Invitați [ordine alfabetică]

Extras VIDEO: 22′. VIDEO integral, pentru membri: 88′

VIDEO integral, pentru membri: 88′

ÎNREGISTRAREA VIDEO ȘI TRANSCRIPTULBogdan Dumitrache: 1 leu = 1 abuz în serviciu, 3 iulie 2017. Când a început să se pregătească această dezbatere era vară. Astăzi, după cum ați văzut cu toții, stăm în plină toamnă, dar această temă nu este o temă meteodependentă. E o temă care riscă să se eternizeze, sperăm să nu fie cazul și sigur nu ne referim la săvârșirea infracțiunii ca atare pentru că asta-i viața, poate în fiecare zi săvârșești un abuz în serviciu, ci ne referim la modul în care tema este tratată și la soluțiile pe care nu numai practica judiciară și nu atât ea, cât legiuitorul sau iată Curtea Constituțională tind să regăsească pentru a duce lucrurile pe făgașul normal. Ultima dată pe JURIDICE.ro această temă a fost abordată în cadrul unei chestii care se situează între dezbatere și conferință, în cadrul acestui ciclu Red Business Conference care este alocat unor evenimente cu totul notabile și care necesită, dacă nu formatul chiar al unei conferințe, mai mult decât o dezbatere, este vorba de abuzul în serviciu reloaded. O temă care, spuneam, a fost parcursă anul trecut 27 iulie 2016, n-avem un an de atunci și a fost provocată, sigur, în mare măsură acea conferință de o decizie a Curții Constituționale, Decizia nr. 405 din 2016. Nu mai suntem în 2016, suntem în 2017 și numărul deciziei nu mai este 405, ci este 392. În rest lucrurile sunt la fel sau aproape la fel așa cum o sa aflăm de la invitații noștri în cursul acestei seri. Dau rapidă lectură numelor la pachet cu mulțumirile că, deși vacanța chiar dacă n-a început, își arată colții, totuși au ținut să fie alături de noi în aceasta seară. Începem cu instanța, domnul judecător Cristian Bălan, Judecătoria Buftea. Bine ați revenit!

Cristian Bălan: Bună seara! Mă bucur că am revenit.

Bogdan Dumitrache: Mai departe Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, domnul procuror Teodor Manea.

Teodor Manea: Bună seara!

Bogdan Dumitrache: Mulțumim încă o dată pentru prezență! Ajungem la avocați: domnul avocat Antoniu Obancia, PARTNER ZAMFIRESCU RACOȚI & PARTNERS.

Antoniu Obancia: Bună seara! Mulțumesc și eu.

Bogdan Dumitrache: Domnul avocat Augustin Zăbrăuțanu, Zăbrăuțanu Popescu & Asociații.

Augustin Zăbrăuțanu: Bună seara! Mulțumim frumos pentru invitație!

Bogdan Dumitrache: Și moderatorul principal al dezbaterii, domnul avocat și profesor universitar doctor Mihai Hotca, Managing Partner Hotca & Asociații.

Mihai Hotca: Bună seara! Mulțumesc pentru invitație.

Bogdan Dumitrache: Urmează momentul publicitar.

Mihai Hotca: Cei care se uită la această dezbatere ar putea spune, cel puțin în parte și să fie îndreptățiți, că abuzam de această temă, abuzul în serviciu. Sigur, vina nu este nici a organizatorilor, poate nici a noastra, este a “Curții Constituționale” care, tot vara, în 6 iunie 2017, a pronunțat o nouă decizie referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu. Aș vrea să reamintesc că aproape cu un an în urmă prin Decizia 405/2016 Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea art. 246 și 297, 247 din Codul penal anterior și 297 din noul Cod penal. Prin Decizia respectivă, așa cum vă aduceți aminte foarte bine, instanța de contencios constituțional a reconfigurat elementul material al infracțiunii. Raportarea acțiunii sau inacțiunii interzise nu se mai poate face la orice act normativ, ci numai la legislația primară, respectiv lege, ordonanță simplă sau de urgență. De asemenea, în considerentele acestei Decizii se susținea sau se aprecia că ar trebui ca legiuitorul să reflecteze la eventualitatea instituirii sau nu a unui prag valoric în ceea ce privește paguba produsă prin fapta de abuz și la intensitatea vătămării aduse drepturilor și intereselor legitime. Cel puțin noi, cei care am lecturat considerentele, așa am înțeles că era o recomandare pentru legiuitor. Prin Decizia 392 pe care am menționat-o din acest an 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește art. 248 din Codul penal anterior, a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 297 din noul Cod penal și a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13² din Legea 78/2000. Ceea ce este însă interesant pentru că în ceea ce privește considerentele, ele sunt similare sub aspectul neconstituționalității art. 248 cu cele din Decizia 405/2016. Dar ceea ce este foarte interesant la considerentele acestei Decizii este aspectul că Decizia face trimitere la Decizia 405 și o explică în sensul că, arată Curtea, așa cum s-a mai arătat prin Decizia 405 legiuitorul are obligația să instituie un prag valoric și, totodată, intensitatea vătămării. Această obligație revine nu numai legiuitorului, dar și organelor judiciare. Prima problemă de drept, chestiune juridică dacă vreți altfel spus, pe care ar trebui, zic eu, să o discutăm în această seara ar fi tocmai aceasta: Ce valoare juridică au aceste considerente cuprinse în Decizia 392/2017 a Curții Constituționale, cât de mult îl obligă pe legiuitor, cum obligă organele judiciare. Practic discutăm ce efecte juridice concrete poate produce sau urmează să producă de la publicarea în Monitorului Oficial. Domnule judecător, vă rog!

Cristian Bălan: Am văzut că nimeni nu luase cuvântul și îndrăznesc să fac o precizare. Cred că în privința legiuitorului îl obligă cum l-a obligat și până acum. E obligat să acționeze, n-o să acționeze sau în orice caz n-o să acționeze prea repede, că ținem din discuția de luna trecută problemele dificile de drept penal și de procedură penală. Profesorul Cioclei în intervenția dânsului a spus că “nu știu să fi existat vreo intervenție legislativă prin care să se fi corectat ceva în cel puțin cele 45 de zile, poate ulterior cum a fost Ordonanța 18 sau alte acte similare existau. Poate pe termen scurt vor exista o serie de dezbateri și poate peste vreun un an, doi o sa vedem vreo modificare.” În privința instanței vor exista totuși oarecare probleme, pentru că nici n-a operat o dezincriminare pe acțiunea de abuz în serviciu și nici măcar pe problemele legate de lipsa de previzibilitate. Curtea Cosntituțională spune că trebuie să existe un prag, infracțiunea asta nu este în regulă cum e reglementată, pentru că ar putea exista niște vătămări, vătămări atât de grave încât să atingă drepturile constituționale ale cetățenilor. Practic, o instanță n-ar putea ignora această opinie și ar trebui să vadă cumva să nu ajungă la o încălcare a drepturilor constituționale. Pe de altă parte, nu știm de unde începe vătămarea respectivă, trebuie să existe un prag, dacă vine un abuz în serviciu al cărui prejudiciu ar fi de 60 lei, de 80 lei, judecătorul ar trebui să dispună achitarea, deși nu există un prag. Să zicem că elementele constitutive ale infracțiunii ar închide la Vodafone cu 5 minute mai devreme, vrea cineva să cumpere o cartelă de telefon, n-o cumpără, va exista un prejudiciu pentru Vodafone, va fi un abuz în serviciu? Clar nu ar fi. Dar prejudiciul ar fi nesemnificativ, 15-20 lei, eventual poate o fi pierdut persoana respectivă o oportunitate de ceva să zicem cam pe la vreo 100. Poate instanța să dispună o achitare, pentru că pe Decizia Curții Constituționale într-adevăr ar fi o vătămare, totuși să angajezi în răspunderea penală pentru asemenea faptă ar fi excesiv. Pe de altă parte, nu văd în momentul acesta cum ar putea fi rezolvată problema.

Mihai Hotca: Domnule procuror, tot în categoria organelor judiciare vă situați și dumneavoastră. A avut instanța cuvântul, Ministerul Public cum vede această chestiune?

Teodor Manea: Primul lucru pe care aș vrea să-l subliniez este că mi se pare absolut regretabil că purtăm discuția asta de un an încoace, tot o purtăm și nu s-a rezolvat nimic. Mie mi se pare că infracțiunea ar trebui reconfigurată total, adică mi se pare că infracțiunea aceasta ar trebui să se refere doar la abuzul de putere al anumitor persoane bine determinate. De ce? Pentru că altfel tindem să ajungem la discuții din acelea care erau foarte amuzante și pe care le purtam și prin sala de judecată și prin birouri pe tema “dacă întârzii 10 minute la ședință eu ca procuror am comis abuz în serviciu sau nu?”, răspunsul fiind pe textul de lege previzibil. Acum că trebuie stabilit un prag față de hotărârile/deciziile Curții Constituționale este evident. După părerea mea, va fi foarte dificil de găsit un prag și nu un prag care să mulțumească lumea juridică, pentru că lumea juridică se poate mulțumi cu un număr clar, ci un prag care să mulțumească societatea civilă. Și acolo cred că vor fi probleme și eu mă gândesc că sunt și niște conotații politice pentru care Parlamentul nu acționează pentru că altfel presiunea din partea lumii juridice este destul de mare și a fost destul de mare și au fost foarte multe discuții pe tema asta. De asemenea, pe lângă discuția asta, cred că cealaltă discuție adiacentă este cum stabilim pragul la vătămarea drepturilor persoanelor pentru că acolo vătămarea poate fi mult mai complexă decât niște daune patrimoniale. Și cred că ar trebui să se intervină totuși și la partea aceea care a fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională de care vorbeați și dumneavoastră, și anume la ce nivel sau ce fel de normă trebuie să fie încălcată pentru a exista infracțiune. De ce? Pentru că practica în momentul acesta este extrem de variată. Sunt instanțe care interpretează foarte strict în sensul că trebuie să încalce o normă clară dintr-o lege sau ordonanță care să stipuleze obligația de serviciu. Sunt alte instanțe care spun că dacă ne raportăm și la o normă dintr-o lege și ordonanță e suficient ori munca obligațiilor de serviciu să fie explicitate. Și iarăși este un lucru care ar trebui clarificat. În opinia mea și în asentiment cu opinia pe care o are domnul profesor Cioclei, conducătorul meu de doctorat, infracțiunea aceasta ar fi trebuit să fie cât mai limitată și foarte specific și pentru că avem o mulțime de alte infracțiuni prin care putem să intervenim. Urmează o discuție care trebuie purtată tot așa în societatea civilă despre eficiența modalităților administrative de acționare, dar asta deja excedă posibilităților organelor judiciare de a se exprima.

Mihai Hotca: Apropo de situații în care legiuitorul și-a îndeplinit obligația constituțională de a reglementa conform celor statuate de Curtea Constituțională. Îmi aduc aminte că în 2003 a existat o situație. În 2002 a fost adoptată Legea 543, ultima lege de grațiere, acolo un text spunea că nu se aplică decât celor care sunt condamnați definitiv la data intrării în vigoare a Legii 543 și textul acela anul următor, în 2003, a fost supus în fața Curții pentru controlul constituționalității și Curtea, cu opinia separată a profesorului Bulai, l-a declarat neconstituțional. Și imediat Guvernul a adoptat ordonanța de urgență și a corectat, a eliminate norma respectivă. Așa că există un precedent, poate mai sunt și altele, mi-am adus aminte apropo de asta. Ce aș vrea să-i întreb pe domnii avocați prezenți în această seară alături de noi este cum văd domniile lor concret aplicabilitatea acestei Decizii, pentru că s-ar putea spune în ceea ce privește art. 297 Decizia e una de respingere și nu poate produce niciun efect juridic. Și știți că la prima vedere așa este. Dacă stăm să o analizăm, a fost respinsă ca inadmisibilă pentru că legiuitorul a declarat deja neconstiutuționalitatea textului și prin explicitarea pe care o dă considerentelor din Decizia 405 efectele par a fi mult mai concrete decât se vede la prima vedere.

Augustin Zăbrăuțanu: Dacă-mi permiteți, înainte de a atinge direcția inițiată acum de dumneavoastră în discuție, aș vrea să mai fac o completare la ce spunea domnul procuror Manea mai înainte. Nu trebuie să uităm că mai avem și această minunată variantă atenuată a infracțiunii de abuz în serviciu. Dacă atunci când ne referim la 297 și la abuzul în serviciu eu sunt total de acord că ce deranjează cel mai mult, ce afectează cel mai mult, până la urmă vorbim de o valoare socială protejată nu doar pe cea principală – relațiile de serviciu, vorbim totuși de persoanele juridice afectate de cele mai multe ori de aceste decizii sau lipsa unor decizii sau întârzierea unor decizii. Deci, dacă despre incriminarea abuzului de putere așa cum este el înțeles în legislația europeană, că tot face vorbire de acest lucru, nu cred ca are nimeni nimic de obiectat. Cel care are cu adevărat putere în a decide anumite lucruri, acela trebuie, într-un fel sau altul, strunit de o normă penală clară, precisă, într-adevăr cu subiecți activi bine determinați. Aici iar ajungem într-o zonă legată de aplicabilitatea normei, unde și cui aplicăm această normă. Mai mult decât atât e adevărat și acest prag, nu neapărat cel valoric, dar cel privind vătămarea cred că va fi una dintre cele mai mari provocări pe care legiuitorul român le-a avut în acest domeniu în ultima vreme. Eu personal nu văd cum într-un text de lege cu orice fel de trimitere ai face să poți să determini acest prag al vătămării altul decât cel al pragului valoric. Dar ce aș mai fi vrut să spun, societatea civilă, până la urmă oamenii afectați într-un fel sau altul sau care își exprimă în mod cât se poate de vehement nemulțumirea față de intenția statului de a reglementa acest prag valoric cel mai mult este discutat cât și această vătămare. Se omite faptul că un funcționar, un secretar al unui birou de executor judecătoresc sau notarial poate fi în mod lejer acuzat de abuzul în serviciu pentru că nu știu ce a făcut, n-a trimis în termen nu știu ce intabulare sau nu știu ce. Nu pot să spun minore pentru că te uiți din perspectiva celui care este într-adevăr afectat. Da, îl poate afecta dar ca totuși să extinzi atât de mult, există o lege care prevede că trebuie să depui într-un termen de, la cartea funciară contractul respectiv. Să zicem că se întârzie până la urmă 24 de ore sau 48 de ore, teoretic poți formula o plângere la abuz în serviciu. Deci, din punctul meu de vedere, dincolo de o delimitare clară, nu știu dacă legiuitorul român va face o configurare dacă mă întrebați pe mine în perioada următoare a acestei infracțiuni. Nu cred, pentru că discuțiile din ce am observat eu din spațiul public au fost destul de strict conduse în sensul că nu încercăm să reconfigurăm lucrul, încercăm doar să clarificăm sau să așezăm aceste infracțiuni în acord cu cele decise de Curtea Constituțională. Probabil configurarea ar însemna mult în sens de a face o distincție dintre abuzul de putere, abuzul în serviciu, dar cel puțin pentru această variantă atenuată mie mi se pare că ar trebui ceva făcut. Deși, ce s-a întâmplat anul trecut, apropo de revenirea fantomei consecințelor deosebit de grave în Codul penal, m-aș înclina să cred ca nu vom avea vreo surpriză plăcută în sensul celor arătate mai sus.

Mihai Hotca: Domnul avocat Obancia.

Antoniu Obancia: Aș vrea să aduc o privire de ansamblu și să răspund în felul următor la întrebarea cum văd aplicabilitatea Deciziei 392. Iată că Decizia Curții Constituționale din iunie 2016, Decizia 405, a ajuns să fie aplicată chiar direct sau să fie considerată suficientă pentru a se aplica direct în hotărâri judecătorești. Există dispozitive chiar de hotărâri penale definitive care dispun achitarea în baza art. 16 b și Deciziei 405/2016 chiar în dispozitivul soluției. Dar iată că se adaugă recenta Decizie 392 și, de fapt, observăm că sunt atât de multe vicii de neconstituționlitate scoase la iveală de Curtea Constituțională încât ar trebui să ne punem problema dacă nu cumva textul ar trebui abrogat cu totul, adică dacă nu cumva dezincriminarea abuzului este de fapt soluția convergentă cu toate aceste neajunsuri de neconstituționalitate sesizate de CCR. Pentru că sigur o lege de reparație în sensul de a peteci textul de lege poate avea succes sau nu, la cum au evoluat lucrurile sunt mai degrabă sceptic că un demers imediat ar pune capăt pentru totdeauna într-o formă ideală viciilor de neconstituționalitate pe care le-a sesizat Curtea Constituțională. Și atunci sigur că acest punct de vedere poate să fie socotit îndrăzneț, el nu face obiectul discuțiilor directe care derivă din cele două Decizii ale Curții Constituționale însă poate că așa este mai bine și poate că doar acest lucru ar pune capăt pentru totdeauna disputei în jurul abuzului de serviciu. Pe de altă parte, revenind la întrebarea “cum văd concret aplicabilitatea Deciziei 392”, toate aceste zdruncinări ale textului de lege care vizează chiar claritatea lui sunt până la urmă posibile apărări pe latură subiectivă ale unui inculpat care ar fi acuzat de o faptă comisă anterior acestor decizii dar care are acum procesul pe rol. Dacă mediul juridic la cel mai înalt nivel cunoaște diferite, chiar contrare opinii asupra unor chestiuni care vizează chiar înțelesul infracțiunii, ce să mai pretindem simplului particular, inculpatul care nu are școală juridică, despre ce ar fi gândit în momentul trecerii la act. Vorbesc de o apărare pe latură subiectivă pentru că atunci când hotărăști, fapta fiind una de intenție abuzul în serviciu, trebuie să poți cumpăni între o conduită licită și o conduită ilicită și în cunoștință de cauză să alegi să încalci legea pe premisa că ai toate datele și că-ți este cunoscută în detaliu prevederea normativă care îți interzice conduita decizând în contra prescripției legale corect cunoscute să încalci legea, de aceea vorbim de o faptă de intenție. Cu alte cuvinte cred că nu se justifică în această perioadă nicio condamnare pentru abuz în serviciu pentru fapte anterioare dat fiind că infracțiunea însăși la nivel conceptual la ceea ce trebuie înțeles prin ea are toate aceste dispute. Deci acesta este de fapt efectul concret al Deciziei 392, ea accentuează viciile de neconstituționalitate sesizate încă de anul trecut într-o așa mare măsură încât nu ar fi mai presus de orice dubiu, o condamnare pentru abuz în vremea de astăzi pentru fapte săvârșite anterior.

Mihai Hotca: Mulțumesc. Domnul judecător Bălan vrea să intervină.

Cristian Bălan: O scurtă precizare în legătură cu achitările dispuse în baza Deciziei 405, din ce am văzut personal s-a mers pe ideea “îndeplinește prin încălcarea legii”, au fost acele celebre discuții că dacă obligația era cuprinsă într-o lege sau ordonanță de urgență rămâne infracțiune, dacă-i cuprinsă într-un act de legislație secundară atunci n-ar mai fi infracțiune, că ar veni la pachet cu alte discuții, ce facem în cazul în care actul de legislație secundară copiază o dispoziție dintr-un act de legislație primară. Cum se întâmplă de foarte multe ori, procurorul când a dispus trimiterea în judecată s-a raportat la ordinul, la hotărârea, la ce-o fi care a preluat, a copiat dispoziția din actul de legislație primară și au început să iasă discuții ce facem, a fost trimis numai pentru încălcarea art. 3 din HG, dar art. 3 din HG copiază fidel art. 4 din Legea nu știu care. Se apucă judecătorul să vadă că totuși e în același timp și o încălcare a unui HG și o încălcare a unei legi. Dar astea au fost discuții și până la urmă când s-a conchis în sensul că se încalcă un act de legislație primară a rămas infracțiune, când a fost act de legislație secundară cel mai probabil s-a dispus achitarea considerându-se că în baza Deciziei Curții Constituționale n-ar mai fi infracțiune pentru că asta spune Curtea Constituțională, că trebuie să fie prin încălcarea legii, lege pe care o detaliază. Pe partea cu pragul, îmi susțin precizările de mai devreme, dar totuși consider că ne aflăm într-o situație de posibilă, de aceea este necesară intervenția legiuitorului, de aceea atunci când a fost concepută Curtea Constituțională, activitatea Curții Constituționale și tot acest sistem. Părintele reglementării s-a gândit că numai legiuitorul va putea fi cel care ar putea să intervină și să corecteze, că nici Curtea Constituțională nu trebuie să intre, să facă ea, să interpreteze, să aplice că e posibil să plece de la un caz concret. Asta cred că e cea mai mare problemă a Curții Constituționale, au plecat întotdeauna de la un caz concret, au încercat să facă un principiu, dar când pleci de la un caz concret și încerci să-l extinzi pentru a face un principiu există riscul ca foarte multe alte cazuri pe care nu le-ai prevăzut să se muleze pe principiul acela care pornește până la urmă de la un caz concret. De aceea dacă ar fi să facem o analiză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de câteva zeci de ani nu mai scoate principii chiar atât de concrete, că și-au dat și ei seama că la început în anii 60-70 când pronunțau anumite hotărâri cu dreptul de a nu se autoincrimina și acela care era prins beat la volan și spunea “dar eu nu-ți dau sânge că uite tocmai a spus Curtea Europeană că am dreptul să refuz”, și a văzut că plecând de la cazuri concrete și statuând asupra unor principii sau făcând principii din ele există riscul să nu mai meargă la un moment dat. De asta am spus că este importantă intervenția legiuitorului nu că așa ar fi frumos sau că așa spune Constituția, dar este singura posibilitate de a se alătura viciului de neconstituționalitate. Să lăsăm judecătorii sau practica în general să constate că da, încalcă o dispoziție legală că dacă nu încalcă o dispoziție în legislația primară nu mai vorbim. Dar e prejudiciu prea mic și nu e normal, deci Curtea Constituțională a zis că dacă e prejudiciu foarte foarte mic n-ar trebui să fie infracțiune, adevărat, dar e și atunci eu ce fac, aplic o normă neconstituțională când spune Curtea Constituțonală că n-ar trebui s-o aplic dar, pe de altă parte, legiuitorul este supus legii într-adevăr și Deciziei Curții Constituționale, dar Curtea Constituțională încă nu are competența să corecteze legiuitorul mai mult decât să-i spună un articol că este neconstituțional și trebuie să-și înceteze efectele de acum până când trec cele 45 de zile și când Parlamentul ar trebui să intervină. Când Curtea Constituțională încearcă totuși să meargă dincolo, dar poate e explicabilă la un moment dat atitudinea Curții Constituționale că vede că legiuitorul nu intervine. Dar când Curtea Constituțională ia problema în mână și face dreptate singură, ca să spun așa, dar o luăm cu decizii interpretative, tot ajunge să se substituie legiuitorului să nu poată face până la capăt și să arunce în practică asemenea decizii prin care noi știm că o normă e neconstituțională, știm că n-ar trebui aplicată dar nici n-avem mecanisme ca să nu o aplicăm. Nu cred că s-ar putea da astăzi achitare pe 16 b că prejudiciu e prea mic, cu toate că legiuitorul trebuia să fi fixat un prag că e neconstituțional, să nu fi fixat prag că prejudiciu e prea mic, dar asta e parerea mea. Curtea spune că ar fi anormal să intervină legea penală să tranșeze niște situații juridice al căror prejudiciu este foarte mic. Ar trebui să intervină o altă răspundere, și dacă ar continua legea penală să intervină și să le reglementeze nu prin posibilitatea aplicării unei pedepse atunci drepturile cetățeanului respectiv care ar suferi nu rigorile legii penale, care ar fi tras la răspundere ar fi încălcate.

Augustin Zăbrăuțanu: Dacă-mi permiteți, aș cita pentru că această Decizie 392 aduce un element, nu știu dacă neapărat de noutate, dar un element interesant. Spune Curtea, nu mai știu exact paragraful dar spune așa: “Curtea reține că încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României Partea I a Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligația de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu cu aplicarea principiului ultima ratio astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență”.

Mihai Hotca: La început chiar de aici am plecat și acest paragraf l-am avut în vedere, dar ideea este reluată și spune Curtea în considerente două lucruri foarte importante: primul, spune că și organele judiciare au această obligație și mai spune ceva, al doilea lucru, poate cel mai important, că absolut toate considerentele unei decizii pronunțate de Curte fără a se deosebi în funcție de felul deciziei sunt obligatorii. Este pentru prima data când ea exprimă în această manieră. Avem decizii mai vechi. Prima dintre ele, Decizia nr. 1 din 1995 spunea că sunt obligatorii considerentele care sprijină dispozitivul, or acum Curtea spune că prin considerente care sprijină dispozitivul se înțeleg de fapt toate dispozitivele. Dacă toate considerentele sunt obligatorii înseamnă că organele judiciare au o problemă până să reglementeze legiuitorul pentru că sancțiunea este eventuală propriu electoratului, nu există altă sancțiune. Dar pentru organele judiciare poate să se pună problema că nu se respectă o decizie a Curții Constituționale și asta înseamnă abatere disciplinară. Poate fi văzută chestiunea și din acest punct de vedere.

Teodor Manea: Dacă-mi permiteți și mie, într-adevăr avem o problemă mare și acesta este unul dintre momentele în care ne-am fi bucurat cu toții să mai existe încă art. 18¹ în Codul penal pentru că ar fi rezolvat această problemă. Mi se pare că cel puțin acolo Curtea Constituțională a mers cam departe. Și știți de ce? Și cred că acesta va fi viitorul în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu intervine. Dacă Curtea Constituțională vrea să oblige legiuitorul să impună un prag, trebuia în opinia mea să fie bărbat Curtea Constituțională și să spună “admite excepția de neconstituționalitate”. Constată că inexistența unui prag clar sau o valoare clară a unei vătămări conduce la neconstituționalitatea textului. Și atunci s-ar fi rezolvat problema. Într-adevăr textul ar fi fost abrogat, raportat la abrogarea specifică pe care poate interveni raportat la deciziile Curții Constituționale o perioadă, dar aceasta este soluția, pentru că altfel sunt discuții nenumărate. Și eu sunt perfect de acord că parchetele și instanțele trebuie să aprecieze, dar abuzul în serviciu în varianta lui simplă și naturală e de competența judecătoriilor. Ne imaginăm cum ar fi diferența de apreciere între Judecătoria Sectorului 1 și Judecătoria Buzăului raportat la cuantum și prag și ce înseamnă pentru două instanțe din zone foarte diferite ale țării valoarea pragului. Și nu-i normal, Curtea Constituțională trebuie să rezolve problema, să ne spună că este neconstituțională, pentru că nu există un prag. Până atunci ne vom zvârcoli cu toții în neștiință și problema e mai mare decât atât pentru că discuțiile care se poartă aici și bineînțeles în spațiu public sunt foarte axate pe abuz, și pentru că abuzul a fost o infracțiune pentru care s-a trimis în judecată și s-a condamnat mult în ultima vreme. Există o hotărâre foarte nouă și extraordinar de importantă pronunțată de Înalta Curte prin care s-a condamnat pentru abuz în serviciu în exercitarea puterii judecătorești în pronunțarea unei hotărâri ceea ce e o noutate. Eu n-am mai auzit, poate că nu e absolută, dar eu n-am mai auzit de o astfel de hotărâre și e foarte importantă, dar pe lângă asta noi mai avem și art. 298 care-i foarte important și care a fost utilizat de multe ori în practică pentru culpele medicale și pentru o mulțime de alte culpe unde inerent în opinia mea modificarea art. 297 chiar și prin deciziile Curții Constituționale trebuie să influențeze și pe 298.

Mihai Hotca: A fortiori, zic eu, atât mai mult pentru că este o faptă din culpă. Și apropo de ce spunea domnul avocat Obancia, o apărare pe lipsa elementului subiectiv sub forma intenției poate încadra în prevederile 298 că e culpă. Dacă-i profesionist nu poate invoca necunoașterea legii.

Augustin Zăbrăuțanu: Și nu poate cunoaște exact că noi încă dezbatem.

Teodor Manea: Dacă noi impunem un prag la abuzul în serviciu în niciun caz la neglijență în serviciu, nu putem să n-avem prag. Și gândiți-vă cât de grav este pentru valorile sociale dacă noi reglementăm atât de strict abuzul în serviciu, neglijența în serviciu mai are sens? Și dacă nu are sens cum putem să protejăm valorile acelea sociale foarte importante de altfel.

Mihai Hotca: Întrebarea de bază este: avem o decizie a Curții Constituționale obligatorie așa cum chiar conținutul acesteia proclamă, ce facem cu ea în practica? Pentru că este dată pentru a produce efecte.

Antoniu Obancia: Dați-mi voie să pun punctul. Ați început ideea și credeam că o veți continua într-un fel. Aș continua-o așa cum credeam eu că ar fi trebuit continuată. Decizia 392 prin considerentele obligatorii, ele sunt obligatorii nu doar pentru Parlament să adopte o lege așa cum ați pus întrebarea, dacă există sau nu obligația de a legifera  conform Deciziei CCR un prag sau intensitatea vătămării, dar ele sunt obligatorii pentru instanțe în procesele pe rol mâine, poimâine, termen de judecată. Și atunci un motiv în plus și avem și un precedent, iată cum spuneam Decizia 405 s-a regăsit în dispozitive de achitare atașate de 16 b așa se poate găsi și 392. Dacă CCR astăzi prin Decizia publicată vineri arată că textului îi lipsește un element fără de care nu poate fi aplicat textul de lege și ce așteptăm intervenția neîntârziată a legiuitorului până intervine legiuitorul, dacă o va face, soluțiile de procesele pe rol se pot întemeia pe 16 b raportate la 392.

Teodor Manea: Cu mențiunea, dacă-mi dați voie, că Decizia aceasta nu admite excepția. Ce spune Curtea Constituțională este că instanța trebuie să aprecieze.

Antoniu Obancia: Mă scuzați, aici am vrut să punctez exact ce a spus domnul profesor că orice considerent este obligatoriu indiferent de modul în care ar susține sau nu dispozitivul.

Teodor Manea: Eu sunt de acord. Problema considerentelor de genul acesta este că, în opinia mea, creează foarte multă confuzie în instanță. Practic orice sentință este bună.

Antoniu Obancia: Și in dubio pro reo, dacă este confuzie, nu o poți condamna.

Mihai Hotca: Așa este, dar 147 din Constituție iarăși nu distinge. Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii de la publicarea lor în Monitorul Oficial. Nu face mențiune Constituția despre un fel sau altul al deciziilor. Și atunci întărită fiind Decizia cu prevederile constituționale e posibilă o astfel de interpretare. Mai ales că nu există nicio autoritate din țara noastră care să poate cenzura deciziile Curții Constituționale. Singurul care ar putea într-un caz concret să atenueze eventual considerentele sau aplicarea concretă a unei decizii a Curții Constituționale este jduecătorul. Nimeni altcineva n-ar putea să stabilească un sens concret pentru o decizie a Curții Constituționale. Este adevărat că legiuitorul are obligația, chiar și în Constituție este prevăzută a fortiori, dar nu există nicio sancțiune pentru el și practic sancțiunea este pentru normă, norma respectivă poate fi considerată ieșită din vigoare, pentru că așa cum am spus la început chiar dacă nu este în aparență o Decizie de admitere, pentru că este respinsă ca inadmisibilă înseamnă că a admis o excepție anterioară având același obiect, iar prin trimiterea explicativă la considerentele de la 405 se poate stabili că încă de atunci, legiuitorul trebuia să reglementeze pragul, nu era doar o facultate pentru el, n-a făcut-o și norma nu se mai poate aplica în continuare. Iar din momentul publicării Deciziei 392/2017 lucrurile trebuie să fie clare pentru toată lumea. De la publicarea în Monitor, este obligatorie.

Teodor Manea: Asta este problema, domnule profesor, și în opinia mea. Nu sunt clare mai degrabă pentru nimeni. De ce? Pentru că Curtea Constituțională așa cum am spus și mai devreme, nu o spune negru pe alb: este neconstituțională pentru că nu există un prag, Curtea spune: este în atributul judecătorului să stabilească dacă paguba este suficient de mare sau nu, și atunci ne aflăm într-un necunoscut.

Bogdan Dumitrache: Curtea Constituțională a fost invitată să se pronunțe în legătură cu chestiunea pragului? A fost sesizată pe prag. Deci ea ar fi trebuit să se pronunțe pe prag, fie că e, fie că nu e.

Antoniu Obancia: A fost o critică de neconstituționalitate care vizează lipsa unui prag valoric.

Bogdan Dumitrache: Riscul este ca nu cumva să aplicăm o parte din considerente cu prețul încălcării dispozitivului Curții Constituționale, adică tratând lipsa pragului ca pe o chestiune de neconstituționalitate, deși Curtea Constituțională nu o trasează în dispozitiv.

Mihai Hotca: Eu zic că este și pentru dumneavoastră, poate postați considerentul respectiv, spune foarte clar, cred că nu e nicio îndoială, spune că autoritatea de lucru judecat este atașată atât dispozitivului, cât și considerentelor și sunt obligatorii.

Cristian Bălan: Mie mi se pare că nu asta se contestă. Toți suntem de acord că sunt obligatorii.

Bogdan Dumitrache: Autoritatea se aplică la considerente și la dispozitiv. Dar dacă am o soluție în considerente și alta în dispozitiv e foarte greu de aplicat autoritatea, pentru că soluția din dispozitiv este că pe prag nu-I neconsitituțional.

Cristian Bălan: Problema cea mai mare a fost că art. 147 nu a fost gândit pentru astfel de decizii. Și acum țin minte, cred că cea mai frumoasă dezbatere pe care am urmărit-o la JURIDICE.ro, pe art. 5 din Codul penal unde ați fost invitat și dumneavoastră. Atunci ați avut o discuție cu profesorul Toader despre efectele unei decizii interpretative, a fost o discuție foarte amplă pe competența Curții Constituționale de a pronunța decizii interpretative și până la urmă concluzia a fost că poate, nu poate, ea pronunță decizii interpretative, că până la urmă de ce să nu pronunțe decizii interpretative, că ea poate să dea interpretarea consituțională, deși aproape toți participanții au fost de acord că pe interpretarea și aplicarea legii ar trebui să se pronunțe autoritatea judecătorească. Deci putem trage o altă concluzie, că sunt niște hotărâri atipice. Legiuitorul constituant nu s-a gândit vreodată la Curtea Constituțională că va pronunța asemenea hotărâri, de aceea nu le-a reglementat în mod clar regimul juridic. Regimul juridic al acestor hotărâri a fost reglementat de către Curtea Constituțională care a vrut să i se aplice – eu dacă spun mâine că luna e pătrată, toată lumea trebuie să vadă luna pătrată, nu contează că vă uitați la ea și vedeți că e rotundă. Acesta a fost principiul de lucru al Curții Constituționale. A mai spus acum Curtea Constituțională că toate considerentele sunt obligatorii, nu contestă nimeni că toate considerentele ar fi obligatorii, deși iarăși dacă ne uităm în Constituție numai deciziile de admitere sunt obligatorii și cele de respingere n-ar fi obligatorii și pentru Curtea, că ea revine asupra lor. Că dacă ar fi obligatorie, atunci ar trebui să fie legată și ea, referitor la autoritatea de lucru judecat, noi știm că și instanțele sunt legate de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, nu pot ele să vină să spună că toți ceilalți sunteți legați, dar eu nu sunt legat, că eu am pronunțat-o. Cam asta face Curtea, dar trecem peste. Considerăm că toate considerentele sunt obligatorii, că așa ne spune Curtea Constituțională, problema este că uneori însăși Curtea Constituțională este în imposibilitate de a da rețeta pe care numai legiuitorul o poate da, adică a ne arăta cum se aplică. Pe partea de încălcare a unei dispoziții legale, ne-a arătat, a spus că dacă nu e act de legislație primară, nu vă uitați, au fost cum s-a mai spus aici dispuse achitări pe 16 b în baza Deciziei, dar acesta a fost considerentul pe care s-au dispus achitările, restul cu pragul, Curtea a considerat că nu e în competența ei să fixeze pragul, nu știu dacă e bine sau e rău, problema e că rămâne o normă neconstituțională că ar trebui să existe prag, nici în considerente nu ne spune exact că judecătorul trebuie să aprecieze de la caz la caz și ce să facă? Să constate că fapta X săvârșită în Sectorul 1 nu este infracțiune, nu este prevăzută de legea penală, am o problemă de tipicitate că prejudiciul este de 500 de lei și aceeași faptă săvârșită undeva în România unde lumea este mai săracă și nivelul de trai este mai scăzut, ar trebui să fie infracțiune că acolo 500 de lei, unii muncesc o lună de zile pentru 500 de lei, totuși nu cred că asta a vrut să spună Curtea Constituțională, nu să ajungem pe renunțare la urmărire penală, e clar că pe asta o face legiuitorul, să vedem noi dacă fapta este sau nu prevăzută de legea penală în raport de un anumit prag pe care îl apreciază judecătorul. În condițiile în care legiuitorul însuși a scos 18¹ din noul Cod penal, l-a înlocuit cu renunțare la urmărire penală, renunțare la aplicarea pedepsei, dar 18¹ era o normă foarte interesantă^, pentru că spunea: nu constituie infracțiune fapta care nu știu ce datorită faptului că nu întrunește pericolul social al unei infracțiuni. Rămâne o faptă neprevăzută de legea penală, că infracțiunea trebuia să fie fapta cu pericol social prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție care era cel mai neimportant lucru în 68. Prin 18¹ legiuitorul spunea că fapta respectivă nu constituie infracțiune, deci judecătorul putea aprecia că o faptă pe care legiuitorul a considerat-o de plano infracțiune, în cazul lui concret nu ar fi infracțiune și ar fi orice altceva în afară de infracțiune. Legiuitorul tocmai a fost a vrut să nu mai facă judecătorul astăzi în noul Cod penal. A spus că procurorul poate să renunțe la urmărirea penală, că poate judecătorul nu-i aplică pedeapsa, că o amână, că renunță, că vede el ce face, dar nu poate judecătorul sau procurorul să ia o faptă prevăzută de legea penală să spună că nu e prevăzută de legea penală că nu are un pericol social ridicat. Or Curtea Constituțională ar vrea să repună în vigoare fostul 18¹ sau să lase judecătorului sau procurorului posibilitatea să aprecieze dacă fapta e sau nu prevăzută de legea penală, că parcă nici o achitare pe faptul că nu e prevăzută de legea penală din cauză că nu este previzibilă aplicarea ei nu aș vedea aici, că nici Curtea Constituțională n-a mers atât de departe. Am fi avut să spunem o problemă de pevizibilitate în infracțiunile de insultă și calomnie, că aveam o Decizie a Curții Constituționale care spunea că sunt, un RIL care spunea că nu sunt și o altă Decizie a Curții Constituționale pe care practica nu prea a înțeles-o cum a venit Curtea Constituțională să spună că nu, că totuși nu e constituțional RIL-ul și că nu sunt. Unii au considerat că sunt infracțiuni, alți judecători au considerat că nu sunt infracțiuni, dar niciunuia nu i se putea reproșa ceva, era ceva inedit. Și atunci practica a acceptat că s-ar putea da și achitare pe lipsa de previzibilitate, pentru că dacă la nivelul țării există mai multe păreri, la nivelul magistraților, practicienilor nu se știe dacă e sau nu e infracțiune, atunci putem considera că nu e, dar la abuzul în serviciu nu mi se pare că Curtea Constituțională a vrut să meargă chiar atât de departe.

Teodor Manea: Apropo de considerentele deciziilor Curții Constituționale și cât de periculoase sunt și când folosesc termenul “periculoase”, am proprietatea lui. A apărut mai nou, nu e decizie, ci un comunicat raportat la neconstituționalitatea unui text din Legea 78/2000, un text foarte legat de abuzul în serviciu, art. 15 , și foarte discutat în doctrină. Care spunea că nu prea se poate în contextul în care în Codul penal nu am tentativă, să am tentativă la o faptă care face parte din legea specială care face trimitere la Codul penal. Declară neconstituțional acel text, Curtea Constituțională face o afirmație printr-un comunicat, eu sper să rămână doar un comunicat, prin care spune că textul de la art. 15 nu este constituțional și nu este previzibil, pentru că nu poate exista tentativă la o faptă comisă prin inacțiuni, fără să facă diferența între faptele omisive proprii și faptele omisive improprii. Gândiți-vă cât de periculos ar fi ca acest considerent să apară în hotărâre și să fie obligatoriu, pentru că dacă spun o faptă comisă prin inacțiune mă refer la toate și sunt o mulțime de infracțiuni printre care și omorul care se poate comite prin inacțiune și pot să am și tentativă la omor comis prin inacțiune.

Bogdan Dumitrache: Mi se pare puțin probabil ca un element care a apărut în comunicatul Deciziei Curții să dispară din considerente.

Teodor Manea: Gândiți-vă care-i consecința juridică în dreptul penal fără să nu faci distincția și să spui că faptele omisive improprii nu pot comporta tentative.

Mihai Hotca: Putem avea surprize, să știți că uneori comunicatele păreau a spune ceva și când ne-am uitat la considerente sensul era diferit. Dar să punctez 2-3 aspecte referitoare la chestiunea pe care domnul judecător a expus-o foarte frumos. Este o nostalgie a Curții Constituționale după ce a fost înainte, este un fir care leagă toate deciziile Curții Constituționale, așa mi s-a părut mie, de modul în care era reglementarea anterioară. Dar evident nu putem susține cu argumente grele care să câștige în această dispută, să spunem că art. 18¹ a reînviat, asta nu putem susține. Poate din păcate, pentru că în practică a fost foarte eficient art. 18¹ din Codul penal anterior. Dar avem aceastp trăsătură esențială, prevederea în lege și dacă citim cu atenție considerentele de fapt ce ne spune Curtea Constituțională? O faptă de abuz care nu a produs o pagubă suficient de gravă, de mare sau o intensitate îndestulătoare drepturilor aparținând unor persoane, nu e prevăzută de legea penală. Pentru că imprevizibilitatea ține mai ales de legalitate, spune CEDO, și nu de pericolul social al faptei. Adică ar putea fi translatată chestiunea pe terenul principiului legalității, sigur aici discutând de trăsătura prevederii în legea faptei și să se aplice direct CEDO, sub aspectul previzibilității. Un text care este imprevizibil poate fi declarat neconstituțional, dar și judecătorul când îl aplică în concret poate constata acest lucru și să spună – fiind imprevizibil în aplicare, nu știu cum să-l aplic, deci fapta nu este infracțiune. E problema legiuitorului de ce n-a scris o normă de incriminare clară, precisă pentru a fi înțeleasă de toată lumea.

Teodor Manea: Dar dacă ajungem la concluzia aceasta, judecătorul nu mai poate aprecia asupra pragului, ci trebuie să constate că e imprevizibilă, pentru că n-are un prag și să pronunțe achitări în toate dosarele.

Mihai Hotca: Poate constata că nu-i suficient de mare, de intensă afectarea dreptului, asta spune per a contrario considerentul Curții Constituționale.

Teodor Manea: Cu amendamentul că după aceea nu poți să-i reproșezi intensitatea inculpatului, pentru că el neștiind care e intensitatea ajungem la concluzia domnului avocat, ceea ce ne duce iarăși nu la o apreciere, ci la constatarea că e previzibilă.

Mihai Hotca: Și atunci achitarea. Nici să acceptăm în materia dreptului penal unde discutăm totuși de cea mai grea răspundere, să se aplice norme de incriminare atât de discutabile și nu numai din perspectiva faptului că te duce în zona ilicitului penal, dar gândiți-vă și din perspectiva pedepselor și aici aș veni puțin și pe terenul proporționalității. Pedeapsa standard pentru abuz este de la 2 la 7 ani. La fel ca pentru trafic de influență unde cel în cauză câștigă bani și aici nu câștigă neapărat el, poate să câștige oricine altcineva, de regulă e un terț sau poate nimeni, sunt numai pierderi și dacă mergem la consecințe deosebit de grave avem deja 10 ani și jumătate maximum și mai adăugăm 1/3 din Legea 78, fapta este similară din perspectiva sancțiunii cu lovire cauzatoare de moarte. Și aici este o chestiune care trebuie avută în vedere totuși de legiuitor, pe de altă parte pedeapsa este prea severă prin raportare la principiul proporționalității și aș vrea să discutăm puțin și despre principiul proporționalității care este un principiul destul de important în materia dreptului penal.

Augustin Zăbrăuțanu: Aș fi vrut să mai adaug un aspect aici. Apropo de nostalgia după vechile reglementări, mă gândesc că și Parlamentul are o nostalgie după vremurile în care cu 2/3 putea să dea o lege împotriva deciziilor Curții Constituționale. Așa am învățat noi toți dreptul constituțional și până la urmă vrem sau nu vrem să-i mai admitem Parlamentului rolul de a reprezenta poporul și de a decide chiar și în ciuda unor astfel de decizii, așa au fost, acum nu mai există această posibilitate și poate putem să interpretăm această grevă parlamentară raportată la deciziile Curții Constituționale și dintr-o altă perspectivă. Societatea este extrem de inflamată, pe de o parte, pe de altă parte, spuneam că în ultimii ani, 5-6 poate chiar mai mult, se vehiculează din ce în ce mai intens, dar nu doar la nivel conceptual deciziile Curții, despre blocul de constituționalitate vorbesc. Pur și simplu nu avem cum, mă refer la instanță, într-un astfel de context în care Curtea spune în mod clar că are obligația în aceste condiții, de exemplu, paragraful 55 din Decizia 392, în aceste condiții, Curtea fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da astfel un sens constituțional acesteia, eu în mod brutal aș spune că Curtea Constituțională ține cu tot dinadinsul să țină în viață această reglementare. Așa înțeleg eu această chestiune. Poate că antevorbitorii aici au dreptate când spun că soluția logică ar trebui dezincriminare și reașezarea acestor infracțiuni. Curtea într-adevăr aruncă în ambele Decizii niște puncte de sprijin, vorbește de reglementarea abuzului de putere, abuz de autoritate din perioada interbelică, nu degeaba regăsim aceste chestiuni în această Decizie, senzația mea e următoarea – din ce rațiuni Curtea nu decide că este neconstituțional și am terminat povestea, ci decide că este constituțional numai în măsura în care și aducem aici tot felul de astfel de ancore, în care nimeni nu mai știe în ce parte să se uite, dar judecătorul cred eu că este nevoit la momentul respectiv indiferent că vorbim de Judecătoria Pătârlagele sau de Judecătoria Sector pe care-l doriți dumneavoastră, dar aș spune eu și Înalta Curte, că și Înalta Curte are abuz în serviciu în competența personală a unor oameni bine așezați în societate și atunci judecătorul când analizează această chestiune, să privească deciziile Curții Constituționale, jurisprudența CEDO, eventual și Codul penal și Legea 78 și să ajungă la ce concluzie? Păi n-avem prag, dar dacă n-avem prag valoric, poate avem vătămare, deci tot la infracțiunea nu există. Din punctul meu de vedere, începând de la Decizia privind aplicarea legii celei mai favorabile, Curtea Constituțională preia puțin din rolul legislativului.

Bogdan Dumitrache: Avem Parlament tricameral.

Teodor Manea: Curtea fiind camera suprasuperioară.

Antoniu Obancia: Noi am vorbit până acum de o problemă conceptuală, dacă să mai fie prag, dacă să mai fie infracțiunea din Codul penal, dar să trecem, vă rog, și la o problemă pragmatică. Dacă Parlamentul va lua în dezbatere o lege prin care să supună votului în Parlament pragul și intensitatea vătămării, s-ar putea să fie dificultăți atât de mari în a găsi soluții pentru a stabili un anume prag valoric, o anumită sumă și o anumită formulă magică prin care să se descrie intensitatea vătămării încât lucrurile poate nu neapărat vor fi declarate imposibil de adus la îndeplinire, dar poate vor fi întârziate de studiul aprofundat care este necesar pentru a găsi aceste soluții la care trimite Curtea Constituțională. Și atunci poate că peste vară procesele s-au amânat și judecătorul e normal să aștepte cumva rezolvarea acestei probleme, dar dacă lucrurile vor dura sau chiar se vor statua ca fiind imposibil de adus în mod satisfăcător la îndeplinire, ce se întâmplă cu procesele pe rol care vor trebui să primească soluții și de aceea încă o dată spun, Decizia 392 poate să-și găsească alături de 16 b un temei direct de achitare.

Bogdan Dumitrache: Aici aș vrea să revenim asupra paragrafului 55 teza finală care merită un comentariu. În aceste condiții Curtea fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală, înțeleg că dispoziția în materie de abuz în serviciu, în sensul de a produce efecte și pentru a da astfel un sens constituțional, adică pentru a gândi că e conformă cu Constituția, Curtea nu consideră textul neconstituțional, nici constituțional, consideră necesară și aici mai e o chestiune, trebuie prezumat, fiind considerente obligatorii, Curtea nu fixează obligații imposibile, apropo de ce ați spus mai devreme, deci Curtea consideră că se și poate rezolva problema prin instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării în comiterea faptei.

Augustin Zăbrăuțanu: Mai există un aspect, la 56, pentru că nicio obligație fără sancțiune nu există, cum zicea domnul profesor Buglea, vine și arată moralmente cine e vinovat și ce sancțiune s-ar da. La 56 unde spune că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Bogdan Dumitrache: Situațiile încă n-au apărut, pasivitatea ar putea să determine apariția, că altfel dacă au apărut înseamnă că sunt contrare principiului securității raporturilor juridice, ceea ce ar putea fi deja neconstituțional.

Teodor Manea: Problema care se pune este că nimeni nu va putea stabili că au apărut sau nu, dar ca să dau un răspuns, eu cred că stabilirea pragului este dificil, și luați-o ca o opinie personală, este dificil în special din perspectivă politică, mai ales în contextul societății noastre foarte inflamate, tocmai de aceea eu cred că Parlamentul nu va interveni, pentru că Parlamentul nu poate să-și asume să intervină pentru că politic vorbind ar transmite o imagine societății extrordinar de puternică și de nefastă, țineți minte ce s-a întâmplat când au încercat să intervină. Eu cred că asta e imposibilitatea, pentru că o imposibilitate juridică nu există în fapt, că stabilești 10.000 de euro și o vătămare suficient de intensă. Într-adevăr și mie mi se pare că limitele de pedeapsă ale abuzului în serviciu sunt mult prea mari și în contextul în care în general de foarte puține ori în practică abuzul în serviciu se face dintr-o răutate personală, se face pentru că sunt alte infracțiuni înainte care generează abuzul în serviciu, abuzul în serviciu fiind doar mijlocul prin care se rezolvă problema antamată de prima infracțiune. Drept urmare, noi trebuie să descoperim acele infracțiuni, nu să le ascundem în spatele abuzului în serviciu, tocmai de aceea mie mi se pare puțin anormal ca abuzul în serviciu, cel puțin în varianta lui simplă, să poată duce la limite de pedeapsă de arestare.

Mihai Hotca: Din acest punct de vedere, limitele prevăzute în Codul anterior, sigur la forma simplă a infracțiunii, 6 luni-5 ani erau totuși rezonabile. Sigur aveam varianta care exista atunci când se producea consecințe deosebit de grave și putea merge până la 15 ani, dar era o situație de excepție și consecințele deosebit de grave însemnau sub Codul anterior 200.000 de lei. Probabil că în zona aceasta ar trebui căutat și pragul și atunci nimeni n-ar mai comenta. Curtea Constituțională n-ar mai putea să spună că pragul e prea jos, că s-ar contrazice, pentru că a spus că de fapt este apanajul legiuitorului instituirea unui prag. Cum ar putea să reglementeze intensitatea vătămării? Ar putea să facă trimitere la drepturile garantate de Constituție, de pildă. Adică să nu mai vorbească de interese legitime care oricum sunt să spunem niște cvasidrepturi discutabile, cel puțin pentru a beneficia de o protecție penală la acest nivel. Sau drepturile omului, poftim. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Cristian Bălan: Facem vreo 20 de anexe în care calculăm cum s-ar putea stabili prejudiciul, ca la Legea 143.

Mihai Hotca: În Legea 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale a existat o vreme până în 2013 pragul de 50.000 și a fost foarte bun. Ar putea fi dublat pragul să spunem și de o cauză de nepedepsire pentru a stimula să acopere și s-ar armoniza atât interesul public, acela de sancționare a abuzului, dar și interesul particular de acoperire a eventualei pagube.

Bogdan Dumitrache: Ar putea relansa economia.

Antoniu Obancia: Foarte succint. Ați spus mai devreme că dacă legiuitorul ar veni cu un prag, Curtea n-ar mai putea să obiecteze în formele specifice asupra cuantumului că ar fi prea mic sau că ar fi prea mare. Părerea mea este că nu este exclusă o asemenea ipoteză. Curtea a spus că este apanajul legiuitorului, ca-ntotdeauna, dar venind legea la Curte prin mecanismele specifice de sesizare, pentru că spețe pot fi de o varietate atât de mare încât să arate la un moment viitor anumite neajunsuri pe care Curtea primindu-le spre dezlegare să le constate. Deci nu este exclus ca ipotetic revenind cauza la Curte pe baza unei legi care fixează un prag sau anumiți termeni sau o anumită formulă pentru intensitatea vătămării, Curtea în continuare să găsească obiecții, vicii de neconstituționalitate în cuantumul pragului sau în formula care desemnează intensitatea vătămării care poate să fie în continuare găsită neclară.

Mihai Hotca: Sunt de acord cu dumneavoastră. Să știți că viitorul are o particularitate certă, este incert. În viitor orice se poate întâmpla, eu am vorbit de viitorul probabil, plecând de la considerentele Curții evident. Dar Curtea s-ar putea să găsească așa cum bine ați spus alte nuanțe, alte vicii de neconstituționalitate și să le extragă veninul de neconstituționalitate și practic a arătat când este sau nu constituțională o dispoziție.

Augustin Zăbrăuțanu: Chestiunea limitelor cred eu că este una dintre posibilele chei ale rezolvării acestei situații, pentru că dacă am merge, cum e de exemplu în Legea evaziunii fiscale, ai putea să te duci pe mai multe praguri valorice până la urmă, dar te poți duce la un prag valoric acceptabil pentru întreaga societate, 10.000 de euro, spre exemplu, în care să ai pedepse de 6 luni la 2 sau 3 ani, o chestie de genul acesta care să nu trimită oamenii la închisoare pentru o treabă absolut minoră, să te duci pe o zonă intermediară de exemplu între 10.000, repet, limitele sunt absolut exemplificative, 10.000 de euro la 200.000 plecând de la consecințe deosebit de grave și să ai o pedeapsă cu niște limite mai mari. Dar problema pe care nu știu cum poate să o rezolve cineva realmente este cu vătămarea intereselor persoanei.

Mihai Hotca: Cum am spus, prin raportare la drepturile și libertățile fundamentale. S-ar putea face o circumscriere.

Teodor Manea: Oricum nu acest aspect a fost problema care a generat toate discuțiile acestea. Toate discuțiile au fost generate de niște pagube materiale în special raportate la niște instituții politice, că nu au fost așa de multe abuzuri raportate la vătămarea intereselor unor persoane.

Mihai Hotca: Deși poate că în practică tocmai aceste abuzuri n-au făcut obiect al intereselor organelor judiciare și acuma, suntem și avocați, suntem și practicieni, știm că uneori ne adresăm unor autorități în principal legate de administrația publică centrală sau locală și nu răspund autoritățile în termen de 30 de zile. Mie aici mi se părea un abuz sau măcar o neglijență în serviciu dacă depășesc termenul de 30 de zile. Și tocmai aceste abuzuri care erau în interesul cetățenilor nu prea erau avute în vedere. Pe de altă parte mai este un aspect foarte important, de regulă un abuz constatat penal, în modalitatea ilicitului penal sau de altă natură, poate avea ca efect și sancționarea disciplinară, de cele mai multe ori reglementările diferitelor categorii de funcționari publici dacă nu obligă, cel puțin permit chiar pierderea funcției respective. Și iată că este o sancțiune suficient de severă pentru a pune în discuție o eventuală răspundere penală alăturată celei care determină pierderea locului de muncă. Un aspect foarte important.

Augustin Zăbrăuțanu: Din păcate, experiența de avocat îți dă suficiente exemple să înțelegi reacțiile societății civile. Îmi amintesc în zona de retrocedări, spre exemplu, Primăria Municipiului București, exemple personale în care am avut hotărâri definitive și irevocabile în vremea respectivă în care era obligată Primăria să-mi emită dispoziția și a durat între 18 luni și 2 ani până când s-a emis această dispoziție. De asemenea am avut un exemplu absolut mizerabil aș spune în care am stat vreo 7-8 luni într-un proces la Tribunalul București în care Primăria nu trimitea la cererea instanței dosarul de revendicare și după 6 termene am depus la registratură un memoriu în care am spus onest că în situația în care până la termenul următor nu ajunge dosarul voi face plângere pentru abuz în serviciu, rezultatul, dosarul a ajuns. Acestea sunt niște realități și din păcate aici sunt realități sistemice, pentru că nu e vorba că mi se întâmpla mie, se întâmplau la zeci, sute de mii de oameni și pagubele pentru aceste persoane dacă stai să le aduni. Poate de aici și reticența societății, acesta este un abuz de putere, asta e foarte clar.

Mihai Hotca: Gândiți-vă că o urmărire penală până la urmă diluează o eventuală răspundere din domeniul dreptului muncii sau specifică funcționarilor publici pe Legea 188/1999, începe procesul penal, se finalizează cu o soluție de neurmărire și între timp s-a prescris răspunderea civilă sau răspunderea delictuală. Mai există și un efect indirect asupra realizării condițiilor de existență pentru angajarea răspunderii de altă natură.

Cristian Bălan: Societatea pare să se simtă foarte confortabil știind că există o normă de incriminare și o pedeapsă foarte mare. Aceeași a fost discuția și la evaziunea fiscală, să dubleze pedepsele, să le tripleze, nu asta era problema, problema era cum se investigau infracțiunile, cum se recuperau prejudiciile și cum se derula procesul și pe eficiența organelor care se ocupa de asta. Dacă pedeapsa pentru furt calificat a fost pe vechiul Cod dacă nu mă-nșel între 3 și 15 ani, deci mai bine îl omora pe acela. Au existat pedepse foarte aspre și totuși lumea n-avea nicio problemă. Aceeași discuție a fost și la luarea de mită, de ce să se coboare de la 12 ani la 10 ani, dar au existat pentru unii că era infracțiune, nu era nici recidivist, pentru prima dată să-i dea judecătorul între 11 și 12 ani. Deja dacă urcam pragul de la 10 la 12 oamenii stăteau liniștiți. Ca o concluzie personală, pragul trebuie să-l instituim. Așa ne-a spus Curtea Constituțională. Dar vom vedea cu timpul că el nu va rezolva nimic. Am văzut că au fost discuții pe piață, aceleași rațiuni ar cere și luarea de mită să se instituie un prag, până la 40-50 de lei n-ar fi frumos să existe infracțiuni de luare de mită cu pedeapsă cu închisoare. Gândiți-vă ce ar fi dacă s-ar pune un prag de 100 de lei la luarea de mită, am merge cu trenul și toată lumea ar veni și ar lua mită fără să aibă o problemă că l-ar trage cineva la răspundere sau alte asemenea consecințe. Până la urmă, cum a spus și domnul avocat, nu se știe, consecințele pentru persoana respectivă pot fi la un moment dat devastatoare, că el formulează o cerere, simte că nu i se respectă drepturile, devine antisocial, conduita lui față de ceilalți membri ai societății se schimbă de când devine antisocial și așa ajung la gesturi inexplicabile pentru că oamenii consideră că eu am un drept, și ce dacă, că stau și mor cu hârtia în mână. Și atunci nu știu dacă pragul acesta ar fi de interes public neapărat, pentru că nu el este modalitatea prin care se rezolvă, cum a spus domnul procuror, cred că dacă tot ne gândim la nostalgie, să mergem la nostalgie cu vreo 70 de ani în urmă. Cum era în Codul penal Carol al II-lea? Era un grup de infracțiuni de abuz de putere, era un grup de infracțiuni de nedrepte luări, proceduri speciale cu funcționari, că și procedurile speciale cu toate că ni se pare că trebuie să stăm să le învățăm, să le aplicăm alte termene, dar pe rolul educativ al procesului penal e altul, una era să avem la infracțiunile flagrante 6 luni de zile, să se termine procesul și mai întrebam martorul ce s-a întâmplat când a furat în Carrefour acela cașcavalul să mai țină minte ce să ne spună și alta e e să-l chemi după un an jumătate și să zică el că are 5 asemenea oameni pe zi. Dacă ne-am întoarce și am analiza reglementările acelea, poate ne-am gândi să abrogăm cu totul abuzul în serviciu și să venim cu 2-3-4 infracțiuni pe ce ne interesează. Pentru că e și o explicație dacă vedem interpretarea istorică. În vremea Codului penal Carol al II-lea, societatea la nivelul administrației semăna foarte mult cu a noastră, oricum mult mai mult decât cea din ’68, că în ’68 nu a mai fost nevoie de abuz de autoritate, că nu folosea nimeni forța armată și oricum dacă folosea cineva forța armată când nu era necesar, nu era o problemă foarte mare cât să fie infracțiune. Deci n-a avut nimeni nevoie de acea infracțiune. Excesul de putere, iarăși n-aveau treabă. Că nu intra nimeni peste competențele unei alte puteri. Și atunci iar a trebuit să zboare. Singura problemă era ce se întâmplă cu funcționarul de stat care trebuia să îndeplinească atribuțiile prescrise de lege și eventual de planul de stat, că până în anii ’60 trebuia planul de stat respectat. De aceea a rămas de la toate infracțiunile că au fost 2 capitole cel puțin în Codul penal Carol al II-lea, au fost comprimate într-o singură infracțiune, că la nivelul anului 1968 de atât a fost nevoie în societatea noastră. Acum nu mai e suficient abuzul, că noi nu mai urmărim să supraveghem funcționarii noștri publici care au un set de atribuții de serviciu și pe acelea trebuie să le îndeplinească că ei n-au altă treabă în viață, 3 săptămâni concediu pe an, să ia salariu, să muncească inclusiv duminica. Pe societatea actuală ar trebui să ne uităm la niște reglementări care să semene cu reglementările de care are nevoie societatea, să ne mai uităm prin dreptul comparat unde vedem că tot la nivel de abuz de putere e reglementat abuzul în serviciu, nu e infracțiune de corupție, n-are nicio treabă cu corupția, pentru aceea avem infracțiunea de corupția și pur și simplu vine un funcționar care profită de puterea lui ca și cum chiar ar fi a lui, ar fi avut el o putere, o baghetă magică și face ce vrea el, atunci legiuitorul spune că nu-i bine să faci chiar ce vrei tu, noi avem nevoie de niște oameni.

Bogdan Dumitrache: El o face de plăcere, nu-i corupt.

Cristian Bălan: Dacă-i corupt există alte infracțiuni. Că fură până în 200.000 n-are treabă cu abuzul în serviciu. Cine fură până în 200.000 are alte infracțiuni care să se ocupe de furt. Abuzul în serviciu e din grupul acela cu purtare abuzivă, sunt rău, vorbesc urât, înjur ca funcționar publi, îl dau afară că e negru, că e alb, că are fusta prea scurtă, nu vreau eu să-i trimit dosarul cum a spus domnul avocat, de ce să dau eu ca prefect nu știu ce Lege 18, asta înseamnă abuz în serviciu. Or, pentru asta o reglementare mai actuală, mai adaptată societății poate rezolva problema și poate dacă s-ar împărți acest abuz de putere în alte infracțiuni care să reglementeze doar ceea ce e nevoie, că în rest neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu pot face obiectul altor răspunderi. Cred că o răspundere patrimonială, cred că dacă ar veni cineva pe o discriminare cu niște daune morale, funcționarul respectiv ar prefera să aibă un an cu suspendare decât să plătească 25.000, 50.000 de euro pentru daune morale, numai daune morale, nu mă refer la materiale. Dacă ar exista o răspundere disciplinară în administrația publică, la noi există.

Mihai Hotca: Suntem la concluzii. Domnule procuror, e necesar un prag? Care ar fi? Spuneți o sumă. Cum ați defini urmarea imediată a acestei infracțiuni?

Teodor Manea: 30 de arginți, știu eu. O să se întâmple, din păcate eu nu cred că se va întâmpla, eu sunt sceptic cu rezolvarea problemei, recunosc.

Mihai Hotca: V-am spus mai devreme că viitorul are o particularitate incertă, când toată lumea se așteaptă ca ceva să nu țină, atunci ține.

Teodor Manea: Ne-am bucura cu toții mai ales de dragul previzibilității. Până una alta, ne descurcăm cum putem.

Mihai Hotca: Domnule avocat? Un prag?

Augustin Zăbrăuțanu: Eu aș zice să fie un prag suficient cât să nu ne împiedicăm și să nu ne lovim cu capul de pragul de sus.

Mihai Hotca: Adică într-o exprimare tipică jurisprudenței CEDO, un prag rezonabil.

Augustin Zăbrăuțanu: Lăsând gluma la o parte, eu mai degrabă văd 2 praguri, la modul foarte deschis spun asta, 2 praguri, unul nu e 1 leu, acuma depinde și leul acesta din ce este făcut, o sumă destul de mică, dar sub care să nu fie infracțiune, după aceea să existe un interval cu niște pedepse în acord cu ce reprezintă această infracțiune, nu vreau să spun rezonabilă, pentru că nu sună bine, și de acolo să se găsească alte soluții, dar cred că la acest moment, domnul procuror are dreptate, există o imposibilitate morală de preconstituire sau ca acest legiuitor să-și facă treabă, tocmai pe această presiune socială și în orice parte te-ai uita este țintită, vrea să-l scape pe X. Poate ar trebui să găsească 2 praguri și atunci pentru fiecare după înălțime, după pas.

Mihai Hotca: Domnule avocat?

Antoniu Obancia: Lucrurile fiind, cum vedem, discutabile, o concluzie se bazează pe o comparație. Mai bine cu prag decât fără prag, dar mai bine fără abuz sau până acolo soluții de achitare în cauzele pe rol, pentru că până la urmă, o soluție de condamnare trebuie să fie mai presus de orice dubiu, or dacă dubiul pornește din chiar definirea conceptului care se impută simplului particular că le-ar fi încălcat conștient, deci în prealabil că și-ar fi preconfigurat cunoscând ce prevede legea și alegând în mod deliberat să o încalce, lucrurile nu cred că pot justifica mai presus de orice dubiu rezonabil o condamnare în această perioadă.

Augustin Zăbrăuțanu: Îndrăznesc să mai pun o întrebare ca o concluzie. Mai poate cineva astăzi să-și amintească faptul că norma penală este de strictă interpretare și aplicare în aceste condiții?

Cristian Bălan: Dar nu constituțională.

Mihai Hotca: Sunt coduri penale care statuează expresis verbis principiul aplicării stricte a legii penale, Codul penal francez spre exemplu. Dacă tot v-am provocat să precizați un prag sau o modalitate concretă de rezolvare, în timp ce vă expuneați punctele de vedere, m-am gândit fără să aibă nicio legătură la modul în care se delimita culpa de fortuit și se spunea că respectiv culpa încetează unde începe fortuitul, iar fortuitul începe unde încetează culpa, eu aș zice că ar trebui instituit un prag, dar să nu fie prea mic ca să-l treacă oricine, dar nici prea mare ca să nu fie imposibil de trecut. Îngăduiți-mi să vă mulțumesc pentru această dezbatere și ultimul cuvând îl dăm celui care a început dezbaterea, domnului Bogdan Dumitrache.

Bogdan Dumitrache: Suntem în pragul finalului ca să spunem așa al dezbaterii din păcate, o dezbatere foarte interesantă și Curtea Constituțională are principalul merit, eu mă gândeam între timp la celelalte ramuri de drept care așteaptă cu înfrigurare viitoare decizii în care Curtea indiferent că admite sau respinge excepții, va avea un paragraf în care va trasa sarcini legiuitorului și fără a putea să fac pronosticuri, apropo de acest tur al mesei pe prag și pe ce o să se întâmple, șanse să se întâmple ceva că nu s-a întâmplat 1 an sunt destul de mari având în vedere pe de o parte presiunea societății civile, iar pe de altă parte, poate un anumit orgoliu al legiuitorului care nu prea înțelege să i se traseze sarcini de reglementare de la Curtea Constituțională, avantajul Curții Constituționale fiind acela că ea nu poate intra în conflict, ea mediază conflictul între puterile statului, dar în privința conflictului care ar fi între Curtea Constituțională și alte puteri, n-are cine să le arbitreze sau să le medieze. O dezbatere interesantă de drept penal, constituțional și ce o mai fi prin zonă, mulțumiri invitaților și moderatorului și pentru anul 2018 sigur abuzul în serviciu, să fie bine ca să nu fie rău! O seară frumoasă tuturor!