dacă sunt îndeplinite condiţiile de la articolul 11, inclusiv condiţiile impreviziunii şi mai departe pot în cadrul contestaţiei să fac ceva?

Valeriu Stoica: Da, dacă debitorul are reconvenţională. Dacă nu are reconvenţională, m-am oprit aici.

Marieta Avram: Dacă nu are reconvenţională, atunci înseamnă că instanţa poate să dispună una din cele două soluţii simple, nu pe teoria impreviziunii, ci admite sau respinge contestaţia şi atât.

Valeriu Stoica: Dacă nu avem nicio reconvenţională, atunci numai atât poate să facă instanţa, să admită sau să respingă contestaţia.

Marieta Avram: Dacă avem cerere reconvenţională înseamnă că practic prin reconvenţională debitorul intră pe dreptul comun al teoriei impreviziunii cu cele două soluţii şi instanţa ar putea să dispună şi măsura.

Valeriu Stoica: Numai la cerere.

Stan Tîrnoveanu: Până la măsură, cred că cel mai important lucru este care este acest eveniment viitor imprevizibil care a intervenit după încheierea contractului şi a făcut ca acest contract de credit să devină debalansat, dezechilibrat. Că nu mai are de unde să plătească? Că s-a devalorizat bunul, s-a spus clar că nu. Şi atunci care ar putea să fie suprariscul ăsta apărut?

Valeriu Stoica: Să lăsăm debitorii să argumenteze.

Radu Rizoiu: Eu aici aş mai adăuga o ipoteză, nu ştiu dacă în practică va apărea, dar mie mi se pare o ipoteză destul de periculoasă pentru jurisprudenţa care s-ar putea dezvolta. Pe teoria aplicării principiului disponibilităţii, pe care ştiu că judecătorii îl iubesc, dacă presupunem – creditorul nu a făcut referire la impreviziune şi mă întreb: dacă nu a făcut-o până acum când a introdus contestaţia, mai poate el să-şi precizeze contestaţia la acest moment? Evident că dacă mai poate o să o facă. Iar debitorul consideră că nu are niciun interes să intre în discuţiile de drept substanţial de teoria impreviziunii şi nici el nu face o cerere reconvenţională. Instanţa în baza principiului disponibilităţii pe care îl menţionaţi, va trebui să se uite la ce a spus unul şi ce a spus altul şi unul a spus că nu sunt îndeplinite condiţiile din articolul 4, nu a spus nimic de articolul 11, iar celălalt spune că sunt îndeplinite. Instanţa ce o să facă? O să verifice condiţiile din articolul 4 şi surpriză, s-ar putea să observe că ele sunt îndeplinite şi atunci ce face, respinge contestaţia şi se merge în continuare pe mecanismul dării forţate în plată, deci se dă efectul unei legi cu privire la care Curtea Constituţională a spus că nu?

Marieta Avram: Respinge contestaţia şi ne oprim.

Valeriu Stoica: Numai o secundă, dacă sunt îndeplinite condiţiile formale, da, respinge contestaţia.

Marieta Avram: Bun, sunt îndeplinite, respinge contestaţia.

Valeriu Stoica: Să fie toate, cumulativ.

Marieta Avram: Da, da. Întrebarea este şi ce urmează? Suspans. Ce cale are deschisă consumatorul faţă de această împrejurare? Păi articolul 8 a rămas, dar pe articolul 8, tot aşa, trebuie să îl citim prin prisma teoriei impreviziunii, nu-i aşa? Ceea ce înseamnă că ar putea formula o acţiune în temeiul articolului 8 alineatul (1) sau alineatul (5), după caz, în funcţie de ce ipoteză. Cerând ce?

Valeriu Stoica: Să constate că şi condiţiile substanţiale sunt îndeplinite şi ca urmare a acestui fapt să dispună adaptare. Deci în această situaţie nu se mai pot discuta condiţiile procedurale pentru că acolo avem autoritate de lucru judecat, instanţa constată că sunt îndeplinite.

Marieta Avram: Dar se pot discuta condiţiile substanţiale.

Valeriu Stoica: Condiţiile substanţiale, da. Dacă ele sunt îndeplinite atunci poate să aplice una dintre cele două soluţii, adaptare sau încetare. Dacă una dintre condiţii nu e îndeplinită, respinge acţiunea.

Marieta Avram: Iar dacă s-au discutat condiţiile impreviziunii în cadrul contestaţiei, aici vreau să ne oprim puţin pentru că mie nu îmi este clar dacă discutând în cadrul contestaţiei condiţiile impreviziunii, instanţa se opreşte la această primă etapă, fără cerere, nu există cerere reconvenţională din partea debitorului, sau chiar în cadrul contestaţiei spune că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii şi dispune şi măsura.

Valeriu Stoica: La cererea prealabilă a creditorului. Câtă vreme nu a cerut creditorul, nu este învestită şi depăşeşte învestirea.

Marieta Avram: Bun, ceea ce înseamnă că am putea avea şi ipoteza practică în care instanţa în cadrul contestaţiei doar verifică existenţa condiţiilor impreviziunii pentru că el creditorul a invocat pe articolul 11 şi articolul 11 îl citim acum în raport cu decizia Curţii Constituţionale, deci instanţa este învestită, cumva trebuie să se pronunţe în funcţie de această situaţie pe care o să o constate, singura soluţie pe care poate să o dea va fi tot aceeaşi, ori admite, ori respinge contestaţia, dar se opreşte aşa încât şi în această ipoteză, o să avem o hotărâre cu autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate de la articolul 4 şi condiţiile impreviziunii, se opreşte, iar dacă părţile nu rezolvă amiabil situaţia atunci există deschisă calea pe articolul 8 alineatul (1) sau alineatul (5).

Valeriu Stoica: Soluţia este perfect logică din punct de vedere procedural, pentru că altfel ar însemna că transformăm o acţiune în constatare negativă formulată de către creditor într-o acţiune în realizarea debitorului ceea ce înseamnă deturnarea totală a cadrului procesual.

Marieta Avram: Corect. Aşadar, înseamnă că dacă acesta este mecanismul impreviziunii care presupune pe de o parte sau în prealabil, în prima etapă, să vedem dacă sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, în cea de a doua etapă, măsura, ce măsură se dispune în mod concret, înseamnă că asta reverberează cumva în planul procedurii, pentru că în cadrul contestaţiei creditorului nu pot decât să discut cel mult condiţiile impreviziunii nicidecum să dispun vreo măsură cu privire la contract, fie de adaptare, fie de încetare şi atunci mergem în cea de-a doua etapă pe articolul 8 în cadrul căreia s-ar putea dispune o asemenea măsură. Nu ştiu, este o posibilă gândire, o posibilă interpretare, pentru că vedeţi până la urmă, din punct de vedere procedural lucrurile trebuie clarificate şi în lumina deciziei Curţii Constituţionale, dar cum bine s-a punctat aici şi în lumina principiilor fundamentale ale procesului civil.

Stan Tîrnoveanu: Cred că procedural, eu sunt puţin rezervat, și dacă un creditor invocă cumva articolul 11 nu avem cum să discutăm impreviziunea pentru că consorţiul şi cadrul procesual este aşa, te-am notificat să negociem, eu contest că ai condiţie de eligibilitate, articolul 4, şi spun că nu ai nici pe fond, dar nu a fost nimeni învestit să constate existenţa condiţiilor, cel puţin primul criteriu al impreviziunii, domnule, este un eveniment care a apărut şi a făcut ca lucrurile să devină aşa şi eu îl contest, pentru că nici nu a fost afirmat.

Valeriu Stoica: Da, dar este acţiune în constatare negativă.

Stan Tîrnoveanu: Da, deci este acţiune în constatare negativă şi chiar nu ai cum să mergi mai departe.

Valeriu Stoica: Nu constat că sunt îndeplinite, problema este că constat dacă nu sunt, dacă sunt îndeplinite, atunci respingi cererea. Asta înseamnă că în considerente trebuie să te pronunţi, să spui.

Marieta Avram: Dacă te pronunţi în considerente mai departe.

Valeriu Stoica: Pot fi invocate ca putere de lucru judecat. În acel moment debitorul va invoca efectul pozitiv al puterii de lucru judecat. În schimb, dacă se respinge acţiunea şi se face o nouă acţiune de debitor atunci debitorul va invoca excepţia autorităţii de lucru judecat.

Marieta Avram: Corect.

Bogdan Dumitrache: Da, deci încercând să tragem o linie, avem o contestaţie a creditorului împotriva notificării şi în cadrul contestaţiei, creditorul aş spune că după decizia Curţii, nici nu se va mai lega de condiţiile de admisibilitate, pentru că de cele mai multe ori, în practică acele condiţii cam sunt îndeplinite, sigur, sunt şi situaţii stranii şi practic se va concentra numai pe impreviziune. Dacă instanţa soluţionând contestaţia ajunge la concluzia că debitorul nu este într-un caz de impreviziune, end of story, se admite contestaţia creditorului şi în momentul ăsta s-au închis toate canalele ca şi cum notificarea ar fi fost inadmisibilă. Dacă însă instanţa, soluţionând contestaţia formulată de creditor în care creditorul spune că nu este nici vorbă de impreviziune, ajunge la concluzia că debitorul este în impreviziune, nu vreau să ştiu cum va ajunge la această concluzie că aici deja s-a evocat de către domnul Tîrnoveanu că va fi o mare provocare să se vadă care este cazul de impreviziune dintr-un contract de credit, dar să zicem că ajunge la această concluzie, în orice caz Curtea spune, teoretic se poate, pentru că asta spune Curtea Constituţională, poate să existe un caz de impreviziune, deci nu putem avea mulţime vidă, atunci instanţa va respinge contestaţia formulată de creditor apreciând în considerente că suntem într-un caz de impreviziune. Ce se va întâmpla în această situaţie? Păi în această situaţie ce să facă un debitor? Debitorul se va duce la articolul 8 şi apare o problemă, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţional articolul 8 în această decizie, pentru că putea să spună că este neconstituţional cap-coadă. A zis că merge în măsura în care articolul 8 e legat de impreviziune. Păi care este această măsură? Articolul 8, cap-coadă se ocupă de un singur lucru, de nimic altceva în conţinutul lui normativ, darea în plată. Ce rămâne din articolul 8?

Marieta Avram: Nu mai rămâne nimic. Rămân cele două soluții ale impreviziunii.

Bogdan Dumitrache: Curtea nu l-a scos din vigoare. Curtea nu a declarat neconstituțional art. 8, e foarte important.

Marieta Avram: Da, dar el este constituțional în măsura în care se aplică teoria impreviziunii.

Bogdan Dumitrache: Păi, nu putem pune semnul echivalenței între o soluție de declarare neconstituțională a art. 8 cu o soluție de admitere a excepție în neconstituționalitate, doar în măsura interpretării acestui text, pentru că nimic din art. 8 nu permite o altă interpetare în conținutul normativ, decât scenariul stingerii obligațiilor. Absolut nimic, de la alin. (1) la alin. (5). Eu nu am găsit.

Valeriu Stoica: Păi da, asta spune Curtea: „Recitim art. 8, în sensul că’’

Bogdan Dumitrache: Îl eliminăm.

Valeriu Stoica: Nu, în sensul că se poate face acțiunea respectivă.

Bogdan Dumitrache: Care acțiune? O acțiune privind pronunțarea unei hotărâri prin care se constată stingerea obligațiilor. Aceasta este acțiunea din context.

Valeriu Stoica: Devine acțiune în constatarea impreviziunii.

Bogdan Dumitrache: Păi, nu are cum să devină, pentru că am conținutul normativ în fața ochilor.

Valeriu Stoica: Față de decizia Curții, numai așa se poate face acțiunea.

Bogdan Dumitrache: Adică, practic, constatând că decizia Curții e o decizie care scoate art. 8 din vigoare, pentru că dacă mergem pe teoria impreviziunii din Codul civil de la 1864, nici nu am nevoie de art. 8. N-am nevoie de nimic din art. 8.

Radu Rizoiu: O clipă, considerentul 120, mi se pare că spune în felul următor: Că, și aici e evocat și art. 8, că de aia m-am dus aici, că dispozițiile art. 8 sunt constituționale, numai în măsura în care instanța judecătorească, în condițiile manifestării opoziției, suntem în această ipoteză, la opoziție, da, deci nu într-o altă acțiune, poate și trebuie să facă, eu nu știu cum să-l citesc pe acest trebuie. Trebuie să îl citesc oare așa cum îmi spune CJUE la clauze abuzive și anume, chiar dacă n-a ridicat nimeni ideea de clauză abuzivă, în orice tip de procedură instanța e obligată să caute cu binoclul sau cu lupa, clauzele abuzive în contract? Ce înseamnă acest trebuie? Apropo de principiul disponibilității.

Bogdan Dumitrache: Aici e interesul creditorului să releve faptul că nu este o situație de impreviziune.

Valeriu Stoica: Trebuie, în sensul că dacă este investită, trebuie să analizeze această chestiune.

Marieta Avram: Dacă admitem că Legea 77 este golită de conținut din punctul de vedere al dreptului substanțial, înseamnă că și articolul 8 este golit de conținut, nu? Înseamnă că, din punctul de vedere al dreptului substanțial, înseamnă că avem un art. 8, dar pe care trebuie să îl citim ca fiind instrumentul prin care se poate discuta și aplica o măsură de reechilibrare a contractului, așa cum spune Curtea Constituțională.

Valeriu Stoica: Care o spune expres, indiferent că ești în contestație, indiferent că ești în acțiunea pe art. 8.

Bogdan Dumitrache: Deci, din art. 8 ce rămâne?

Valeriu Stoica: Dacă nu ai rezolvat în contestație chestiunea impreviziunii și ai discutat numai chestiunile legate de aspectele procedurale, de aspectele notificării, atunci poți să discuți în această acțiune, căci sunt condițiile substanțiale îndeplinite și se poate da soluția de adaptare sau de încetare a contractului.

Bogdan Dumitrache: Păi, nu are nicio legătură cu art. 8 chestiunea asta. Absolut niciuna, cap-coadă.

Radu Rizoiu: Păi, are legătură că așa zice Curtea Constituțională.

Valeriu Stoica: Se aplică impreviziunea.

Radu Rizoiu: Finalul aceluiași paragraf 120 spune așa, că instanța, atunci când discută despre art. 8, aplicând, în mod obligatoriu, teoria impreviziunii în cadrul: art. 7 din Lege, respectiv, art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeași Lege. Deci, în art. 8, deși tu nu vezi impreviziunea, îți spune instanța de contencios constituțional că e acolo.

Bogdan Dumitrache: Nu e vorba că nu văd impreviziunea, eu nu văd acțiunea! E o altă chestiune. Cu impreviziunea e o problemă, acțiunea n-o văd.

Valeriu Stoica: Păi, dacă vezi impreviziunea, atunci vezi și acțiunea. Am cam discutat tot ce era.

Bogdan Dumitrache: Pe Decizia 623. Mai avem o decizie: 639.

Valeriu Stoica: Ce era important pe decizie a spus domnul Tîrnoveanu. Un singur lucru mai trebuie spus: că dacă nu e notificare, nu se poate discuta în niciun fel chestiunea impreviziunii. De fapt, de asta a fost respinsă ca inadmisibilă acea excepție pentru că nu avea.

Stan Tîrnoveanu: Criteriile formării de începere a demarării procesului. El cerea finalul fără să fi demarat.

Marieta Avram: Ceea ce înseamnă că practic Curtea Constituțională a scos de sub incidența legii toate acele situații în care executarea silită era finalizată înainte de intrarea în vigoare a Legii 77.

Stan Tîrnoveanu: Ceea ce face bine e paragraful 17 care spune clar: Legea 77/2016 condiționează stingerea tuturor datoriilor de transmiterea voluntară a dreptului. Și acum am limpezit cu darea în plată.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Acest paragraf din decizia Curții, din punctul meu de vedere, scoate din lege art. 8, alin. (5), deși nu îl declară neconstituțional. Sunt convins totuși că în practică vor exista situații în continuare în care va fi aplicat, mergându-se pe raționamentul că fiind o decizie de respingere, considerentele acesteia nu se impun.

Valeriu Stoica: Ba, Curtea o spune expres în ultimul paragraf: și considerentele și soluțiile sunt obligatorii pentru instanțe și pentru toată lumea.

Bogdan Dumitrache: Deci, practic Curtea cere debitorului care nu are proprietatea unui imobil ipotecat să recurgă la o notificare care în sensul legii speciale, ce înseamnă? Vino să îți dau imobilul în plată. Care imobil? Că alin. (5), eu nu mai sunt proprietarul imobilului. La asta cred că vreți să vă referiți.

Marieta Avram: Noi așa am înțeles alin. (5) al art. 8, dar Curtea a înțeles altfel. Curtea Constituțională a spus că în temeiul art. 8, alin (5) sau sunt sub incidența art. 8, alin. (5), dacă la momentul la care am pretins aplicarea legii, am făcut notificarea și sunt încă proprietar al imobilului.

Radu Rizoiu: Adică pot avea o executare în derulare, dar care să nu fi ajuns la momentul adjudecării, adică să fi transferat proprietatea; s-a publicat comandamentul, mă rog, somația.

Bogdan Dumitrache: Adică a fost supus unei executări silite, înseamnă că el mai are încă imobilul.

Marieta Avram: Da, acesta este înțelesul pe care Curtea Constituțională l-a dat sau așa am înțeles noi.

Stan Tîrnoveanu: Cert este că art. 8 creează mari probleme dacă gândești procedural, principiul disponibilității. Ce analizezi? Cum analizezi?

Marieta Avram: Pentru că până la urmă, Bogdan, tu ai dreptate. Dacă suntem pe tărâmul impreviziunii și suntem pe tărâmul dreptului comun, în mod normal acțiunea corespunzătoare, firească era acțiunea de drept comun, iar nu acțiunea întemeiată pe art. 8. Dar dacă așa a zis Curtea Constituțională, că noi, toată legea trebuie să o citim din perspectiva teoriei impreviziunii, ajungem la asemenea concluzie.

Stan Tîrnoveanu: Concluzie. Deși nu este cerere de divorț, îi divorțăm că n-au cerut, adică dacă interpretăm art. 8 așa, deși nu ai un petitor, cineva care să investească lucrul acesta, tu trebuie să verifici lucrul acesta. Cumva trebuie echilibrat.

Valeriu Stoica: O altă învestire nu se poate.

Bogdan Dumitrache: Deci, practic în momentul acesta, după deciziile Curții există încă în Legea 77 texte care au fost redactate în Parlament. Mai există: art. 1, art. 2, art. 3 și cred că și art. 4 sunt în continuare texte redactate încă de Parlament, deocamdată, dar o să vedem pe viitor. Restul nu mai sunt redactate acolo, ca și conținut normativ.

Valeriu Stoica: Da, Curtea Constituțională a demonstrat că sunt posibile multe lecturi ale unui act normativ, așa cum și un roman poate fi citit în chei diferite, dar până la urmă, lectura Curții Constituționale este singura obligatorie. Nici măcar lectura legiuitorului nu e obligatorie.

Bogdan Dumitrache: Păi, cred că noi ne oprim aici, dar ce se va întâmpla în instanță și în practica aplicării acestei legi în continuare, într-adevăr rămâne de văzut. Să sperăm că n-o să fie o practică neunitară.

Valeriu Stoica: Totuși eu înțeleg că s-a redus numărul acțiunilor în ultimul timp. Adică nu mai este acel ritm care a fost la început.

Aurelian-Marian Murgoci-Luca: Într-adevăr se introduc mult mai puține decât în lunile mai, iunie și septembrie. Poate că lumea a așteptat un pic să vadă către ce zonă se orientează practica sau poate că nu. Poate că astea au fost toate.

Bogdan Dumitrache: Poate s-a așteptat știindu-se că sunt pe rolul Curții, sunt excepții.

Marieta Avram: S-a așteptat motivarea Curții Constituționale. Se așteaptă și soluția referitoare la Legea conversiei.

Stan Tîrnoveanu: Cred că acolo este focalizată impreviziunea.

Radu Rizoiu: Ei, și acum o Curte și-a spus cuvântul. Așteptăm cealaltă curte, Înalta Curte să se pronunțe pe HP-uri.

Marieta Avram: S-a pronunțat Înalta Curte.

Radu Rizoiu: Nu, nu. Știu de acel HP, dar sunt convins că vor exista HP-uri și RIL-uri date pe aplicarea a ceea ce a mai rămas din Legea dării în plată, în lumina deciziei Curții Constituționale, apropo de practică neunitară și să sperăm că nu vom avea practică neunitară, pentru că acum Înalta Curte are instrumentele să unifice această practică.

Marieta Avram: Considerentele Curții Constituționale fiind obligatorii, deci Înalta Curte ce ar trebui să facă? Ar trebui să ne lămurească, să interpreteze aceste considerente.

Bogdan Dumitrache: Păi, ne oprim aici! Mulțumim tuturor invitaților, moderatorului și cred că într-adevăr dezbaterea a avut un curs care justifică din plin titlul: „Rămâne cum am stabilit’’. O seară frumoasă tuturor!