ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTUL

Bogdan Dumitrache: Bună seara, 29 mai 2017. Am început în forță, dar vă asigur că și înainte am spus același lucru. Penal tango: recunoașterea vinovăției. Penal tango, nu tango penal, evident. O dezbatere care este inspirată într-o anumită măsură de o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii, trimiterea la această decizie o aveți chiar ca subtitlu al dezbaterii, dar după toate indiciile și suspiciunile rezonabile, dezbaterea nu se va reduce la un comentariu pe marginea acestei decizii, ci va trece în teritoriul acordului de renaștere a vinovăției și eventual implicările renașterii vinovăției, dar și chestiuni de acord. Alături de noi, în Sala Dobrogea la Camera de Comerț, în primul rând domnul judecător Daniel Grădinaru de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Daniel Grădinaru: Bună seara, mulțumesc pentru invitație.

Bogdan Dumitrache: Și noi vă mulțumim pentru prezență, a mai fost la dezbateri. Mai departe, domnul procuror Teodor Manea de la Parchetul de pe lânga Curtea de Apel București.

Teodor Manea: Bună seara, vă mulțumesc de invitație.

Bogdan Dumitrache: La fel. Recidivă, a mai fost la dezbateri. Trecem la avocați, asta încurcă foarte mult procedurile penale, dar încercăm să ne descurcăm și cu ei. Ambii avocați au mai fost la dezbateri. Domnul avocat Mircea Teis, Senior Associate ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII.

Mircea Teis: Bună seara, suntem un rău necesar aici.

Bogdan Dumitrache: Da, așa este. Alături de noi și domnul avocat Augustin Zăbrăuțanu, ZĂBRĂUȚANU POPESCU & ASOCIAȚII.

Augustin Zăbrăuțanu: Bună seara, mulțumim pentru invitație.

Bogdan Dumitrache: Și încheiem cu moderatorul, doamna procuror Alexandra Șinc care este procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp formator la INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII.

Alexandra Șinc: Mulțumesc pentru invitație, bună seara! Eu sunt de fapt astăzi un fericit câștigător al unui bilet de favoare din rândul publicului, eu m-am înscris pentru dezbaterea de astăzi pentru a participa în public, ideea greșită a fost că am formulat și întrebări pentru invitați astfel încât am fost pusă în situația de a le adresa personal.

Bogdan Dumitrache: Niciun bine nu rămâne nepedepsit. Și parcurgem momentul de prezentare a unuia dintre parteneri așa cum obișnuim, după care începe treaba.

Alexandra Șinc: Am revenit și fără multe alte introduceri, pentru că deja suntem într-o ușoară întârziere, începem treaba. Spunea Bogdan mai devreme că pretextul acestei întâlniri este soluția pronunțată de Înalta Curte, Decizia nr. 5/2017, recurs în interesul legii pe tema – este sau nu retractabil, revocabil consimțământul dat de inculpat la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției. Avem privilegiul rar de a avea invitat astăzi pe unul dintre membrii completului care a pronunțat soluția în recurs în interesul legii, domnul judecător Grădinaru și poate că profitând de această ocazie Domnia Sa vrea să ne spună cam care a fost intenția avută în vedere când au pronunțat respectiva hotărâre.

Daniel Grădinaru: Mulțumesc pentru această prezentare! Nu o să-mi permit să dezvălui din ceea ce s-a discutat la luarea acelei decizii, ceea ce se știe însă din lecturarea Deciziei și din prezentarea judecătorului raportor este că exista practică neunitară în legătură cu această problemă, respectiv unele instanțe au considerat că inculpatul poate să își retragă, să retracteze acordul pe care l-a exprimat în fața procurorului cu ocazia încheierii acelui acord, alte instanțe majoritare dacă-mi amintesc bine erau în sensul că un astfel de acord nu mai poate fi retras fiind condiționat de exprimarea lui în mod valabil. Acum dacă extindem puțin discuția, dincolo de acest RIL se punea întrebarea în doctrină și dacă își poate retrage în fața procurorului, pe toată această procedură știut fiind nu se produce deodată și urmează o propunere, o inițiativă, o acceptare, o avizare până se încheie în forma finală și în finalul final urmeză avizul conducătorului Parchetului, primului-procuror pe acordul în sine ca act de sesizare a instanței. Acestea fiind spuse, las și colegii să spună ceva după care probabil că putem să intrăm în detalii mai ample.

Alexandra Șinc: Înainte de pronunțarea acestei hotărâri în recurs în interesul legii, acordul de recunoaștere a vinovăției a mai făcut obiectul unor modificări prin Ordonanța 18/2016 când s-au modificat în mare parte pentru punerea în acord cu decizii ale Curții Constituționale și alte prevederi din Codul de procedură penală. Sunt câteva noutăți aduse de Ordonanța 18 în reglementare, una privește împrejurarea că se poate încheia acord de recunoaștere a vinovăției și în cazul inculpaților minori. Dacă legat de această chestiune sunt intervenții, vă rog, domnule procuror.

Teodor Manea: O să spun eu câteva cuvinte aici, dacă-mi permiteți, acum evident că legiuitorul reglementează așa cum i se pare lui normal să reglementeze. Mie mi se pare disputabil în sine că minorul poate să încheie un astfel de acord. După mine, apropo de protecția care trebuie dată inculpatului minor, până la urmă poate că ar fi fost bine să se ajungă pe fond cu un dosar cu rechizitoriu în așa fel încât instanța să poată să aibă plenitudinea de atribuții. Lăsând la o parte această opțiune, mi se pare problematică soluția pe care a ales-o legiuitorul raportat la efectele pe care le are încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, efecte care sunt similare celor de la recunoașterea vinovăției din procedura prescurtată atunci când instanța este sesizată cu rechizitoriu și anume, limitele măsurilor preventive privative se reduc cu 1/3. De ce e problematic? Pentru că aceasta este singura cauză care are incidență asupra limitelor în cazul infractorilor minori. Toate celelalte cauze se apreciază între limitele stabilite legiuitor urmând ca judecătorul dacă se ajunge la sesizarea prin rechizitoriu să aleagă mai spre minimum sau mai spre maximum măsurii educative. În opinia mea, genul acesta de soluție este una nearticulată cu restul dispozițiilor Codului. De ce? Pentru că putem să ajungem la niște situații care sunt atipice dacă nu foarte dificil de rezolvat. De ce? Pentru că așa cum se știe, pentru toate infracțiunile pe care le comite minorul ajungem să avem până la urmă o singură măsură educativă și nu pe sistemul concursului cum e la pedepse, ci pentru toate infracțiunile se alege o măsură educativă, iar dacă după aceea acesta mai comite infracțiuni, măsura educativă ori se prelungește până la durata ei maximă, ori respectivului o se poate da o măsură mai grea în măsura în care există. Problemele apar atunci când sunt comise niște infracțiuni succesive, unele în care minorul a recunoscut, altele, nu. Evident în momentul în care se încheie un acord trebuie să soluționeze toată antecedența penală și ajungem la situații în care de exemplu și am întâlnit în practică un caz, e adevărat că nu pe problema acordului recunoașterii, ci pe recunoașterea vinovăției în procedură precurtată în care minorul a venit din urmă cu o măsură educativă pe o infracțiune în care nu și-a recunoscut faptele și a primit o măsură educativă cu o durată mai mare decât ar fi putut să i se dea acum prelungind măsura pentru că în această procedură a recunoscut. Și întrebarea e ce facem în aceste situații? Pentru că atunci când încheiem acordul limitele măsurii educative la care ne uităm sunt cele în care are incidență cauza noastră de reducere. Și atunci problema este până unde se poate prelungi astfel de măsură și ce se întâmplă dacă măsura dinainte are o limită mai mare decât până unde pot eu să prelungesc și pentru aceasta. Și cred că aici ar fi necesară o intervenție legiuitorului, în opinia mea, cauza aceasta de reducere a limitelor măsurii educative cu efectele pe care le are ar trebui înlăturată. Ar trebui să funcționeze fix cum funcționează toate cauzele de reducere, respectiv cauzele de agravare cu consecințele lor pentru minori. Acum să vedem ce se va întâmpla în practică, eu cred că domnul judecător aici va mai avea de soluționat ori HP-uri, ori RIL-uri pe această problemă pentru că există și sunt redundante situațiile în practică unde se pune problema – ce faci? Pentru că ajunge ca judecata pe care tu o faci sau acordul pe care îl faci tu să nu mai aibă absolut nicio influență cu privire la cuantumul măsurilor educative.

Alexandra Șinc: Cred că undeva e vorba și de la filosofii diferite, măsurile educative nu erau construite pe sistemul pedepse-recompense, s-a purtat bine, scădem, ci pe necesitatea unui interval pentru reeducare, pentru reinserție socială, aveau puțin un alt scop. Când l-am adus în discuție în procesul negocierii cu micșorat și mărit cuantumul și limitele acestora, deja am creat o incongruență și de aici toate problemele respective.

Teodor Manea: De-asta vă spuneam că mie mi se pare că e nearticulat. Acest fel de intervenție. Pentru că atunci ori schimbi toată filosofia stabilirii limitelor măsurilor educative, ori nici această cauză de atenuare nu produce alte efecte cum produc celelalte.

Daniel Grădinaru: Legat de chestiunea cu minorii, e adevărat că nu se leagă foarte bine de acordul de recunoaștere a vinovăției și pentru faptul că inițial era chiar interzis să se încheie un astfel de acord și unele dintre argumente erau tocmai acestea, sancțiunile specifice aplicabile minorilor. Probabil că vor fi situații în care nu se va ști foarte exact ce anume sancțiune va fi propusă într-o astfel de situație. Cred că în toate situațiile, chiar dacă a mai săvârșit anterior alte infracțiuni, minorul când a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției va veni cu o sancțiune pe care o propune procurorul având în vedere totalitatea acestea de acțiuni în care se află și într-adevăr trebuie să se încadreze și în limitele, dacă vorbim de prelungire, să nu se prelungească mai mult decât se prevede sau dacă se propune o înlocuire cu o sancțiune mai severă, de asemenea să fie în concordanță cu legea. Așa mai sunt unele scăpări pentru că au fost modificate atunci prin acea Ordonanță mai multe articole, incluzând măsurile educative printre cele ce pot face obiectul acestui acord și am constatat că de exemplu la conținutul acordului nu se mai face referire la măsura educativă, au scăpat acolo la 482 la lit. h o astfel de prevedere, deci, tocmai pentru că inițial nu s-a conceput o astfel de posibilitate.

Alexandra Șinc: O altă modificare pe care Ordonanța 18 a adus-o, doar o reamintesc pentru cei care ne urmăresc este faptul că permite acum încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției în cazul unor infracțiuni cu pedepse de până la 15 ani, o modificare semnificativă față de 7 ani cât era prevăzut anterior. Ceea ce însă Ordonanța 18 probabil că nu a acoperit foarte bine din ceea ce pusese în discuție Decizia Curții Constituționale 235/2015 este modalitatea în care se poate soluționa apelul declarat împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat fondul cauzei într-o procedură a acordului de recunoaștere a vinovăției. În momentul în care am citit Decizia 235 am avut senzația că ideea era aceea de a acorda și în acest caz un apel de drept comun, un apel care să aibă în vedere toate posibilele soluții din celelalte cauze în care se declară apelul, cel în care judecata este contradictorie. Ceea ce a rezultat nu este întocmai așa, dacă doriți să interveniți pe această temă.

Daniel Grădinaru: În legătură cu soluțiile care se puteau pronunța și înainte de această modificare, dar și acum, pentru că în opinia noastră nu acoperă toate situațiile posibile cu ocazia judecării apelului, am constatat că nu se prevăd soluții de desființare cu trimitere spre rejudecare în cazurile în care se constată o nulitate absolutăspre exemplu sau lipsă de procedură la prima judecată, conform 421 pct. 2 lit. b care prevede soluțiile respective în cazul judecării apelului de drept comun. Încă înainte de această Decizie a Curții Constituționale despre care a vorbit colega noastră, la nivelul curților de apel din toată țara s-a pus problema pronunțării unei astfel de decizii chiar în cazul constatării unor nulități absolute și s-a concluzionat atunci cu majoritate că ar trebui să fie posibile astfel de decizii de trimitere măcar în cazurile de nulitate absolută. De altfel în Decizia Curții Constituționale la paragraful 62 chiar despre asta spune. Printre altele, deși nu este principalul caz pe care îl analizează în sensul că ar trebui să se permită să se remedieze de exemplu această nelegalitate în situația în care s-a constatat necompetența instanței inferioare și trimiterea cauzei pentru judecare la instanța competentă. Deci lasă să se întrevadă că ar trebui și ar fi posibil să se pronunțe astfel de decizii, dar iată că legiuitorul prin Ordonanța 18 nu a acoperit și aceste soluții. Mai sunt în legătură tot cu această problemă și interpretările în sensul că procedura respectivă a acordului de recunoaștere a vinovăției cu tot cu judecarea apelului este o procedură specială, cum îi spune și denumirea titlului în care se află, și se completează cu dispozițiile generale privitoare la apel și la judecată.

Mircea Teis: Aș vrea să fac o completare. Cum ați spus și dumneavoastră, s-a majorat acea limită până la 15 ani. Din punctul meu vedere, aceasta este o veste bună, pentru că privind în practică în special pe infracțiunile de evaziune fiscală unde știm cu toții că pedeapsa se stabilește în funcție de prejudiciu, dacă până acum acea limită de 7 ani era o piedică în a face acest acord, odată cu majorarea limitei la 15 ani, aceasta este o veste bună pentru cei care vor să beneficieze de acea reducere de o treime pentru efectuarea acestui acord.

Bogdan Dumitrache: Din perspectiva avocaților, poate și din perspectiva Parchetului, dacă această Decizie dată de Înalta Curte ce impact va avea asupra apetitului de a se încheia acorduri privind recunoașterea vinovăției? Pentru că Decizia e dată, e clar că de-acum așa se va proceda. Vedeți vreo influență față de situația în care lucrurile sunt discutibile, de-aia s-a creat RIL-ul?

Augustin Zăbrăuțanu: Cred că situațiile în care inculpații ajung la soluția de încerca să-și retragă acest acord, să renunțe la această recunoaștere sunt rare. Pur și simplu e atât de complicat, lumesc vorbind, să ajungi acolo pentru că, trebuie să fim deschiși, Parchetele sunt destul de reticente și aici sunt foarte largi în apreciere. E greu să ajungi la acord de recunoaștere pentru infracțiuni pe care ei le consideră complexe. Și vă spun și când discutăm de mai mulți inculpați, unii recunosc, este greu de administrat această situație, de multe ori există o anumită suspiciune din partea Parchetului că această recunoaștere nu este neapărat totală, aici aș putea să fac o mică paralelă, o punte cu procedura recunoașterii și procedura simplificată unde este obligatoriu ca recunoașterea să fie pură și simplă, este o condiție pentru a putea beneficia de procedura simplificată, dar repet în practică sunt mult mai puține acorduri de recunoaștere decât își închipuie lumea că sunt.

Bogdan Dumitrache: Totuși s-a creat un RIL, ca să se creeze un RIL înseamnă că a fost un număr de cauze.

Augustin Zăbrăuțanu: Aceasta este o altă discuție, de obicei lucrurile acestea apar când această recunoaștere nu a fost neapărat o recunoaștere pură și simplă, deschisă, când omul a făcut-o probabil în raport și de situația lui personală, de ceilalți inculpați, s-a așteptat la o soluție și aici trebuie să fim rezonabili, oamenii își închipuie că făcând acest acord de recunoaștere, vor obține o soluție fantastică, în fine, atunci când îl semnează, el știe unde se găsește. Rațiunile pentru care un inculpat și-ar retrage acest acord arată că cel puțin imboldul de a face această recunoaștere nu a fost unul de eliberare și de a nu mai avea ceva de spus. Aș reveni puțin la chestiunea posibilității ca în cadrul acordului de recunoaștere să se reducă limitele de pedeapsă. Închipuiți-vă cât de dificil era pentru noi ca avocațisă recomandăm clientului de a lua în considerare înainte de modificarea legii să facă acest acord de recunoaștere în condițiile în care el nu avea posibilitatea de a beneficia de o reducere a acestor limite odată cu acordul de recunoaștere, practic un dezavantaj față de a ajunge în instanță și de a apela la procedura simplificată, iar ridicarea acestei limite la 15 din punctul meu de vedere a făcut ca această procedură să fie una real aplicabilă unei sfere suficient de mari de infracțiuni. Poate domnul președinte Grădinaru ne-ar putea spune cam câte, că presupun că a fost o statistică acolo, câte soluții la nivel național existau la acel moment. Nu cred că erau zeci.

Daniel Grădinaru: Nici eu nu cred că sunt multe situații, mai ales că se încheie destul de rar, eu nu am participat, poate un domn procuror care participă ne poate spune. Dar ce mai apar în mediul public și luăm și noi cunoștință dincolo de cauzele cu care suntem sesizați, au fost câteva astfel de situații pentru că altfel nu se promova acest RIL, dar având în vedere că se încheie în prezența unui avocat de fiecare dată, când iau în calcul tot felul de consecințe care se pot naște, cred că sunt mai rare situațiile raportat la numărul acordurilor încheiate.

Teodor Manea: Sunt de acord cu dumneavoastră raportat la reducerea limitelor de pedeapsă. Problema mea este cu reducerea limitelor măsurilor educative. Intrând în ședință la Curtea de Apel, constat că sunt foarte puține acorduri de recunoaștere. Nu pot să-mi dau seama sincer neapărat de ce. Cred că ar ajuta foarte mult și dacă procedura în fața Parchetului s-ar simplifica. Și probabil că ar ajuta foarte mult dacă însuși acordul s-ar simplifica în conținut până la urmă, că dacă stăm să ne uităm acum la un acord, conținutul lui este identic cu cel al unui rechizitoriu. Diferența specifică. Și acum discutăm exclusiv de logistică. Trebuie să ai mult mai multe avize decât la un rechizitoriu, porți negocieri față de un rechizitoriu și atunci cred că ajuta foarte mult procedura să se simplifice efectiv conținutul acordului și nici nu cred că ar afecta posibilitatea instanței de a verifica dacă acolo sunt probe, pentru că oricum acordul se încheie doar cu inculpații, deci tu probe ca să poți să pui în mișcare acțiunea penală, ai, și atunci nu cred că dacă acordul ar fi mult mai simplificat, spre exemplu să conțină doar voința de acord, actul prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală și soluția la care s-a ajuns ar împiedica instanța să citească dosarul și să vadă dacă acolo sunt într-adevăr probe de vinovăție sau nu.

Bogdan Dumitrache: Deci raportat la 482, la ce nivel ați vedea?

Augustin Zăbrăuțanu: Evident vorbim de d și următoarele.

Teodor Manea: Acordul în opinia mea având în vedere că este însoțit de dosar când se duce la instanță, n-are de ce să aibă mai mult de 2 pagini în esența lui. Dacă aș fi procuror de supraveghere, de exemplu, gândiți-vă la logistică, dacă mai am și vreo 400 de dosare prin fișet, oricum trebuie să scriu la fel de mult, în fața instanței oricum poate să recunoască. Și atunci în opinia mea și instituțiile noi care au fost aduse, mie instituția acordului mi se pare foarte utilă, dar cred că trebuie să o ajutăm și noi să funcționeze. Recunosc că până acum și discuția aceasta cu posibilitatea retractării era o discuție în care se pune problema și care mai împiedica întocmirea acordurilor, bine că s-a rezolvat, în opinia mea s-a rezolvat absolut normal. De ce? Pentru că nu are niciun sens să mă duc să închei un acord dacă după aceea pot să ajung la concluzia că l-am încheiat degeaba și așa cum spunea și domnul judecător, acordul se încheie în prezența unui apărător, drept urmare e puțin mai complicat să se întâmple ceva cu voința de a face acordul în fața procurorului. Dacă voința de a face acordul este afectată din altă parte, de exemplu, de un șantaj, oricum nu ai nicio problmeă pentru că ai căile legale pe care poți să desființezi sentința ulterior, dar mie mi se pare că este hotărârea normală și cred că va ușura voința Parchetelor de a încheia acorduri.

Augustin Zăbrăuțanu: Aș fi vrut doar să punctez un aspect. Cred că într-adevăr logistica și timpul necesar a fi petrecut în încheierea acestui acord, mai ales că spre deosebire de un rechizitoriu care este aprobat de procurorul superior după ce a fost întocmit, nu mai sunt cel puțin formal discuții, nu există acest aviz anterior, nu există discuțiile preliminare cu inculpatul, în fine. Am avut șansa să fac câteva acorduri de recunoaștere și înainte de Ordonanța 18 și după. Am ajuns spre exemplu cu un rechizitoriu, deși am solicitat acord pentru un fals în înscris sub semnătură privată, cred că a primit suspendare sub supraveghere, asta era o pedeapsă chiar de rezolvat cu acord, nu trebuia să mai ajung în instanță. Și procurorul respectiv era o persoană care ar fi făcut acordul dacă logistic nu ar fi fost obligat de faptul că tot atunci în 2 zile a trimis și rechizitoriul și atunci normal că nu s-a mai complicat omul cu acordul nostru.

Mircea Teis: Ca să revin la întrebarea pusă mai devreme, respectiv la care dintre literele de la 482 s-ar putea aduce modificări, din punctul meu de vedere, eu cred că la litera e, respectiv încadrarea juridică a faptei. Nu numai la e, și la probe, mă refer de la d în jos. Dar din punctul meu de vedere la încadrarea juridică a faptei, raportat la ce spuneați mai devreme în legătură cu relaxarea acestei proceduri.

Daniel Grădinaru: Cred că sunt niște elemente importante astea de aici, acum depinde cât de mult le dezvolți și câte zeci de pagini scrii, pentru că eu nu am fost procuror și nu știu ce condiție se încheie efectiv, dar încerc să-mi dau seama și cred că atunci când procurorul este interesat să încheie un astfel de acord, este în situațiile în care nu are dosarul foarte bine dovedit, mă gândesc. Are suficiente mijloace de probă, cum spune și textul. Dacă ne uităm un pic la standardul de probă, la 480 alin. (2), ne spune că acordul se încheie atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. Mă gândesc că dacă procurorul are dovezi cu privire la toate aspectele și cum ați spus dumneavoastră, cred că nu mai avea sens să facă un acord când fapta era dovedită.

Bogdan Dumitrache: Poate din motive de viteză față de o judecată clasică cu fond, apel.

Teodor Manea: Refuz să cred că un procuror ar încheia un astfel de acord când are cea mai mică îndoială fată de fapta comisă. Eu cred că procedura a fost menită să accelereze procesul, tocmai de aceea când au conceput-o era o procedură contradictorie și știm cu toții cum era până când problema s-a rezolvat de către Curtea Constituțională.

Bogdan Dumitrache: Dar conceptul suficiente date este interesant, aici avem formularea.

Daniel Grădinaru: E un standard de probă puțin mai jos. Nu accelerează că face rechizitoriul mai greu decât acordul de recunoaștere, ci e vorba de probele pe care le administrează în faza de urmărire. Bineînțeles că are și declarația de recunoaștere a inculpatului care spune multe. Dacă un inculpat nu recunoaște și cere probe în vederea nevinovăției lungește procedura.

Augustin Zăbrăuțanu: Ca avocat, ești uneori în situația în care aperi un inculpat cu o participare marginală în dosar. Eu atunci simt cel mai mult nevoia unei proceduri care să-I permită inculpatului pe care îl apăr care cooperează, care chiar nu are de ce să stea 3 ani într-o procedură lună de lună, să-l vadă toți ceilalți acolo. Omul acesta a recunoscut deja, va recunoaște și în fața instanței, va crea o iritare coinculpaților în momentul în care va merge pe procedura simplificată de recunoaștere și vor fi toți în sala respectivă, mai suntem și în situația unei practici iar neunitare, dar vrem, nu vrem, a soluționării cererii de recunoaștere la sfârșitul procesului. Sunt niște chestiuni administrative generate de faptul cp judecătorii care admiteau aceste cereri de recunoaștere disjungeau dosarul și se abținea mai departe mutând la alt judecător dosarul, este o poveste destul de complicată, eu o întâlnesc des la Tribunalul București, la Curtea de Apel, situații în care tu faci cererea de recunoaștere, nu ți se discută și te duci toată procedura fără să poți să-ți propui o probă, la sfârșit te trezești că ți-a fost respinsă. Dar vreau să spun că acest acord de multe ori are o utilitate și pentru liniștea acelui om pe care ar trebui să-l protejezi, până la urmă el recunoaște, lucrurile sunt clare, se încadrează în limitele legale, îi dai posibilitatea procurorului ca unei persoane care colaborează, care este sinceră, care nu te încurcă cu nimic, să-I întorci cumva această favoare, să-l scoți din acel grup infracțional, pentru a nu mai merge în instanță. Într-un dosar în care cineva este acuzat de un fals în înscrisuri pentru pedeapsă de câteva luni, să-l ții de exemplu teoretic și să-l duci ani alături de alții care au o serie de infracțiuni și pedepse foarte mari nu e în regulă.

Daniel Grădinaru: Acum după modificare în care într-adevăr poți să reduci limitele de pedeapsă, și înainte se spunea că avea, plecai cu pedeapsă de la procuror, pe când aici reduceai la recunoașterea vinovăției. Se reduceau limitele, dar pedeapsa efectivă aplicată putea să fie mai mare, nu înseamna că primește o pedeapsă mai mică. Deci avantaje pentru el sunt mai multe, dar important să fie și pentru procuror pentru că el deține acțiunea penală și el trebuie să și accepte propunerea.

Augustin Zăbrăuțanu: Am întâlnit și situația unui procuror care s-a străduit câteva luni să găsească o soluție, a muncit pe soluția respectivă de aplicare a legii celei mai favorabile și a găsit soluțiile legale care au și ținut pentru aplicarea legii mai vechi, acolo unde a simțit el nevoia că este de aplicat legea mai veche, deși aparent nici eu nu am simțit că avea dreptate la început. Deci nu putem să generalizăm, spunând că bine sunt toți gârboviți de activitate, sunt și oameni de bună-credință. Dar într-adevăr aceste modificări au dat niște instrumente reale pentru a apela la această procedură mai mult decât înainte. Cu bune, cu rele.

Teodor Manea: Evident că procedura este foarte utilă, de-asta eu cred că ar trebui să încercăm să o facem mai degrabă mai suplă ca să adere mai ușor la ea. Știu că sunt camere preliminare care durează până se soluționează contestația și 1 an. Și durează pentru că trebuie.

Alexandra Șinc: Noi avem uneori talentul de a complica atunci când încercăm să simplificăm. Adevărul e că toate aceste instrumente de simplificare vin din dreptul anglo-saxon de regulă, acolo unde e o altă filosofie, alte principii, noi suportăm greu transplantul. Au transplantat și italienii, ei au supraviețuit mai ușor decât noi. La noi și acolo unde legiuitorul până la urmă a găsit o soluție mai simplă, a avut grijă Curtea Constituțională să facă din nou hora mare ca la camera preliminară și care ca la alte proceduri în fața judecătorului de cameră preliminară. Iar acordul de recunoaștere a vinovăției hai să fim cinstiți că este într-adevăr o procedură extrem de complicată în interiorul Parchetului. Avizul prealabil, avizul ulterior, iar între acestea pe lângă faptul că îi faci rechizitoriu, îi faci și minuta tot în rechizitoriu ceea ce nu e tocmai la îndemână într-un sistem în care majoritatea unităților de parchet, cei care merg în instanță și sunt familiarizați cu cum trebuie să sune minuta și cei care fac urmărire, nu sunt. În al doilea rând, ne-am trezit în situația în care deși anumite chestiuni nu sunt prevăzute ca atare în Cod ca fiind de esența conținutului acordului, să fim nevoiți să le trecem în acord pentru a face previzibilă hotărârea instanței pentru că ni se spunea altfel – bine, eu am înțeles că are 2 ani cu suspendare, dar nu știa că îi confiscăm și casa astfel încât deși nu putem să facem acord pe menținerea arestării, pe măsura confiscării.

Teodor Manea: Aveți dreptate, chiar am întâlnit situații de genul acesta în practică în care se punea problema ce faci cu toate celelalte elemente pe care trebuie să le conțină o minută, că s-au pus oameni de acord cu pedeapsa și forma de individualizare judiciară, dar nu era restul, restul care e foarte problematic de multe ori mai ales în genul de infracțiuni pe care le menționa domnul avocat, unde e posibil ca acele sume care sunt de confiscat sau de dat mai departe pe acțiunea civilă să fie infinit importante pentru inculpat, că despre el discutăm. Eu am avut și situații în practică în care oarecum și din cauza complexității acordului ajungeam să avem pedepse nelegale. Că acolo problema se pune și cu atenția pe care trebuie să o acorzi celorlalte instituții, mai ales din partea generală a Codului penal. Acolo unde pot să am mâine aplicarea pedepsei în anumite condiți, poți să dispui suspendarea sub supraveghere în anumite condiții care trebuie și ele respectate, pentru că sunt condiții de legalitate și pe care instanța nu poate să le îndrepte, poți să te duci la instanță și să spui – noi am făcut amânare din greșeală, dar noi suntem de acord să suspendăm, hai să suspendăm.

Mircea Teis: Trebuie să ne gândim că avem niște Coduri relativ nou apărute, intențiile au fost cele mai bune, însă mai vine Curtea Constituțională, mai vine Înalta Curte mai dă un RIL, tot apar modificări și trebuie să ne adaptăm din mers la treaba asta ca să găsim cele mai bune soluții.

Alexandra Șinc: Chiar dincolo de aceste modificări, mai sunt întrebări legate de rezolvarea unor probleme care rămân, cum ar fi – ce se întâmplă în cazul în care inculpatul dorește să încheie un acord, procurorul nu dorește, trebuie să se pronunțe prin ordonanță, trebuie să motiveze, în ce limite, poate respinge doar pentru chestiuni de nelegalitate sau poate să o facă pentru că pur și simplu nu găsește oportun, e supusă cenzurii primului-procuror o astfel de ordonanță, în ce limite, deloc, cu privire la motive de legalitate? Dacă doriți să interveniți pe aceste aspecte, vă rog!

Teodor Manea: În opinia mea, având în vedere că încă se spune că urmărirea penală este scrisă pentru că oricum încă se asistă la toate actele de urmărire penală, în opinia mea, dacă există o cerere de genul acesta din partea unui inculpat trebuie să i se răspundă. Bineînțeles că având în vedere că până la urmă posibilitatea încheierii acordului rămâne și la latitudinea procurorului, după părerea mea motivele pot fi și de oportunitate, dar trebuie menționate și trebuie să i se răspundă.

Mircea Teis: Și într-un termen rezonabil.

Teodor Manea: Bineînțeles, eventual până se trimite rechizitoriul în instanță ca să spună după aceea că noi am trimis rechizitoriul și nu mai putem răspunde.

Mircea Teis: Am o situație în care am făcut un acord acum aproape un an de zile și nici până în ziua de astăzi nu mi s-a răspuns.

Teodor Manea: Există și interpretarea aceasta în Parchet care spune că având în vedere că este un aspect de oportunitate la aprecierea procurorului, nu este necesar să se și răspundă. Există și interpretarea aceasta, are și ea niște argumente care pot fi susținute. Mie mi se pare că având în vedere și caracterul scris al urmăririi penale la cerere trebuie să răspunzi.

Bogdan Dumitrache: Întrebarea este cum îți motivezi refuzul.

Teodor Manea: Față de elementele dosarului raportat la probe nu ni se pare oportun. Dar trebuie să și răspunzi. Și știți de ce? Trebuie să răspunzi pentru că așa cum văd eu lucrurile și inculpatul își face apărarea în funcție de ce știe că se întâmplă în dosar. Una este să faci, să propui probe, atunci când știi că ți s-a respins cererea de încheiere a unui acord și alta este să propui probe, să te interesezi atunci când nu știi ce o să se întâmple. Tocmai de aceea mie mi se pare că trebuie răspuns raportat la respectarea drepturilor de care se bucură inculpatul, nu neapărat ca să te justifici, că nu este nevoie să te justifici că dacă trebuie să nu-l fac, pot să nu-l fac, nu este nicio problemă.

Mircea Teis: Ideea nu este de justificare, ideea este ca inculpatul să știe, domne, e albă sau e neagră. Ce am de făcut în continuare? Să stai așa mai mult de un an de zile fără un răspuns clar, motivat chiar și cu un paragraf e suficient.

Augustin Zăbrăuțanu: Sunt și situații, nu multe, în care discuțiile din timpul no man’s landului dintre suspect și inculpat, dintre calitatea de suspect și inculpat, no man’s landul de altfel scurt de multe ori, așa a început domnul procuror, să reziste și posibilitatea încheierii unui acord. Bun lucrurile s-au derulat destul de repede în ambele dosare, inculpații erau, repet, cu participații marginale și deși ne-am exprimat, am făcut și înscris la unul din ei, la celălalt n-am mai apucat, a căzut implacabil rechizitoriul, care era deja semiscris probabil, dar repet, nu numai că n-am primit, n-am primit nici măcar un semn al cererii noastre și atunci într-adevăr, îți creează chiar și ție ca apărător o situație complicată cu clientul. Omul se simte – păi de ce să mă mai duc acolo să mă mai văd cu ăștia prin instanță, dacă omul așa a înțeles că așa a fost dealul că tot discutăm despre lucruri negociate.

Teodor Manea: Adevărul e că este greu să încorporezi așa niște instituții care nu sunt specifice tipului de drept pe care îl avem noi. Acum timpul ne va spune și că probabil aderența la genul acesta de instituții va crește, dar până și negocierea aceasta este puțin greu de perceput din partea unui procuror că până la urmă, scuzați exprimarea mea neacademică, nu suntem tocmai la piață, iar metodologia de negociere nu ți-o spune nimeni, cum facem, eu propun, tu propui, nu știu neapărat dacă în momentul în care au adoptat s-au gândit la întreaga complexitate a procedurii, că acum, dreptul nostru nu prea era cu negociere.

Augustin Zăbrăuțanu: La noi nici dreptul comercial nu prea presupune negociere pentru că trăim într-o țară în care contractele impuse sunt cam regula. Nici Enel-ul nu e la piață, nici gazul.

Teodor Manea: Eu pot să înțeleg perspectiva și de ce sunt puține acorduri.

Mircea Teis: Sunt prevederi noi, mai durează probabil un timp până ne acomodăm cu toții.

Teodor Manea: Și conceptul de negociere e contraintuitiv pentru tine procuror, cum te imaginezi în fața inculpatului și spui – 2 ani cu suspendare, nu, haideți 1 an jumătate.

Augustin Zăbrăuțanu: Negocierea aceasta este una foarte simplă, tu îți exprimi într-adevăr ca inculpat intenția scris sau verbal pentru a încheia un acord, procurorul dacă binevoiește să s gândească la chestiunea aceasta, vine și îți spune, discută cu avocatul, de principiu vine cu o variantă, iar tu spui e bine sau nu e bine, nu ajunge el cu acordul și să îi spui – nu, domnule procuror, ori îmi dai, ori am plecat acasă. Este o negociere impusă, dar prin aceasta se rezolvă alte lucruri. Din perspectiva mea ca avocat, am întâlnit ș situația în care se discuta de o pedeapsă cu executare mai mare decât cea pe care intuiam că o vor obține oamenii și așa a și fost până la urmă, sunt și cazuri publice, aceea e făcută să nu se mai întâmple.

Alexandra Șinc: În puținele cazuri în care s-a depășit și bariera psihologică și toată birocrația de rigoare, se ajunge în instanță cu acordul încheiat, semnat de inculpatul mulțumit care iată nu se mai prezintă. Ce efecte are această neprezentare a inculpatului în instanță în condițiile în care 484 alin. (2) vorbește despre obligația instanței de a proceda la a se pronunța asupra acordului de recunoaștere a vinovăției în ședință publică după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate. E un impediment la derularea procesului? Care e soluția? Ce se întâmplă dacă totuși nu se prezintă inculpatul în ciuda eforturilor depuse de instanță de a le aduce?

Teodor Manea: La acest moment, mai ales după Decizia de care am discutat mai devreme, nu mai e nicio problemă. De ce? Pentru că oricum și ascultat, având în vedere că nu-și poate retracta acordul nu prea mai văd ce ar putea să se întâmple. Singurele discuții pe care am putea să le facem ar fi în situația în care ar încerca în fața instanței să demonstreze vicierea consimțământului, dar asta presupune că vine.

Daniel Grădinaru: Legat de prezența sa, o altă discuție a fost dacă este obligatorie asistența juridică și în faza de judecată în cazul acordului de recunoaștere având în vedere că la încheierea lui este obligatorie.

Augustin Zăbrăuțanu: Avem 484 care pune problema ascultării.

Daniel Grădinaru: Și aici dacă este prezent avocatul în cazul în care considerăm că este obligatorie, atunci e cineva care să-i susțină cauza și inculpatului. Dacă nu se prezintă el și nici apărarea nu este obligatorie, atunci nu ar mai avea cine să susțină. Pe de altă parte trebuie să vedem și ce anume se poate dezbate la un acord de recunoaștere a vinovăției în fața instanței. Adică dacă am exclus această posibilitate de a-și retracta acordul dat și că totul este stabilit prinacel acord cred că trebuie să vedem dacă pe aspectele pentru care ar putea să dispună respingerea.

Bogdan Dumitrache: La lit. b e mai mult o glumă legislativă, ce procuror ar putea să încheie un acord care să aibă o pedeapsă chiar nejustificată.

Daniel Grădinaru: N-am auzit de concluziile inculpatului.

Bogdan Dumitrache: Inculpatul să pună concluzii în combaterea unei discuții.

Daniel Grădinaru: Acum judecându-se cu citarea și a celorlalte părți, e posibil ca persoana vătămată prezentă să spună că pedeapsa este prea mică pe care ați negociat-o voi, pentru că eu nu am participat la negocierea voastră și sunt pentru prima dată în posibilitatea să pun concluzii în legătură cu aceste aspecte. Eu cred că nu este obligatorie prezența lui fizică acolo având în vedere dispozițiile de la judecată de la 364 privitoare la prezența inculpatului, până la urmă e un drept al său și dacă și inculpatul care este arestat poate să ceară să fie judecat fără să fie prezent, nu cred că este obligatorie.

Augustin Zăbrăuțanu: Cazuri ar putea apărea dacă prin absurd instanța ar dispune Parchetului acoperirea omisiunilor în 5 zile când nu mai ai cu cine să semnezi, de exemplu, pentru că atunci trebuie un nou acord rectificat și semnat de ambele părți, presupun că nu poți face o adeverință .

Daniel Grădinaru: Aceasta este o altă problemă. Prin ce se acoperă. Cum era de altfel și la rechizitoriu în camera preliminară, prin ce anume se acoperă acele lipsuri. De la adrese către referate.

Mircea Teis: E un drept al inculpatului, nu o obligație. Este interesul lui să se prezinte în fața instanței.

Teodor Manea: Ce cred eu este că s-ar putea pune cel puțin teoretic problema să se invoce, apropo de prezență și ce-ar putea să se discute, spre exemplu, intervenția unei eventuale prescripții. Atunci când poate dacă procurorul stă mult cu dosarul să se ajungă să se invoce o prescripție și se mai pune problema ce poate să facă instanța acolo. Și au fost soluții în practică în care instanțele au încetat, au fost soluții în care au respins acordul fără să înceteze. Cele mai amuzante sunt cele în care, amuzante în sens macabru, se încheie acordul și până la sesizarea să se ajungă în instanță, se întâmplă ceva și moare inculpatul. Moment în care instanța evident nu poate admite acordul, problema este că, în opinia mea, nici nu poate să trimită la Parchet, pentru că Parchetul nu poate exercita o acțiune penală față de o persoană decedată. Mie mi se pare că este un mare defect al procedurii faptul că instanța constantând ea o cauză de încetare pentru care nu e nevoie să administreze alte probe, nu poate să o dispună. Eu cred că ar trebui să poată. E absurd să poți să calculezi, că e un calcul intervenția prescripției răspunderii penale și să nu poți să dispui, mai ales când ai și concluziile procurorului că trebuie să înceteze procesul penal. Dar probabil că ne vom adapta și noi.

Alexandra Șinc: Aici ca și în camera preliminară nu se poate da efect de îndată dispozițiilor art. 16 și trebuie găsit un oarecare artificiu. Subiect interesant, oaspeți interesanți, timpul se apropie de sfârșit. Un tur de masă pentru ultimele concluzii dacă și invitații noștri sunt de acord cu asta, vă rog.

Daniel Grădinaru: E clar că această instituție este nouă, a fost concepută cumva în proiectul de Cod de procedurp, limita era de 5 ani, apoi s-a majorat la 7 ani și s-a ajuns la 15 ani. S-au interpus și aceste decizii. Mai era una, Hotărârea preliminară 25/2014 în care Înalta Curte spunea vizavi de recunoașterea prin acord, că nu se pot reține și dispozițiile 396 alin. (10), după care iată că s-a modificat Legea și se poate. Deci este o instituție în continuă mișcare, au apărut și alte probleme despre care spuneau și colegii și cu siguranță că se va dezvolta din practică, se vor găsi soluții până se va adapta această instituție la sistemul nostru și la concepțiile noastre juridice.

Teodor Manea: Are foarte mare dreptate domnul judecător, eu cred că suntem aici ca în acea situație în care este o infracțiune de violență asupra persoanei, iar medicul recomandă să vină peste un an ca să constate dacă au apărut vătămări noi, cam așa e și aici, încă o discuție peste un an ar fi utilă, pentru este posibil ca întreaga configurație a instituției să arate cu totul altfel atunci. Mie mi se pare utilă, e încurajator că a apărut și mi se pare că ar trebui să lucrăm un pic la suplețea ei în așa fel încât să fie justificat pentru toți cei implicați să încerce mai degrabă un acord decât un rechizitoriu urmat de o cameră preliminară și eventual o judecată. Eu asta aș propune.

Mircea Teis: Este o instituție nouă, binevenită. Depinde și de noi să contribuim efectiv la a face cât mai bine aplicabilă această nouă instituție. Vom vedea în timp, peste 1 an-2 ani ce modificări se vor mai aduce, care va fi practica instanței și vom putea analiza exact cum stăm.

Augustin Zăbrăuțanu: Cu siguranță, dacă vom insista și noi ca avocați pentru încheierea acestor acorduri și vom avea un răspuns pozitiv din partea cealaltă, se va genera un număr mai mare de drafturi de acorduri în calculatoare și va fi mai multă deschidere în timp. Să nu uităm că spunea cineva aici de 400 de dosare, 400 din care 200-300 moștenite de la colegul anterior. Lucrurile nu sunt simple, nu au fost niciodată, sunt instrumente, este o instituție fluidă una peste alta.

Alexandra Șinc: Orice proces de succes se încheie cu o executare, tu ai început, tu să închei. Din partea mea, la revedere tuturor.

Bogdan Dumitrache: Nu știu cât mai rămâne tango din ce era inițial, nu este domeniul meu, eu nu pot să fac decât observație statistică și anume aceea că sunt puține acorduri înțeleg care se încheie, sunt încă foarte puține cazurile în care inculpatul care a reușit să ajungă la așa ceva se răzgândește, tot din considerentele deciziei și din raport înțelegem că pe cale de consecință nu au fost deloc multe instanțele care au admis teza retractării acordului, dar asta a fost considerată o problemă suficient de importantă încât să se promoveze un RIL. Statistica uneori îți ascunde lucruri care sunt relevante, dar îți relevă altele care te pot pune pe gânduri. Să sperăm că instituția aceasta care așa cum a rezultat și din ceea ce au spus specialiștii este plasată într-un context al dreptului procesual român care e făcut din altă plămadă decât cel anglo-saxon, să sperăm că se va ajunge la o conviețuire, înțeleg că în alte părți s-a putut și că vom putea vorbi din ce în ce mai mult și ca jurisprudență, cazuistică de asemenea situații cu toate consecințele benefice care decurg, atât realizarea unei justiții de calitate, cât și într-un termen poate mai rapid.

Augustin Zăbrăuțanu: Să înțelegem că se conturează o caracteristică de singularitate a României și în zona aceasta.

Bogdan Dumitrache: Da, pentru că noi suntem români. O seară frumoasă tuturor și mulțumim pentru prezență!