ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Bogdan Dumitrache: Prețurile de transfer între simulație și evaziune sau ar putea fi și invers. La drept vorbind când JURIDICE și-a propus această temă pentru 10 aprilie nu a fost verificat în detaliu calendarul, pentru a se vedea că suntem abia la o zi după Florii și am intrat în săptămâna care se termină cu sărbătoarea de Paști. Puteam să găsim o temă, poate, ceva mai liniștită, dar așa a fost să fie și astăzi avem de a face cu o temă destul de specializată, destul de importantă în consecințele ei sau pe care le implică nerespectarea unor reguli stabilite în principal de Codul fiscal, dar și de legislația secundară, legislație care adeseori ne scoate peri albi. Acest caracter cu totul aparte al temei, al ariei de dezbatere se reflectă într-o anumită măsură și în compoziția panelului, în calitatea, pregătirea și profilul invitaților  din această seară. Toți cei trei invitați sunt pentru prima dată la dezbateri și spun prima dată, în speranța că vom avea ocazia să ne mai întâlnim pe prețurile de transfer sau pe o temă conexă. O să încep cu doamna Teodora Alecu, director transfer pricing KPMG ROMÂNIA. Mulțumim pentru prezență!

Teodora Alecu: Mulțumesc pentru invitație!

Bogdan Dumitrache: Ne place chiar funcția, ca să zic așa, pentru că evocă exact problema de care ne vom ocupa, ceea ce mă gândesc că va fi un atu. Mai departe, și un avocat, singurul în această seară, domnul avocat Gheorghe Matei, senior partener Leaua & Asociații. Mulțuim pentru prezență!

Gheorghe Matei: Eu vă mulțumesc pentru ocazia pe care mi-ați acordat-o. Aș menționa că sunt la a doua dezbatere.

Bogdan Dumitrache: La a doua, îmi cer scuze.

Gheorghe Matei: Am mai discutat despre TVA.

Bogdan Dumitrache: Despre TVA, da. Atunci primiți rectificarea mea. Și se va alătura în curând, este pe drum, domnul Gabriel Sincu, Executive Director Tax Ernst & Young România. Dânsul, cum spun juriștii, va prelua procedura din stadiul în care se află. Dar așa cum ne-am obișnuit la ultimele dezbateri, nu începem dezbaterea fără un moment susținut de unul dintre parteneri. Intrăm pe fond, ca să ne exprimăm în termeni procedurali și apropo de calitatea pe care o are primul invitat prezentat, doamna Teodora Alecu, o calitate care o recomandă pentru această temă, prin excelență. O invit să facă o prezentare a temei, sigur că tema este una specializată și nu poate fi prezentată în zece minute, dar pentru a ne încălzi pe marginea subiectului.  Ce sunt și cu ce se mănâncă prețurile de transfer?

Teodora Alecu: Da, mulțumesc! Provocarea ar fi să o spunem pe înțelesul celor care ne urmăresc, chiar dacă au lucrat sau chiar dacă nu au lucrat în domeniul prețurilor de transfer. Eu am onoarea să lucrez de mulți ani în prețurile de transfer. În 2008, când a început să capete contur legislația în România prin Ordinul ministrului finanțelor publice și al ANAF, Ordin de documentare în care se povestea cam ce trebuie să cuprindă un dosar al prețurilor de transfer, atunci au început primele mari proiecte. Aș vrea să merg un pic istoric și să zic faptul că legislativ vorbind, la noi în Codul fiscal este de foarte mulți ani obligația de a respecta, cum numim noi, principiile prețurilor de transfer. În 2004 exista această obligație. Numai că noi în România am învățat pe parcurs, în acești ani, cum să o facem. Și acum suntem la un moment la care putem să spunem că ne-am mai dumirit, că trebuie să o facem și cum trebuie să o facem, chiar dacă poate nu suntem la nivelul unui mediu sofisticat precum cel din Marea Britanie, din Statele Unite ale Americii, poate chiar și din Japonia. Și pe scurt, ce sunt prețurile de transfer? Vorbim de prețuri de transfer și de impactul lor fiscal, atunci când vorbim în termeni simpliști de un grup. Și avem un grup, în momentul în care avem ori o relație de deținere a capitalurilor, ori o relație de control economic.  Cel mai mult se discută despre afilierea prin relația de capitaluri.  Și regula spune că atunci când ești deținut direct sau indirect mai mult de 25% de o societate sau de o persoană fizică, este o relație de afiliere și trebuie să mă gândesc la prețurile de transfer. Ce este controlul economic? Nu avem o definiție nici la noi, nici în ghidul OECD, însă rațional vorbind, ca o judecată profesională, am putea să spunem că atunci când, de exemplu, am o societate care 100% lucrează pentru mine, aș putea să spun că eu o controlez economic.

Bogdan Dumitrache: Deși nu am nicio participație în acea societate.

Teodora Alecu: Deși nu am nicio participație. Sunt alte situații în care o societate lucrează pentru alte 20 de societăți și alte grupuri. Și atunci devine discutabil dacă mai este control economic. Dar anumite societăți, să zic captive, care deservesc 100% un anumit grup, pot fi văzute ca o persoană afiliată în sensul prețurilor de transfer, chiar dacă nu este nicio deținere de capitaluri. Și spuneam că în Codul fiscal este de mult această obligație și ce înseamnă. În final, orice societate și până la urmă și o persoană fizică trebuie să își plătească impozitele și taxele, și noi vorbim la societăți de impozitul pe profit, pentru că el este în principal afectat de prețurile de transfer. Deci trebuie să plătească impozit pe profit dimensionat corespunzător. Dar ce contribuie în mare măsură la baza impozabilă cu impozit de profit? Veniturile și cheltuielile, adică ce vând și ce cumpăr. Deci orice vânzare și orice cheltuială pe care o am eu cu grupul îmi afectează contul meu de profit și pierderi și când fac matematic diferența îmi dă o bază impozabilă la care aplic 16% impozit pe profit, simplist vorbind. Și una este dacă eu am avut un venit de 1000, alta este dacă am avut un venit de 100. Și aici ce trebuie să fac? Trebuie să documentez faptul că eu am avut un venit de 1000 sau un venit de 100 ca și cum aș fi fost un independent. Cu alte cuvinte, dacă un independent, o persoană din afara grupului, ar fi intrat cu puterea mea de negociere și ar fi negociat contractele respective comerciale în condițiile pieței respective, tot atât ar fi obținut. Nu ar fi putut să obțină mai mult de 1000 sau mai mult de 100. Cam aceasta este filosofia prețurilor de transfer. Și noi avem un motto: ”Prețurile de transfer reprezintă o artă și nu o știință.” Și aș vrea să fie foarte clar: analizele care se fac pentru a documenta sunt laborioase. În niciun caz nu poți face o astfel de analiză într-o zi, două, trei. Trebuie să înțelegi absolut toată activitatea societății comerciale, să înțelegi chiar activitatea grupului, să vezi de unde vin achizițiile, care sunt piețele care doresc a fi penetrate. Pentru că tot ce ține de politică comercială rămâne valabil. Dacă vreau să penetrez o piață voi avea o politică comercială. Pot să dau discounturi? Pot să dau și pot să primesc discounturi ca orice comerciant.

Bogdan Dumitrache: Atunci dacă aplic discounturile și în cadrul grupului poate să nu mai bată la ochi, să zicem.

Teodora Alecu: Nu este, la baza oricărei afaceri sunt principiile economice și comerciale. Și așa cum ne uităm în magazin și vedem niște politici comerciale și de promovare, ele nu sunt interzise nici de principiile prețurilor de transfer. Ce trebuie eu, însă, să fac? Să le documentez și să documentez că ele au fost aplicabile exact tuturor, pentru că eu pot să am distribuitori din grup și din afara grupului. Dacă eu am o politică de discounturi standard care este aplicabilă tuturor în funcție de volumele pe care le au și toți distribuitorii de pe piață inclusiv cei din grup, inclusiv cei din afara grupului. Pot să achiziționeze produsele mele cât vor ei de mult, deci să aibă targetul de volum și să obțină discounturi, atunci eu am demonstrat că am respectat principiile prețurilor de transfer.  În ghidul OECD privind prețurile de transfer avem între primele fraze următoarea afirmație: „Orice agent economic este liber să încheie contractele cum dorește.” Deci prețurile de transfer strict din punct de vedere al calculului fiscal.

Bogdan Dumitrache: Nu afectează validitatea sub aspectul civil sau „comercial”?

Teodora Alecu: Nu. Și asta este foarte important pentru că un contract nu se va schimba în urma unei ajustări de prețuri de transfer sau nu este obligatoriu să se schimbe. Ce sunt obligat să fac este să respect fiscal calculul pe care autoritățile fiscale din țara mea sau din cealaltă țară vor, îl doresc, îl acceptă.

Bogdan Dumitrache: Deci o instanță civilă va putea menține contractul în raport cu o eventuală acțiune care să vizeze eficacitatea pe motiv de preț, nu știu ori prea mare ori prea mic, în schimb autoritatea fiscală competentă își va face numărul.

Teodora Alecu: Zice autoritatea fiscală: „Mie trebuia să îmi plătești impozit pe profit 50.” Și este o ajustare fiscală.

Gheorghe Matei: Aș da un exemplu aici ca să fie mai ușor de înțeles. Sunt situații, de pildă în materie de taxă pe valoare adăugată, când dacă instanța s-a pronunțat și a stabilit că un anumit contract a fost valabil încheiat, operațiunile au avut loc, prestațiile au fost efectuate, atunci singur că și dreptul de deducere al taxei trebuie respectat. În materie de prețuri de transfer este posibil, nimeni nu contestă că operațiunea a avut loc, nimeni nu discută despre faptul că aceasta a fost înțelegerea părților și ea trebuie respectată ca atare. În schimb, când discutăm de calculul impozitului pe profit, trebuie respectate regulile despre care vorbea doamna director. Asta ca să înțelegem cu un exemplu din practica instanțelor cum se pune problema.

Bogdan Dumitrache: Acum, tot ca practicieni, pentru că ați vorbit despre diligențele pe care operatorul economic și grupul trebuie să le facă pentru a documenta aceste prețuri de transfer, ce percepție aveți în privința pregătirii organelor fiscale de control și de a examina  și de a trage niște concluzii juste, realiste?

Gheorghe Matei: Eu aș începe cu constatarea că este bine aleasă tema aceasta pentru Săptămâna Patimilor, iar patimile contribuabililor care țin și de această materie încep prin două dispoziții legale: una din Codul fiscal și alta din Codul de procedură fiscală. Mă refer la art. 11 din Codul fiscal care este cel care obligă la aplicarea regulilor prețurilor de transfer și care îi permite organului de inspecție ca la stabilirea impozitului datorat să recalifice, să nu țină seama de o anumită tranzacție, chiar spune textul: „La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuții sociale obligatorii autoritățile fiscale pot să nu ia în considerație o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia sau pot reîncadra forma unei tranzacții, activități, pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției.” Tot aici este și un alineat care vorbește explicit despre regulile prețurilor de transfer. De asemenea, art. 6 din Codul de procedură fiscală este cel care reglementează exercitarea dreptului de apreciere al organelor fiscale și care le permite lor să recalifice anumite operațiuni, să aplice situația de fapt, situația fiscală reală când se termină impozitul. Și de aici apar în practică o serie întreagă de probleme, de disfuncționalități. De pildă, am acum un caz în care după aproape doi ani și jumătate de inspecție în derulare a hotărât organul fiscal că totuși ar avea nevoie de dosarul prețurilor de transfer. Asta după nenumărate întâlniri și după ce noi am tot insistat pe parcursul inspecției că poate este util să facem un dosar al prețurilor de transfer ca să lămurim tranzacțiile din interiorul grupului. Acum au ajuns și ei la concluzia că da, ar trebui făcut dosarul prețurilor de transfer și ne-am apucat de treabă. Asta prelungește nepermis durata inspecției care și așa este cu mult depășită față de termenul din lege. După aceea, o altă problemă pe care eu o văd legată de întrebarea pe care ați pus-o este: pe de o parte, nu sunt foarte mulți specialiști în România, pentru că este o reglementare relativ recentă, deși ea chiar dinainte de primul Cod fiscal, chiar de la prima lege a impozitelor pe profit lăsa deschisă calea aplicării acestor reguli, dar era o aplicare, nu știu cum să îi spun, empirică.

Bogdan Dumitrache: Dar înainte de Ordinul din 2016 mai este un act normativ de legislație secundară în materia aceasta? Eu am găsit unul din 2016, dar mă gândesc că nu este primul la nivel de ordin ANAF, de legislație de aplicare a Codurilor.

Teodora Alecu: Practic este Ordinul 222 înainte de 442. Este Ordinul 222, cu el am crescut toți contribuabili, consultanți.

Bogdan Dumitrache: Din ce an?

Teodora Alecu: 2008. Cum ziceam la început, din 2008 a venit acest Ordin. Primele controale pe prețuri de transfer au fost însă 2005, 2006, 2007, 2008. A fost un pic de discuție, li s-a dat contribuabililor un an, doi să se pregătească, dar atunci când a venit inspecția fiscală pe prețurile de transfer a mers pe cinci ani în urmă.

Gheorghe Matei: Dacă intrăm în istorie că eu sunt mult mai bătrân și mai știu și istoria aceasta, inițial când se discuta de prețuri de transfer, mă refer la perioada de dinainte de Codurile fiscale, s-a pus problema că avem în discuție prețuri de transfer și necesitatea de a aplica regulile de la prețurile de transfer doar când vorbim de tranzacții cu o firmă din străinătate și nu între două firme românești. Teoria era că între două firme românești nu este niciun fel de prejudiciu adus bugetului de stat, pentru că dacă una plătește mai puțin, va plăti cealaltă mai mult și atunci există un fel de „compensare”, ca să îi spun așa. Practica judiciară, a existat o hotărâre de la Arad, cred că este vorba de anul 2006, a fost ea definitivă, în care s-au aplicat regulile și în cazul unor firme interne. Și apoi a început să vină și legislația care a lămurit și această problemă. Dar altceva voiam să spun, ca să finalizez răspunsul la întrebarea dumneavoastră: nu este vorba că sunt specialiști puțini și pentru firme, piața privată încearcă să își facă treaba și se descurcă. Problema este că într-adevăr nu știu să existe specialiști în acest domeniu în structurile de inspecție fiscală, la ANAF. Nu cred că sunt suficient de mulți, chiar dacă probabil fac și ei cursuri, specialiști nici la direcția de Antifraudă fiscală și la fel este situația și în cazul specialiștilor care sunt detașați la parchete, pentru că tema privește și evaziunea. Și atunci, din punctul acesta de vedere lucrurile nu stau foarte bine și cred că ar trebui într-un timp relativ scurt, nu știu o durată medie că nu îmi imaginez că de mâine se rezolvă problema aceasta, dar ar trebui găsită o formulă ca să fie specializați cât mai mulți dintre inspectori, fie că sunt de la Inspecția fiscală, fie că sunt inspectori antifraudă și mai ales specialiștii care întocmesc acele rapoarte de constatare care de multe ori stau la baza trimiterii în instanță a cazului penal.

Bogdan Dumitrache: Aș vrea să salut și să salutăm prezența domnului Gabriel Sincu. Eram în punctul pe care l-ați luat din mers, ca să zic așa, mari contribuabili și nu numai sunt stresați de modul în care trebuie să se conformeze cerințelor privitoare la întocmirea dosarului prețurilor de transfer și ne puneam întrebarea dacă autoritățile care fac controlul sunt suficient de pregătite, din punct de vedere al competenței profesionale, să facă  o evaluare corectă a dosarelor și a tranzacțiilor, pentru a se evita cele două mari dezechilibre: fie să nu emită decizii de ajutare acolo unde trebuie emise, fie să emită acolo unde nu este cazul. Așa că aveți cuvântul.

Gabriel Sincu: Bună seara, îmi cer scuze pentru întârziere. Am fost ținut cu un dosar, nu de prețuri de transfer, la birou. Am reușit într-un final să ajung. Într-adevăr este o problemă sensibilă. În momentul de față știm cu toții că este o lupă mare a autorităților pusă pe toate tranzacțiile acestea cu părțile afiliate. Sigur, dacă în urmă cu zece ani atunci când vorbeam de prețuri de transfer era, așa, un fel de cuvânt venit sau o noțiune venită dintr-un OZN, de undeva din aer; acum sigur Fiscul român a început să înțeleagă problema, dar, într-adevăr, din păcate nu la un nivel de detaliu la care să putem avea o discuție coerentă și la care să avem niște argumente de idei. De cele mai multe ori problemele sunt văzute doar din punct de vedere formal, doar din perspectiva cum putem să aducem mai mulți bani la bugetul de stat și într-adevăr este încă mult de lucru până la momentul în care transfer priceingul care, așa cum spunea un coleg al meu, nu este o știință, este o artă, dacă vreți, pentru că sunt foarte multe variabile la mijloc atunci când stabilești prețurile de transfer în cadrul unei companii multinaționale. Deci este încă o cale lungă până când vom putea să avem niște dispute cu adevărat profesionale cu Fiscul pe această temă.

Bogdan Dumitrache: Percepția pe care o aveți și poate informația din practică este că mai degrabă asistăm la o tendință a autorității de a face ajustări sau din contră, faptul că nu au suficienți specialiști care să asume anumite reevaluări, în sensul favorabil bugetului preferă expectativa.

Gheorghe Matei: Tendința de a face evaluări există cel puțin de pe vremea lui Benjamin Franklin care spunea că nu poți să scapi de moarte și de fisc. Dincolo de această tentație a inspectorului, pentru că, sigur, contribuabilul vrea să demonstreze că a plătit mai mult era cazul, iar Fiscul faptul că a plătit prea puțin. Problema: mie mi se pare că sunt câteva mii, nu știu cifre exacte, dar sunt mii de echipe de inspecție. Iau în calcul miile de funcționari din domeniul inspecției și împart la doi că așa sunt echipele formulate. Chiar dacă există cu siguranță specialiști și în aparatul fiscal, în domeniul prețurilor de transfer, nu văd cum este posibilă o consultare dintre o echipă de la Baia Mare sau de la Constanța sau chiar din București cu specialiști în prețuri de transfer care există la direcția de legislație din ministerul sau în ANAF, sau la Timișoara la Direcția Regională Timiș. De asta cred că este dificil. Practic tu, contribuabil, ești în discuții, în dezbateri pe tema inspecției cu echipa care te controlează. Dacă acea echipă are suficiente cunoștințe măcar la nivel de generalitate ca să înțeleagă și să aprecieze că este posibil să îi prezinți dosarul prețurilor de transfer și să nu ia în considerație dosarul să aprecieze că are dreptul să facă ajustare, pentru că i se pare că nu este corect întocmit dosarul. Asta dacă se întâmplă așa urmează contestație, urmează instanță, urmează ani de zile de așteptare pentru contribuabil cu conturile poprite, cu bunurile sub sechestru, pentru ca într-un final să demonstrezi că ai avut dreptate sau poate nu, nu știu.

Teodora Alecu: Cred că soluția, până la urmă, este tocmai ca toți contribuabilii să se pregătească și să își întocmească dosarele de prețuri de transfer cât pot ei de bine, pentru că indiferent de experiența inspectorilor fiscali ei vor citi acel raport. Și în momentul în care documentația este complexă, este bine documentată, este bine structurată și mai vii și cu documente justificative inspectorilor și te mai oferi să le dai orice au nevoie și discuți cu ei, pentru că la prețurile de transfer este obligatoriu să discuți. Dacă este un schimb doar pe hârtie de tip: îți dau fax, îți dau mail, nu se înțelege nimic. Pentru că trebuie să exprimi business-ul și îl exprimi odată pe hârtie, dar trebuie să îl și explici. Modul în care s-a format un anume preț, cel de la financiar de cele mai multe ori nu el negociază. De cele mai multe ori sunt oamenii de vânzări, sunt oamenii din business, oamenii din IT, chiar și pentru servicii de IT sunt atât de complexe încât personalul de la financiar nici nu știe exact la ce specificații se referă. Chemi colegul de la IT care îți explică diferențe, de ce este cu 3%, de ce este 6%, de ce este cu 10%. Lor le este foarte facil să explice. Industriile grele au oameni extrem de bine pregătiți pe negocieri, pe vânzări, mai ales dacă mai apare un caz de raportare la cotații de piață, asta este ceea ce fac ei, acei oameni de vânzări, ne negocieri. Și atunci este neapărată nevoie să discuți cu autoritățile, să îți chemi colegii care au stat și au negociat contractele și să explici. Dacă dosarul tău are două trei pagini, da, probabil că lasă loc de diverse ajustări din start, dar dacă dosarul tău este bine documentat, structurat, fundamentat, devine greu și pentru echipa de inspecție fiscală să-l ignore și să vină cu o metodă pe care tu poate ai abordat-o, că tu ai documentat și ai respins niște metode, ai negat niște rațiuni economice și le-ai prezentat pe celelalte.

Bogdan Dumitrache: Practic trebuie să le arăți că în raporturile cu cineva din grup tu i-ai vândut sau ai cumpărat ceva așa cum ai face-o în mod normal la acel moment de pe piață, ceea ce este o analiză destul de vastă. Adică îmi imaginez că pot fi dosare cu zeci sau, doamne ferește, sute de pagini de dosare de transfer, în funcție de complexitate, în funcție de cât e de mare contribuabilul sau nu.

Teodora Alecu: Exact. Noi spunem că este o analiză economico-financiară, pentru că în final ne uităm la marje de profit și Fiscul se uită la marje de profit, vrea să fie o marjă de profit cât mai mare ca să aibă impozit cât mai îndestulător pentru stat. Dar ne uităm la toate fluxurile de achiziții, de logistică, de personal, de calificare a personalului, de înlocuire a personalului, de transport, condițiile acestea, ce ar face un independent și o să vă dau un exemplu: anumite companii care sunt în industria prelucrătoare de pantofi, de textile, legate de marile firme din Italia, un independent în momentul în care nu are comenzi pe vară poate i-ar conduce către șomaj tehnic. Dar am întâlnit grupuri care țin și suportă salariile pe parcursul verii, chiar dacă nu sunt comenzi. Și atunci trebuie să luăm în calcul și toate aceste lucruri. Da, un independent i-ar trimite în șomaj tehnic, dar până la urmă este o cheltuială cu salariile creată de grup sau este pentru că eu am creat-o aici dintr-un spirit civic, să zic, sau să îmi păstrez forța de muncă. În final, până la urmă, totul se leagă de afacerea pe care o am, dacă eu i-aș trimite oameni poate ei ar pleca și eu nu mai am peste trei luni oameni calificați ca să îmi continue procesarea. De asta este complicat, sunt foarte mulți factori care trebuie puși pe hârtie. Că așa vorbim, discutăm, îi analizăm, ne afectează sau nu, ne influențează sau nu, dar trebuie să îi punem pe hârtie, cât mai matematic.

Bogdan Dumitrache: Este o chestiune de cost, din punct de vedere al contribuabilului, pentru că este clar că trebuie să își angajeze o echipă, trebuie să aibă servicii de consultanță calificare, nu?

Gabriel Sincu: Bine, legea nu obligă treaba aceasta.

Bogdan Dumitrache: Teoretic nu.

Gabriel Sincu: Cum spunea Teodora, până la urmă am învățat în primii ani de facultate că profitul este o remunerare a riscului. Și atunci, în momentul în care o entitate își asumă asumă un risc, să țină acei oameni în companie, atunci trebuie să fie și remunerată. Și în momentul în care firma din România se comportă pur și simplu doar ca o entitate de producție, nu are nicio legătură cu clientul final, nu negociază prețurile, atunci este normal ca profitul alocat acestei companii să fie mai mic. Deci este un aspect de care se ține cont în momentul în care se stabilește prețul de transfer între aceste entități. Și atunci toată documentația aceasta, toată argumentația care stă în spatele acestei determinări a prețului de transfer, cu siguranță că trebuie să fie foarte bine făcută și este foarte important, într-adevăr, să fie prezentată ca atare inspectorului fiscal. Și aici este problema care intervine de cele mai multe ori, pentru că inspectorii noștri fiscali se pricep la de toate, dar noi avem în firma în care lucrez eu vreo 200 de oameni la taxe, din care fiecare are o specializare, cineva știe foarte bine TVA sau altcineva știe foarte bine impozit pe profit, prețuri de transfer. Ei bine echipele noastre de inspecție fiscală fac de toate, de la contribuții sociale până la prețuri de transfer și impozit pe profit și impozite cu reținere la sursă pentru tranzacțiile internaționale.

Gheorghe Matei: Și expertiză tehnică fac, pentru că nici măcar când sunt probleme tehnice de lămurit nu apelează la un expert, deși Codul de procedură fiscală le dă acest drept. Probabil lipsa fondurilor sau practica îndelungată în sensul acesta, chiar și la probleme tehnice inspectorul fiscal este cel care se pronunță, dă soluția fără a avea o pregătire de specialitate.

Gabriel Sincu: Nu vorbim de rea-credință, vorbim pur și simplu de niște oameni care sunt trimiși să rezolve o problemă fără a avea bagajul de cunoștințe necesar pentru a rezolva acea problemă. Și atunci timp pierdut, nervi și de o parte și de cealaltă, bani cheltuiți și în final cine câștigă? Nu știm cine câștigă.

Bogdan Dumitrache: Aveți și o reprezentare a modului în care instanțele se confruntă cu această chestiune? Pentru că dacă este o problemă de deficit  profesional neimputabil personalului  din organul de control fiscal, sigur judecătorul într-un caz de litigiu de pe această temă este obligat să se specializeze ad-hoc, dar nici lui cred că nu îi este foarte ușor.

Gheorghe Matei: Aș încerca eu, că sunt mai apropiat de instanțe. Din păcate și la instanțe este o problemă. Și la parchete că vorbim de evaziune și la instanțe, pentru că nici acolo nu găsești experți judiciari cu specializarea prețuri de transfer sau sunt foarte puțini cei care cunosc. De regulă se dispune o expertiză fie contabilă, fie fiscală, nici asta nu este clarificat: ce fel de expertiză ar trebui dispusă contabilă sau fiscală. Dar șansele de a nimeri, pentru că expertul judiciar se desemnează aleatoriu, un expert judiciar contabil sau consultant fiscal care să fie specializat în prețuri de transfer nu sunt foarte mari, din păcate.

Bogdan Dumitrache: Este posibil, practic, să nu ai expertiză în esența lucrurilor.

Gheorghe Matei: Ai o expertiză făcută de un specialist în contabilitate sau în fiscalitate, dar care s-ar putea să aibă, nu că nu are deloc cunoștințe despre prețurile de transfer, cunoștințele pe care probabil le-a avut și inspectorul care a întocmit raportul de inspecție fiscală, adică nu intră în profunzime, nu stă să analizeze toate elementele la care se referea doamna director aici. Și din cauza aceasta, eu zic că și actul de justiție poate fi afectat, pentru că sunt puțini specialiști și pe lista de experți judiciari nu știu să existe foarte mulți și sigur nu la toate instanțele care să poată face o expertiză serioasă în materie de prețuri de transfer.

Bogdan Dumitrache: Și aici, probabil că riscul este al contribuabilului care face contestația, pentru că judecătorul are în față un act, o decizie de ajustare sau dată administrativ-fiscal și o contestație din partea contribuabilului și mergând pe prezumția de legalitate, măcar formal, a actului administrativ-fiscal, un judecător care nu ajunge la esența problemei.

Gheorghe Matei: Nici nu poate judecătorul să facă o analiză atât de complicată cum este necesară în cazul unui preț de transfer. Când discutăm de prețuri de transfer nu are cum să facă el. Deci fiecare parte trebuie să își dovedească susținerile. Și atunci contribuabilul nu are altă posibilitate de a-și dovedi susținerile, decât încercând să explice judecătorului sau procurorului, în funcție de situație, că este stabilit corect prețul ca și preț de piață sau de cele mai multe ori să apeleze la o expertiză judiciară. Pentru că expertiza extrajudiciară presupunem că există, adică există un dosar al prețurilor de transfer făcut de niște specialiști, dar pe care Fiscul nu îi ia în considerare. Și atunci nu îi rămâne decât varianta să încerce o expertiză, dacă va avea șansa ca expertul judiciar desemnat de către instanță să fie unul care să cunoască bine problematica. Trebuie să accesezi anumite baze de date ca să faci un dosar de prețuri de transfer, asta înseamnă costuri. Nu au acces la toate bazele de date care pot fi consultate ca să faci un dosar, nici cei din Fisc.

Gabriel Sincu: Mai nou, au achiziționat baza de date respectivă. Sigur, trebuie să privim lucrurile și din perspectivă internațională puțin, pentru că cel puțin pentru companiile multinaționale există posibilitatea ca în ultimă instanță să apeleze la acel resort numit procedura amiabilă. Dacă și Fiscul din România vrea să-mi impoziteze acest profit și Fiscul din țara cealaltă unde este capătul tranzacției cere acest lucru, este posibil ca omul nostru, contribuabilul aflat la mijloc să vină și să spună: „Ok, voi ministerele de finanțe, autoritățile fiscale din cele două țări, hotărâți-vă și spuneți-mi care vreți să îmi luați banii că nu pot să vă plătesc și vouă și vouă. Sigur, este un lucru care este mai mult la capitolul unei lumi ideale, pentru că eu personal nu am întâlnit încă o situație de genul acesta. Probabil că o să ajungem la un moment dat și în situația aceasta. Dar până la urmă este un lucru care trebuie avut în vedere și un contribuabil care este bine pregătit și are un dosar așezat, făcut temeinic și din vreme, cu siguranță că poate să apeleze și la această soluție, în final.

Teodora Alecu: Și aici cred că intervine și dilema: merg în instanță sau merg pe procedură amiabilă. Până la urmă, în instanță mă lupt eu contra Fiscului. La procedura amiabilă mă dau în spate și spun: luptă-te tu, stat român, cu stat german, cu stat francez, cu stat austriac și vedeți voi unde trebuia să fie diferența aceea de bază impozabilă cu impozit pe profit: la mine, la tine; două treimi la tine, o treime la mine. Și vor fi din ce în ce mai multe astfel de reacții ale grupurilor, ale marilor grupuri, pentru că în final este rău și pentru ele să fie o dublă impunere. Ok, să fie un impozit corect, dar dacă toate statele trag în a crește impozitul pe profit la ele, ajunge să fie o dublă impunere care nici ea nu face bine afacerii, este practic o pierdere nejustificată pentru ei. Și durează mult, dar vor fi lansate din ce în ce mai multe astfel de cereri: luptă-te tu, stat român cu statul francez. Și dacă vorbeam mai devreme de lipsa de oameni specializați atât de mult pe cât ne-am dori noi în structurile aparatului de stat, să vedeți când o să fie zeci, sute de astfel de aplicații pentru proceduri amiabile, câți specialiști o să aibă ei nevoie, pentru că acolo te duci și discuți cu specialistul neamț.

Gheorghe Matei: Vă mărturisesc că am cerut în 2013, cred, ANAF să intre în procedură amiabilă cu Franța într-un dosar și suntem la început.

Gabriel Sincu: Ce mai trebuie spus este că tendința la nivel internațional cam aceasta este. Ați auzit cu siguranță de planul de măsuri BEPS, mă rog, recomandări ale OECD, unde practic Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică a trebuit să vină cu acest raport în care să prezinte statelor un plan de măsuri pe care să îl aibă în vedere când scriu legislațiile fiscale, astfel încât să se evite aceste situații, aceste probleme de impozitare internațională, cum să evităm să ne mai călcăm pe bombeuri un Fisc pe altul. Și atunci, unul dintre punctele atinse în acest proiect este tocmai problema prețurilor de transfer. Și aici avem idee de raport țară cu țară, nu știu exact cum este traducerea, country by country report, unde practic o companie multinațională, sigur nu orice companie multinațională, numai de la un anumit nivel al cifrei de afaceri în sus, trebuie să prezinte un fel de matrice a tranzacțiilor pe care le are în cadrul grupului cu entități din diverse state și unde practic fiecare țară să poată să vadă cum profitul companiei respective a fost alocat pe anumite țări și cum a fost impozitat în cele din urmă. Este, dacă vreți, un prim pas într-o aliniere la nivel internațional și care, sigur, poate într-un anumit moment în timp va duce la acea bază de impozitare comună de care se discută de câțiva ani, cel puțin la nivelul Uniunii Europene. Dar cred că încă mai avem mult de tras până la acel moment.

Teodora Alecu: Aș vrea și eu să dau un exemplu cu raportul țară cu țară, cum te uiți. De fapt dacă grupul x are douăzeci de companii în toată lumea și pe fiecare linie o să ai societatea din România, din Franța, din Germania; numărul de angajați: am 1000 de angajați în România, am 2000 în Franța, Insulele Cayman – zero angajați; impozit pe cifra de afaceri: 3 milioane de euro în România, 5 milioane de euro în Franța și tot așa, Cayman – 25 de milioane de euro, dar corelația pe care o faci este cea la care te duci și vezi: țara, numărul de angajați, activele pe care le are, drepturile de proprietate intelectuală pe care le are și impozitul. Pentru că toată această nouă paradigmă cu BEPS aduce o infuzie în prețurile de transfer, în ceea ce privește valoarea adăugată. Acum vorbim de valoare adăugată, valoare economică. Cine creează valoare economică în lanț? Or, dacă nu am niciun angajat, dacă nu am niciun drept de proprietate intelectuală pe numele meu ca societate, dacă nu am mijloace fixe și dacă nu am nici resurse financiare, cum aș putea să am eu profituri? Invers: dacă am angajați specialiști, dacă am capitaluri, dacă am mijloace fixe, atunci sunt îndreptățit să am un impozit pe profit în țara în care operez. Iar referitor la armonizarea țărilor, sistemelor fiscale ale statelor nu sunt atât de încrezătoare. Dacă o acțiune BEPS este cam așa de mare, nu știu cum ar arăta în Codul fiscal una singură dacă ar fi armonizată și în toate țările. Adică sunt foarte multe recomandări, foarte multe cazuri pe care în România le întâlnim mai mult sau mai puțin, dar le întâlnim în diverse țări, le întâlnim în diverse structuri ale grupurilor. Nu cred că este posibil fizic să se preia și să se armonizeze legislația fiecărei țări. La nivel de principii, da. Și o să vă dau un exemplu: Luxemburg a ieșit, în urma acestor acțiuni BEPS și a valorii pe care dorește ca firmele sale să o aducă, și a spus: „dacă o finanțare trece printr-o firmă prin Luxemburg, deci primește firma din Luxemburg și o dă mai departe, dacă nu am angajați și nu am eu resursele financiare, doar le-am primit, nu mai primesc remunerație pentru această intermediere.” Că până acum ce se întâmpla? Orice verigă intermediară în lanț trebuia să primească ceva: pentru riscul de credit, că se găsea un risc acolo. Dar Luxemburg a venit corect și a spus: „Nu ai substanță ca societate, nu îți mai cer venit din această intermediere financiară.”

Bogdan Dumitrache: Un fel de prezumție, de simulație.

Teodora Alecu: Da, la ei pe venit. Adică au spus: nu îți mai cerem venit. Că noi aici ne-am supăra, am zice: „De ce ai plătit Luxemburgului? Are angajați, are comitet director, are resurse, de unde le-a tras, are producție, ce are?” Noi ne supăram aici și spuneam: „Stai puțin, cheltuiala.”, dar ei au venit și au zis pe partea de venituri.

Gabriel Sincu: Apropo de ce spunea Teodora, cum implementarea acestor acțiuni în legislația fiscală românească, într-adevăr ar fi un exercițiu titanic să poți să faci lucrul acesta. Ceea ce este însă trist, din punctul meu de vedere, este că în momentul de față nici măcar la nivel de principiu nu se discută atunci când vorbim de legislația fiscală să ne uităm la aceste recomandări.  În momentul de față, vedeți și dumneavoastră, se au în vedere cu totul și cu totul alte idei: cum să facem un Cod economic, ce înseamnă asta rămâne să înțelegem și noi, hai să vedem cum eliminăm plafonările la contribuțiile sociale și cum dăm dividende în timpul anului ca să putem să ocolim la unii cât mai mult taxele, să îi sufocăm pe alții cât mai mult. Deci aici trebuie să ajungem, ca ideile care sunt moderne, care sunt pe ordinea zilei în fiscalitatea internațională să reprezinte un element de mare importanță și pentru noi, tocmai pentru a nu pierde căruța, pentru că lucrurile se mișcă în fiscalitatea internațională, or noi riscăm să rămânem aici, în Balcanii noștri cum birurile de acum două sute de ani.

Bogdan Dumitrache: Cu grupuri din ce în ce mai puțin prezente aici. Practic aceasta ar fi miza.

Gabriel Sincu: Absolut.

Gheorghe Matei: Știți că situația nu este mai ușoară nici pentru grupurile românești. Și ele au de înfruntat aceleași probleme când discutăm de prețuri de transfer. Adică trebuie neapărat să ajungem măcar principiile să le respectăm. Pe de altă parte, aș vrea să îi apăr și pe inspectorii fiscali, și pe procurori, și pe judecători. Gândiți-vă cât de dificil este și pentru ei să stabilească dacă într-o operațiune din aceasta în grup vor putea vorbi de simulație, de prețuri de transfer, putem vorbi de evaziune chiar, încât cred că trebuie implementate măcar un set de reguli foarte clare. Art. 6 în redactarea din actualul Cod de procedură fiscală este un pas înainte, că măcar îi obligă să țină cont de îndrumările pe care tot ei le-au dat anterior, de practica judiciară în materie. Dar trebuie făcut mult mai mult de atât, adică eu zic că ar trebui stabilit un set de principii că tot discutăm de Coduri: fiscal și de procedură fiscală, trebuie stabilit un set de reguli clare și pe care să le aplice toți. Nu cred în reglementarea care poate răspunde oricărei situații care apare în practică, dar trebuie încurajați inspectorii să respecte principiile. Să lămurim clar, să reglementăm clar principiile și să fie obligați să le respecte în fiecare caz. Nu va fi ușor, că vorbim de mii de inspectori fiecare cu propria lui percepție ș.a.m.d., dar trebuie făcuți pași în direcția aceasta.

Gabriel Sincu: Vedeți, este și o problemă de sistem, până la urmă, pentru că inspectorii noștri de multe ori vin și impun sub teama că dacă nu vin și îți cer banii, o să vină Curtea de Conturi să îmi impute mie. Or aceasta este cea mai mare nenorocire care există, din punctul meu de vedere.

Gheorghe Matei: Ar fi bine să vină Curtea de Conturi, că ei mai au și auditul intern și mai au și Direcția de integritate care vine și îi întreabă de ce nu au taxat cum trebuie.

Gabriel Sincu: Pur și simplu ei sunt undeva într-o situație fără ieșire, în care, pe de o parte, este presiunea din partea contribuabilului și a consultantului contribuabilului care tot timpul vine și spune: „Am dreptate”, pe de altă parte, ei se tem să nu greșească. Atâta vreme cât judecata lor profesională este tot timpul pusă la îndoială, atunci vom fi într-un blocaj continuu, este așa, un fel de șah etern, cum se spune, care nu va rezulta nimic bun. Și atunci, cred că cel mai important lucru care trebuie să se întâmple în Fiscul românesc, este să se facă această reformă a administrării fiscale, unde să avem foarte multă transparență, să avem acel sistem informatic care să permită atât inspectorilor, cât și contribuabililor să aibă acces la toate spețele și la o bază de date extinsă cu situațiile întâlnite în practică. Lucru care încet, încet să ducă la o abordare unitară atât din partea Fiscului, cât și din partea contribuabilului. Pentru că altfel, dacă vom sta și vom judeca fiecare speță pe fiecare contribuabil în parte, încă o dată, suntem într-un blocaj total și nu mai facem decât să ne certăm cu Fiscul.

Bogdan Dumitrache: Înțeleg că incertitudinea și lipsa de detalii și de claritate, din păcate, mai degrabă profită Fiscului sau în orice caz îl pune pe contribuabil într-o situație ingrată de a ataca actul care consfințește această reevaluare, această ajustare a prețului. Deci, practic ar fi interesul direct al contribuabilului ca lucrurile să fie clarificate, detaliate, opțiuni asupra metodei: dacă este metoda cost-profit sau prețul de piață.

Gheorghe Matei: Cred că toate părțile implicate ar fi interesate de o astfel de problemă. Pe de o parte, inspectorii ar avea garanția că nu greșesc și că nu le se poate reproșa că rezultatul inspecției este unul greșit, contribuabilul ar avea posibilitatea să-și adapteze conduita la reguli și să nu aibă probleme când îi vine inspecția, instanțele și procurorii ar avea posibilitatea să instrumenteze corect cauzele. Vin de la o conferință de fiscalitate care a fost în weekend la Cluj și unde o problemă dezbătută era aceea că instanțele încadrează diferit aceeași faptă, din perspectiva legii evaziunii: unii merg pe art. 9 lit. b), unii merg pe art. 9 lit. c). Sunt hotărâri și într-un sens și în celălalt, practica este evident neunitară și ar trebui făcut ceva: poate definite mai clar infracțiunile ca să nu mai existe posibilitatea ca pentru aceeași faptă să fii condamnat de instanța din Cluj cu o încadrare juridică și de instanța din Timișoara cu alta. Aceasta era o dezbatere destul de aprinsă acolo. Cred că toată lumea are de câștigat dacă sunt reguli clare și cunoscute de toți. Deci, este deja celebră sintagma din rapoartele de inspecție fiscală: că ai avut relații cu un contribuabil care are o conduită fiscală necorespunzătoare. Bun, dar eu contribuabil ce pot să fac să aflu că partenerul meu de afaceri are o conduită corespunzătoare sau necorespunzătoare? Că în afară de registrul firmelor inactive nu am altă posibilitate să mă informez. Și atunci ce ar trebui făcut? Dar cred că ce spunea domnul director ar fi util: să existe o bază de date clară cu soluțiile date, cu cazurile judecate, cu practica atât a Fiscului, cât și a instanțelor. Și asta ar ajuta pe toată lumea, cred și eu.

Gabriel Sincu: Și nu în ultimul rând, ne-ar ajuta pe noi. Deși foarte multă lume îmi reproșează: „Voi vă plângeți, consultanții, că voi din treaba aceasta trăiți.” Așa, la prima vedere, ar părea o afirmație logică, numai că din păcate noi nu din asta trăim sau nu din asta ne dorim să trăim. Că eu personal mă simt mult mai bine să ajut un client să vină în România, să se dezvolte în România, să își dezvolte afacerea în România, să și-o extindă, decât să îl ajut să supraviețuiască, să scape de faliment. Noi suntem primii cei care salutăm o legislație fiscală clară și ușor de interpretat și de aplicat, tocmai pentru că vom spune aceleași lucruri unui număr din ce în ce mai mare de clienți. Pe când, în situația în care legea este neclară, ambiguă și sufocă mediul de afaceri, nu facem decât să spunem alte lucruri unui număr din ce în ce mai mic de clienți. Deci, în niciun caz nu este ceva sănătos.

Teodora Alecu: Și aș mai da eu un exemplu că vorbim de prețurile de transfer și vorbim, până la urmă, foarte mult cu termenul rezonabilitate. Nu am văzut nicio societate înființată astăzi care să aibă profit mâine, adică ține de regulile economice în care este un ciclu al investiției până să ajungi să ai profit. Nu am văzut, până la urmă, nicio societate normală care să aibă o profitabilitate de 50%. Adică vorbim în niște valori rezonabile, care sunt pe piață, pe care le vehiculăm. Acele rezonabilități ar trebui să fie și ele acceptate de inspectorii fiscali și urmărite. Ok, ai 20%, faci procesare de date, ai o marjă de 20%, cred că în niciun caz nu mai vii să ajustezi, să vrei să fie 30%. Adică sunt niște rentabilități pe care niciun investitor în lumea aceasta nu s-ar aștepta să le obțină pentru activele, pentru investițiile sale.

Bogdan Dumitrache: Da, contribuabilii mici și mijlocii și ei sunt supuși acestor obligații: anumite condiții de a avea dosare de preț de transfer. Cum îi receptați? Bine, în cadrul grupurilor poate se întâmplă mai rar să fie grupuri constituite la această dimensiune. Dar mă gândesc că pentru ei este și mai greu.

Gabriel Sincu: Conform reglementărilor numai marii contribuabili au obligația să întocmească dosarul prețurilor de transfer și să îl poată pune la dispoziția Fiscului. Deci la momentul când am făcut declarația fiscală pentru anul respectiv să am și dosarul de prețuri de transfer. Contribuabilii mijlocii au această obligație numai la cererea expresă din partea autorităților fiscale. Deci este adevărat că mulți dintre ei așteaptă acel moment când inspectorii vin în control și abia atunci se trezesc: „Ups, trebuie să pregătesc dosarul acesta.”

Bogdan Dumitrache: Și au zece zile sau ce termen?

Gabriel Sincu: Nu. Sunt câteva luni din câte țin eu minte, parcă trei luni.

Teodora Alecu: La contribuabilii de talie mijlocie vorbim de 60 de zile plus încă 30. 10 zile este un termen corect, este la marii contribuabili, cei care trebuiau să îl aibă și vine Fiscul și spune: „Dă-mi-l!” și spui: „Hai mai stai un pic că nu am pus la societate, că nu am pus.” Ai zece zile.

Gabriel Sincu: Deci problema, până la urmă, iarăși, legislația pe care noi o avem poate este un pic dusă la extrem. La ce îmi folosește mie să am dosarul prețurilor de transfer între companiile românești? Într-adevăr se poate pune problema că da, o companie are pierderi, una are profit și atunci trebuie să văd în ce măsură nu se plimbă profiturile în mod artificial de la una, la cealaltă. Părerea mea este că efortul administrativ atât pentru Fisc, cât și pentru contribuabil, pentru a se conforma acestor reglementări legale este mult mai mare decât o eventuală pierdere pe care avea-o bugetul de stat dintr-o astfel de optimizare, dacă vreți, la nivelul grupurilor din România. Ba dimpotrivă, noi consultanții chiar am solicitat și avem unul dintre punctele de pe lista noastră de solicitări la Ministerul de Finanțe, este tocmai acesta al consolidării fiscale pentru grupurile din România, la nivel de România, pentru că asta ar simplifica foarte mult atât munca noastră, a consultanților, cât și a Fiscului, până la urmă. Tot ce înseamnă entități românești să poată în anumite condiții să se consolideze din punct de vedere al impozitului pe profit și să uităm de toată nebunia aceasta. Până la urmă, cum spuneam mai devreme, interesul autorității fiscale române este să aducă bază de impozitare din afara României în România și să impoziteze, nu să mutăm dintr-o parte în alta sau să ne furăm singuri căciula. Este un punct de vedere la care noi încă, sigur, așteptăm ca autoritățile române să se gândească și să îl ia în serios, pentru că ne-ar ușura viața foarte mult.

Bogdan Dumitrache: Păi chiar s-a evocat în deschiderea dezbaterii că inițial prețurile de transfer și în legislația noastră erau concepute cu element de extraneitate și că au fost jurisprudență, pionerat, care într-o speță, spuneați în 2006 sau când, ați spus că este cazul și în cadrul entităților române.

Gheorghe Matei: Tot Fiscul a pornit problema aceasta, instanța a menținut actul de control și de acolo a început să apară și reglementarea care a introdus regulile și pentru firmele românești. Sunt argumente că s-ar putea să fie plimbat profitul dintr-o firmă în alta în cadrul grupului, de la cea care este în pierdere să îi mai duci ceva din venituri. Dar cum spune domnul director, nu știu dacă se justifică efortul acesta, iar pentru astfel de cazuri sunt remedii: există Legea evaziunii fiscale, când poți să dovedești că este făcută în scop de fraudă o astfel de operațiune, nu cred că este cazul să îi condamnăm pe toți să își facă dosare de prețuri de transfer pentru că unul, doi sau nu știu câți încearcă să ascundă materia impozabilă.

Gabriel Sincu: Nu ai cum să o ascunzi tot în țară, interesul este să o scoți peste granițe.

Gheorghe Matei: Să zicem că încearcă să se sustragă de la plată, să plătească mai puțin. Acesta este singurul exemplu care îmi vine acum în minte: că ai o firmă care are pierdere și una care ar face un profit foarte bun și atunci încerci să muți din profit către firma în pierdere, ca să mai recuperezi din pierdere acolo.
Gabriel Sincu: Într-o lume normală chiar și firma aceea cu pierdere se așteaptă ca la un moment dat să facă un profit care profit oricum va acoperi acea pierdere. Deci pur și simplu îl las să își facă ordine de acum în pierderile și profiturile fiscale, nu să îi aștept câțiva ani.

Bogdan Dumitrache: Da, cred că ne putem opri aici. Ne putem opri aici în sensul că în general dezbaterile durează o oră, este Săptămâna Patimilor și într-adevăr o emisiune de acest gen a fost nimerită, pentru că este de pătimit, subiectul acesta. Chiar partea finală cu această idee, ca să nu zic propunere, avansată de dumneavoastră în sensul că prețurile de transfer  sunt bune, dar poate nu neapărat în interior sau de dragul interiorului, ci va rămâne o problemă mai degrabă predispusă raportării spațiului fiscal român la celelalte spații, acolo unde sunt grupuri multinaționale. Mulțumim pentru prezență și pentru aportul la o discuție destul de specializată, dar în același timp, zic eu, și cu elemente care să  creeze accesibilitate și să ofere chiar publicului nespecialist, contribuabilului care ne urmărește un început de imagine asupra problemei, dacă nu cumva controalele fiscale anterioare l-au obligat să aibă o imagine foarte conturată și în același timp și complicată. O seară frumoasă tuturor!