Judecătorul față în față cu avocatul: cenzurarea onorariului avocațial (ediția 9). VIDEO

Extras VIDEO: 21′. VIDEO integral, pentru membri: 73′

VIDEO integral, pentru membri: 73′

Andrei SĂVESCU: Bună seara, stimați colegi! Mă bucur că sunteți astăzi alături de noi la probabil cea mai urmărită dezbatere juridică de până acum, datorită temei cel puțin sensibile, cenzurarea onorariului avocațial, temă care va fi abordată de câțiva specialiști cunoscuți, judecători și avocați. Împreună sperăm să deslușim misterele gândurilor judecătorilor care ne cenzurează nouă, avocaților, onorariile. Mă bucur să salut participarea la dezbaterea noastră și îi mulțumesc pe această cale că a acceptat invitația noastră, doamnei judecător Ana-Maria PUIU, care după cum, cei mai studioși dintre dumneavoastră cunosc, a și scris o carte în legătură cu tematica abordată, în care s-a atins chiar acest subiect, doamnei judecător Serena MILITARU care are o opinie echilibrată, sperăm, în această problemă și care uneori cenzurează, uneori nu, onorariile avocaților, domnului avocat Liviu VIOREL de la MUȘAT & ASOCIAȚII, care de altfel este un autor de procedură civilă, litigist, instanțist, nu știm încă dacă s-a confruntat cu această problemă în instanță, domnului avocat, binecunoscut de către dumneavoastră. Cu mulțumiri speciale, salut prezența în emisiune a domnului avocat conferențiar universitar doctor Traian BRICIU care de altfel nici nu necesită prezentare. Moderarea va fi asigurată, tehnic, de către domnul avocat Cosmin VASILE de la ZAMFIRESCU RACOȚI și Asociatii, mulțumesc din nou că a acceptat să fie alături de noi. Sper să fie o dezbatere interesantă și sper, de asemenea, să o terminăm, fizic vorbind, în această seară!

Cosmin VASILE: Încercăm să sărim direct la primul subiect fierbinte: art. 452 din noul Cod de Procedură Civilă prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii, cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor. Dincolo de prevederea expresă privind momentul la care trebuie depuse, rămâne o întrebare de veșnică actualitate: ce înseamnă dovada existenței și întinderii cheltuielilor? Într-un articol sub semnătura domnului Andrei SĂVESCU, aici de față, trimițând la două decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului, este evocată [restrict] o teză care este întâlnită, probabil în fiecare zi, de mai multe ori în fața instanțelor, aceea a necesității sau dimpotrivă, a inexistenței necesității ca împreună cu restul dovezilor care atestă cuantumul onorariului avocațial, să existe și dovada plății efective, într-un fel sau altul, a acestui onorariu. Care ar fi răspunsul, dacă există unul, la această dilemă? Îl rog pe domnul conferențiar, avocat Traian BRICIU, să încerce să ne lămurească.

Traian BRICIU: Mulțumesc! Problema este interesantă, fără îndoială. În primul rând, aș vrea să zic că articolul 452 din noul Cod de procedură civilă nu reprezintă o noutate în materie, chiar dacă nu se regăsea ca atare, o reglementare în vechiul Cod. Este adevărat că el vorbește de faptul că dovada existenței și întinderii onorariilor trebuie depusă cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei. În realitate și sub imperiul vechiului Cod, situația era identică, nu trebuia un text special, neapărat, pentru a ști că orice dovadă, până la urmă, a unei pretenții, a cheltuielilor de judecată, reprezintă o pretenție accesorie, este adevărat, dar o pretenție, trebuiesc depuse până la închiderea dezbaterilor, întrucât, așa cum este normal, asupra capătului de cerere al cheltuielilor de judecată se pot purta dezbateri contradictorii. Partea căreia i se opun astfel de pretenții, este evident, are voie să discute, dacă într-adevăr există o dovadă, dacă dovada este una care conduce la existența cheltuielilor de judecată și, așa cum știm, să susțină o eventuală reducere a unora dintre ele. Dar acum o să mă cantonez asupra problemei dovezii, adică ce înseamnă până la urmă, care sunt probele relevante atunci când vorbim de existența unei dovezi a cheltuielilor și întinderii lor. Părerea mea e că la ora actuală, sigur că tezele sunt diferite, există o teză clasică pe care, de altfel, o și susțin, conform căreia dovada cheltuielilor de judecată înseamnă o factură, însoțită fie de chitanță, dacă plata a fost făcută numerar, fie un ordin de plată concordant cu factura, care să dovedească plata prin virament bancar. Adică, cu alte cuvinte, teza că în momentul în care soliciți cheltuieli de judecată, trebuia să ai dovada nu numai a creanței avocatului asupra clientului, care a rezultat din factură, ci și plata efictivă a acesteia. Sigur că, în această logică, în măsura în care plata onorariului facturat nu a fost făcută până la momentul dezbaterii asupra fondului, în această teză nu se vor putea solicita cheltuieli de judecată sau, fie, dacă se vor solicita, existența numai a unor facturi va fi considerată insuficientă și prin urmare, pretenția va fi respinsă. Sigur că asta nu înseamnă imposibilitatea de a se plăti cheltuielile de judecată pentru că mă gândesc și la ipoteza în care dacă până la momentul dezbaterii asupra fondului, plata onorariului n-a fost, efectiv, făcută, nimic nu împiedică partea știe că, totuși, există o creanță, să solicite instanței să ia act că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile pe cale separată, iar în momentul în care creanța respectivă va fi satisfăcută față de avocat, adică se va plăti creanța, evident că poate să solicite plata cheltuielilor de judecată printr-o cerere separată, sigur, cu inconvenientele de rigoare, dar aceste inconveniente decurg și din faptul că până la momentul judecății plata nu fusese, realmente, făcută. Acum, sigur, aici e o paranteză de făcut, dacă se va solicita pe cale separată plata cheltuielilor de judecată, cel puțin la ora actuală, ar însemna că este o cerere supusă taxelor judiciare de timbru la valoare, însă, fac o precizare în amendamentele făcute de către Ministerul Justiției, la Ordonanța 80/2013 privind taxele de timbru, se regăsește o propunere în acest sens, și anume dacă se va introduce o cerere de chemare în judecată constând în obținerea cheltuielilor de judecată făcute într-un dosar deja finalizat, adică cum s-ar spune, pe cale separată, taxa de timbru să fie fixă. Citez din memorie, mi se pare că e 20 de lei dacă valoarea cheltuielilor e până la 5.000 de lei și 100 de lei dacă este peste 5.000 de lei. Sigur, este o simplă propunere, nu știm dacă în procedura de adoptare a legii de aprobare a Ordonanței va fi însușită sau nu, dar există o preocupare în acest sens. Că tot am ajuns la problema asta, ating foarte foarte puțin și problema onorariului de succes, nu discut încă dacă el se poate sau nu acorda, dar în ideea în care s-ar accepta că, totuși, onorariul de succes poate fi recunoscut drept cheltuială de judecată, prin ipoteză, el n-ar putea fi solictat în cadrul procesului în care s-ar obține succesul respectiv pentru că el nu poate fi plătit, deci prin ipoteză, onorariul de succes va fi plătit dupa realizarea succesului, iar în această logică, automat, socotirea va trebui făcută pe cale separată.

Andrei SĂVESCU: Eu sunt curios dacă toată lumea are aceeași părere.

Traian BRICIU: Nu, din start am anunțat că nu există, asta e opinia, să zicem, pe care mi-o însușesc și la care, deocamdată, lucrăm.

Andrei SĂVESCU: Sunt curios dacă toată lumea are această părere pentru că, de fapt, discuția este dacă înțelesul expresiei „dovada existenței și întinderii” este același cu înțelesul expresiei „dovada plății”, dacă legiuitorul ar fi vrut să fie plătite, ar fi spus „dovada plății”, nu „dovada existenței și întinderii”.

Traian BRICIU: Trebuie să iei în calcul, totuși, că vorbim de cheltuieli, deci prin ipoteză, cheltuielile trebuie să existe deja, nu vorbim de sume viitoare, deci, normal că nu vorbește de dovada plății și era complicat pentru legiuitor de a fi acum analizat pe fiecare cuvânt în parte. Ideea era că fiind o cheltuială, ea a fost deja realizată sau nu a fost deja realizată și din perspectiva asta, evident, mă gândesc că trebuie analizată problema unei dovezi. Și atunci, ca să spun mai concret, ar trebui ce? Ar trebui factura, pe factură să fie identificat numărul de contract care să fie corespunzător împuternicirii avocațiale ca să se facă legătura, să nu fii obligat să depui contractul, lucru care știm că nu este obligatoriu, dar trebuie menționat în factură și, evident, pe ordinul de plată menționat numărul facturii care face legătura cu contractul sau, în fine, pe chitanță, mai rar se folosesc chitanțe acum.

Ionuț DOBRINESCU: Dacă îmi permiteți, aș avea două opinii mai categorice, în sensul că onorariile neîncasate pot fi pretinse și trebuie admise, nu sunt singurele cheltuieli care nu sunt încasate la finalizarea procesului, se poate întâmpla ca partea să fie dată în debit pentru plata onorariului expertului, se poate întâmpla ca taxa judiciară de timbru să fie eșalonată și să nu fie achitată, efectiv, și tot este cheltuială de judecată, la fel și onorariile neîncasate, dar dovedite, și aici voi reveni, trebuie să fie admise. Am altă opinie categorică, și anume onorariile de succes nu sunt niciodată cheltuială de judecată, intrăm într-un raționament circular din care nu putem ieși, vor fi o pretenție separată numai față de partea pe care o reprezinți și niciodată față de partea adversă cazută în pretenții. Aș spune, apropo de justificare, să întrebăm judecătorii, sunt procese în care intră mai multe echipe de avocați, sunt diverse faze procesuale, dacă avocatul pledant de la termenul de concluzii prezintă onorarii din mai multe serii de avocați care au contribuit la dosar, judecătorul ar trebui să le cenzureze sau să le admită? Și dacă le admite, ce dovezi cere că fiecare a avut o contribuție? În ultimii ani, am pledat mai mult în fiscal și în contencios adminsitrativ, sunt puțini judecători care își imaginează că părțile pot fi asistate în inspecția fiscală, de exemplu, sau în procedura prealabilă, au impresia că meciurile încep cu învestirea instanței, când nu mai e mare lucru de făcut, între noi fie vorba, pentru avocatul care asistă un contencios fiscal. Iarăși, când vorbim de prestații justificate, să ne gândim un pic că tot în fiscal, și am învățat din experiența nefericită a altora, a unor colegi avocați, Fiscul nu recunoaște la client, deductibilitatea cu onorariile, dacă nu le vede justificate cu evidențe orare, de prestație, atunci când prestațiile sunt orare sau cu alte forme de jurnalizare a prestațiilor, judecătorul știe sau nu știe să dea consecință cheltuielilor pe care noi, foarte frecvent, le atașăm facturilor, sau uneori li se pare exagerat și le cenzurează. Mi s-a întâmplat, chiar recent, ca într-un litigiu de mare anvergură, intensitate și durată, să se dea puțin din onorariul avocațial și numai jumătate din cât a luat expertul judiciar numit de instanță și am rămas cu toții uimiți, dar oare din ce își închipuie judecătorul că trăiesc avocații, atunci când ei vin cu toată sinceritatea și își prezintă onorariile? Astea ar fi ideile de început.

Cosmin VASILE: Pentru a evita formarea unei complete divergențe din această chestiune, încerc să mut discuția mai departe, dar nu înainte de a pune o întrebare care s-a născut din dezbateri și poate că doamna judecător Ana-Maria PUIU răspunde și la această chestiune. Care este granița sau unde este limita, în timp, dintre serviciile avocațiale de asistență în relația contractuală dintre părți, să zicem, o negociere care se întinde timp de un an sau un control fiscal în faza sa incipientă și reprezentarea propriu-zisă în procedurile ce țin de acel litigiu. Problema s-a ridicat de multe ori în practică și cred că, principial, avem șansa să primim un răspuns în această seară.

Ana-Maria PUIU: Pentru început, aș fi avut o opinie cu privire la discuția anterioară și aș fi spus că în mod cert, la acest moment, cheltuielile de judecată, în marea majoritate a cazurilor, se acordă pornind de la documentele justificative ale plăților din dosare, dar având în vedere Hotărârea CEDO, cea din cauza „Sabău și Pârcălab”, la care ați facut amintire mai înainte, având în vedere și definiția cheltuielilor de judecată din articolul 451, în care sunt enumerate onorariile avocaților, fără a se preciza nimic în plus, având în vedere, într-adevăr, și definiția din 452, care se referă la dovada existenței și întinderii cheltuielilor și, nu în ultimul rând, având în vedere marea și mărinimoasa intenție a legiuitorului de a degreva instanțele judecătorești prin promovarea medierii, poate ar fi momentul de la care să începem o discuție prin care să observăm dacă n-ar fi cazul să ne degrevăm de viitoarele dosare de solicitare a cheltuielilor pe cale separată și dacă nu ar fi, într-adevăr, cazul să ne deschidem perspectiva și să considerăm că ar putea fi acordate cheltuielile de judecată, dacă s-ar dovedi certitudinea existenței obligației părții care câștigă procesul de plată a acelor onorarii și aici cred că aș ajunge la o distincție între onorariul cert, stabilit prin contract și onorariul de succes și cred că în cazul onorariului clasic, am vorbi doar despre un termen, despre exigibilitatea a acelui onorariu, am avea o certitudine, o existență certă a obligației de plată a onorariului, pe când la onorariul de succes am avea de-a face cu o obligație afectată chiar de o condiție, și atunci, clar nu ar fi același lucru și ar ieși din discuție onorariul de succes, în discuția noastră în care ne propunem să vedem dacă n-ar fi cazul să ne degrevăm de aceste dosare. Ar fi trei argumente pe care le sintetizez: cauza CEDO, definiția cheltuielilor de judecată din 451 și intenția legiuitorului de a mai salva instanțele de câteva dosare și cred că aici, chiar, mingea este la legiuitor și poate în viitor se rezolvă.

Ionuț DOBRINESCU: Să faceți, totuși, o precizare ca s-o audă inspecțiile fiscale, să nu cadă cineva în capcana de a crede că un onorariu neîncuviințat într-o proporție de judecător ar deveni cumva nedeductibil la client, în măsura în care el a asumat, acel onorariul este perfect justificabil din perspectiva clientului, indiferent cât a fost el dispus să plătească, dar cu siguranță, magistratul rămâne în marja lui de apreciere.

Ana-Maria PUIU: Și la cea de-a doua întrebare, cred că deja instanțele au considerat că onorariul plătit avocatului pentru procedura prealabilă, în cazul ordonanței de plată, pentru somație făcută înaintea sesizării instanței, în procedura contenciosului administrativ, cred că deja s-a avut în vedere faptul că ai nevoie de avocat și anterior sesizării instanței și au fost acordate onorarii în aceste proceduri, și cred că pentru același raționament al necesității acelei cheltuieli, în timp se va extinde practica acordării acestui gen de cheltuieli.

Cosmin VASILE: Mulțumesc! Trecem cu adevărat la următoarea întrebare sau la următoarea problemă. Cred că nu greșesc dacă afirm că în continuare, în ciuda modificării textului din Codul de procedură civilă, care stabilește obligativitatea depunerii dovezilor până la închiderea dezbaterilor, inerția practicii este una care conduce ca verificarea documentelor justificative privind cheltuielile să se facă numai ca excepție și de cele mai multe ori această chestiune să fie cenzurată de instanță, potrivit propriului raționament. În acest context, evocând două episoade extreme pe care le-am trăit în ultimele două săptămâni, anume: într-o pricină având ca obiect pretenții în valoare de 80 de milioane RON, instanța a socotit că se impune reducerea onorariului avocațial de la 100.000 RON la 4.000 RON pentru niște motive pe care nu le-a detaliat prea tare, și în același timp, o instanță a acordat într-o pricină având ca obiect pretenții de câteva milioane euro, oricum o valoare mai mică decât cea anterioară, integral cheltuilei de judecată, onorariul avocațial în valoare de 300.000 RON. Întrebarea este, sau întrebarea retorică, nu cred că are cineva un răspuns, cât de frecventă este, dar mai interesantă cred că este: de ce și când dispune instanța din oficiu, asta fiind partea cea mai interesantă, reducerea onorariului avocațial? Îi invit pe domnul avocat Ionuț DOBRINESCU, și doamna judecător Serena MILITARU, să discute pe marginea acestei chestiuni.

Serena MILITARU: Este destul de frecventă reducerea onorariului de avocat, numai știind că avem această discuție, cauzele sunt multiple. V-aș putea da câteva exemple dintre cele pe care le-am întâlnit în practică, de exemplu, judecătorul își exercită într-atât de mult rolul activ în cauză, de exemplu administrând probe din oficiu, astfel încât la finalul procesului, obosit fiind, nu mai are decât puterea de a reduce onorariul de avocat. Mai este situația cauzelor repetitive sau a acelora în care jurisprudența este foarte clară, eventual consfințită de un recurs în interesul legii și atunci, chiar dacă legea face vorbire despre natura și greutatea pricinii, are în vedere natura și greutatea pricinii, în abstract, iar nu raportată la un avocat care nu s-a mai confruntat cu o anumită speță.

Ionuț DOBRINESCU: Dacă îmi permiți, te-aș provoca cu un raționament. 453 spune „partea care pierde procesul va fi obligată”, exprimă aproape în termeni imperativi, oare judecătorul își dă seama că atunci când cenzurează onorariul, cenzurează un drept subiectiv al părții care câștigă procesul și că sancționează, indirect, refuzul părții căzute în pretenții, care nu avea dreptate, de a persista în judecată? Este o sancțiune civilă care-l sancționează pe acel pârât care în loc să achieseze la proces, la o cauză întemeiată, ține până la capăt procesul. Și chiar dacă aceste cauze sunt repetitive, cum altfel îți recuperezi taxa de mediu? Pentru că trebuie să apelezi la instanță, oricât de repetitivă ar fi.

Serena MILITARU: Oricât de repetitivă, atâta vreme cât avem de-a face, în cazul, de exemplu, taxelor de poluare, iar onorariile sunt excesiv de mari față de ușurătatea pricinii și, mai ales aici, avem de-a face cu un debitor…

Ionuț DOBRINESCU: Care face recurs sistematic și te duce și în calea de atac și care, astfel, e mai descurajat să persiste pentru că cheltuiala de judecată disciplinează, procesual, parțile.

Serena MILITARU: Da, dar asta nu înseamnă să îngreuneze partea să constituie o sancțiune.

Ionuț DOBRINESCU: Este un drept subiectiv, partea căzută în pretenții e obligată să suporte costurile procesului.

Serena MILITARU: Da, dar nu este un cost real, necesar și rezonabil al procesului, cel de care vorbiți dumneavostră, ci este doar o modalitate, câteodată mai facilă, de plată a unor debitori

Ionuț DOBRINESCU: Am să vă dau încă două motive pentru care judecătorii, frecvent, reduc aceste onorarii, și pe care nu le-ați rostit: nivelul ridicol al taxelor judiciare, pentru că justiția nu se vrea a fi un lux precum arbitrajul, și unde cine cade în capcana să creadă că avocatul n-a muncit într-o speță în care se timbrează, simbolic, alergi mai mult după chitanța de CEC, inclusiv pentru o serie întreagă de aberații, de servicii uzuale, cum ar fi copii și sentințe legalizate, alergi să plătești un leu la CEC, dar cine a făcut taxa aia de timbru s-a gândit câtă muncă este ca să arhivezi aceste taxe? Noi avem o vorbă, cel puțin în contenciosul administrativ, ”de cât dat, de atâta te judecă”, până de curând era 4 lei să ataci un act administrativ sau 8 lei și 4 lei în calea de atac, ridicol! Și uneori, judecătorul are impresia „păi dacă statul îți face favoruri și te taxează atât de puțin, tu de ce ceri bani?” sau să vă mai întreb un lucru. În mod frecvent și absolut sistematic, judecătorii când numesc experți judiciari, le fixează onorariul provizoriu umilitor, în cazuri deosebit de grele, 1.000 lei, 2.000 lei, 3.000 lei la cei mai generoși, pe spețe importante, dar acolo sunt de plătit taxe, toată această încasare este fiscalizată, sunt contribuții și la Biroul local de expertize, este TVA-ul expertului, el când a primit atât de puțin, nici nu se apucă de treabă, mai mult, este tentat să se lase mituit, poate, de o parte mai puțin scrupuloasă. Și atunci, cred că în comparație, și prestația avocatului trebuie substanțial, apreciată, ca și prestația expertului.

Serena MILITARU: Puteți observa ca ea trebuie să fie acoperită de muncă și atâta vreme cât legea îți dă posibilitatea, e o mare favoare pe care o face legea, poate, unde în Cod spune că judecătorul poate chiar și din oficiu, să facă acest lucru.

Ionuț DOBRINESCU: Nu pot să nu fiu de acord cu dumneavoastră și-am să-mi fac singur un reproș și-am să-l fac tuturor avocaților și chiar și profesiei, că nu a emis niște îndrumare, niște ghiduri de bună conduită și bune practici în avocatură, opozabile atât profesioniștilor, avocaților, dar într-o oarecare măsură, prin faptul publicității lor, și judecătorilor, ca să avem aceste jalonări cărora toți le simțim nevoia.

Serena MILITARU: Haideți să vă spun cum se va rezolva problema: prin inserarea în contracte de asistență juridică a onorariilor de succes, printr-un mecanism pe care instanțele de fond, poate vorbim mai târziu despre acest lucru, deja l-au dezvoltat.

Ana-Maria PUIU: Luăm act cu toții de lipsa acestor criterii orientative din partea baroului, dar până atunci, propun un sistem de evaluare, de analiză a cererii de rambursare a cheltuielilor de judecată și acela este pentru judecătorul de față, următorul: regula este că partea care câștigă procesul are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată, corelativ vorbind, partea care pierde procesul este obligată să ramburseze cheltuielile de judecată efectuate, așa cum vorbeam anterior, conform documentelor justificative. Și asta, fie și numai pentru faptul că nu uităm care este temeiul juridic pentru acordarea acestor cheltuieli, și anume, răspunderea civilă delictuală pentru faptul ilicit săvârșit de partea care a generat acest proces și, iată, a pierdut. Aceasta cred că ar fi regula și cred că este momentul la care să subliniez că reglementarea actuală este oarecum inferioară, din punctul meu de vedere, reglementării anterioare, în care se pornea, clar, prin articolul 274 din Codul de procedură civilă, de la această regulă: partea care cade în pretenții are obligația de a rambursa cheltuielile. Acum ce avem? Avem definiția cheltuielilor, avem dreptul judecătorului, chiar din oficiu, de a cenzura cheltuielile și ulterior, după vreo două articole, avem regula potrivit căreia se acordă cheltuielile de judecată. Deci cred că aș fi pornit, eu una, de la regulă, apoi, ca excepție, cel puțin judecătorul de față intervine în cheltuielile de judecată reprezentând onorariul și această excepție cred că ar trebui, metaforic vorbind, să fie un clopoțel în capul judecătorului, care clincăne doar la un moment la care onorariul acela vederează un nivel exorbitant și ajungem și la criteriile în funcție de care ar trebui să sune acel clopoțel, dar altfel, ar trebui să activeze regula acordării cheltuielilor de judecată.

Cosmin VASILE: Un comentariu, apropo de ce spunea doamna judecător, cred că regula acordării cheltuielilor funcționează în 99% din cazurile în care o parte cade în pretenții, dar dacă reducem cheltuielile de la 100.000 RON la 4.000 RON, mă tem că putem să ajungem în derizoriu tocmai prin impactul pe care-l are reducerea.

Ana-Maria PUIU: Spuneam de această regula a reglementării textelor, pentru că așa cum observăm, avem și o altă opinie în care e mai presus de toate dreptul judecătorului de a cenzura și eu cred că ar trebui să pornim de la o altă ordine, a obligației…

Serena MILITARU: …dreptul pârâtului de a fi obligat la cuantumul real necesar și rezonabil…

Ana-Maria PUIU: Nu, e întâi obligația părții care a săvârșit un fapt ilicit de a rambursa, cum știm, prejudiciul integral. Când intervine judecătorul? Atunci când vom vedea care sunt criteriile, acel prejudiciu învederat de partea care câștigă procesul, este exorbitant.

Ionuț DOBRINESCU: Cu alte cuvinte, să contemple și conduita procesuală a pârâtului, și nu numai pe cea a avocatului.

Ana-Maria PUIU: Acolo ajungeam, la munca avocatului, unde antamez, consider că judecătorul nu trebuie să se transforme într-o comisie de evaluare a avocatului care ar trebui, cred, să funcționeze la nivelul profesiei. Când analizez munca avocatului, nu mă uit la cum arată acțiunea încadrată în pagină, dacă este de la o firmă mai mare, poate are mai multe pagini, dacă e de la un avocat pe cont propriu poate are 2 pagini și dacă are 2 pagini mă gândesc că ar fi putut să aibă 10, nu cred că în asta trebuie să constea analiza muncii avocatului, ci întotdeauna judecătorul va uza de criteriul muncii avocatului, raportat la culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Am un caz foarte bine reprezentat în executare silită, când se vorbește despre onorariul executorului, unde am putut să pun în practică acest raționament foarte vizibil și am spus că dacă legiuitorul a acordat posibilitatea executorului să stabilească un onorariu maxim pentru o anumită speță, când poate judecătorul să reducă acel onorariu? Doar atunci când culpa procesuală a debitorului are dreptul la această intervenire a judecătorului și când s-ar putea realiza asta? Când, după primirea somației, debitorul vine și spune „gata, plătesc, nu mă mai opun”, dar dacă cum era în acea speță, se emiseseră toate actele de executare pe care un executor ar fi putut să le emită în speța de acel gen, se ajunsese inclusiv la vânzare prin licitație, care este motivul pentru care ar avea dreptul, debitorul acela, de a beneficia de reducerea onorariului de executor? Și în același mod aș aplica analiza onorariului de avocat, în cazul judecății.

Andrei SĂVESCU: Stimate domnule profesor BRICIU, o să vă rog în cadrul intervenției dumneavoastră, în calitate de profesor, să ne spuneți ce părere aveți în legătură cu enumerarea din art. 451, alin. (2), care se referă la valoarea sau complexitatea…

Traian BRICIU: … asta vriam să spun. Au fost câteva poziții interesante și voiam să îmi exprim punctul de vedere. Acum o să încep printr-o mică glumă, să știți că la societățile mari, în general, sunt foi mult mai multe, din două motive: pentru că dispun de fonduri mari și atunci au foi de consumat și pentru că pe o coloană, ei scriu pe coloane mai mici, că pe coloana asta își pun sediile secundare și toate celelalte, și siglele, dar calitativ, lucrurile nu trebuie neapărat interpretate în altă manieră. Evident, a fost o glumă!

Ionuț DOBRINESCU: Traian vrea să spună că sunt sancționate și cenzurate, mai ales, onorariile avocaților mari.

Traian BRICIU: Noi trebuie să mergem la text. O primă idee este faptul că legiuitorul a sistematizat, oarecum, diferit, secțiunea cheltuielilor de judecată, care era în vechiul Cod, nu înseamnă că s-au schimbat principii, principiul rămâne acela al suportării cheltuielilor de judecată, cuprinzând și onorariul avocațial de către partea care pierde procesul, asta rămâne regulă. Faptul că e articolul mai jos, mai sus, interpretările acestea nu pot fi reținute față de ceea ce voi spune în continuare. A doua idee, care e baza, până la urmă, logică a reducerii onorariului? De unde decurge acest drept al judecătorului de a reduce o creanță născută și la pe care, de principiu, cel care a căștigat procesul trebuie să și-o recupereze? Eu cred că logica nu poate fi decât aceea a sancționării unui abuz de drept și de aici cred că trebuie, de fapt, plecat. Deci, judecătorul, nu cred că trebuie să facă o analiză a prestațiilor avocatului, a capacităților lui, a eforturilor depuse sau pe care le-ar fi putut depune, a probelor pe care le-ar fi putut administra sau nu ar fi putut, ci cred că, în realitate, logica acestui text este aceaa că judecătorul trebuie să cenzureze singurele situații care ar fi caracterizate prin ce? Prin ipoteza în care avocatul ar utiliza onorariul avocațial nu pentru că îi era necesar, ci, exclusiv pentru a intimida partea adversă, pentru a-i crea o teamă, pentru a o speria de costurile pe care le-ar avea de suportat astfel încât să-i blocheze eventualele inițiative ulterioare, adică eu cred că asta este în realitate, asta s-a dorit, ori de câte ori noi ne plasăm pe regula abuzului de drept și onorariul este mare pentru simplul fapt că societatea respectivă de avocatură percepe onorarii de genul acela, acele onorarii sunt de crezut, sunt credibile în zona respectivă, nu cred că putem să ne atingem pentru că nu ne aflăm în fața unui abuz, deci de aia zic, cred că problema nu trebuie văzută neapărat din perspectiva pârâtului, dacă el este mai puțin sau mai mult vinovat, părerea mea e că e o problemă civilă și pârâtul, fie că era mai vinovat sau mai puțin vinovat, fiind căzut în pretenții, deja nu mai are relevanță dacă e culpa levissima sau culpa lata, asta este clar. Singurul lucru unde judecătorul poate să intervină este la fraudă, abuzul, adică el trebuie să identifice în acel onorariu, ca să poată să-l reducă, germenii unui abuz, adică un onorariu care a fost aplicat nu atât din dorința de a avea un avocat bun, ci din dorința intimidării celeilalte părți.

Ionuț DOBRINESCU: Am și de făcut un apel aici, în continuarea ideii tale, judecătorul mai trebuie să realizeze un lucru: atunci când încuviințează, ca regulă, și nu ca excepție, onorariile cerute de avocați, încurajează fiscalizarea acestora. Pe trepte mi-a fost, de nenumărate ori, dat să aud „Vrei factură? Tot nu ți-o va încuviința judecătorul, limita e atât. Vrei să te încarc și cu TVA?”. Profesia are nevoie de această demnitate și noi trebuie să ne conformăm de bunăvoie și cu o oarecare speranță de a recupera acei bani. Judecătorul, când obligă partea căzută în pretenții, face un contract, un cvasicontract, între reclamantul câștigător și pârâtul căzut, ca să dea mai departe această cheltuială. Și, judecătorul să mai țină minte un lucru: două treimi din acea factură sunt costuri, sunt TVA, sunt impozite, sunt contribuții, atunci când ele sunt fiscalizate. Poate o treime intră în buzunarul avocatului, vreau să încurajați acest lucru.

Traian BRICIU: Acum, a treia ideea, enunțasem două, a treia idee: faptul că e vorba de sancționarea unui abuz rezultă chiar din text, care, aici într-adevăr, e o noutate că acest onorariu nu trebuie să fie doar disproporționat, adică nu ne apucăm să echilibrăm într-o balanță, judecătorul spune „Cam cât ar trebui pentru asta?”, el trebuie să fie, spune textul, „vădit disproporționat”, aici apare, de fapt, ideea că legiuitorul a vrut să sancționeze un abuz, nu sancționăm „A luat 7.000, dar ar fi putut să ia 5.000”, nu! Aici vorbim de lucruri de genul „E o pensie de întreținere și vine cu un onorariu de zeci de mii de euro” în care, normal, partea cealaltă nu mai vrea nici pensie de întreținere, nu mai vrea nimic când vede așa ceva, numai de respectul acestui onorariu. Nu numai în zonele astea mi se pare că se poate, extinderea reducerii, în toate fazele, face din judecător un fel de cântar al prestațiilor avocatului, ceea ce cred că textul nu și-a propus, el vrea să zică „abuz”, ceea ce înseamnă „vădit disproporționat” și dă niște elemente, și anume: complixitatea cauzei sau valoarea, menționând însă, că și atunci, atenție, circumstanțele cauzei, pentru că dacă am situații în care un pârât sau o parte, nu neapărat pârât, vorbim greșit „pârât” pentru că ar putea să piardă reclamantul, chiar un reclamant îl șicanează pe pârât introducând acțiuni repetate care sunt respinse, circumstanțele cauzei mi se pare că spun că un onorariu mare n-ar trebui, neapărat, redus, chiar dacă este, poate, vădit disproporționat pentru că circumstanțele cauzei, până la urmă, indică cum că cel care a creat abuzul este reclamantul, sigur, nu în toate ipotezele.

Acum, a patra idee: este total greșită ideea vehiculată, dacă nu public, măcar în substratul deciziilor, de comparare a muncii judecătorului cu munca avocatului, nu trebuie să ne ascundem, mai sunt și ipoteze în care spun „păi cum, eu sunt judecător, am un salariu de N lei”, nu știu exact pentru că nu am lucrat ca judecător, nu știu exact cât are un judecător „și am 50 de dosare pe ședință, cel puțin 50 de dosare, iar avocatul are un dosar și a luat dublul salariului meu”. Sigur că lucrurile pot fi așa, dar asta, în sine, nu justifică reducerea pentru că avocatul are mult mai multe cheltuieli, cum spunea și domnul DOBRINESCU, aici intră TVA, de fapt, 24% e TVA-ul, 16% impozitul pe venit plus 5,5% sănătatea, deci jumătate s-a dus, plus cheltuielile pe care le ai cu regia de cabinet, cu angajații, cu imprimantele, și așa mai departe, care, în cele din urmă, fac să se reducă foarte mult acel onorariu pe care-l vezi acolo, direct sau indirect. Pe de altă parte, riscurile pe care și le asumă avocatul, făcând, până la urmă, o activitate de gen de întreprindere, nu sunt neglijabile pentru că ar putea să nu le aibă. Deci, situația nu este comparabilă și este bine să nu cădem în capcana unei astfel de comparații.

A cincea idee: dacă partea spune că se poate reduce din oficiu sau la cerere, întrebare importantă: dacă cel căruia i se opune o cheltuială de judecată constând în onorariu, nu are inspirația să ceară judecătorului reducerea, iar judecătorul, nici el nu, nu exercită rolul activ, acela de care spuneam, și nu-l reduce, ar mai putea să formeze problema această critică în apel? Am văzut că unele instanțe spun că da, pentru că judecătorul, chiar dacă partea nu a solicitat, din oficiu ar fi trebuit s-o facă, și atunci s-ar critica atitudinea pasivă a judecătorului. Personal, cred că în cazul acesta, nu, pentru că principiul este acela că poți să beneficiezi de rolul activ al judecătorului, dar nu poți să te plângi în căile de atac de faptul că el nu a exercitat rolul activ respectiv și în logica asta, evidențiată, e adevărat, în noul Cod în materia probelor, dar ca filosofie aplicabilă și în alte situații, cred că nu s-ar putea invoca direct în apel faptul că judecătorul din oficiu nu a redus, deși ar fi putut să o facă, dacă partea nu a invocat ea însăși reducerea cu ocazia dezbaterilor finale asupra onorariului, că de aia se depun dovezile înainte de închiderea dezbaterilor.

A șasea idee: instanțele de recurs nu pot să aprecieze cu privire la criteriile de la art. 451, alin. (2), ele rămân la aprecierea exclusivă a instanțelor de fond, însă, tot aici la această idee, dacă instanța de fond a redus onorariul, fără a indica nicio circumstanță, adică nemotivând, evident că instanța de recurs va putea, în cazul acesta, să intervină, nu apreciind ea, dar casând hotărârea pentru că nu este motivată, sub aspectul reducerii onorariului avocațial, și avem spețe la Înalta Curte, destule, în care Înalta Curte spune „Ai redus onorariul, fără îndoială, de la 80.000 la 1.000 de lei, dar nu ajunge să spui atât datorită valorii sau reluând textul, ci trebuie să arăți în concret pentru că, uneori, ai putea să ai cereri neevaluabile în bani, în care complexitatea pricinii să fie una sporită. Un ultim aspect, aici, legat de criterii, nu este corectă abordarea, din partea unor instanțe, a reducerii onorariului de avocat pentru că s-a ajuns să se respingă cererea, pe baza unei excepții, mecanism în care judecătorul gândește așa: „E adevărat că valoarea pricinii era mare, e adevărat că complexitatea era deosebită, dar nu s-a timbrat cererea de către reclamant, evident, acesta a pierdut, drept pentru care reducem onorariul avocatului pârâtului”, iertați-mă, abordarea este total greșită și chiar sancționată în unele hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci chiar în practica noastră, ce am citit, 2012, 2011, sunt hotărâri de genul ăsta, în care Înalta Curte, pe bună dreptate, spune „Nu are nicio importanță că s-a anulat cererea ca netimbrată, important este că avocatul respectiv a invocat toate excepțiile după care a făcut și apărările de fond, deci el a analizat în întregime, ansamblul era pregătit pentru a analiza și pe fond, împrejurarea că prima excepție invocată de el a fost și admisă, nu face cu nimic să i se reducă din onorariu.

Ionuț DOBRINESCU: Dar în noul Cod nu mai trece de regularizare.

Traian BRICIU: Nu neapărat, pentru că am avut situații în care a trecut de regularizare, chiar recent, a trecut de regularizare prin simplul fapt că instanța nu și-a imaginat că acea cerere este timbrabilă, însă partea adversă a invocat la primul termen, pârâtul adică, și sigur că a instanța a spus față de procedura de regularizare ”Nu am apreciat că nu se datorează taxă de timbru, ci pur și simplu nu am socotit în faza respectivă că e timbrabilă, dar acum nimic nu ne împiedică”. Dar nu era vorba de timbraj, poate fi o altă excepție, se anulează că nu e semnată cererea , dacă pârâtul și-a făcut toate apărările și reclamantul, mai ales când ne gândim acum, mai ales după noul Cod, la primul termen, dacă nu ai probe care să mărească durata, prin administrarea lor, adică martori sau expertize, la primul termen te poți judeca, deci teoretic, avocatul este pregătit la primul termen pentru o dezbatere, asta e logica.

Ana-Maria PUIU: Dacă îmi permiteți, aș solicita o lămurire și v-aș ruga să ne spuneți când ar trebui utilizat criteriul muncii avocatului, activității avocatului pentru că spuneați că n-are importanță culpa procesuală a părții care cade în pretenții, dar până la urmă, nu ne-ați oferit în teoria dumneavoastră, exemple.

Andrei SĂVESCU: Asta era chestiunea opt, dacă cele trei criterii sunt cumulative, adică proporționalitatea trebuie să fie cu fiecare dintre cele trei sau în parte.

Ana-Maria PUIU: Când ar putea reduce judecătorul onorariul, folosind criteriul muncii avocatului? Pentru că eu am susținut că judecătorul n-ar trebui să se transforme într-o comisie de analiză a avocatului, în cazul profesiei, să spună că a muncit mai mult sau mai puțin decât ar fi putut să muncească un alt avocat de la o societate sau un alt avocat.

Serena MILITARU: Este un criteriu legal pe care nu putem să-l ignorăm, adică discursul dumneavoastră a fost contra a ceea ce am spus eu, însă eu m-am referit la cazuri concrete pentru că n-am vrut să vorbesc teoretic, în care realmente, munca avocatului nu justifica în concret, în cazuri concrete, în care judecătorul face tot, sugerează părții cum să-și modifice cererea de chemare în judecată, cu cine să se judece, administrează din oficiu probele, sunt situații concrete la care nu poți să rămâi neutru pentru că munca avocatului, realmente, nu justifică, și este culpa părții că a pierdut procesul, că și-a ales un avocat nedestoinic, pot să fac acest lucru.

Traian BRICIU: Nu, aici e ipoteza că a câștigat procesul.

Serena MILITARU: ..că a câștigat procesul, că și-a ales un avocat nedestoinic, are dreptul să facă acest lucru și nu sunt convinsă până la capăt de frumusețea argumentației dumneavoastră, dar totuși, fiind față în față cu părțile, îți dai seama că lucrurile nu stau chiar așa.

Traian BRICIU: Sigur că sunt dator cu o explicație și mă raportez tot la practică pentru că noi ce discutăm aici, putem discuta teoretic, dar să nu uităm, suntem sub imperiul unui text unde se lasă o marjă de apreciere foarte mare instanțelor de fond, peste acest lucru, unde într-adevăr vom avea o evoluție a practicii și trebuie să ne raportăm la ea. În primul rând, „vădit disproporționat” se raportează, evident, la toate cele trei, și la complexitate, și la valoare de ce? Pentru că, uneori, e problemă de valoare, dar sunt pricini neevaluabile în bani, dar care prezintă o complexitate deosebită și, în fine, a treia și cea mai discutată, activitatea desfășurată de avocat. Aplicații ale Înaltei Curți de Casație au fost în situația următoare: litigiu fiscal, cinci avocați – cinci societăți de avocatură în care procesul a decurs bine pentru partea respectivă, dar un onorariu foarte mare a fost aplicat de către o societate de avocatură, ultima care, de fapt, a și asistat la dezbateri, dar care nu făcuse nici acțiunea, și atunci, sigur că judecătorul în cazul acesta a spus „Onorariul s-ar fi raportat la întreaga pricină”, dar în realitate, noi nu putem să cumulăm toate onorariile acestea pentru că ele, într-adevăr, vădeau o nerezonabilitate, unul singur ar fi fost în regulă.

Ionuț DOBRINESCU: Dar nu le putem contopi?

Traian BRICIU: Exact! Asta a și făcut, le-a contopit, reducând proporțional pe fiecare, pentru că fiecare onorariu era raportat ca și cum pricina ar fi fost în întregime și atunci s-a raportat la acest criteriu al activității desfășurate, dar nu în sensul de calitativ, pentru că aici e problema, instanțele cred că nu ar trebui să intre în jocul acesta, nici nu știu dacă e bine pentru ele să intre, ci mai curând, întinderea, această activitate desfășurată de avocat uneori poate fi raportată la pricina concretă pentru că unele pricini nu îți permit o activitate atât de laborioasă și doi, cât a activat respectivul avocat în cauză. Într-adevăr, sunt de acord cu dumneavoastră, dacă nu s-a prezentat…

Serena MILITARU: …Chiar și în proces de doi ani, a durat mult, dar pentru că partea însăși a avut termenele numărate, de modificare a cererii de chemare în judecată, de a trece mai departe. Alt criteriu, durata, poate la rândul ei să fie imputabilă. Am atras discuția pe acest aspect și parcă nu aș renunța la principiile mele.

Traian BRICIU: Evident că lucrurile se pot pune așa, dar ce am observat, și instanțele în general s-au oferit, mai ales la nivelul cel mai înalt, mă refer la Înalta Curte, s-au ferit să intre în această zonă a aprecierii calitative, ci mai de curând, s-au dus lucrurile în zona acelor obligații destul de determinate, conturate avocatului: prezența la termene, durata în sine a procedurii, depunerea de înscrisuri și așa mai departe și nu au făcut o evaluare. Sigur că, repet, sunt perfect de acord cu dumneavoastră că în măsura în care avocatul nu se prezintă, deci e un absenteism total și totuși câștigă partea, procesul, pentru că sigur avea dreptate sau în baza rolului activ al judecătorului, textul poate fi aplicat.

Cosmin VASILE: Cred că lucrurile alunecă spre o provocare a moderatorului să exerseze cenzurarea timpului. Ca să închidem acest subiect al criteriilor avute în vedere, eu aș propune domnului avocat Liviu VIOREL, rămânând pentru ultimele câteva minute la această chestiune, să spună câteva cuvinte despre aceste criterii prevăzute de art. 451, alin. (2), și poate, dacă tot se vorbește despre activitatea avocațială, să vedem și dacă nu se impune o distincție între ce înseamnă culpa procesuală a părții prin avocat, de a face, de a invoca cereri sau apărări care se dovedesc a fi neîntemeiate și care au un impact asupra duratei de soluționare a pricinii, și nu numai, și ceea ce înseamnă cantitativ și calitativ această activitate avocațială sau dacă dăm de-o parte partea palpabilă, venit la termen și volum de ore de muncă ce poate fi estimat, partea vizibilă, ce a vrut să spună legiuitorul?

Traian BRICIU: Am o singură problemă înainte să dai cuvântul, ca să nu mai intervin pe urmă, o singură era o noua problemă, cea legată de ideea că ar trebui ca la nivelul barourilor, în niciun caz nu mi se pare că la nivelul barourilor ar putea fi acest lucru, ci numai la nivelul Uniunii pentru că suntem, până la urmă, profesie unitară, națională, să creeze niște criterii. E dificil, noi am avut și știm cu toții, astfel de criterii și Consiliul Concurenței ne-a somat să renunțăm la ele pentru că reprezentau o îngrădire a concurenței. La ora actuală, nu prea avem cum să facem astfel de plafoane, chiar orientative pentru că și alea erau, până la urmă, orientative.

Ana-Maria PUIU: Atunci cred că trebuie din nou subliniat că intervenția judecătorului trebuie să opereze cu titlu de excepție atunci când e vorba de abuz de drept pentru că altfel, intervine judecătorul în concurența dintre avocați și e până la urmă, implicit, indirect, partea, încurajată să apeleze la un avocat care pretinde onorarii mai mici, în detrimentul altor avocați.

Traian BRICIU: De aia am subliniat, esența nu cred că este evaluarea activității, ci mai de curând, înlăturarea unui eventual abuz de drept, care rezultă din acea vădită disproporție.

Cosmin VASILE: Domnule avocat, vă rog!

Liviu VIOREL: ….nu este un pic mai obiectivă nici de-o parte, nici de cealaltă. În primul rând, avem două texte: 451, alin. (2) și 453, alin. (1), acordarea cheltuielilor, partea care pierde va fi obligată la plata cheltuielilor, în schimb, când vine vorba de cenzurare, se prevede expres că instanța poate, așadar, obligatoriu, acorda cheltuielile, însă când vine vorba de reducere, am acest „poate” care aduce un pic în discuție, e clar că nu-i obligatoriu, și atunci sunt de acord cu dumneavoastră că e vorba de o excepție, asta e foarte clar din acest punct de vedere. Cu ce nu sunt de acord este faptul că nu cred că discutăm, totuși, despre un abuz de drept, cred că, și docttina până acum a fost destul de constantă în a pendula între răspundere și culpă șu nu cred că trebuie să mergem atât de departe, la abuzul de drept și am să dau și un contraexemplu pentru că discutăm despre calitatea avocatului. Un criteriu care mie mi se pare important este ponderea argumentelor pe care avocatul le aduce în proces și pe care instanța le reține. Iată, deci, instanța practic evaluează avocatul, dar de o manieră subtilă, corectă, decentă. În privința celorlalte criterii, sigur, la valoare, dacă discutăm de litigii patrimoniale putem vorbi de valoare, dacă nu discutăm de litigii patrimoniale mie mi se pare că acest „valoarea” din text ar trebui utilizat în continuare, putem vorbi de o valoare sentimentală, să mutăm un pic în zona mizei. Aici, ne putem referi la o încredințare a unui minor, sigur că pentru cel care face o asemenea cerere, este esențială admiterea acțiunii și nu poate fi comparată cu bani. Apoi, sigur că la noi merge mai puțin ideea de ore lucrate, sigur că firmele mari de avocatură depun …, instanța acordă mai puțin, însă cred că acesta este un criteriu corect și el trebuie raportat, bineînțeles, la expertiza avocatului, la experiență, la reputație, iar când mă refer la expertiză, și aici doctrina americană a abordat corect situația, un avocat care abia a intrat în barou nu înseamnă că este mai puțin pregătit decât alții, altfel spus, aceste criteriu ar trebui să funcționeze în sus, și nu în jos. Apoi, tot în doctrina americană am identificat încă o chestiune, chestiunile administrative, sunt foarte multe probleme pe care trebuie să le rezolve avocatul, … care spuneați, o taxă de timbru, în cazul acestora se prevede foarte clar ideea că ar trebui ca ele să fie cenzurate la o rată orară diferită pentru că evident, nu sunt activități directe de avocatură, ci conexe. Aș mai aduce încă o chestiune în discuție, în jurisprudența CEDO am identificat o speță în care clientul a fost propriul lui avocat sau avocatul a fost propriul lui client, situație în care instanța a considerat că nu este necesar a se plăti aceste cheltuieli efectuate tocmai pentru că el le-a efectuat, așa încât, cred că ar trebui avute în vedere atât criterii cantitative, cât și calitative. Repet, încă o dată, ponderea argumentelor avocatului mi se pare decisivă, astfel cum le va reține instanța.

Cosmin VASILE: Domnule SĂVESCU, beneficiem de o extindere a timpului de emisie cu câteva minute ca să putem să mai aruncăm câteva subiecte?

Andrei SAVĂESCU: 10 minute pentru ultimele subiecte.

Cosmin VASILE: Ultimele 10 minute, arunc cele două subiecte și rog speakerii să le abordeze așa cum doresc. Înalta Curte reține într-o decizie că onorariul de succes nu trebuie considerat în sarcina părții care a pierdut procesul deoarece o asemenea cheltuială, nefacută până la data judecății, nu este imputabilă părții căzute în pretenții, constituind o recompensă suplimentară a muncii, efectiv, prestate cu vădit caracter voluntar și voluptoriu al părții promitente. Oare, cazurile în care în acțiuni, să zicem cel mai des întâlnite, în recuperarea unor sume de bani, onorariul fix reprezintă o parte infimă care nu acoperă sub nicio formă efortul avocatului, fiind dublate de un onorariu de succes substanțial, nu au nimic în comun cu voluptoriul și acel „voluntar”, ci dimpotrivă, sunt singura formulă economică care poate fi agreată între avocat și client. Dincolo de această problemă, care ar fi obstacolele pentru solicitarea onorariului de succes pe cale separată? Pentru că, evident, s-a evocat deja, nu poți să ceri ceea ce nu reprezintă o obligație care există și care să fie exigibilă la momentul judecății. Și, cea de-a doua temă pe care o arunc pentru că nu știu dacă voi mai avea șansa să reprimesc cuvântul ca moderator al dezbaterii, este aceea a cheltuielilor de judecată pe cale separată, mie interesant mi se pare, diferența vădită de atenție pe care instanțele o acordă în judecata pe cale separată a cheltuielilor, cuantumului și dovezilor doveditoare, în comparație cu situația obișnuită, cea în care părțile aruncă undeva la sfârșitul dezbaterilor înfierbântate și acele dovezi care, de cele mai multe ori, trec neobservate și necenzurate, ca atare. Și cu rugămintea ca cele două teme să fie abordate în aceste 11 minute pe care le avem la dispoziție.

Traian BRICIU: Cine ia cuvântul?

Cosmin VASILE: În ceea ce privește onorariul de succes, doamna judecător!

Serena MILITARU: Într-adevăr, Înalta Curte a spus că onorariul de succes reprezintă o cheltuială pur voluptoarie și că nu ar putea să fie recuperată de la partea care a pierdut procesul. Jurisprudența nu este, neapărat, rea, te ferește de o greșeală fundamentală și de o motivare nuanțată. Pe de altă parte, întrebarea este dacă cheltuielile voluptoare nu care cumva păstrează și o componentă remuneratorie? Și avem în vedere situația unui client cu mijloace materiale modeste, care găsește un avocat care să accepte un onorariu forfetar destul de mic, fac o paranteză, trebuie neapărat să existe și un onorariu forfetar deoarece în caz contrar, ne-am afla în ipoteza pactelor de quota litis și au existat instanțe interne care au spus că pentru cel puțin o parte din onorariul de succes, adică pentru acea parte care, alături de onorariul fix stabilit, formează împreună o cheltuială reală necesară și rezonabilă, această parte din onorariul de succes poate fi acordată. Repet, necesită o analiză detaliată, în concret, a situației de fapt și jurispudența Înaltei Curți merită menținută ca principiu, de altfel, există jurisprudență CEDO în acest sens, se pare că în Marea Britanie, ca regulă, onorariul de succes se recuperează de la partea care a pierdut procesul și învestită cu o astfel de problemă, Curtea de la Strasbourg a spus că această modalitate, această manieră de recuperare urmărește un scop ligitim, și anume al accesului liber la justiție și al persoanelor cu mijloace modeste, și de asemenea, degrevarea statului, ceea ce la noi s-ar putea numi cererile de acordare a ajutorului public judiciar, practic, un gen de facilitate pentru persoanele cu mijloace modeste.

Traian BRICIU: Ați lansat două teme, una corectă, alta care e mai pe lângă textele din Statutul profesiei de avocat. Unu la mână, soluția Înaltei Curți de a nu recunoaște onorariul de succes nu este etalon, sunt alte situații în care Înalta Curte a recunoscut onorariile de succes sau nu a recunoscut onorarii de succes, dar nu pentru că sunt ca atare, ci datorită împrejurării că erau în vădită disproporție cu onorariul fix, adică Înalta Curte a spus „Dacă onorariul are două componente: 1.000 lei, cel forfetar, și 300.000 de lei, onorariul de succes, nu recunoaștem, dar nu pentru că este onorariu de succes, ci pentru că nu respectă Statutului profesiei de avocat”, care spun că onorariul de succes este pur complementar, complementaritatea lui trebuie să arate faptul contrar a ceea ce s-a spus, că onorariul fix este baza, nu onorariul de succes. Noi nu am abordat logica de peste ocean sau chiar din insulă, ma refer la Marea Britanie, a onorariilor de succes care să fie baza, noi încă am rămas pe ideea avocatului care practică, în principiu, onorariul forfetar sau onorariul orar, deci determinat, iar succesul să fie într-o marjă care în niciun caz nu trebuie să fie principală, ci, așa cum zice statutul, o completare. Altfel, putem foarte ușor să ajungem la un pact de quota litis pentru că pui ceva nesemnificativ ca onorariul fix, și, de fapt, onorariul real, așa cum a spus Înalta Curte, 1.000 de lei – onorariul fix și 300.000 de lei – onorariul de succes, ceea ce Înalta Curte a considerat că este incorect. Repet, neacordând nu pentru că era de succes, ci pentru că era nestatutar. Deci, și Înalta Curte are aceaași viziune a caracterului complementar al onorariului de succes. În niciun caz, nu cred că putem accepta ideea, poate că într-adevăr într-o filosofie juridică de peste ocean, este mijlocul de a accede la justiție pentru cei fără bază materială. Este o realitate care în Europa Continentală nu a fost acceptată, ba chiar a fost dur repudiată, și din contră, pentru curățenia justiției, corect este mai de curând ajutorul public judiciar, decât ideea de a-l lega pe avocat exclusiv de succesul lui pentru că știm foarte bine, concepția europeană, continentală, despre avocat este că el trebuie să fie independent, nu numai în raportul de puteri, el trebuie să fie independent chiar și în raporturile cu clienții, și chiar cu propriile lui tentații, adică să fie un prim magistrat al cauzei, ori când este legat exclusiv de succes, adică „fără succes, mori de foame”, nu mai poți să ai distanțarea specifică profesionistului, ai implicarea și determinarea părții, ceea ce scade, în realitate, în filosofia europeană, forța de a te prezenta în fața judecătorului, el te vede, în mare măsură, în cazul acesta, ca un justițiabil, nu mai ești un profesionist detașat care, în primul rând, vezi soluția corectă, iar apoi, eventual, pentru că până la urmă munca ta a fost remunerată, iar succesul este o chestiune marginală, poate nu cel mai important lucru în afacerea respectivă.

Serena MILITARU: Practic, dumneavoastră spuneți că, de fapt, aici e un contract lovit de nulitate pentru că în realitate reprezintă un pact de quota litis.

Traian BRICIU: Categoric că disproporția este foarte mare de maniera…

Serena MILITARU: Disproporția poate să fie mare, dar în același timp, onorariul fix să acopere o activitate a avocatului, în mod rezonabil. Adică simpla disproporție nu înseamnă pact de quota litis.

Traian BRICIU: Nu, n-am afirmat că neapărat onorariul de succes trebuie să fie mai mic decât cel fix

Serena MILITARU: El este întotdeauna mult mai mare

Traian BRICIU: N-aș spune asta,

Ionuț DOBRINESCU: exact, ce nu capeți de la instanță, rămâne pe cale separată și de când sunt eu avocat, aud asta frecvent la capătul litigiilor, oare ce înseamna „pe cale separată”, onorată instanță? Dacă ar fi să dau eu un răspuns sincer la această dilemă, este o scuză a avocatului, el nu este capabil la termenul când pune concluzii să pretindă un onorariu nici decent, nici exagerat, pur și simplu ori nu l-a încasat, ori nu l-a facturat, ori este într-o mare dilemă, ce se întâmplă în momentul în care cere pe cale separată, onorată instanță? Instanța nu consemnează aceste cuvinte nicăieri, nu se știe dacă chiar a cerut pe cale separată, dacă s-a luat act de acest lucru, în caietul grefierului, dacă nu în încheierea de ședință și calea aceasta, separată, nu se întâmplă, este un proces în pretenții care nu poate fi scutit de timbraj, apropo, cu aceeași ocazie se pierde și taxa de timbru, dacă ai rostit pe cale separată, judecătorul care altminteri, ar fi obligat, ce este documentat în dosar, măcar taxa de timbru și onorariul expertului judiciar să le dea pe seama părții căzută în pretenții, nici acest lucru nu se mai întâmplă. Iată că judecătorul, măcar un rol activ ar trebui să-l exercite pe acest aspect și când taxa de timbru este în continuare mică, poate că, insignifiant, rămâne lângă și onorariul de avocat.

Traian BRICIU: Noi știm că, în realitate, de pe vremea fostului Tribunal Suprem, s-a dat o decizie care a fost respectată ulterior de toți judecătorii, conform căreia judecătorul ar trebui să aibă rol activ și să întrebe părțile dacă înțeleg sau nu înțeleg să solicite cheltuieli de judecată, de unde și obișnuința aceasta că în general se întreabă părțile. Deci, există și am văzut că în general instanțele exercită acest rol de a întreba, adică de a nu rămâne o problemă neclarificată, dacă solicită acum sau solicită pe cale separată, dar problema nu e chiar atât de importantă pentru că dacă instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind cheltuielile, ori că o parte a omis să solicite și instanța a omis să îi pună în vedere, ori că nu a vrut, e mai puțin relevant pentru că oricum calea separată este deschisă ori de câte ori instanța nu a respins sau nu a admis cheltuielile de judecată.

Ana-Maria PUIU: Ar mai fi aici o nuanță care începe să se observe în practică și am aștepta un punct de vedere al avocaților, să-i solicite prin cererea de chemare în judecată, legal formulată, prin avocat, cu mandat pentru a fi și cheltuieli de judecată și la finalul procesului, avocatul fără mandat de renunțare la cheltuieli, spune „cum cheltuieli de judecată pe cale separată?”. Instanța, ce vă așteptați, domnule avocat, să facă? Nu cumva să nu ia act de renunțarea la acel capăt de cerere și atunci, să respingă acel capăt inițial ca neîntemeiat, dacă nu sunt documente justificative sau acordând doar taxa, dacă acestea sunt singurele documente?

Ionuț DOBRINESCU: Cred că nu mai e posibil, dacă a luat act de calea separată, în orice variantă, justificat, nejustificat și ai dat o soluție, practic, ai interzis regresul.

Traian BRICIU: Practica asta cere cheltuieli de judecată la început, trebuie să ții cont că de fapt, conturarea cheltuielilor e înainte de finalul

Ana-Maria PUIU: Nu spuneați dumnevoastră că onorariul se achită la început?

Traian BRICIU: O componentă, dar cheltuielile de judecată nu reprezintă doar onorariul

Cosmin VASILE: Moderatorul avocat încearcă să ridice, pe cale reconvențională, o întrebare: solicitare care se practică în petitul acțiunii introductive, obligări ale cheltuielilor de judecată reprezintă un petit sau un capăt de cerere de chemare în judecată sau mai degrabă, o cerere incidentală care nu este neapărat un capăt de cerere pentru că nici nu se timbrează dacă e făcut în cursul acelui proces, caz în care rigorile privind renunțarea la judecată n-ar trebui să se aplice, avocatul care are un mandat ad litem pentru acea cauză putând și având libertatea să precizeze și că poate să le facă pe cale separată. Nu pentru că sunt avocat, eu înclin să spun că nu e un capă de cerere și că precizarea respectivă ar trebui să fie una eficace

Ana-Maria PUIU: Înseamnă că rămâne discuția deschisă

Traian BRICIU: Da. Rămâne, și dacă mai avem timp, dezbatem, dar am o opinie, bineînțeles, care e una între cele două. Evident că dacă ai scris, e un capăt de cerere, fără îndoială, e un capăt de cerere, problema este că avocatul care are mandat, atunci când solicită cheltuieli de judecată, atunci, la sfârșit, înainte de închiderea dezbaterilor, practic, exercită mandatul ad litem pe care-l are. Întrebarea era pusă foarte bine de către doamna judecător, dacă și-a exercitat încă la început acest drept și a învestit instanța, mai poate să și retragă? Evident că-i va trebui un mandat special în cazul acesta, asta este problema.

Cosmin VASILE: Din rațiuni de timp, suntem nevoiți să închidem dezbaterile.

Andrei SĂVESCU: Mulțumim foarte mult! Am primit un mail de la cititoare juridice.ro, care ne semnalează o chestiune foarte interesantă, chiar legată de discuția noastră, că a adoptat Congresul, la inițiativa unui membru al Baroului Timiș, Congresul Avocaților din week-end a adoptat o rezoluție, cineva s-a adresat cu un apel Congresului și Congresul a adoptat o rezoluție în acest sens pentru elaborarea unui ghid de bune practici, în materia onorariului de avocat, în cadrul instituției cheltuielilor de judecată,pe care l-am și primit mail, și o să-l și publicăm mâine dimineață. Mi se pare o inițiativă excelentă.

Ionuț DOBRINESCU: Este o rezoluție aprobată?

Andrei SĂVESCU: Este o rezoluție aprobată a Congresului. Vă mulțumesc foarte mult, stimați invitați, pentru această dezbatere deosebit de interesantă, pe care vă invităm să o continuăm la un pahar de apă! Vă mulțumim și dumneavoastră, stimați colegi, pentru atenție și vă așteptăm săptămâna viitoare pentru că fără interesul dumneavoastră, dezbaterile juridice nu ar fi ceea ce sunt! Vă mulțumim! O seară frumoasă! [/restrict]

---

– Cum se dovedește onorariul avocațial?
– Cât de frecventă este cenzurarea onorariului avocațial?
– Care sunt motivele și criteriile de cenzurare a onorariului avocațial?
– Cum se recuperează onorariul de succes?
– Recuperarea onorariului avocațial pe cale separată
– Problema onorariului avocațial în faza executării silite: cuantum, criterii de apreciere, acte justificative