Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (ediția 199). VIDEO+Transcript
Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii
Societatea de Științe Juridice (SSJ)
București 3, str. Turturelelor 50, et. 4
Miercuri, 30 mai 2018, ora 19:30
Participarea în sală este rezervată membrilor și invitaților.
[restrict]
Augustin Zăbrăuțanu: Bună seara, doamnelor și domnilor! Bună seara invitaților noștri! Miercuri, odată pe lună, la dezbateri.juridice.ro discutăm despre relațiile sociale apărate de către legea penală. La un moment dat îmi puneam întrebarea de ce lucrurile importante pe lumea asta de când sunt ele consemnate, indiferent că vorbim de monedă, că vorbim de mafie, au la bază încrederea. În seara asta o să discutăm despre nesocotirea încrederii și efectele ei în domeniul relațiilor sociale apărate de legea penală, infracțiuni care au la bază într-un fel sau altul nesocotirea încrederii. Bună seara din nou invitaților noștri! Domnul conferențiar universitar doctor, Universitatea Româno-Americană, Facultatea de Drept, domnul avocat Norel Neagu.
Norel Neagu: Bună seara!
Augustin Zăbrăuțanu: Și domnul avocat Valentin Radu, Hotca & Asociații, la fel ca și domnul Norel Neagu.
Valentin Radu: Bună seara!
Augustin Zăbrăuțanu: Domnilor, încrederea – cuvânt complicat, efecte complicate. De ce ne punem problema în Codul penal atât de serios, atât de multe infracțiuni, în mod efectiv guvernate de această nesocotire a încrederii.
Norel Neagu: Aș începe prin a face o mică introducere cu privire la infracțiunile contra patrimoniului în noua legislație penală, aș începe cu o privire asupra opțiunii legiuitorului a incriminării acestor infracțiuni de noul Cod. Spre deosebire de Codul penal anterior unde aceste infracțiuni se găseau într-un singur titlu fără a fi despărțit în capitole și secțiuni, în noua reglementare penală avem infracțiune contra patrimoniului împărțită în 5 capitole. Revenindu-se la tradiția anterioară a Codurilor noastre penale din 1865 și 1937, unde existau mai multe capitole și secțiuni. Unde se vorbea despre infracțiuni contra patrimoniului săvârșite prin samovolnicie, prin socotirea încrederii, prin distrugerea bunurilor, și mai nou apelând la tehnica modernă infracțiunii informatice care produc un prejudiciu patrimoniului unei persoane. Iată ca atare avem în Noul Cod penal infracțiunile contra patrimoniului reglementate în titlul 2 în 5 capitole. Infracțiunile contra patrimoniului prin socotirea încrederii se regăsesc în cap. 3 din acest titlu. Avem în acest capitol mai multe infracțiuni care se regăseau și în reglementarea anterioară: abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însușirea bunului găsit, înșelăciunea. Avem infracțiuni care sunt aduse din legile speciale în Codul penal, dar avem și incriminări noi care, spune tot legiuitorul la momentul adoptării Codului penal în expunerea de motive, vin să răspundă unor necesități din practica judiciară care cel puțin teoretic nu-și găseau acoperirea la momentul respectiv în normele penale existente. Și mă refer aici la abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, și nu numai înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice, expatarea patrimonială a persoanelor vulnerabile.
Augustin Zăbrăuțanu: Mă iertați că vă întrerup, într-adevăr asta este să acceseze titlul capitolului, infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotire a încrederii. De ce credeți dumneavoastră că o infracțiune pe care mulți dintre noi în mod îndreptățit am socoti o infracțiune de serviciu, cum este gestiunea frauduloasă? Măcar gândindu-te că ar fi gestionar, general vorbind presupune că ai o însărcinare la cineva în acest sens, își găsește locul în acest capitol.
Norel Neagu: Simplu, din punctul mei de vedere, datorită faptului că această infracțiune generează o pagubă unei persoane. Și atunci asta primează în opțiunea legiuitorului, în reglementarea acestei infracțiuni în acest capitol: 1 – crearea unei pagube unei persoane, și atunci patrimoniul este în opinia legiuitorului o valoare mai importantă decât relațiile de serviciu, infracțiunea găsindu-și loc în acest domeniu; 2 – raportându-ne la gestiunea frauduloasă, dacă ne referim la sfera de cuprindere a subiectului activ, putem observa că este vorba despre orice persoană, nu este neapărat nevoie să fie vorba de un funcționar, orice persoană poate primi un mandat pentru a gestiona averea patrimoniului unei alte persoane, săvârșind astfel infracțiunea de gestiune frauduloasă. Dacă tot mi-ați ridica mingea la fileu, întrebarea mai interesantă ar fi „de ce a fost mutată infracțiunea delapidare din titlul infracțiunilor contra patrimoniu în titlul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciu?”
Augustin Zăbrăuțanu: Eu nu țin acum neapărat să răspund acestei întrebări, dar cred eu cumva că așa cum în cazul gestiunii frauduloase subiectul activ nu este obligatoriu să fie într-o relație de serviciu cu cel păgubit. La delapidare lucrurile sunt un pic diferite, din punctul meu de vedere, și probabil că dacă atunci legiuitorul nostru înțelept a considerat că această chestiune a calității subiectului activ are vreo greutate în a așeza în capitol infracțiunile, mă gândesc că aici ar trebui să fie prima explicație.
Norel Neagu: Într-adevăr aici ar trebui să fie explicația datorită faptului că la delapidare subiectul activ este dublu calificat, fiind atât funcționar cât și o persoană care gestionează sau administrează o anumită categorie universalitate de bunuri. Ar justifica la prima vedere mutarea infracțiunii în titlul infracțional contra patrimoniu în titlul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciu. Dar aici se crează o problemă foarte interesantă, mai este delapidarea o infracțiune de rezultat, mai este necesar să producă un prejudiciu? Mai este necesar pentru organul judiciar atunci când instrumentează categoria genul acesta de infracțiuni să demonstreze producerea unei pagube, să facă expertiză sau constatarea tehnico-științifică în acest sens? Eu zic că da, obligatoriu. Dacă este să mă întrebați pe mine, să-mi exprin și eu o părere, eu aș fi menținut-o în titlul infracțiunilor contra patrimoniu și în acest capitol alături de gestionarea frauduloasă, dar este o opțiune personală, mutarea din acest titlu, din punctul meu de vedere, nu înlătură urmarea imediată care trebuie produsă și nici caracteristica faptului că trebuie să producă un prejudiciu pentru a exista infracțiunea delapidare, în primul rând. În al doilea rând, dacă ne uităm un pic în practica judiciară, putem constata și o tendință destul de interesantă, raportându-ne la gestiune frauduloasă delapidare și relația cu infracțiunea de evaziune fiscală. O să mă întrebați ce legătură are evaziunea fiscală cu infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.
Augustin Zăbrăuțanu: Astăzi evaziunea fiscală are legătură cu orice.
Norel Neagu: De acord, dar tendința în practica judiciară, încercare a orientării după deciziile Înaltei Curți prin care se reglementează raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală și spălarea banilor, este reorientarea spre delapidare, relația delapidare spălarea banilor. Nu mai este evaziune fiscală, este delapidare. Din punctul mei de vedere, am avea două probleme aici: 1 – legată de natura sau scopul pentru care se folosește o societate comercială pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală. De ce? Pentru că atunci când folosești o societate pentru a scoate bani prin ea, prin acea societate pentru a legitima niște tranzacții efectuate oarecum la negru. În acel moment îi deturnezi scopul licit către un scop ilicit, și atunci acea societate este pasibilă de a fi subiect activ la rândul ei al infracțiunii delapidare, și pasiv de pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, iar nu un subiect pasiv al infracțiunii de delapidare 2(v-aș mai da și un argument practic) – în momentul în care te îndrepți și o transformi într-un subiect pasiv al infracțiunii de delapidare, în acest moment, din punctul meu de vedere, această societate poate veni și să se constituie parte civilă, și banii aceea pe care procurorul ar dori să-i confiște ca urmare a prejudiciului produs constând în întreaga valoare a marfii achiziționate, ar trebui să meargă pentru îndestularea părții civile. Este un alt aspect, din punctul meud e vedere, care ar trebui să dea de gândit acestei orientări.
Augustin Zăbrăuțanu: Adică nu s-ar mai face dreptate până la capăt, ca să cităm o zicere a vremurilor noastre. Bun, dacă am clarificat motivele pentru care anumite infracțiuni se regăsesc în acest capitol, iar altele nu se mai regăsesc în această zonă, aș vrea să o luăm așa puțin bătrânește cu abuzul de încredere, infracțiune de tradiție, atât ca activitate de nesocotirea încrederii în societate, cât și tradiția de incriminare. Și l-aș ruga pe domnul avocat Valentin Radu să ne vorbească puțin de această infracțiune.
Valentin Radu: Așa cum pornește textul de la 238 în care infracțiunea constă în măsuri și redispuneri, sau folosire pe nedrept a unui bun mobil al altuia de către cel caruia i-a fost încredințată în baza unui titlu și cu un anumit scop, or refuzul de a-l restitui. Observăm că de la bun început legiuitorul nu a făcut altceva decât să creioneze o situație premiză fără de care infracțiunea nu ar putea să existe. Iar această situație premiză în primul rând face trimiteri la existența unui titlu în care bunul este deținut de către făptuitor, și acest titlu nu este neapărat nominalizat în cadrul normei legale, însă trebuie să existe. Acesta trebuie să izvorască dintr-un raport juridic patrimonial. De ce? Fiindcă obiectul material care constă într-un bun mobil, și aici putem să facem discuție începând de la bani, diverse obiecte, mașini, chiar și bunuri mobile care sunt incorporate în bunuri imobile. Deci paleta este foarte largă, o scurtă paranteză referitoare la bani ca obiect material al acestei infracțiuni, pentru că este o scurtă discuție potrivit căreia nu toată lumea este de acord cu soluțiile oferite, însă bunul trebuie să aparțină altuia și deținut cu orice titlu de către făptuitor. Acum discuțiile se mai poartă și asupra faptului că bunul nu trebui să fi trecut între timp, adică de la momentul deținerii până la momentul săvârșirii faptei pentru existența ei nu trebuie să fi trecut în patrimoniul făptuitorului. De ce? Fiindcă în atare situație nu vom mai avea infracțiunea de abuz de încredere, întrucât bunul deja îi aparține sieși, motiv pentru care se exclude de drept. Pe urmă avem situația cealaltă în care dacă bunul nu este deținut cu orice titlu de către făptuitor, în acel caz de drept este exclusă infracțiunea de care facem referire, și deja ne îndreptăm spre infracțiunea de furt. Și aici cred că cele mai dese situații din practica judiciară, este adevărat că persoanele nu au calități deosebite, dar se îndreaptă spre cei care în virtutea unor înțelegeri între partea vătămată și făptuitor, lu se încredințează de exemplu cheia casei pentru rezolvarea unor probleme de construcție, de curățenie, de orice altă situație, moment în care este adevărat că dețineo cheie, dar nu și posesia sau detenția în baza unui titlu, sustrage de acolo. Și practica judiciară este fermă în acest caz cu calificarea faptei ca și furt într-una din formele sale. Acum, revenind la bani care constituie un obiect material al infracțiunii, trebuie făcute două sublinieri, banii care sunt deținuți cu un anumit scop dați de către partea vătămată făptuitorului în scopul de exemplu cumpărării unui produs, asigurării sau plății unor bilete la teatru, unei excursii, sau mai știu eu ce alte asemenea. Sau îl mandatează să cumpere ceva nominal dându-i o sumă de bani, în această modalitate însușirea acelui cuantum financiar reprezintă sau se mulează pe elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, însă discuția cea mai aprigă s-a ridicat și aici practica judiciară a venit și spune că nu vom fi în prezența infracțiunii puse în discuție a unui raport civil atunci când banii sunt efectiv împrumutați, iar la termenul scadent aceșteanu sunt returnați părții vătămate. Și instanțele de judecată de cele mai multe ori au spus că într-o asemenea situație nu vor fi socotiți ca dați în cadrul unei convenții civile. Este puțin discutabil fiindcă ar trebui în primul rând apreciat dacă această situație descrisă este de fapt o convenție civilă, luând în considerare că orice remitere a unui bun are la bază un raport juridic civil, despre asta discutăm. Și poate ar fi mai bine spus să apreciem că eventual lipsa infracțiunii de abuz de încredere poate surveni în cazul lipsei unui element constitutiv al infracțiunii. De exemplu latura subiectivă nu este împlinită, sau asemenea situații abia atunci putând spune din punct de vedere penal că nu suntem în prezența infracțiunii de abuz de încredere, eventual mergând în latura civilă a acestora.. Și aș încheia numai cu o altă situație, dat fiind conținutul normativ al textului. Apropo de termenul în care, ținând cont că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, conform textului avem două momente de la care noi putem să spunem că începe să curgă termenul de 3 luni. Și avem ca și specific pe de o parte data primului refuz, fiindcă există situații cunoscute în practică, omul insistă pe lângă făptuitor” domnule răzgândește-te, dă-mi înapoi suma datorată, sau bunul pe care ți l-am împrumutat sau alte asemenea elementei”. Și abia la o dată ulterioară când trece un suficient timp și se lămurește că nu va avea de izbândă, merge și depune plângerea, ori abia termenul începe să curgă de la primul refuz al făptuitorului într-o primă ipoteză, iar în cealaltă variantă descrisă data de la care a luat cunoștință de săvârșirea faptei. Atunci acestea sunt cele două momente la care ar trebui să ne raportăm.
Augustin Zăbrăuțanu: Iertați-mă doar o secundă. Am omis la discuția despre capitol să punctăm o chestiune aproape comună cu excepția deturnării licitațiilor publice și exploatării patrimoniale ale unei persoane vulnerabile faptul că în cazul acestor infracțiuni, or acțiunea penală se pune în mișcare la plângerile prealabile a persoanei vătămate, așa cum am spus și la abuzuri de încredere, sau împăcarea înlătură răspunderea penală. Vreau să discutăm și acest capitol ca să rămână ca o chestiune comună pentru că până la urmă asta îi interesează pe foarte mulți dintre cei care au de a face cu legea penală. Cum pot, atunci când regretă patrimonial cum pot să-și îmbunătățească semnificativ siatuația penală.
Norel Neagu: Cu siguranță sunt mai multe aspecte care reprezintă niște chestiuni comune infracțiunilor din acest capitol. O să mă raportez imediat la această provocare pe care mi-ați ridicat-o. Aș mai avea două precizări de făcut cu privire la infracțiunea de abuz de încredere. Vorbea domnul avocat mai devreme despre problema dării cu împrumut a unor bani, și cum calificăm aceasta din punct de vedere penal. Sunt de acord și eu că nu putem discuta despre un abuz de încredere. Putem vorbi și despre latura subiectivă, dar în principal vorbim despre latura obiectivă și lipsa situației premisă, adică bunul să fie remis cu un titlu. Aici este vorba despre un contract de împrumut până la urmă care se împarte în două tipuri de contract: de folosință și de consumație. Acesta fiind un contract de împrumuit de consumație, vorbim de bunuri fungibile și consumptibile în momentul în care se realizează obiectul contractului de împrumut, se transmite proprietatea. Cu obligația de a remite bunuri de aceeași natură, de aceeași valoare, de aceeași cantitate înapoi, transmițându-se proprietatea nu ne aflăm în situația infracțiunii de abuz de încredere. O a doua problemă discutabilă se referă tot la momentul la care curge termenul de trei luni pentru depunerea plângerii prealabile. Și aici ne raportăm, intrăm în discuția privind cauzele care înlătură răpsunderea penală în materia infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.
Augustin Zăbrăuțanu: Scuzați-mă puțin, este de subliniat aici o chestiune esențiune esențială. Până la urmă discutăm în primul rând protecția celui vătămat. până la a discuta despre cooperarea prejudiciului. Și atunci chestiunea plângerii prealabile a termenului în care aceasta poate fi formulată, și mai ales momentul de la care începe să curgă acest termen, cred că sunt niște chestiuni extraordinar de importante. Iar oamenii trebuie să știe că există acest termen clar, precis, stabilit, Codul anterior era de 2 luni, acum 3 luni, discutăm de un termen ceva mai lung, dar foarte strict și cu nerespectarea acestui termen are efecte.
Norel Neagu: Termenul este aparent mai lung, dar haideți să-l discutăm în profunzime. Vedeți, în Cod de procedură penală anterior, dacă țin bine minte, art. 284 se prevedea într-adevăr un termen de 2 luni pentru depunerea plângerii prealabile, care curgea de la data la care făptuitorul cunoștea cine este autorul infracțiunii. Or fapta putea să fie săvârșită acum, și eu să aflu peste un an cine este autorul, eram în termenul de depunere a plângerii prealabile. În Noul Cod de procedură penală, art. 296 se prevede un termen de 3 luni de la data săvârșirii faptei, adică nu interesează pe legiuitor dacă eu am aflat sau nu cine este autorul, cine este cel care m-a păgubit, eu, din momentul în care am luat cunoștință despre săvârșirea faptei, trebuie să vin și să depun acea plângere prealabilă în acel interval de 3 luni. Și problema delicată care se pune este în cazul infracțiunilor susceptibile de epuizare. Și nu mă refer neapărat la abuzul de încredere, ci la toate aceste infracțiuni.
Augustin Zăbrăuțanu: Aici este vorba de momentul la care persoana vătămată a cunoscut, a aflat despre săvârșirea faptei, pentru că este posibil să afli ceva mai târziu, dar și asta naște o serie de discuții cum dovedești faptul că tu ai aflat ulterior. Din păcate și pe Vechiul Cod exista o obligație a organelor judiciare de a aduce la cunoștința părții vătămate când făptuitorul era identifiicat. Dar nu există soluție perfectă totuși.
Norel Neagu: Așa este, termenul curge de la data la care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, dar despre săvârșirea faptei, nu despre identitatea persoanei care a săvârșit-o, sunt momente diferite. Problema este că acea persoană vătămată poate să afle despre săvârșirea faptei în timpul comiterii acesteia, adică dacă avem o infracțiune susceptibilă de epuizare, gen infracțiune continuată, infracțiune continuă, în această situație eu pot să aflu după primul, al doilea, al treilea act de executare despre săvârșirea faptei. Întrebarea este: se consideră că acel moment în care infracțiunea este în desfășurare, făptuitorul continuă să o săvârșească. De la acel moment am eu 3 luni? Sau de la momentul la care infracțiunea este epuizată?
Augustin Zăbrăuțanu: Cel puțin la modalitatea refuzului restituit este extraordinar de complicată, asta pe de o parte, pentru că discutăm de persoane între care există o relație de încredere, după cum bine discutăm. Și întotdeauna atunci când există o relație de încredere, tendința este să păstrezi cât de cât și să insiști, dar este iar important că la aceste infracțiuni cuprinse între 238 și 242 pentru care este necesară formularea acțiunii prealabile pentru a se pune în mișcare acțiunea penală. Este destul de dificil ca atunci când cunoști că s-a săvârșit fapta să nu cunoști făptuitorul, pentru că într-adevăr din nefericire această chestiune raportată la Codul penal anterior este mai problematică în alte tipuri de infracțiune, poate vătămări, unde chiar nu cunoști făptuitorul. Dar aici, și la abuzul de încredere tu știi cel cui i-ai dat bunul, și la bancnota simplă, și la bancnota frauduloasă, în principiu acolo poți să zici că sunt persoane din conducerea societății. Dar în principiu aici este mai ușor cu cunoașterea făptuitorului, fapta că este cumva subiectul calificat.
Norel Neagu: Sunt de acord, dar discuția importantă nu este aceea a cunoașterii făptuitorului, ci în primul rând raportarea la momentul săvârșirii faptei, pentru că, așa cum ați dat exemplu la abuz de încredere. Dacă o persoană vine și insistă, și azi și mâine, și luna viitoare, și pierde termenul de 3 luni, că ea tot insistă, sperând să-și recupereze bunul și să-și mențină relația de încredere cu persoana care deține bunul cu un titlu, pentru că dacă n-avea încredere, nu i-l dădea.
Augustin Zăbrăuțanu: De fapt în momentul acela în care cursul este foarte vualabil, nu este foarte clar….
Norel Neagu: În această situație tendința de a nu da relevanță penală refuzului ulterior, pentru că dacă-i dai relevanță penală, transformi fapta într-o infracțiune continuată, am refuzat acum, am refuzat peste o săptămână, am refuzat peste o lună. Și atunci persoana care insistă totuși este în termen în momentul în care dorește să introducă o plângere prealabilă. Asta ar fi un aspect asupra căruia ar trebui să ne reflectăm dacă ne raportăm la proteția persoanei vătămate și a patrimoniului acesteia. Un al doilea aspect care ar fi de discutat este motivul pentru care s-a ales această dublă măsură. Dacă ne uităm la infracțiune contra patrimoniu, și dacă ne uităm la întregul Cod penal în general, avem o singură infracțiune – furtul – unde este posibilă și punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru anumite situații, și împăcarea părților pentru alte situații. Dar cele două cauze de înlăturarea răspunderii penale s-ar regăsi în cadrul aceleiași infracțiuni. În rest legiuitorul a ales să separe cele două cauze de înlăturare a răspunderii penale, respectiv lipsa sau retragerea plângerii prealabile pe de o parte, și împăcarea pe de altă parte. Înțelegând să le separe oricum problemele pe care le ridică din punct de vedere juridic sunt diferite, raportat la momentul la care trebuie să introduci o astfel de plângere prealabilă, raportat la principiul disponibilității în sensul că se solicită persoanei vătămate acordul pentru punerea în mișcare a acțiunii penale care se regăsește la lipsa plângerii prealabile. Spre deosebire de împăcare unde acșiunea penală se pune în mișcare din oficiu, un alt aspect de diferențiere se raportează la efectele pe care le produc una sau alta din instituții. Dacă retragerea plângerii prealabile și împăcarea pot avea efect in personam, formularea unei plângeri prealabile are efecte in rem, adică declanșează acțiunea penală cu privire la toți făptuitorii, este vorba de indivizibilitatea activă și pasivă, spre deosebire de cealaltă situație unde eu pot să-mi retrag plângerea cu privire la o anumită persoană și față de restul nu, sau la împăcare unde iarăși pot să mă împac cu x, y, și vreau ca z să răspundă. Și un al treilea aspect legat de momentul până la care trebuie să intervină retragerea plâmgerii prealabile, respectiv împăcarea. Dacă împăcarea se face până la primul termen de judecată, retragerea plângerii prealabile poate opera până la momentul la care hotărârea judecătorească rămâne definitivă. Având în vedere aceste diferențe între cele două cauze de înlăturarea răspunderii penale, am încercat să găsesc o rațiune pentru care primele infracțiuni, abuz de încredere, abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, bancnota simplă, bancnota frauduloasă, gestiunea frauduloasă, însușirea bunului greșit, sunt condiționate de punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea persoanei vătămate și faptul că infracțiunea de înșelăciune și variantele asimilate ale acesteia, pentru acestea acțiunea se pune în mișcare din oficiu, și în cazul acestor infracțiuni poate opera împăcarea. Explicația ar fi legată mai mult de gradul de încredere pe care îl ai în persoana care săvârșește infracțiunea. Să spunem că în cazul primelor infracțiuni ar fi o relație mai apropiată, în cazul celorlalte poate înșela orice persoană de pe stradă, poate săvârși o fraudă privind asigurările orice persoană. Și în cazul exploatării persoanelor vulnerabile discutabil dacă există în toate cazurile o relație foarte apropiate între făptuitor și victimă. Alte explicații nu aș găsi pentru diferențierea între cele două categorii de cauze care înlătură răspunderea penală ș cu privire la rațiunea alegerii acestora, pentru că efectele pe care le produce în practică alegerea uneia sau celeilalte din cauze sunt destul de semnificative.
Augustin Zăbrăuțanu: Aș mai face aici o prceizare. La exploatarea patrimonială a persoanelor vulnerabile nu este prevăzută. Deturnarea și exploatarea patrimonială sunt cele două cuie grele pentru care este exclusă oricare dintre cele două modalități. Eu aș încheia acest capitol cu recomandare practică, atunci când partea vătămată vrea să clarifice chestiunea momentului de la care curge acest termen este bine să meargă la un executor judecătoresc să ceară în mod clar să-și reconstituie o probă care să arate clar momentul refuzului în sensul invitării pentru predarea bunului. Pe cât posibil să nu rămână cumva așa în aer discuții între prieteni, experiența practică mi-a arătat că asta este practic singura modalitate care te scoate puțin din incertitudinea asta, pe cât posibil și atunci când merită, bineînțeles. Dacă te costă mai mult executoruldecât bunul… Haideți să trecem mai departe la o infracțiune care cel puțin după titlu marginal ar fi derivată din abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor produsă de art. 239. În realitate nu este așa, ea are o cu totul altă destinație, este o infracțiune nouă în peisajul juridic românesc. Ce ne puteți spune despre această infracțiune minunată?
Valentin Radu: Ea este un pic mai apropiată de bancnotă decât de abuzul de încredere, motiv pentru care în primul și în primul rând se impune o mică delimitare între ele, sau, dacă nu delimitare, măcar ceva asemănări și deosebiri astfel încât să știm până unde merge una, până unde se oprește cealaltă.
Augustin Zăbrăuțanu:Nu este neapărat o specie a abuzului de încredere așa cum ar arăta un titlu…
Valentin Radu: Sub nicio formă. Și dacă vom citi textul celor două articole, o să vedem în primul rând că prima delimitare vine de la calificarea subiectului activ care în cadrul abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor o să vedem că poate fi subiect activ al infracțiunii orice debitor fără niciun fel de delimitare sau restricție. În schimb, dacă mergem puțin spre bancnota simplă, vom vedea că gama subiectului activ este reținută numai în zona celui care are calitatea de profesionist. Pe urmă se poate observa tot din lecturarea celor două articole că în cadrul abuzului de încredere prin fraudarea creditelor a fost puțin mai generos legiuitorul în ceea ce privește variantele de incriminare pe care legiuitorul le-a ales în comparație cu bancnota simplă, fiindcă la bancnota simplă se preferă strict la neintroducerea sau introducerea tardivă. Și de aici curge întreaga operațiune pe care comerciantul ar fi putut s-o facă. Pe când la abuzul de încredere vedem că enumeră înstrăinarea, ascunde, deteriorează sau distruge. Este adevărat că amândouă merg în zona producerii ori ăn scopul fraudării creditorilor, ori în frauda creditorilor. Sunt două expresii pe care legiuitorul le folosește acolo.
Augustin Zăbrăuțanu: În alin. (1)…
Valentin Radu: În alin. (1), bineînțeles, fiindcă în alin. (2), chiar ați dat un exemplu un pic mai devreme în care aici este o noutate în zona absolută, și s-a iscat în practica judiciară de multe ori ce se întâmplă când te așezi la masă, comanzi masa. Și ce se întâmplă în momentul în care la final spui cu foarte mare nonșalanță „Dar eu de la bun început nu ama vut niciun ban, decât am dorit să mă simt bine”. Aici nefiind până în prezent o acoperire legală (bine, asta este o situație în care sub formă de glumă discutăm despre un lucru serios) legiuitorul a sesizat lipsa unei rare acoperiri legale și a dorit să incrimineze și această situație.
Augustin Zăbrăuțanu: Da, aici ar trebui totuși, cel puțin la prima modalitate de săvârșire, că discutăm despre un debitor cu clare obligații și care încearcă în mod intenționat să înstrăineze, ascundă, deteriora, distruge, în tot sau în parte, valori, bunuri din patrimoniul său. Invocarea actelor sau datoriilor fictive iar este un capitol foarte interesant în procedura insolvenței și nu numai….
Valentin Radu: Pentru a nu îndestula creanțele datorate către terți. Și o ultimă subliniere, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor nu este condiționat de starea de insolvență necesară în mod obligatoriu (această situație delimitează foarte clar cele două infracțiuni) starea de insolvență absolut necesară în situația bancnotei simple.
Augustin Zăbrăuțanu: Este o stare ce poate fi asimilată de exemplu așa numitei stări de preinsolvență.
Norel Neagu: Aș mai face două completări aici. Alin. (1) de la art. 239 referitor la abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, din punctul meu de vedere majoritatea modalităților de incriminare se regăsesc și la bancrută frauduloasă. Din punctul meu de vedere, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor în acest aliniat este o variantă, diferența între cele două infracțiuni ar fi aceea de la gen la specie, adică de câte ori nu se poate reține infracțiune de bacrută frauduloasă se poate reține infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor. Într-adevăr diferențierea de poate face pe momentul în care debitorul se află într-o stare de insolvență chiar și de fapt, pentru că din acest moment este incidentă bancruta frauduloasă, dar să nu excludem situația în care chiar și în situația în care s-a declanșat procedura insolvenței ne putem afla într-un caz de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor și mă refer aici la deteriorarea sau distrugerea bunurilor. O variantă de incriminare care nu se regăsește la bacruta frauduloasă. Aici este vorba de distrugerea evidențelor debitorului, nu de distrugerea bunului în sine, caz în care putem reține abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor. Deci să nu excludem incidența și acestei infracțiuni în cazul în care este declanșată procedura insolvenței pentru care câteva variante normative în plus față de infracțiunea de bancrută frauduloasă.
Augustin Zăbrăuțanu: Valori sau bunuri, vă referiți că aici pot fi bunuri fără o neapărată valoare patrimonială, ci cu valoare sau cu importanță în posibilitatea desfășurării procedurii de insolvență. Că până la urmă aici trebuie să ai distrugerea unor bunuri în scopul fraudării creditorilor. Probabil că distrugerea evidențelor contabile este făcută în scopul fraudării.
Norel Neagu: Vorbim de evidențe contabile, eu vorbesc de unul care-și dă foc la casă. Dacă-i bun propriu și nu punem pericol și alte persoane sau bunuri este discutabil dacă este infracțiune, dacă nu este săvârșit printr-un mijloc care să pună în pericol alte persoane sau bunuri. Și atunci singura problemă ar fi, dacă bunul este asigurat, iarăși repet. Singura încadrare în care ne-am putea afla ar fi aceea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor. Și tot pe principiul la a doua completare, tot pe principiul „Unde dai și unde crapă”, care a fost motivul introducerii alin. (2) care se referă la fapta persoanei care știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii provocând o pagubă creditorului. Ați explicat foarte bine care a fost rațiunea incrimării dată chiar de către legiuitor în expunerea de motive. Ce s-ar putea reține aici de fapt? Să ne gândim la infracțiunea de înșelăciune prin cecuri care a dispărut din incriminarea Noului Cod penal. În Codul penal anterior aveam celebrul 215 alin. (4) atunci când o persoană înșeală o altă persoană evițând un cec fără acoperire, neavând disponibil în cont sau retrigând disponibilul ulterior sau interzicând trasului să plătească. Din punctul meu de vedere în Noul Cod penal această faptă ar constitui fie înșelăciune, fie abuz de încredere prin fraudarea creditorului și mi se pare că se încadrează mai bine pe alin. (2) al art. 239. Eu cunosc că nu am disponibil în cont, nu am de gând să plătesc și totuși achiționez un bun prin fraudarea creditorului evițând acele cecuri în care de fapt nu au nicio valoare neavând disponibil.
Augustin Zăbrăuțanu: Este inclusă, este cumva absorbită, pentru că poți s-o faci doar promițând din punctul acesta de vedere infracțiunea aceasta de abuz de încredere în fața creditorilor pe alin. (2) este mult mai cuprinzătoare, pentru că acolo trebuia să emiți clar un instrument de plată, cecul nu se aplica emiterii unui bilet la ordin, nu se aplica cu plata la termen, dar aici toate aceste variante sunt acoperite de către infracțiune, de către prevedere.
Norel Neagu: Cu condiția să poți demonstra latura subiectivă. Adică că am avut intenția, că am știut faptul că nu am disponibil, că nu voi avea disponibil până la scadență și că nu voi vrea să plătesc. Dar dacă se trece dincolo de aceste obstacole practice , infracțiunea subzistă fără doar și poate. O altă problemă foarte interesantă, tot în relația cu… . Aici vorbesc de infracțiunea de înșelăciune prin cecuri, este raportul dintre infracțiunea prevăzută la legea cecului și abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, pentru că în reglementarea anterioară se stabilise printr-un recurs interesul Legii 9/2005, faptul că este ori una, ori alta în funcție de poziția subiectivă a făptuitorului, adică dacă eu aveam de la început intenția de înselare se reținea numai înșelăciune prin cecuri, dacă am avut numai intenția de a emite un cec fără acoperire atunci se reținea infracțiunea la legea cecului. În momentul în care această variantă agravată a infracțiune de înșelăciune a dispărut din Codul penal, a dispărut și motivul reținerii unei infracțiuni complexe, pentru că dacă ne uităm la formularea lui 239 alin. (2) sau chiar 244 referitor la înșelăciune, nu putem spune că vreuna din el ar fi o infracțiune complexă care să absoarbă infracțiunea la legea cecului. Și atunci spunem că e bine, dar măcar la înșelăciunea avem un text de lege care spune dacă mijlocul fraudulos constituie prin ele însuși o infracțiune se reține concursul de infracțiuni. Eu aș replica faptul că acea mențiune super flow în condițiile în care în art. 38 Cod penal, alin (1), Teza a II-a unde se raportează la concursul real de infracțiuni spune că există concurs real și atunci când o infracțiune se săvârșește cu scopul de a săvârși sau de a ascunde o altă infracțiune. Adică concursul de infracțiuni este consecvențial sau etiologic. În ambele situații, eu consider că se poate reține concurs de infracțiuni atunci când am o relație de la mijloc la scop. Mijlocul prin care eu îmi realizez scopul, fraudarea creditorului, mijlocul fiind infracțiunea la legea cecului. Deci consider că am revenit un pic în situația anterioară, recursul din interesul legii prin anul 2005 prin renunțarea la acea variantă de incriminare a infracțiunii de înșelăciune prin cecuri și prin această ipoteză se poate reține concurs de infracțiuni.
Augustin Zăbrăuțanu: Ce-aș vrea eu să mai subiliniem înainte de a trece mai departe spre gestiunea frauduloasă, Atât la bancruta simplă, cât și la bancruta frauduloasă aș vrea să punctăm un pic care ar fi persoanele ce pot fi subiecți activi ai acestor infracțiuni. Să punctăm că această bancută sună cumva o infracțiune venită din negura timpului. Ne trimite spre gestul de a rupe banca zarafului în piață considerat falid de către organele de control, dar revenind la ziua de astăzi, care ar fi persoanele punctual și care ar fi situațiile concrete cu titlu de exemplu în care am fi în situația bancrutei simple pe de o parte, pe de altă parte a bancrutei frauduloasei? În calitatea mea de practician în insolvență vă mărturisesc sincer că am întâlnit mult mai multă, mult mai des și mult mai multă neclaritate privind situația bancrutei simple decât la situația bancrutei frauduloase. Și spun aceasta, pentru că oamenii de obicei în activitatea economică care se desfășoară cu dificultate încearcă să-și salveze compania într-un mod care de multe ori încalcă legea cumva. Și de aceea vreau să explicăm puțin această situație și această distincție.
Valentin Radu: O să încerc să fiu foarte succint, pentru că deja timpul ne presează cu privire la aceasta. Normal că se ridică întrebarea dacă subiectul activ al acestor infracțiuni este o persoană fizică sau este una calificată. O să spunem să este în primul rând o persoană calificată aproape de fiecare dată, având calitatea de comerciant pe de o parte sau o a doua ipoteză calitatea de reprezentat legal al societății comerciale. Și persoana fizică autorizată, și persoana, comerciatul în general care include aici puțin și persoana fizică autorizată, dar o să insist puțin asupra reprezentantului legal al persoanei juridice și o să motivez imediat de ce. Dacă în prima situație putând fi ușor identificat cel care reprezintă societatea sau persoana fizică autorizată indiferent de forma de organizare și nu avem, de regulă, acolo un reprezentant al acestuia. Există situații când o anumită entitate, o societate comercială poate avea doi sau mai mulți reprezentanți legali ai acesteia. Or, practica judiciară merge în varianta în care acea introducere sau neintroducere tardivă, ca să mergem pe textul de lege, nu este suficientă a fi făcută numai de către un singur reprezentant legal al persoanei juridice. Este în mod obligatoriu ca însușirea actului de acea declarație să fie făcută de către ambii. Și aici se pune în mod normal și efectele vis-a-vis de insolvență care pot fi atrase, fiindcă insolvență nu poate interveni decât în momentul în care actul este semnat de către cei doi, iar din punct de vedere al răspunderii penale, normal că cel care a pus diligențele să aducă societatea în legalitate, nu va putea fi tras la răspundere în comparație cu a doua persoană care nu a participat la acest demers legal.
Augustin Zăbrăuțanu: Mai este de menționat aici că întotdeauna trebuie făcută distincția dintre apariția stăii de insolvență ca stare de fapt și momentul în care se solicită intrarea în insolvență și bineînțeles declararea de către judecătorul sindic a societății în insolvență, pentru că în general se comite această eroare în a se considera că trebuie să declari, să faci ceva formal pentru a fi în insolvență. Nu, starea de insolvență este o stare economică de fapt, definită foarte clar de lege. Domnul Neagu, cum facem cu bancruta frauduloasă? Că aceasta pare foarte interesantă.
Norel Neagu: Până la bancruta frauduloasă aș vrea să mai spun două chestiuni la bancruta simplă care mie mi s-au părut interesante. O problemă care se pune este dacă orice persoană fizică poate fi subiectul acestei infracțiuni. Și mă refer aici la legea insolvenței persoanei fizice.
Augustin Zăbrăuțanu: Acum da.
Norel Neagu: Ne-am chinuit mult, dar în sfârșit a apărut. Din punctul meu de vedere, nu orice persoană fizică poate fi, ci numai aceea care are calitatea de profesionist. De ce? Pentru că în legea insolvenței persoanelor fizice aceasta, declanșarea procedurii de insolvență nu este o obligație, ci este un drept, un beneficiu. Și există anume situații în care persoana nu se comportă loial, nu se comportă corespunzător și este exclusă de la această procedură a insolvenței persoanei fizice. Deci neavând drept, neavând obligația de a solicita procedura insolvenței pe care de consecință nu poate fi subiect activ al infracțiunii de bancrută simplă. O a doua situație pe care am întâlnit-o în practica judiciară este acea situație a neintroducerii cererii de către debitor în momentul în care a fost introdusă cererea de către un creditor al societății care poate să declanșeze procedura insolvenței și atunci debitorul nu mai introduce și el cerere, deși a constatat că este în insolvență. Dacă ne uităm în lege, legea nu-l absolvă de la obligația de a solicita procedura insolvenței. Dar pe de altă parte, această situație a fost rezolvată în practica judiciară pe tărâmul laturii subiective. Spune: „Da, material obiectiv, nu a depus această cerere în termen, de fapt nu a introdus-o deloc, dar el a considerat că printr-o introducere a cererii de către creditor s-a acoperit și obligația lui și nu a dorit să atragă consecințe legale, respectiv reținerea infracțiunii de bancrută simplă.”Deci s-a rezolvat această situație în practică judiciară nu pe tărâmul laturii obiective, ci pe tărâmul laturii subiective.
Augustin Zăbrăuțanu: Ca să concluzionăm aici, este important pentru profesionist, indiferent că este profesionist pe persoană fizică sau reprezentant a unei organizații, societate care poate face obiectul legii insolvenței. Este foarte important să identifice cu claritate și celeritate momentul apariției stării de insolvență, pentru că aici este o chestiune delicată care trebuie făcută, ținând cont de evidențele contabile, ținând de condițiile prevăzute de legea insolvenței în acest sens. De aici încolo trecând un termen de șase luni în care dacă el nu introduce această cerere e pasibil de sancțiuni penale. Mai este de subliniat un aspect interesant aici, pentru că din punct de vedere procedural, cererea introdusă de creditor se poate judeca într-un termen foarte lung. Într-adevăr, tu ca și profesionist, ca și om în această situație care și debitor, te desistezi cumva: „A făcut cerere. Aștept termen. Nu mă pregătesc. Contest. Nu contest.” Pe când cererea care o introduce debitorul se judecă cu celeritate 5-10 zile în alți paramentri. Este adevărat, cu alte și cu alte obligații, depunerea unor documente. Nu mai insistăm aici. La bancruta frauduloasă eu cred că acolo cumva lucrurile sunt mai clare. Persoana, profesionistul în sine trebuie să se găsească într-o anumită situație clară.
Norel Neagu: Ca situație premisă având în vedere faptul că subiectul activ este acest profesionist comerciant debitor. El trebuie să se afle într-o stare de insolvență chiar dacă este menționată numai pe alin. (1) lit. c) expres. Dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să se afle cel puțin într-o insolvență de fapt și pe alin. (1) lit. a) și b). Această situație a fost tranșată în practica judiciară și numai prezintă dificultăți nici din punct de vedere teoretic, nici din punct de vedere practic. Ce-ar mai fi de adăugat, ar fi legătura cu infracțiunile de fals. Și bancruta frauduloasă și abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, sunt de fapt niște variante de specie atenuate, agravate, asimilate ale infracțiunii de înșelăciune. Ori la înșelăciune avem situația în care dacă înșelăciunea se comite prin falsificarea unor înscrisuri în mijlocul fraudulosului constituie un înscris falsificat indiferent care este infracțiunea de fals reținută. Se va reține un concurs de infracțiuni. La bacruta frauduloasă, de regulă, acestea sunt absorbite în conținutul infracțiunii având în elementele constitutive noțiunea de falsifică evidențele debitorului sau înfățișează datorii inexistente sau prezintă în situația financiară sumele înlăturate, aspecte care înglobează în conținutul lor infracțiuni de fals material (înscrisuri oficiale), fals intelectual, fals în înscrisul semnătură privată care sunt absorbite în cadrul infracțiunii de bancrută frauduloasă. Și o altă problemă pe care iarăși am întâlnit-o în practică judiciară, dacă vânzarea părților sociale după declanșarea procedurii insolvenței atrage de planul reținerii infracțiunii de bancrută frauduloasă, răspunsul ar fi că nu se transferă până la urmă un patrimoniu cu activ și pasiv dacă aceasta este singura operațiune. Dacă transferul însă fictiv în scopul de a frauda creditorul și a atrage răspunderea altei persoane, atunci într-adevăr se poate reține infracțiunea de bancrută frauduloasă, dar repet ulterior transferului părților sociale ar trebui ca din partea persoanei care încearcă să sustragă și să fraudeze creditorii să mai urmeze niște acțiuni dintre cele care sunt în remediul material infracțiunii de bancrută frauduloasă.
Augustin Zăbrăuțanu: Aș propunere să trecem peste infracțiunea de gestiune frauduloasă, pentru că am discutat de ea la începutul dezbaterii noastre. V-aș ruga dacă se poate foarte scurt, în 30 de secunde să punctăm puțin la infracțiunea de însușire a bunului găsit, chestiunea celui mai important, termenul de „returnare” a acestui bun găsit, chestiune care poate sau nu să facă diferența între existența sau nu a acestei infracțiuni.
Norel Neagu: Este o infracțiune tipică, fapta de a n-o preda în termen de 10 zile, un bun găsit autorităților sau celui care l-a pierdut. Dacă ne raportăm la niște… , dar ideea este că bunul trebuie predat în termen de 10 zile de la momentul la care a fost găsit. Ideea este că trebuie să fie un bun pierdut. Problema care se poate pune din punct de vedere juridic foarte interesant este cum se calculează termenul de 10 zile. Este un termen substanțial sau un termne, se calculează pe zile pline sau nu. Și regăsindu-se în Codul penal ar fi un termen de drept substanțial și atunci chiar și ziua în care l-a găsit se calculează în termenul respectiv, dar aceasta se poate rezolva, zic eu, în situația în care din neștiința calculării termenul depășește termenul respectiv, se poate rezolva foarte ușor chiar și în situația în care se probează. Că am ținut bunul 13-15 zile, l-am adus din propria inițiativă printr-o soluție de renunțarea la urmărirea penală chiar dacă constată existența infracțiunii sau printr-o soluție de împăcare cu persoana, dacă persoana este găsită că este posibil să nu găsești persoana. Eu am găsit bunul, l-am adus, dar nu găsim persoana care a fost prejudiciată.
Augustin Zăbrăuțanu: Să trecem la infracțiunea de forță a acestui capitol, cea mai întâlnită, cea mai răspândită, infracțiunea de înșelăciune. Nu vă mai întreb ce caută infracțiunea de înșelăciune în acest capitol, pentru că fără ea probabil capitolul s-ar fi numit altfel. Ce ne puteți spune din pespectiva dumneavoastră despre variantele speciale ale acesteia, noutăți? Cred că plângerea pe calea părților ca posibilitate de încetare a procesului penal este cea mai mare noutate pe care o aduce Noul Cod dincolo de scăderea limitelor de pedeapsă la această infracțiune plus dispariția formei de înșelăciune, prin ce?
Norel Neagu: Despre infracțiunea de înșelăciune ar fi foarte multe de spus. Aș vrea să mă refer mai degrabă la variantele speciale ale acesteia și aș include aici înșelăciunea prin asigurările, exploatarea partrimonială a unei persoane vulnerabile și s-ar putea să vă surprind. M-aș referi aici la deturnarea licitațiilor publice care la prima vedere nu pare a fi o formă de înșelăciune, mai ales că… .
Augustin Zăbrăuțanu: Celui care licitează, neștiind ce se întâmplă acolo.
Norel Neagu: Mai ales că dacă ne uităm la textul de lege din art. 246, nu se solicită ca elemente constructiv al infracțiunii proceducerea vreunei pagube sau vreunei prejudiciu. Aparent, de fapt nu aparent, dacă ne uităm în textul legii este o infracțiune de pericol, deturnarea licitațiilor publice, dar chiar dacă este o infracțiune de pericol nu este exlusă producea unui rezultat patrimonial unui prejudiciu. Mai ales, dacă îndepărtezi un participant de la o licitație publică denaturând astfel scopul pentru care acea licitație a fost efectuată și cu atât mai mult în cazul înțelegerii între participanți pentru a denatura prețul de adjudecare. Aici aș face o mică discuție. Unul: în doctrină există controverse cu privire la acțiunea de constrângere sau coruperea pentru îndepărtarea participantului împotriva cui sau pe cine trebuie să constrâng sau să corup. Efectiv pe participant să-l determin să plece sau pot să constrâng, sau să-l corup și pe cel care organizează licitația pentru a-l exclude pe participant într-o manieră sau alta, mai legală sau mai puțin legală. Eu sunt de părere că unde textul de lege nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem și atunci mai ales în materie penală. Iar în cea de-a doua situație, poate fi și o altă infracțiune, dar aceasta nu exclude reținerea acestei infracțiuni în concurs de real sau ideal cu aceea.
Augustin Zăbrăuțanu: Constrângerea este clară către acesta, aveți dreptate. Să nu uităm să mai precizăm faptul că atât în ceea ce privește exploatarea patrimonială a unei persoanei vulnerabile, legiuitorul exclude atât necesitatea sau nu prevede necesitatea plângerii prealabile și exclude și împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, nu că nu se pot împăca oamenii.
Norel Neagu: Este explicabil prin prisma subiectului pasiv, în primă parte este statul și deși este explicabil, este discutabil dacă n-ar fi mai în interesul statului să aibă o astfel de cauză de înlăturare a răspunderii penale care ar putea genera recuperarea prejudiciului sau o cauză de reducere a pedepsei care iarăși să genereze recuperarea prejudiciului. În cel de-al doilea caz: exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, aici se datorează clar situației în care se alfă subiectul pasiv și din acest motiv se consideră că ar fi o infracțiuen gravă care să nu, mai ales datorită situației subiectului pasiv să nu genereze niște împăcări de complezență care să afecteze până la urmă drepturile persoanei vătămate.
Augustin Zăbrăuțanu: În cazul deturnării licitațiilor publice, subiectul pasiv al infracțiunii este statul prin protejarea relațiilor sociale legată de licitația publică, de faptul că un bun cumpărat la licitație publică beneficiază de anumite caracteristici și toate aceste moduri în care această licitație publică poate fi deturnată nu face decât să afecteze încrederea, că despre aceasta discutăm acelor care participă în licitația publică și rezultatele acesteia.
Norel Neagu: Transparența.
Augustin Zăbrăuțanu: În trasparență și echilibru, și corectitudine, și egalitate între participanți. În ceea ce privește, v-aș mai ruga să punctăm câte ceva cu privire la înșelăciunea privind asigurările, pentru că iar este o specie interesantă și cumva destul de răspândită nu neapărat în practica judiciară, ci în viața de toate zilele și cu efect foarte importante câte o dată.
Norel Neagu: Sunt două variante normative: o înșelăciune privind asigurările care se referă la un bun și adic atunci când eu îmi asigur un bun sau atunci când eu îmi asigur persoana (integritatea și sănătatea probei). În ceea ce asigurarea unui bun sunt mai multe variante de comitere: distrugere, degradare aducere în stare de neîntrebuințare, ascundere sau înstrăinare a bunului. Totul prin fraudarea societății de asigurări, a asigurătorului ca să mă exprim în termeni general cu scopul calificat de a obține în general prima de asigurare, mai ales dacă prima de asigurare, bunul deteriozându-se în timp. Să luăm exemplu autoverhiculelor care dacă la începutul anului asigură pe o anumită sumă, după ce au trecut 11 luni este cu 20-30% mai ieftin, adică se devalorizează foarte repede.
Augustin Zăbrăuțanu: Unul nou.
Norel Neagu: Un autovehicul nou. Și atunci tentația apare ca după ce au trecut 11 luni să încasezi toată prima de asigurare și să dau un exemplu, și să produci un prejudiciu societății de asigurare de 20-30% din valoarea autovehicului, el fiind asigurat la valoarea la care eu l-am achiziționat. O a doua situație atunci când frauda privind asigurările vizează persoana făptuitorului, atunci când acesta simulează sau își cauzează și agravează leziuni sau vătămări corporale în scopul obținerii unei prime de asigurare ca urmare a apariției unui risc asigurat. Este o situație mai puțin întâlnită, dar nu imposibilă, pentru că necesită o anumită calitate sau anumite trăsături, un anumit caracter al persoanei și o anumită voință să-ți provoci o deteriorare serioasă a stării de sănătate pentru a obține niște bani care pot fi revesibilă sau nu. Depinde ce mână ai și cât noroc.
Augustin Zăbrăuțanu: Mai puțin în varianta simulării unde să zicem că este oarecum mai soft.
Valentin Radu: Aș vrea să mai adaug ceva care colegul a subliniat, însă eu cred că se impune o țușă puțin mai consistentă în sensul că la momentul producerii infracțiunii este situația premiză necesară a existenței contractului de asigurări anterior săvârșirii faptei prin care distrugi de exemplu bunul, fiindcă una este situația în care, de exemplu prețul unei locuințe a scăzut ca urmare a pieții imobiliare și eu ca să o am, să-mi recuperez banii pe care i-am investit la momentul în care bunul imobiliar era foarte sus, i-am dat foc și aveam deja la bază un contract de asigurare pentru incendiu și o alta este situația în care ulterior producerii unui accident de circulație care are la bază o culpă de exemplu, rog agentul de circulație să nu încheie, să dateze momentul săvârșirii acelui accident , astfel încât până între momentul săvârșirii producerii accidentului efectiv și poți datarea care l-am rugat să o facă, eu să am timp să încheie o poliță caz pentru autoturismul în cauză, iar eu să produc astfel o pagubă societății de asigurare. Aceasta era situația premiză la care am… .
Augustin Zăbrăuțanu: Absolut, de altfel legiuitorul prin folosirea sintagmelor, suma asigurată în prima situație și riscă asigurat în cea de-a doua situație. Prezumă existența contractului de asigurare.
Valentin Radu: Trebuia cumva și un exemplu delimitativ.
Augustin Zăbrăuțanu: În situația constatării, deși este destul de dificil, pentru că trebuie pozatare mai lungă, asigurările intră în vigoare cu oarecare întârziere.
Valentin Radu: Se întâmplă din punct de vedere al legalității, legiuitorul a simțit nevoia să introducă și această incriminare. Dacă mai îmi permiteți mie trei cuvinte. Este o apreciere generală, una fiind în prezență unor infacțiuni patrimoniale coantificabile în bani, observăm că suntem în prezența unor infacțiunii unde chiar legiuitorul ne prevede că se pot produce consecințe deosebit de grave și aceasta este un element specific infracțiunilor patrimoniale și o regăsim aici la abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, la gestiunea frauduloasă, la înșelăciune, chari la înșelăciune privind asigurări. Deci regăsim acest lucru și bineînțeles influențează pedeapsa propriu-zisă prin creșterea cuantumului limitelor special pedepsei cu jumătate. Și dacă tot suntem, am menționat și de pedeapsă aș vrea să fac o ultimă subliniere, în sensul că avem un specific în cazul acestor infacțiuni de cătr art. 62 în sensul că acesta prevăzând amenda care însoțește pedeapsa închisorii și care spune că dacă prin infracțiunea săvârșită sau urmărită obținerea unui folos patrimonial și suntem în asemenea situație pe câteva din infracțiunilor discutate pe lângă pedeapsa închisorii avem o chestiune atipică, se poate aplica și pedeapsa amenzii.
Norel Neagu: Aș mai avea o completare, spre exemplu la infracțiunea de gestiune frauduloasă avem o variantă agravată în care spune că dacă se urmărește un scop patrimonial, pedeapsa este mai mare. Din punctul meu de vedere, în această situație în care urmărirea obținerii unui scop patrimonial se regăsește în elemente constitutive ale infracțiunii sau în conținutul agravat al acesteia, deja legiuitorul a stabilit anumite limite ale sancționării și atunci nu mai rețin prevederile de la art. 62 privind amenda. În celelalte situații în care nu se prevede expres, dar se reține unui folos patrimonial se poate aplica și pedeapsa amenzii pe lângă pedeapsa închisorii. Dar, revenind la noțiunea de consecințe deosebit de grave și reținerea consecințelor deosebit de grave pentru anumite categorii de infracțiuni contrapatrimonilor, să ne amintim că în 2014 când a intrat în vigoare Noul Cod penal exista această agravantă producerii unei consecințe deosebit de grave numai la anumite infracțiuni de anumit de grave numai la anumite infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul în tot Codul Penal.
Augustin Zăbrăuțanu: Ați specificat foarte clar că face parte din filosofia acestui Nou Cod – renunțarea la existența, la sancționarea la această agravantă a consecințelor deosebit de grave fiind o chestiune care provine dintr-o altă filosofie, ca să zic așa.
Norel Neagu: Absolut, filosofia Noului Cod Penal, cel puțin în ceea ce privește infracțiunile contra patrimoniului, dar nu numai s-au operat o reducere drastică a limitelor de pedeapsă, urmând ca infractorul primar să fie sancționat atenuat, iar în cazul în care se săvârșește un concurs de acțiuni sau avem de a face cu un recidivist, pedeapsa să fie mult mai aspră. Aceasta a fost filosofia Noul Cod Penal. În 2016 a apărut o modificare legislativă în care la anumite infracțiuni contra patrimoniului s-a introdus această agravantă a producerii unor consecințe deosebit de grave. Din punctul meu de vedere, pe lângă faptul că se crează anumite discrepanțe și dau un exemplu: abuz de încredere prin fraudarea creditorului avem consecințe deosebit de grave; bancrută frauduloasă care este o variantă specială a alin. (1) – abuzul de încredere prin fraudarea creditorului. La aceasta infracțiune nu se regăsește această agravantă a reținerilor unor consecințe deosebit de grave. Din punctul meu vedere este greu de explicat rațiunea legiuitorului în a selecta anumite infracțiuni din detrimentul altora pentru a reține consecințele deosebit de grave. Un alt doilea aspect, în momentul în care vii cu o filosofie și spui: „Aceasta este filosofia mea în 2014. Ca să modific acea filosofie în 2016, ar trebui să vin cu niște argumente. Ce s-a întâmplat în cei doi ani în practic judiciară? Câte situații au fost în care s-ar fi putut reține consecințe deosebit de grave și la înșelăciune, și la furt, și la abuz de încredere prin fraudarea creditorului, și la alte infracțiuni la care s-a reținut până la urmă în 2016 această agravantă. Și de ce instanța în individualizarea sancțiunii aplicabile nu a putut să-i aplice o sancțiune corespunzătoare în limitele stabilite de legiuitor, astfel încât aceasta să fie corespunzătoare gravității faptei produse. Eu nu am văzut un astfel de studiu și mă întreb care este rațiunea introducerii acestor consecințe deosebit de grave, acestei variante agravate. Fără acest studiu, repet în încălcarea a rațiunii pentru care a fost adoptat Noul Cod Penal și a tezelor pe baza cărora a fost adoptat acest Nou Cod, iar o ultimă problemă în discuție, cu reținerea acestor consecințe deosebit de grave ar fi pentru fapte răvârșite între 2014 și 2016. Este clar că la toate infracțiunile contra patrimoniului la care s-a introdus această variantă agravată, limitele de pedeapsă sunt sensibile reduse față de Codul Penal anterior. Și atunci Noul Cod Penal ar reprezenta legea penală mai favorabilă. Și atunci, pentru perioada 2014-2016, chiar dacă fapta se judecă ulterior, legea penală mai favorabilă este Codul penal adoptat în 2014 și valabil până în 2016, pentru că cei care au săvârșit infracțiunea în acea perioadă au o situație în care pot invoca legea penală mai favorabilă în raport cu același Cod penal modificat în 2016 prin introducerea acestei variante agravate. Și bineînțeles, și pentru cele săvârșite până în 2014, dar aici avem o situație și mai interesantă în care fapta este săvârșită sub imperiul unei legi după care urmează două legi succesive și aleg din trei legi, legea mai favorabilă fiind cea din mijloc, respectiv Codul Penal Nou, dar înaintea de modificarea din 2016.
Augustin Zăbrăuțanu: Slavă Domnului, principiul aplicării mai favorabile nu se limitează la câte legi luăm în calcul. Depinde de celeritatea cercetării faptei, Domnilor, vă mulțumesc tare frumos pentru această dezbatere. Până la urmă se dovedește dacă încredere nu este, nimic nu mai este din punct de vedere social. Din punct de vedere penal, există o serie de infracțiuni. Vă mulțumesc și dumneavoastră celor care ne-ați urmărit. Bună seara!
[/restrict]