Invitați (ordine alfabetică)

Extras VIDEO: 6′. VIDEO integral, pentru membri: 77′

VIDEO integral, pentru membri: 77′

Bogdan Dumitrache: 12 martie 2018 „Cât de mică este Europa?”. Este un titlu nu neapărat cu notații geopolitice, Europa este din ce în ce mai mare și de altfel dezbaterea din această seară cred că poate fi un argument, și tema în sine a dezbaterii, pentru faptul că Europa funcționează, pentru că libera circulație a persoanei este importantă, cea a mărfurilor mai puțin, dar și modul în care circulă hârtii care eventual puse în executare pot schimba destine, ca să folosim cuvinte nu neapărat mari, dar nici mici, spune ceva despre mecanismul funcțional al acestei structuri. Alături de noi în această seară sunt 3 invitați. Domnul judecător Liviu Zidaru de la Curtea de Apel București, a mai fost alături de noi la  dezbateri, dar pentru prima dată în acest studio, mulțumim pentru prezență! Mai departe a intrat pe turnantă exact când trebuia, domnul avocat Dumitru Dobrev, Partner DOBRINESCU DOBREV, mulțumim pentru prezență!

Dumitru Dobrev: Bună seara!

Bogdan Dumitrache: Dacă o fi ceva să executăm, o să facem împreună că domnul executor Ionuț Sandu, BEJA AEQUITAS. Tot prima dată aici?

Ionuț Sandu: Prima dată în acest studio, da. Bună seara și mulțumesc de invitație!

Bogdan Dumitrache: Nu o să avem timp de introduceri pentru că la fel ca în alte ocazii dezbaterile încep înainte de a începe dezbaterile, pentru că zilele care preced întâlnirea propriu-zisă la care sunteți martori prin mijlocire online sunt zile în care se schimbă impresii, subiecte, și poate acum mai mult ca în alte cazuri au circulat mai puține răspunsuri și mai multe întrebări. Domnul judecător Zidaru, cum facem 1205 pe loc de 44?

Liviu Zidaru: Da, păi aici am putea să subliniem pe scurt continuitatea legislației europene în domeniu. Întâi a fost Convenția de la Bruxelles din 1968 intrată în vigoare în 1973, privitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă lato sensu pentru că, deși este vorba despre hotărâre în materie civilă și comercial, este vorba despre dreptul privat înlocuită după Tratatul de la Amsterdam prin Regulamentul 44/2001 și în cele din urmă în urma unei recodificări preponderent de drept constant și cu niște reforme destul de fine pe noul Regulament 1215/2012. Poate să începem cu aplicarea rațiunii temporis?

Bogdan Dumitrache: Da. Mai ales cei care sunt în domeniu, și practicieni, și lucrează des cu așa ceva, nu sunt foarte multe modificări între 44/2001 și 1215 sau sunt 2 regulamente diferite, totuși nu este o schimbare de paradigmă. Nu este o senzație așa de brut, poate chiar și unele dintre soluții, și probabil că s-ar valorifica și jurisprudență de curte a Uniunii Europene.

Liviu Zidaru: Deși majoritatea textelor în materia competenței au rămas neschimbate, s-au numerotat toate din cauza unor chestiuni de tehnică legislativă. S-au introdus niște articole noi în prima parte, așa încât, de exemplu, celebrul articol a devenit art. 7, ceea ce este un pic supărător din punct de vedere a referințelor istorice, dar cu un tabel comparativ se cam rezolvă problema.

Bogdan Dumitrache: Hai să-i dăm drumul. Bine, suntem în 2018 și Regulamentul intră în vigoare în 2015. Câte situații tranzitorii mai putem să avem, cât ne mai poate perturba stafia regulamentului 44/2001.

Dumitru Dobrev: Pentru că orice hotărâre care este ulterioară anului 2015, nu mai țin minte exact data, dar este ianuarie 2015.

Bogdan Dumitrache: Pentru a economisi se duce în Regulamentul 1215, dacă nu mă înșel, chiar se face referire ca element de partajare la introducerea acțiunii, nu? Dacă avem acțiune introdusă după intrarea în vigoare a Regulamentului 1215, nu?

Liviu Zidaru: Art. 80 abrogă vechiul regulament la data de 10 ianuarie 2015, însă art. 66 reglementează ultraactivitatea pe care deja o cunoaștem din materia Codului de procedură civilă în sensul că cererile de chemare în judecată înainte de data de 10 ianuarie 2015 rămân supuse legii vechi, vechiului regulament și sigur acum am putea anticipa o dezbatere, ce se întâmplă dacă executarea silită începe de exemplu în România după 10 ianuarie 2015 în cazul unei hotărâri pronunțate într-un proces anterior.

Bogdan Dumitrache: Care este supus regulamentului pe partea de judecată, regulamentul 44/2001.

Liviu Zidaru: Putem extrapola soluția legii interne în sensul în care executarea silită este privită ca o fază distinctă și ar fi supusă noului regulament, să zicem. Mie mi se pare că nu, nu există nici o astfel de normă similară acelor din art. 3 din legea de punere în aplicare a Codului de procedură civilă. Câtă vreme se vorbește despre data introducerii cererii de chemare în judecată, mi se pare că avem o lege aplicabilă unitară întregului proces, inclusiv etape executării silite sau dacă este vorba despre un act autentic sau tranzacție, contează data întocmirii acestora.

Bogdan Dumitrache: Dacă am o acțiune introdusă practic pe 5 ianuarie 2015, se pune circuitul intern pe 2017 se trece la executare în 2018 și în continuare aș avea Regulament 44/2001 fază de judecată, fază de executare, o concluzie validă.

Liviu Zidaru: Pentru o nehotărâre definitivă ar putea să dureze chiar și în Franța sau Germania.

Bogdan Dumitrache: Da, și atunci practicianul trebuie să fie așa atât începând de la instanță, apropo de verificările pe care le-ar face sigur o dată judecătorul instanței, judecătorul care emite cererea de titlu executoriu, dar și după aceea judecătorul din instanța de executare și executorul pe asemenea scenarii pentru că te poate fura ochii. Devine procedura de executare internă în 2018 și descoperi, că ar putea fi totuși un regulament.

Liviu Zidaru: Să analizăm rapid și miza discuției, inclusiv rezonul pentru executorul judecătoresc, adică în momentul în care se constată că este aplicabilă rațiunea temporis regulamentul vechi, trebuie parcursă și etapa exequatorului din vechiul regulament. Este adevărat, un exequator simplificat, suplu în care în prima etapă se făceau numai verificări formale, însă oricum acea procedură ar fi de competența tribunalică, eventual apel la Curtea de Apel, în schimb sub imperiul noului regulament hotărârea este asimilată unei hotărâri interne fără acest exequator, deci își facilitează circulația juridică a hotărârilor și urmează să fie tratată ca orice hotărâre internă.

Dumitru Dobrev: Asta-i marea deosebire, dispare exequatorul. Bine, în cazul în care se face acțiunea aceea specială de opoziție la refuz a executării.

Bogdan Dumitrache: Până când să facem? Odată și odată? Acesta ar fi termenul de introducere.

Dumitru Dobrev: Atunci ne întâlnim cu vechile reguli pe care le știam din Legea 112/95 de refuz al recunoașterii unei hotărâri străine. Ne reîntâlnim cu ordinea publică în dreptul internațional privat.

Bogdan Dumitrache: Păi și atunci cum facem cu refuzul? Până când? Nu-l așteptăm, adică sigur se trece.

Dumitru Dobrev: Este o sarcină grea aici pentru că Legea 206/2016 ar fi trebuit să introducă un termen de decădere, că fiind vorba de o normă procedurală, sancțiunea zic eu că ar fi decăderea pe care ar trebui să o aplicăm. Și doctrina zice că ar trebui să fie similar cu termenul pentru o cale de atac, un apel. Cam așa ar trebui să sune, dar din păcate nu-l avem și nu știu ce putem face, chiar n-am o soluție la problema asta.

Liviu Zidaru: Eu am sesizat să existe poate în practica primelor instanțe să fi apărut. Însă într-adevăr este supărătoare această lacună a legiuitorului român, mi se pare. Cred că și a regulamentului într-un fel se putea, însă într-adevăr avem un text art. 47 alin. 2 din Regulament prevede că procedura de refuz a executării în măsura în care nu este reglementată de prezentul regulament se determină conform legislației statului membru solicitat. Și sigur sunt o serie de elemente, motivele de refuz care au rămas de fapt aceleași ca în Regulamentul 44, doar că inițiativa procedurală este transferată debitorului, adică debitorul dacă vrea să conteste trebuie să iasă din pasivitate, să introducă acțiunea. Nu mai este obligat creditorul să parcurgă o etapă de exequator care oricum firește că dă idei pârâtului oricum ar fi. Și anexa Regulamentului menționează și care sunt instanțele competente: Tribunalul, apoi Curtea de Apel pentru apel și recursa Înalta Curte de Casație. Deci mergem pe schema clasică de competență, în rest însă ar fi trebuit reglementat un termen pentru exercitarea acestei acțiuni. Care ar putea să fie termenul? Termenul de prescripție de 3 ani, termenul de la contestație la executare de 15 zile de la comunicarea titlului. Mi se pare o lacună legislativă majoră. Este excesiv să se permită debitorului să acționeze oricând sau într-un termen poate chiar de 3 ani.

Bogdan Dumitrache: Deocamdată mi se pare că debitorii nu prea știu, poate că asta este senzația.

Ionuț Sandu: Nu este legat direct de partea de executare silită. Nu cred că ne putem raporta la un termen de 15 zile, ci mai degrabă la termenul cât poate fi pus în executare respectiva hotărâre.

Bogdan Dumitrache: Adică ca la contestație merge înțelesul.

Ionuț Sandu: Nu este condiționată de partea de partea de executare silită, adică nu se poate face doar în cadrul contestației la refuzarea executării, se poate face sancțiune principală.

Liviu Zidaru: Chiar din potrivă, sancțiunea de sine stătătoare. O competență stabilită mie nici nu mi se pare că s-ar putea proroga. Așa încât practic debitorul ar trebui să se gândească destul de complex să facă și contestarea împotriva executării propriu-zise, criticând eventual lipsa titlu executoriu or alte asemenea chestiuni să formuleze și cererea de refuz a executării solicitând eventual suspendarea.

Ionuț Sandu: Poate ar face contestație la titlu dacă are calea refuzului executării?

Bogdan Dumitrache: Păi da.

Liviu Zidaru: Adică doar să zică în măsura în care în cealaltă procedură se va constata că nu sunt motive de refuz, atunci să se anuleze pentru lipsa titlu executoriu.

Dumitru Dobrev: Dacă am lega de termenul de prescripție în sensul că ne referim la dreptul de a cere executarea silită, deci 3 ani, atunci ar însemna că multe executări silite nici nu țin, țin un an și jumătate, țin 6 luni.

Bogdan Dumitrache: Păi da prescripția ține mai mult, asta aveți dreptate.

Dumitru Dobrev: Prescripția ține mai mult, și asta ar însemna că spre sfârșitul perioadei de 3 ani cineva introduce acțiunea aceasta și ce face, poate avem o executare silită încheiată, ce mai facem cu circuitul civil? Întoarcere la executare, deci e foarte periculos să ai un termen de 3 ani care ține de dreptul material.

Bogdan Dumitrache: Față de creditori, e cam riscant. Această trimitere la dreptul intern, cum ar veni procedura de refuz, în măsura în care nu reglementează prezentul regulament se termină conform legislației statului membru solicitat, ne obligă să căutăm ceva…

Liviu Zidaru: Ori judecătorii vor fi reticenți să deducă pe calea de interpretare un termen de decădere față de gravitatea unui termen de decădere, mi se pare chiar cum ar fi o practică periculoasă.

Dumitru Dobrev: Este necesară intervenția legiuitorului. Să se hotărască legiuitorul pentru că Regulamentul îl lase, zice: „Hotărăște tu, legiuitor național, care-i sancțiunea.” Alegem dintre sancțiunile pe care le avem și ne hotărâm…

Bogdan Dumitrache: Și eu cred că chiar chestiunea termenului a fost lăsată intenționat că este o componentă importantă a procedurii de refuz, adică aici nu este o misiune a regulamentului pentru că și-a reprezentat, dar față de tradițiile referitoare la statele membre ele au preferat doar să atenționeze și să spună că atipic unui regulament care încearcă să reglementeze tot, mai degrabă directivele mai au spații libere.

Dumitru Dobrev: Eu înclin spre termenul spre termenul de cădere, dar poate 30 de zile e prea, dar ar putea fi lăsat 3 luni, 6 luni, nu poți să lași 3 ani de zile pentru că omul acela care are un titlu îl pune în executare pe riscul lui. Și lucrurile trebuiesc tranșate, adică în termen scurt, să știm “ori e laie, ori e bălaie”.

Bogdan Dumitrache: Probabil că nefiind foarte multă practică din partea debitorului, pe tema asta nu s-a creat un vuiet pe tema asta care să-l anine pe legiuitor să treacă să-și facă treaba. Și atunci suntem într-o zonă de genul paradoxal, nu intervenim pentru că sunt probleme. De ce nu sunt probleme, pentru că nu intervenim.

Liviu Zidaru: Oricum legiuitorul este extreme de reticent în zona transpunerilor, fie transpune directivele copiindu-le integral fără să coreleze cu restul legislației, fie în cazul regulamentelor ar vrea dacă se poate să nu reglementeze nimic, să zică după aceea că a dublat norme sau că a greșit în vreun fel. De aceea aceste norme au legea aceea, este extreme de sumară.

Bogdan Dumitrache: Ce mai avem?

Dumitru Dobrev: La Ministerul de Justiție acum a plecat nevoia acestei legi 206/2016. Totuși Ministerul de Justiție are department, are juriști mai buni decât alte ministere, ar fi trebuit să impună.

Ionuț Sandu: O problemă a încuviințării ar putea fi discutată, fiind de interes printre executorii judecătorești pentru că este formularea de la art. 39 care are acea traducere care este o echivalență de termen cu legislația românească, fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării, iar de aici apare declaration for ability este termenul din formularea originală a textului în engleză care în alte situații a fost tradusă ca și exequator, nu ca și o încuviințare a executării silite. Și de aici apare o confuzie în rândul executorilor judecătorești, nu știu dacă poate o mai fi și prin rândul instanțelor cu privire la necesitatea sau nu a încuviințării executării silite.

Bogdan Dumitrache: În sensul încuviințării în procedura de executare.

Ionuț Sandu: Încuviințării în procedura de executare, ori zic eu că plec de la Decizia 458/2009 a Curții Constituționale, este evident că ne trebuie o încuviințare a executării silite, adică dacă nu o să fie declarată și neconstituțională și directiva. Dar până atunci da, trebuie o încuviințare a executării silite, trebuie să parcurgă acel filtru al puterii judecătorești de care vorbea Curtea Constituțională. Și după ce avem titlul și certificatul de titlu executoriu intrăm pe procedura clasică prevăzută de Codul de procedură civilă, instanța de executare, încuviințare, este de asemenea cea de la domiciliul debitorului sau regulile generale în lipsă de la cel al creditorului sau oricare.

Bogdan Dumitrache:Cred că uneori au fost și ezitări, dar acum s-a întâmplat acolo unde executorul nefiind neapărat foarte convins, ci în logica mai bine să pună o întrebare a formulat cererea de încuviințare și s-a respins ca lipsa de interes pe ideea că fiind o hotărâre sub incinta regulamentului nu mai este necesară încuviințarea executării.

Ionuț Sandu: Faptul necesității încuviințării rezultă și în art. 41 care spune că se execută în aceleași condiții ca o hotărâre pronunțată în statul membru solicitant.

Liviu Zidaru: Adică nu sunt supuse unui regim cu mult mai favorabil decât chiar o hotărâre internă.

Bogdan Dumitrache: Din ciclul avem ghinion că hotărârea este pronunțată la noi acasă.

Liviu Zidaru: Discriminare pozitivă.

Bogdan Dumitrache: Foarte pozitivă.

Liviu Zidaru: Plus că între noi fie vorba este adevărat că trebuie păstrat spiritul reglementării de a nu pune bariere suplimentare, s-a eliminat exequatorul. Nu înseamnă că exequatorul acum se mută în procedura de încuviințare. Doamne Ferește ca instanța să se apuce din oficiu să verifice motivele de refuz, spre exemplu, dar niște verificări trebuie oricum făcute, de exemplu aplicarea rațiunii temporis a regulamentului, aplicarea rațiunii în materie. Este un litigiu de drept privat în sens larg sau nu? Intră în sfera de aplicare a regulamentului, avem elementul acela de extraneitate, domiciliază pârâtul într-un stat membru al Uniunii Europene? Deci sunt câteva verificări care trebuie făcute pentru ca instanța să se asigure că este aplicabil Regulamentul 1215.

Dumitru Dobrev: Termenul de prescripție al dreptului de a cere executarea silită, nu-l verifică și pe acesta când dă încuviințarea?

Liviu Zidaru: După părerea mea nu. Aici este o chestiune pe care cred că totuși doctrina a lămurit-o și jurisprudența majoritară sau poate unanimă în acest sens că totuși problema prescripției nu este supusă verificării, chiar și când în vechea reglementare era o chestiune de ordine publică, acum a fortiori este de ordine privată, nu este supusă verificării, este o verificare formală a titlului până la urmă, și în cazul hotărârilor europene trebuie să se uite pe acel certificat emis conform Anexei 1, emis înseamnă că instanța care l-a emis a apreciat sunt îndeplinite.

Bogdan Dumitrache: Dacă a emis un certificat de titlu executoriu european. Este interesantă răspunderea asta și în perspectiva legiuitorului român care îl emite.

Liviu Zidaru: Și atunci poate prima face judecătorul de a încuviința și nici nu ar mai trebui să-și mai pună alte probleme câtă vreme are acest certificat în față și să cenzureze el incidența sau nu a Regulamentului și să încuviințeze pur și simplu.

Bogdan Dumitrache:  Da, păi titlul executoriu nu are ce să verifice, că din start apare în titlul executoriu, creanță certă și cât de exigibilă este de dorit, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească. Aici se mai poate întâmpla să fie o discuție poate cu actele autentice, apropo, dar mă rog.

Liviu Zidaru: Aș mai face o precizare. Am văzut că în faza de judecată există o tendință ca normele de competență din Cartea a VII-a să canibalizeze să se suprapună peste Regulament în practică încât instanțele nici nu sesizează că de fapt este aplicabil Regulamentul, și nu Codul de Procedură Civilă, care sigur, un pic a încercat să armonizeze soluțiile, dar sunt în continuare diferențe și de soluții și de regim juridic de invocare. Și aici mi se pare că trebuie urmărit cu mare atenție ce se aplică și ce nu. Îmi vine în minte o chestiune. Potrivit Regulamentului, o hotărâre executorie poate fi pusă în executare, nu se cere să fie definitivă. Se poate suspenda punerea în executare la cererea debitorului dacă hotărârea nu este definitivă. În procedura internă de recunoaștere a executării unei hotărâri străine, dacă hotărârea nu este definitivă, nu este permisă executarea măsurilor provizorii, dimpotrivă Regulamentul reglementează punerea în executare a măsurilor provizorii.

Bogdan Dumitrache: Ca și Regulamentul 44.

Liviu Zidaru: Exact, articolul 31 devenit articolul 35.

Bogdan Dumitrache: Ceea ce este foarte important, adică prima instanță spune ceva în mecanismul Regulamentelor.

Ionuț Sandu: Regulamentul limitează doar cu privire la penalități, impune ca hotărârea să fie definitivă. E clar că pentru restul permiteri impunând această limitare doar pentru asta, pentru restul este suficient să fie executorie.

Bogdan Dumitrache: Da, e foarte important pentru partea asta din Cod de procedură civilă, ne uităm la ea, în măsura în care nu este vorba de o aplicare a Regulamentului, și acesta este un exercițiu care trebuie făcut.

Ionuț Sandu: Observăm că la art. 43 impune o procedură specială, aș spune eu, în completare față de dispozițiile Codului de procedură civilă în ceea ce privește procedura de executare silită. Și avem această procedură anterioară măsurilor de executare silită care ar fi comunicarea acelui certificat eliberat debitorului, și abia după această acțiune se pot trece efectiv la instrumentarea de acte de executare. Seamănă foarte mult această procedură cu comunicarea sau cu înștiințarea debitorului, art. 667 din Codul de procedură civilă, care se aplică doar pentru formele de imobiliară și mobiliară. Ori în prevederea de la art. 43, în opinia mea, trebuie făcută inclusiv pentru procedura popririi. Am putea s-o echivalăm într-un fel cu acea somație cambială care se transmite când avem un titlu executoriu care are și o legislație specială în spate, și trebuie făcută acea somație cambială după încuviințarea executării silite.

Bogdan Dumitrache: Da, somația se face după încuviințarea exeuctării silite, cel puțin practic acea somație cambială pe când aici ar fi de făcut înainte.

Ionuț Sandu: După încuviințarea executării și înainte de declanșarea executării propriu-zise prin actele de executare, că încuviințarea nu o considerăm.

Liviu Zidaru: N-ar fi instanță de executare care să considere că acest art. 43 ar fi o condiție adițională, inclusiv pentru încuviințare. Îmi aduc aminte că a mai fost o dezbatere pe tema aceasta. Acum sigur iarăși este un pic reticent, e clar că este o normă de ordine privată pentru asemenea verificări din Oficiu. Cel puțin la rovinietă s-a purtat, sau la amenzile companiei de autostrăzi și drumuri naționale, dacă s-a făcut acea dovadă de comunicare și dacă se verifică sau nu în procedura încuviințării. S-ar putea argumenta că art. 43 impune această comunicare, înaintea lor este oricărei măsuri de executare, însă iarăși aș merge pe ideea că o existență a dovezii de comunicare face ca încuviințarea să fie dată și n-are decât debitorul după aceea să invoce eventualele vicii.

Bogdan Dumitrache: Aici ar fi interesant și inversiunea de limbă engleză-franceză prima măsură de executare, aici probabil că se referă la actele de executare propriu-zise, nu la demers.

Liviu Zidaru: Ar fi mai bine să nu fie supusă această chestiune verificării în încuviințare, pentru că vor începe o seară de discuții. Ar mai fi aici o chestiune, aș vrea să remarc că paradoxal, deși s-a eliminat exequatorul, această procedură prealabilă de comunicare mi se pare că pe alocuri îngreunează situația creditorului față de Vechiul Regulament. În Vechiul Regulament exequatorul de la prima instanță se dădea fără citare, deci puteai să-ți rezervi caracterul de surpriză al unei hotărâri obținute de exemplu într-o procedură exparte în străinătate. Ori acum  practice pierzi acest beneficiu prin cerința fără nici o distincție a art. 43 ca certificatul și hotărârea să fie comunicată debitorului chiar și în măsuri provizorii și urgente, dându-i astfel posibilitatea debitorului să-și golească conturile, nu-i așa?

Ionuț Sandu: Nu, eu cred că sunt de bună credință.

Liviu Zidaru: Niciodată, mai ales debitorii din România care au pierdut în procese în străinătate, vor manifesta cavalerism. Și pentru a prezerva imaginea țării se vor supune executării chiar benevole.

Ionuț Sandu: O situație interesantă la fel avem și la alin. 2 art. 43. Faptul că solicită o traducere a hotărârii pentru a contesta duce la un incident în procedura de executare în care nu se mai pot face acte de executare până când I se comunică acea traducere ca el să poată contesta.

Bogdan Dumitrache: Da, dar prezentul alin. nu se aplică în cazul în care hotărârea a fost deja notificată sau comunicată persoanei respective împotriva căreia să…

Ionuț Sandu: Da, dacă-i solicită executorului să-i comunice o traducere făcând dovadă că pe ipoteza sau judecat în Germania, hotărârea este în germană, el poate să solicite. Executorul poate să nu aibă suficiente dovezi că ea a fost comunicată înainte, și atunci trebuie să procedeze la această comunicare, caz în care nu mai trebuie să facă acte de executare.

Liviu Zidaru: Dar observăm că și aici este un incident de ordine privată și incubă debitorului să opună această excepție a necomunicării traducerii, ceea ce înseamnă că, deși la noi reflexul este o astfel de procedură, traduceri, fără traduceri nu funcționează nimic, în realitate regulamentul este destul de reticient aici, spune doar dacă este nevoie. Inclusiv la traducerea certificatului prevăzut de art. 53, art. 54 rezultă din alin. (3) că această traducere poate fi solicitată după împrejurări, or de exemplu formularul mie nu mi se pare că trebuie tradus formularul certificatului pentru că rubricile sunt numerotate și sunt traduceri oficiale în toate versiunile lingvistice, cel mult să fie tradus conținutul. Formularul românesc îl iei de pe site, n-ai ce să traduci, să plătești traducător, n-ai de cât eventual să traduci mențiunile cuprinse în certificate, dacă sunt atât de complexe încât obligația stabilită de instanță lasă loc de interpretări. Noi suntem o nație destul de birocratică și ne împiedicăm în hârtii, dacă n-ar fi mai bine ca România să recunoască și o limbă de circulație internațională, precum limba engleză sau și franceză, și să accepte pur si simplu documente netraduse. Mi se pare că ne-am situa într-un spirit mai prietenos, adică o circulație reală, nu blocată de impedimente birocratice.

Dumitru Dobrev: E un fel de limbă francă și tot ce ține de profesioniști. N-ar fi nici o pierdere dacă s-ar circula documente în limba engleză că toată lumea le înțelege. Oricum scrie în limba engleză peste tot, facem contracte bilingve.

Ionuț Sandu: Debitorii, de obicei, dacă ieri scriau în engleză, a doua zi uită complet. S-a văzut efectul acesta, este testat și cred că poate să aducă și adeverință medicală că a uitat.

Bogdan Dumitrache: Sunt două valențe, raportul între creditor și executor, în sensul că executorul nu ar trebui să contențieze pe creditor de prezentarea, chiar a hotărârii judecătorești și nici măcar de a traduce cifra de tranzitoriu, pe de altă parte este această armă procedurală pe care debitorul o poate descărca în ochii creditorului și anume că nu i s-a comunicat hotărârea.

Ionuț Sandu: Riscant și pentru executor. Dacă avem o hotărâre bulgară să spun, vecinii noștri de aici care vine și o limbă slavonă… .

Bogdan Dumitrache: Dacă executor din Muntenia se mai uitau la meciuri de bulgari, în sfârșit poate să aibă mai mult curaj.

Ionuț Sandu: Este destul de greu să nu ceri nici măcar traducerea acelui certificat pe care eu l-am solicitat în traducere și cred că ajută până la urmă și instanța. Sunt câteva părți unde trebuie să preia câteva considerente din hotărâre. Găsesc o importanță fie o traducere a hotărârii și o traducere a considerentelor momentelor respective, pentru că măcar la partea formală să pot verifica un pic dacă acel certificat respectă dispozițiile hotărârii sau este vorba despre o eroare materială asupra sumei sau a valutei.

Bogdan Dumitrache: Dar deja dă târcoale unor probleme pe care le putem avea în intern cu unele hotărâri în care dispozitivele considerente nu prea lucrează, deși expozitivul este executoriu…

Ionuț Sandu: Niște operațiuni venite din practică, unde dacă greșești moneda, este o diferență mare.

Bogdan Dumitrache: Aceasta preocupă numai la executoriu și mai departe chiar în faza de încuviințare a executării, pentru că ea bifează numai aspectul dacă am sau nu titlu executoriu, dar și chestiuni legate de creanța certă și exigibilă și chiar verificarea competenței teritoriale a executoriului care poate depinde.

Ionuț Sandu: Dacă nu este identitate între certificatul de titlu și hotărârea în sine cu privire la ceea ce dispune instanța de încuviințare ce poate face?

Liviu Zidaru: Pe de altă parte oricum certificatul este emis tot de o instanță. Riscul acestei duble verificări este necesară, eu sunt de acord, deci nu sunt în totalitate pe fond cu ce ați spus, observ însă și riscul unei dublei verificări și de la executor și de la instanță. Cu cât sunt mai mulți juriști care verifică și găsesc tot felul de impedimente s-ar putea de fapt într-un fel să ne întoarcem într-o zonă similară unui execvator, deși legiuitorul european a vrut să o scoată. Mi-a venit în minte acum, este foarte interesant text art. 54 care reglementează o situație în care hotărârea străină cuprinde o măsură sau un ordin care nu este cunoscut în dreptul statului membru solicitat și se prevede o adaptare în măsura posibilului la o măsură sau un ordin cunoscut în dreptul statului membru. Noi nu avem legea internă nici o procedură care să pună în practică acest text de lege, deci o altă lacună administrativă. Sigur, mergem pe plenitudinea recompetenței tribunale. Aș prefera să merg pe o reinterpretare mai puțin nocivă a acestui text, mai bine cumva neutralizându-l. Dacă ne uităm în Codul de procedură civilă ce măsuri sunt suceptibile de executare silită, vom constata că orice fel de măsură, orice prestație poate fi executată silit.

Dumitru Dobrev: Dacă este ceva să dea, să facă sau să nu facă ceva acestea nu au nici o treabă. Sunt și la ei, și la noi, deci nu-mi pun probleme.

Liviu Zidaru: Mai problematic am putea spune că dreptul anglo-saxon care înțeleg că nu e foarte bun prieten cu executarea silită în natură și favorizează executarea silită prin echivalent. Aici pare un fel de „sub apă” pentru ordine publică pe care nu o văd invocată la noi. Faptul că o instanță română nu ar dispune o anumită măsură, de exemplu acordând daune foarte ridicate nu mi se pare că justifică aplicarea acestui text, pentru că nu se face un control din oficiu încălcării ordinii publice, ce ar trebui debitorul să declanșeze acțiunea refuz al recunoașterii.

Bogdan Dumitrache: Chiar și teza a doua de la alin (1) art. 54 vine și atenționează adaptarea respectivă cine, cum, când o face nu poate să producă efecte care să depășească pe cele prevăzute de dreptul statului  membru de origine. Deci aici este o problemă foarte sensibilă că în plină fază de executare se stabilește raportului între instituția aparținând unor sisteme de drept diferite și se face o traducere foarte calitativă.

Liviu Zidaru: Alin (2) și mai mult sugerează că s-ar putea ca adaptarea să se facă pur și simplu de Autoritatea de Executare direct.

Bogdan Dumitrache: Da, din moment ce orice parte poate să conteste, deci chiar creditorul.

Liviu Zidaru: Chiar creditorul poate ar putea să caute o măsură echivalentă.

Bogdan Dumitrache: Iarăși, nu vă întrebați care este termenul că ajungem de unde am plecat.

Dumitru Dobrev: Care a fost rațiunea din spate? Probabil că s-au referit la măsuri provizorii, este posibil ca de aici să fi pornit. Nu ar fi fost nici un rost să pună acest text.

Liviu Zidaru: E măsură provizorie.

Dumitru Dobrev: Era Ordonanța 100 în materie de proprietate intelectuală. De acolo pot fi.

Liviu Zidaru: Sau un sechestru universal al tuturor bunurilor debitorilor pe care le aplică instanțele britanice și îți vine cu o asemenea hotărâre sau contempt of court, un fel de „arestați-l pe debitor care să sustrage executării și țineți-l un pic în beci, dacă se poate.”

Bogdan Dumitrache: În beciul vor care să fie adaptat beciurilor noastre.

Liviu Zidaru: În legislația germană am văzut ordinul de judecătorul delegat cu executarea civilă semnat tacticos un formular roșu de arestare preventivă a debitorului pe motiv că nu este de acord să furnizeze date cu privire la averea sa.

Bogdan Dumitrache: Dar ce stat îngrijorător de nedemocratic este.

Ionuț Sandu: Motiv de procedură prin care executorul cheamă pe debitor să indice bunurile sale pe care noi le avem în procedură este de inspirație germană numai că nu s-a dus procedura până la capăt.

Liviu Zidaru: Și l-am întrebat pe judecător: „Nu-l chemați pe debitor să-l audiați înainte.”, iar dânsul: „Se duc la el acasă să-l aresteze. L-am refuzat să ne dea date. ” „ Chiar îl arestează?”, „Când văd mandatul spun tot. Și nu se mai pune în executare.”

Bogdan Dumitrache: Deci măsura nu se aplică din cauza faptului că există conștiința clară că se va aplica dacă nu. Este foarte important.

Ionuț Sandu: Îi dă și șansa ca pe loc să facă declarația în fața organelor care ridică.

Liviu Zidaru: De aceea britanic spre exemplu nu există în executarea unei obligații, pentru că debitorul riscă să fie expus sancțiunea contempt of court care în esență merg în direcția închisorii. Nu pentru că nu are bani. Atenție! Nu este închisoarea datornicului.

Bogdan Dumitrache: Este vorba despre lipsa de colaborare cu instanța.

Liviu Zidaru: Am divalat oarecum, însă ce culturi juridice diferite putem să avem în spațiul european.

Ionuț Sandu: Și de aceea nu poate un regulament să intre în profunzime în a reglementa o procedură.

Bogdan Dumitrache: Mai bine preferă să spună, nu circulă doar ceea ce se potrivește perfect, mai retușați, mai tăiați un pic să se potrivească pe cât posibil, pentru că într-adevăr și alin (2) spune că tot efortul de adaptare să nu creați un monstru față de litera pe aplicare.

Dumitru Dobrev: Instituțiile juridice au totuși un ADN comun, ceea ce ar însemna în dreptul romano-german, dar cu cel anglo-saxon nu prea au ADN comun și atunci de aceea este acest text.

Bogdan Dumitrache: Mai ales partea a doua alin (1). Dar am început cu executarea, am început cu partea a doua a procesului, ceva la partea întâi Excepția de necompetență internațională sau cum s-ar putea numi.

Dumitru Dobrev: Aici s-a scris. Practic ea trebuie invocată la primul termen de judecată când instanța îți dă cuvântul asupra necompetenței generale, materiale și teritoriale. Atunci trebuie s-o invoci și aceasta internațională, după părerea mea, atunci trebuie s-o discuți.

Liviu Zidaru: În esență așa este. Sunt două situații distinse, avem competențele exclusive din art. 24 cu o listă limitativă de competențe exclusive în care instanța își poate verifica din oficiu competența chiar cu pârâtul prezent și cooperant. Adică pârâtul nu invocă excepția de incompetență.

Dumitru Dobrev: Da, dar pentru aceasta trebuie cazurile cu consumatorii…

Liviu Zidaru: Nu, nici măcar. Nu, nu la normele de protecție, acolo este o situație intermediară, acțiuni reale, acțiuni în materie de brevete, înregistrări de brevete, locațiuni imobiliare, acțiuni în materie de societate.

Bogdan Dumitrache: Materii strategice.

Liviu Zidaru: Cumva da, chiar așa și se spune în doctrine se vor lua considerente de suveranitate juridică, cumva. În celelalte trebuie distinse două ipoteze: dacă pârâtul nu se prezintă în fața instanței, adică nu formulează apărări unde prezența trebuie privit ca ceva juridic, adică nu participă procesual prin întâmpinări, prin concluzii scrise, prin prezență fizică la proces atunci instanța în orice stare a pricinii își poate verifica competența din oficiu, competența internațională și declina competența cu precizarea că este vorba despre o respingere a cererii ca nefiind de competența instanțelor statului respectiv. Chiar și în calea de atac a recursului existent jurisprudența a Curții de Justiție a Uniunii Europene care precizează că nu se aplică restricțiile procedurii interne care nu permit invocarea directă în recursul de încasație a acestei probleme. Spre exemplu la noi ar fi incident art. 488 alin (2) care în mod normal nu ar permite instanței de recurs să examineze chestiuni neinvocate în apel. Acest text nu s-ar aplica în virtutea interpretării date de Curtea de Justiție a art. 28. Dacă pârâtul participă însă la proces există o jurisprudență consolidată a Curții de Justiție, începând cu cauza elephant ensure, adică un fel de pantof al elefantului care prevede că practic pârâtul prin primul act de procedură făcut în cauză care la noi ar fi întâmpinarea, dar la noi poate fi și alt act este obligat să invoce și necompetența dacă vrea să evite așa numita competență a instanței sesizate prin efectul înfățișării. Este un fel de neacoperire a incompetenței internaționale prin neinvocare prin primul act de procedură făcut în cauză. Și aici aș vrea să mai atrag atenția asupra un fapt. Și legiuitorul român s-a străduit realmente să armonizeze procedura internă cu cea din regulament și mă refer acum la art. 1067 din Codul de procedură. Nu există o suprapunere totală, pentru că art. 1067 alin (2) prevede în felul următor ca regulă generală: Instanța română în care pârâtul este chemat rămâne competență de a judeca cererea (mai exact dacă ar fi fost chiar devine competentă), dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond fără a invoca excepția de necompetență cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe. Ori din cauza elephant ensure rezultă că dacă pârâtul vine la terminarea cercetării procesului și invocă este în termen, dar dacă el a depus și întâmpinare fără să invoce și excepția de necompetență internațională și ulterior la un alt termen a invoca excepția, a interveni acoperirea necompetenței în virtutea art. 26. Este o chestiune destul de fină, nu cred că ar fi o gravă eroare dacă de exemplu s-ar merge pe art. 1067, dar ar fi o eroare. De aceea, instanța ar trebui să vadă, să conștietizeze aplicarea regulamentului.

Bogdan Dumitrache: Dacă e sub regulament se duce pe regulament. Degeaba face pârâtul scandal spre finalul procesului nu merge. Dacă discutăm de SUA sau Peru este altă poveste.

Liviu Zidaru: Cu precizarea că dacă pârâtul domiciliază într-un stat membru al UE și este un litigiu de drept privat și avem un element de extraneitate, cam aceasta este regulamentul. Așa încât îmi este greu să concep un litigiu de drept privat cu pârâtul român care să nu fie supus regulamentului de fapt. Deși în practică se merge destul de mult pe textele Codului de procedură fără nici o referire la regulament.

Dumitru Dobrev: Este rolul instanțelor casare să reamintească că regulamentul e de imediat aplicare celor care stau cu Codul în brațe.

Liviu Zidaru: Atenție! Până la urmă este un mare progres că s-a conștietizat și normele de proces civil internațional. Înainte erau instanțe care se declarau competente internațional pe fostul art. 5. Dacă pârâtul nu are domiciliu în țară, dar este competență instanța de la domiciliul reclamantului – o normă de competență internațională ascunsă practic. Și nu se mai uita nimeni în Legea 105. Or, acum avem un progres, totuși se uită în Cartea a VII-a a Codului de procedură.

Bogdan Dumitrache: Și este clar că cineva s-a uitat atent pe 44, sunt obligați să se uite foarte atent pe Regulamentul 215.

Dumitru Dobrev: Proceduri pe execuator pe Codul hotărârii arbitrale internaționale de la ICC și dacă erau, se uitau maxim pe convenția de la New York, dar exista și o convenție europeană pe undeva prin Elveția, din anii `50 dacă nu mă înșel și aceea era aplicabilă dacă arbitrajul era la Zurich, la Paris, la Viena. Și când se făcea procedura de execuator: „E arbitrală? E convenția de la New York.” Și am găsit că am scris un articol, unii n-o citeau nici pe aceea. Se uitau pe Legea de Drept Internațional Privat.

Bogdan Dumitrache: 44 a trecut ceva vreme până să fie… .

Dumitru Dobrev: Este un art. Scris de mult. Erau hotărâri scrise din anii `90 – început 2000.

Bogdan Dumitrache: Mă refer la Regulamentul 44/2001 a trecut ceva vreme până lumea juridică să afle… .

Dumitru Dobrev: Oricum pe arbitraj nu se aplică.

Liviu Zidaru: Există întotdeauna un interval de conștietizare. Cu Codul Civil nu este la fel? Pentru că domnul avocat Dobrev a adus vorba de art. 26 despre Litigiile în materia consumatorilor, aș vrea să discutăm un pic și despre această norme cu caracter hibrid, norme de competență cu caracter de protecție. Ele sunt de principiu de ordine private, instanța nu le invocă din oficiu. Iarăși dacă pârâtul se înfățișează și nu le invocă, instanța devine competentă. Spre exemplu un consumator care nu este chemat în judecată în statul său de domiciliu. Un consumat german chemat în judecată în România, dar legiuitorul european și știm cu toții că există o protecție, uneori chiar excisivă acordată consumatorilor. A răspuns unor sugestii din doctrină și a instituit un mecanism de informare, respectiv art. 26 alin (2). Instanța nu  se poate declara competentă în temeiul ideii că pârâtul s-a înfățișat fără să invoce necompetența, înainte de a se asigura „că pârâtul este informat cu privire la dreptul său de a contesta competența instanței și cu privire la consecințele înfățișării sau a neînfățișării sale.” Or, este genul de problemă în care s-ar putea ca judecătorii să aibă o ușoară reticiență în ideea că a-l informa pe pârât că te poate să te invoce excepția de necompetență, implică și o ușoară doză de sugerare a soluției, mă feresc de cuvântul acesta antepronunțare care mi se pare atât de abuziv folosit și imprecis, dar există un ușor risc de antepronunțare, ca să zic așa. În al doilea rând, în procedură, cel puțin stdenților încercăm să le spunem că este bine ca să nu-i tragă judecătorii pe pârât de mânecă, să poată să-i spună că poate să invoce excepția prescripției, pentru că generează o impresie de neutralități.

Dumitru Dobrev: Istoria acestor texte este generată de faptul că multe din astfel de probleme au apărut, datorită unor contracte de asigurare unde asigurătorul cu avocați, specialiști în Dreptul Internațional Privat se blinda cu tot felul de clauze, se întâmpla un accident să zicem auto și victima încerca din Olanda (a fost o speță la CJUE) a încercat la el în țară să-și rezolve problema: „Pe mine mă dai în judecată în Germania unde am sediul meu, unde am emis polița.” Și ce să vezi, dreptul german nu permitea acțiunea directă, adică numai în contract dacă erai.

Bogdan Dumitrache: Era aplicabilă și legea germană. Aici este situația consumatorului care atacă, este consumatorul reclamant.

Dumitru Dobrev: Să trimită la CJUE ca să vadă ce facem dacă noi nu avem instituția aceasta și atunci cei din mediul bancar care au și prevăd situațiile acestea, de aceea se ajunge la o hiperprotecție a consumatorului și trebuie să-i spui că el nu știe. Habar nu are. Are niște contracte cât o carte de telefon scrise cu caracter de opt pe care nu le citește. Le semnează și nu le mai citește.

Bogdan Dumitrache: Aici este situația în care pârâtul este cel atacat.

Liviu Zidaru: Fenomenul unor cauze neuzuale cum spune Codul nostru Civil sau de-a dreptul abuzive, are justificarea lui, nu voiam să spun că nu ar fi.

Dumitru Dobrev: Am încercat să explic geneza.

Liviu Zidaru: Exact. Cum a apărut această mișcare? Care e pandantul planul competenței? Acestea sunt niște norme speciale cu caracter de protecție, dau de regulă consumatorului, asiguratului, angajatului opțiunea de a sesiza instanța de la domiciliu său, în cazul angajatului instanța de la locul unde și-a desfășurat activitatea sau instanțele statului de domiciliu, cu contractantul să spun așa, în vreme ce partea puternică este întotdeauna obligată să sesizeze instanțele de la domiciliu consumatorului. Sunt însă permise convenții atributive de competență, dar nu nu numai după nașterea dreptului la despăgubire. La acțiunea mai corect. Pe care noi l-am preluat practic în materia consumației. Practic ce vrea să spună alin (2)? Este o chestiune care mie mi se pare totuși inspirată, ca nu cumva din nebăgare de seamă și din necunoștința consumatorului spre pildă sau asiguratului să fie nevoit să judece la o instanță necompetentă internațional, alta decât instanța statului său de domiciliu și atunci instanța trebuie să-l informeze. Eu cred că se pot găsi formule cât de poate de în regulă prin care instanța să-i pună în vedere acestă chestiune. În cauză pare a fi aplicabil regulamentul care prevede că competența de principiu aparține instanțelor dumneavoastră de domiciliu. Aveți dreptul să invocați necompetența, dacă însă nu o faceți în acest moment, instanța aceasta va rămâne competentă să judece. Și în felul acesta obligația de informare fiind într-o îndeplinită într-o manieră echivalentă.

Bogdan Dumitrache: Aici este un pic de tăiș în plus în favoarea consumatorului, angajatului, a părții vătămate, pentru că dacă este vorba de clauză abuzivă, instanța este obligată să se opună din oficiu ceea ce nu înseamnă că totul se va finaliza cu o declarare abuzivă a clauzei, poate să fie o clauză care să apară în listă și dacă a fost negociată, deci acolo este o șansă care uneori în practică se și validează, ca în urma discuției să ajungă la concluzia că acea clauză care „beneficia” de o prezumție de abuzivitate, nu este abuzivă. În timp ce aici lucrurile sunt mai complicate.

Dumitru Dobrev: Un angajat sau un consumator să se judece în altă țară este deja, pentru că el nu are resursele.

Bogdan Dumitrache: Observam doar că aici este mai mult decât în general în domeniul clauzei abuzive, pentru că nu pe acea clauză acționează profesionistul, ci este vorba de o mână de ajutor la invocarea unei excepții la care altminteri dacă nu vrea consumatorul că lui îi convine aici în Germania, că el fiind francez să judece din anumite motive sigur că se va merge mai departe.

Liviu Zidaru: Prima face fondată că altfel instanța n-ar genera discuția. Poate o convenție atributivă de competență, poate se contestă unele dintre elementele de aplicare a textului. De exemplu în materia litigiilor consumatorilor nu este suficient să fii un consumator din România, ci trebuie ca profesionistul să fi direcționat activitatea spre exemplu a site-ului spre România, ceea ce nu înseamnă că eu pot accesa orice site din lume, ci de exemplu există invitație expresă, se folosește limba română, sunt invitați să contracteze și abia atunci pot sesiza instanța. Aici are loc o discuție care poate fi foarte tehnică.

Dumitru Dobrev: Când discutăm de clauze abuzive și ne referim la clauze atributive de competență sau clauze compromisorii, aici elemente din contracte dintre un profesionist și un consumator, elementul de animus nocendi este mai pregnant, pentru că este clar că acela a fost făcut special. Dă-mă în judecată la arbitraj, unde acolo sunt niște sume colosale, nu ai de unde să plătești atâția bani. Este clar că s-a făcut ca să mă lași în pace. Sau negociezi cu mine. De aceasta se fac, nu din alte motive. Când se știe foarte bine că un comerciant (folosesc foarte des acest termen și unii nu sunt de acord) care este onest zice: „Fac o sucursală la tine în țară și dacă am produs defect, dă-mă în judecată, că mă prezint.” Aici este problema practic.

Liviu Zidaru: Și acest aspect că s-ar putea consumatorul, asiguratul sau angajatul nici măcar să nu aibă resursele a se prezenta în fața instanței străine. Tocmai aici intervine garanția verificării din oficiu a competenței. Adică instanța este obligată chiar să-și verifice competența internațională pe art. 28 din Regulament în măsura în care pârâtul nu participă la procedură. Este vorba bineînțeles cu precădere de situația în care ar fi chemat în judecată un pârât care nu are domiciliul în România. Poate fi însă incident regulamentul și la un pârât cu domiciliul în România și de exemplu observ foarte frecvent că în materia litigiilor de marcă, avem de pildă avem reclamanți cu domiciliul în străinătate. La verificarea competenței nu apare nici o dată nici un cuvânt despre regulament, dar sigur întrucât nimeni nu contestă competența instanțelor române ea se acoperă prin neinvocare.

Dumitru Dobrev: Cineva din Ardeal a avut un litigiu în Austria și instanța austriacă i-a zis foarte clar: „Nu-ți iei avocat din Austria? Avem legea, îți anulăm acțiunea scurt.” A făcut și calea de atac la care aparținea și ei au zis la fel acolo, au și de la CEDO, că la ei în țară dacă nu te duci și îți iei avocat degeaba i-a făcut Marius, i-a invocat. Nici nu discută cu tine și nu era o sumă colosală, era ceva genul cum ar fi la noi ordonanță, undeva la zeci de mii de euro, dar nu suficient încât acel om să aibă, să-și angajeze un avocat din Austria. Și a pierdut cu succes.

Liviu Zidaru: Atenție! Zeci de mii de euro, înseamnă că se depășește pragul de competență între judecătorii și tribunale. De exemplu în Germania, pragul e la doar 5 mii de euro, iar în fața tribunalelor, nu și a judecătoriilor, asistența avocaților este obligatorie.

Bogdan Dumitrache: Nu mai rămâne nimic din Codul procedură austriac.

Dumitru Dobrev: Înseamnă că s-a depășit și a fost un tribunal în primă instanță.

Liviu Zidaru: Tribunalul Constituțional German a zis că evident că servește buna administrare a justiției. Este perfect constituțional. Și de atunci nimeni nu a invocat excepția.

Bogdan Dumitrache: Deci trebuie evitat modelul german, debitorul este închis în plină procedură execuțională civilă fără avocat nu poți nici măcar la tribunal, mai ales la Înalta Curte. Noi aveam discuție pe regulament și deja începem să ne fiorăm de ce state membre ale UE sunt colege cu noi.

Liviu Zidaru: Dar poate se propagă unele exemple ale Curții Constituționale s-ar putea edita o culegere de practică judiciară în materia dreptului viu care să fie obligate în limbile de largă circulație ale UE. Sunt convins că și alții ar vrea să învețe de la noi.

Bogdan Dumitrache: A trecut o oră fără să ne dăm seama. Bine, ne dăm seama că este și un ceas afișat aici, dar discuția a fost una alertă care și-a propus să selecteze, să ciupească doar câteva dispoziții ale regulamentului și cu accept pe unele noutăți, dar și  pe unele constante care interesează, care au impact pentru practicieni și în funcție de care putem discuta sau nu de o liberă circulație a hotărârilor judecătorești. Nu-mi rămâne decât să punem punct aici doar pentru această seară, pentru că în rest dezbaterile pot continua mult și bine. Să mulțumesc și să mulțumim invitaților și să sperăm că primăvara s-a instaurat nu doar ca măsură provizorie, ci poate chiar ca măsură definitivă până la noi ordine spre luna iunie. O seară frumoasă!