Ion Dragne: O să rog să dăm o parte care interesează și să analizăm în ce măsură practica neunitară a instanţelor de judecată poate să constituie un motiv temeinic pentru o depăşire a termenelor sau pentru o repunere în termen. Sigur că de aici şi până la a extinde la alte ipoteze, nu doar în materia contenciosului-administrativ, nu e cale lungă, motiv pentru care vom evalua în cadrul acestei dezbateri în ce măsură putem să imaginăm depăşirea termenului ca modalitate de a cere repunerea în termen şi cu privire la exploatarea căilor de atac. Care este esenţa admiterii recursului şi constatării de către Înalta Curte a faptului că, deşi termenul a fost depăşit, partea a avut un motiv temeinic pentru a exercita peste termenul de şase luni de zile? Înalta Curte spune că motivul temeinic pentru depăşirea termenului de şase luni de zile îl constituie împrejurarea privitoare la serioasa divergenţă de jurisprudenţă cu privire la natura juridică a ordonanţei de clasare şi la posibilitatea cenzurării acesteia de către instanţa de contencios-administrativ. Tot Înalta Curte invocă faptul că pentru a tranşa această divergenţă de jurisprudenţă a existat, s-a întrunit o şedinţă a plenului judecătorilor Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal al Înaltei Curţi la 19/05/2014, cristalizându-se după această dată o practică zisă în decizie constantă, în sensul considerării ordonanței de clasare dată de comisia de cercetare a averilor ca fiind act administrativ în înţelesul art. 2 alin.(1) lit. c) din Legea 554/2004. Domnule judecător Bălan, suntem într-o situaţie în care practica neunitară nu e privită doar ca un element defavorabil statului, aşa cum aţi evocat dumneavoastră o situaţie în care România a fost condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ci şi ca un factor de repunere în termen. Faceţi, vă rog, aprecieri cu privire la caracterul neunitar al jurisprudenţei, dar privit din perspectiva unei repuneri în termen, unei depăşiri cu caracter justificat a termenelor legale imperative, ca să vedem dacă putem alături de cazurile de repunere obişnuite, să vorbim şi să identificăm noi modalităţi prin care părţile interesate să justifice depăşirea termenului.

Cristian Bălan: În primul rând, aş vrea să vorbim un pic despre hotărârea menţionată anterior. Este vorba despre hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României, ocazie cu care Curtea Europeană a analizat practica neunitară chiar de la nivelul secţiilor Înaltei Curţi. Existenţa unei practici neunitare la intersecţia Înaltei Curţi a fost unul dintre elementele principale pe care Curtea l-a și subliniat. Ce se întâmplase acolo pe scurt? Unei persoane i-a fost încălcat un drept, nu i-a fost recunoscut printr-o decizie a instanţelor de judecată. Persoana respectivă a invocat încălcarea articolului 6, paragraful 1, arătând că în aceleași situaţii unor persoane li s-au recunoscut drepturile, altor persoane nu li s-au recunoscut drepturile fără ca citind cele două seturi de hotărâri să poată fi găsită o diferenţă relevantă care să justifice până la urmă diferenţa de tratament. Și atunci Curtea Europeană a spus că, într-adevăr, la nivelul instanţelor din România există o practică neunitară, inclusiv la nivelul Înaltei Curţi care în loc să se folosească de rolul său de instanţă unificatoare a încurajat această practică neunitară și a considerat în esență că reclamantul în faţa Curţii nebeneficiind de dreptul prevăzut de Legea 309/2002 în timp ce alte persoane în situaţii identice au beneficiat de respectivul drept că în procesul civil respectiv a fost încălcat art.6 paragraful 1 şi a recomandat statului român să găsească şi să amplifice chiar mecanismele prin care instanţele, Instanţa supremă în special, va unifica practica și chiar la nivelul anului 2007 a fost dată acea hotărâre dacă ne uităm, deşi nu am date este propria mea apreciere empiric, dacă aş putea să spun aşa cam din 2008 încolo Înalta Curte a pronunţat din ce în ce mai multe în interesul legii, chiar s-a schimbat şi numerotarea, de la numerotarea cu cifre romane s-a trecut la o numerotare cu cifre arabe pentru că erau deja foarte multe recursuri în interesul legii şi chiar a fost avută în vedere această hotărâre şi în proiectul noului Cod de Procedură Civilă instituindu-se alături de recursul în interesul legii acea procedură a sesizării Înaltei Curţi pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ca să nu aşteptăm totuşi practica neunitară să existe, după care să intervină Înalta Curte şi să o cristalizeze, să dea o hotărâre. În esenţă, cam asta s-a întamplat la Curtea Europeană. Cred că acesta a fost și unul dintre argumentele pentru care Înalta Curte în hotărârea pe care ați citat-o dumneavoastră s-a referit la jurisprudenţa divergentă şi a recunoscut că jurisprudenţa divergentă cumva poate încălca nişte drepturi. Și aici, ca să reiau ideea dumneavoastră care mi-a plăcut foarte mult, într-adevăr, statul va avea o problemă cu jurisprudenţa divergentă, dar despre ce ar trebui să discutăm noi sunt drepturile persoanei. Dacă cumva persoanei îi este negat accesul la un anumit drept procesual sau material printr-o practică divergentă și cred că aici ar fi bine să amintim despre o altă noţiune sau altă sintagmă folosită de Curtea Europeană, cale de atac efectivă. Până la urmă cam asta s-a întâmplat şi în speţă, Înalta Curte a considerat că o persoană nu a atacat sau nu a folosit procedura în termenul prevăzut de lege pentru că ea a crezut că respectiva cale de atac nu este una efectivă, ea ar apela degeaba la ea şi atunci nu a găsit o justificare obiectivă pentru a ieşi din pasivitate şi a apela la respectiva procedură. Înalta Curte reţinând asta, având în vedere jurisprudența divergentă, adică a constatat că în mod obiectiv ne putem aştepta ca o persoană să nu aibă încredere în sistemul oferit de legiuitorul român şi să nu apeleze la el, acesta ar fi motivul pentru care persoana respectivă… Dacă ne aducem aminte, a mai existat un caz care s-a terminat tot cu condamnare la CEDO sau într-un fel condamnare, pentru că statul român a recunoscut încălcările şi nu s-a mai ajuns să se pronunţe hotărârea, prin recursul în interesul legii pronunţat de Înalta Curte la nivelul anului 2010 s-a tranşat problema indemnizaţiilor pentru gemeni. Exista o practică că numai pentru un copil trebuie să plătească numai pentru el indemnizaţia, alte instanţe că ar trebui pentru fiecare dintre copiii proveniţi din sarcină multiplă, în 2010 a tranşat problema. E, anumite persoane au început de la data publicării în Monitorul Oficial a recursului în interesul legii să solicite pe mijlocirea instanţelor drepturile, cea de-a doua indemnizaţie. Și iarăşi unele instanţe au considerat că se poate, altele au considerat că nu se poate. Până la urmă, statul român, au fost şapte cauze reunite, statul român a recunoscut încălcarea şi nu s-a mai ajuns la pronunţarea unei hotărâri. Însă, dacă a recunoscut statul român încalcarea este din nou un caz în care jurisprudenţa divergentă…

Ion Dragne: Trebuie să precizăm ca să fie lucrurile clare în privința analizei noastre, avem o decizie de speță a Înaltei Curți pe care o discutăm,no comentăm, o interpretăm, nefiind nici în ceea ce priveşte aspectele reţinute de Înalta Curte o practică unitară. Este posibil să avem o altă decizie prin care un alt complet de judecată cu aceeaşi autoritate să spună că împrejurarea c-a existat o practică neunitară nu constituie un motiv de repunere în termen sau de justificare a depăşirii termenului. Speţa noastră nu cred că Înalta Curte a avut în vedere potenţiala plângere la CEDO formulată de Agenţia Naţională de Integritate fiindcă aceasta era recurentă. Și mă întreb în ce măsură, domnule avocat Lospa, veţi oferi justiţiabililor în cazul în care există dubii sau riscul să se invoce excepţia prescripţiei dreptului la acțiune sau excepţia decăderii din dreptul procedural sau excepţia decăderii din dreptul substanţial, veţi da sfaturi justiţiabililor să formuleze o cerere de repunere în termen întrucât există o practică neunitară pentru că, după cum se poate observa, Înalta Curte a folosit termenul de motiv temeinic, pentru motive temeinice cum spun articolul 11 din legea 554/2004 a contenciosului, pentru motive temeinice cererea poate fi inclusă şi peste termenul de la alin. 1, dar nu mai târziu de un an. Și în Codul de Procedură Civilă, după cum cunoaştem, articolul 186 permite părţii interesate care a pierdut un termen procedural să ceară repunerea în termen, dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. E o diferenţă, să spun aşa, de calitate de la motive temeinice justificate. Evident temeinic justificat este egal cu temeinicul din articolul 11, alin.(12) fiindcă tot părții îi revine obligaţia să arate că există un motiv și că el este temeinic. Prin urmare să ne punem întrebarea şi să vedem dacă este un demers util justiţiabililor, dacă poate fi formată o cerere de repunere în termen în care partea să spună: Nu am declarat apel, nu am formulat recurs, nu am exercitat până în prezent o cerere de reziliere, simt că practica era neunitară, dar acum după un anume moment când s-a clarificat, cristalizat şi alte asemenea expresii echivalente, apreciez că trebuie să fie judecată? Care este primul sfat pe care l-aţi da justiţiabilului?

Cristian Paul Lospa: Eu am citit si recitit decizia Înaltei Curţi de Casaţie cu mare satisfacţie, o satisfacţie a unui participant care va găsi, cred eu, relativ uşor, argumente pentru motivul de casare prevăzut la punctul 8 al articolului 488. Din punctul meu de vedere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transpus sau a început să realizeze ca standardele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului i le-a aruncat prin hotărârea Beian, sursa nesiguranţei juridice şi chiar inclusiv cea care micşorează încrederea publicului prin soluţiile divergente pe care le pronunţă. Iată că am ajuns în anul 2018 cu o soluţie a Înaltei Curţi care recunoaşte expresis verbis că reclamanta recurentă nu a respectat în termeni procedurali şi totuşi, deşi nu a respectat în termeni procedurali, vorbim de cel prevăzut articolul 11 din Legea 554/2004 şi, deşi, nu a respectat, repet, acești termeni procedurali totuşi excepţia prescripţiei a fost respinsă, iar soluţia evidentă de a casa cu trimitere spre prima instanţă, spre rejudecare. Mi se pare că această soluţie va deschide apetitul unor justițiabili de a formula astfel de recursuri cu astfel de motive de recurs doar prin simpla identificare a unei jurisprudențe divergente şi vom putea asista relativ uşor la motive de casare pe punctul 8, fundamentate exclusiv pe un astfel de argument, de tipul: am identificat o jurisprudenţă divergentă, am de-a face cu acel recurs independent de problema fondului, ca să spunem aşa, am sau nu am dreptate, simplul fapt că această problemă a fost interpretată în multiple feluri în mod diferit de către instanţele româneşti să forțeze o astfel de cale de atac, pe un astfel de motiv. Interesant este, de asemenea, că mutatis mutandis, soluţia Înaltei Curţi cu privire la divergenţa asupra calificării unui act administrativ şi implicit, la o cale de atac pentru un astfel de act administrativ s-ar putea imagina şi la orice altă divergenţă, din orice altă materie de drept substanţial, nu numai cu privire la depăşirea unui termen procedural, cum a fost în situaţia asta. Ca să vă răspund la întrebare, cu siguranţă, ca avocat, voi da sfat justițiarilor de a folosi cât se poate de extensiv acest motiv al divergenţei în jurisprudenţă pentru formularea unor căi de atac, inclusiv dacă va fi cazul cu cereri de repunere în termen, fundamentate pe articolul 186 din Codul de procedură civilă.

Ion Dragne: Aceasta naște o a doua întrebare. Dacă reprezintă un motiv temeinic în sensul articolului 11 alin. 2 din Legea contenciosului şi extrapolând în sensul lui 186, din codul de procedură civilă, pentru repunerea în termen; o hotărâre a plenului secţiilor judecătorilor Secţiei de contencios administrativ, ca în cauza de faţă, se pune întrebarea: De ce nu ar reprezenta un motiv şi mai temeinic, ca să punem ghilimelele de rigoare, o decizie dată într-un recurs în interesul legii, care să atragă, iată, o repunere în termen şi mai fundamentată şi mai legală. După cum ştim, modalităţile prin care se asigură aplicarea unitară a legii de către Înalta Curte sunt, în primul rând, recursul în interesul legii şi hotărârea prealabilă. Noi avem în speţa pe care am analizat-o, o altă modalitate de clarificare și cristalizare a practicii: divergențele de jurisprudenţă, divergența a impus analiza problemei de  drept în cadrul şedinţei plenului judecătorilor Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal şi, mergând puţin mai departe, vă voi provoca prin a vă pune întrebarea şi dacă Înalta Curte, într-o decizie dintr-un recurs în interesul legii, stabileşte de exemplu, cum a decis astăzi, că pragul valoric stabilit de Curtea Constituţională are în vedere hotărârile pronunţate după publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dar în procesele începute ulterior publicării, aceasta ar putea să fie un motiv pentru a formula un apel sau un recurs peste termen, zicând: numai acum s-a cristalizat practica judiciară prin mecanismele prevăzute de lege?

Cristian Paul Lospa: Dacă ne uităm în considerentele decizorii ale deciziei pe care o citim, undeva apare ca Înalta Curte să fixeze un moment obiectiv de la care avem de a face cu jurisprudenţă divergentă şi motiv după care nu mai avem de-a face cu o jurisprudenţă divergentă, este vorba de această dată, 19/05/2014, care am impresia că este exact data acelei şedinţe a plenului Înaltei Curţi şi cu patru paragrafe înainte de dispozitivul deciziei, se aminteşte expresis verbis că în condiţiile în care ulterior (cred că este mai jos, domnule decan).

Ion Dragne: … da, voiam să mergem mai departe și să ne uităm puţin la condiţiile în care se pronunță o hotărâre într-un recurs în interesul legii și să vedem dacă ce a reținut Înalta Curte ca motiv întemeiat pentru depăşirea termenului poate fi extrapolată si la deciziile recursului în interesul legii. Da, am vorbit aici despre şedinţa din 19/05/2014, nu?

Cristian Paul Lospa: Și pare ca se statuează că până în 19/05/2014 avem de-a face cu o jurisprudență divergentă, motiv pentru care dăm drumul liberalizăm, să zicem aşa, o repunere în termen, inclusiv cu privire la problema de speţă, după 19/05/2014 când avem de-a face cu o decizie a Colegiului de Conducere, nu mai avem cu o jurisprudență divergentă, motiv pentru care nu mai avem un motiv temeinic justificat pentru depăşirea respectivului termen procedural, motiv pentru care, presupun că în opinia Înaltei Curți nu ar mai fi vorba de o respingere a excepţie prescripţiei. Dacă lucrurile stau aşa, atât de bine demarcate înainte şi după o şedinţă a Colegiului de conducere a Înaltei Curți, nu văd de ce nu ar trebui ca lucrurile să stea la fel de tranşant şi înainte și după pronunțarea unui recurs în interesul legii.

Ion Dragne: Dacă partea se prezintă în faţa instanţei după ce a fost tranşat irevocabil sau cu depăşirea termenului de recurs şi depune o cerere de repunere termen, spunând: Am depăşit, însă, a fost întemeiată această depăşire pentru că am aşteptat să se pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii. Am depăşit termenul, însă, am avut un motiv întemeiat fiindcă Înalta Curte a pronunţat o hotărâre prealabilă, într-o problemă de drept care era disputată, practica era neunitară. Veți fi tentat să țineți cont de raționament și să le puneți în termen? Va fi un motiv temeinic în sensul lui 186, despre care vorbeam?

Cristian Bălan: Cred c-ar trebui întâi să vedem care este obiectul jurisprudenței divergente. La prima vedere aș fi reținut în a considera că este un motiv temeinic pentru că… sau mai bine să pun problema altfel: ar fi fost un motiv temeinic pentru repunerea termenelor de declarare unei căi de atac dacă jurisprudența ar fi fost neunitară pe posibilitatea formulării respectivei căi de atac, dacă poate unele instanţe ar fi considerat că hotărârea este definitivă și partea nu mai poate ataca, alte instanţe poate aplicând direct jurisprudența Curții Europene sau, nu stiu. Constituția e vagă, întotdeauna trebuie să pornească de la o neclaritate a textului de lege, că dacă textul de lege ar fi clar, puțin probabil că jurisprudența divergentă să aibă un asemenea impact, dar revenind. Dacă legea nu este clară, practica ar fi neunitară pe posibilitatea formulării respectivei căi de atac, se pronunță Înalta Curte în sensul că respectiva hotărâre este supusă căii de atac și partea solicită repunerea în termen, pentru că ea dacă ar fi știut că este admisibilă o cale de atac ar fi formulată-o, neștiind că este admisibilă nu a formulat calea data respectivă, poate în cazul ăsta o cerere de repunere în termen ar fi admisibilă. Dacă ea invocă jurisprudenţa divergentă pe motivele de recurs pe motive sau pe motivele de apel, motivele pentru care ar fi existat respectiva cale de atac, tind să cred la momentul acesta că nu ar fi admisibilă o cerere de repunere în termen pentru că ea nu se poate apăra sau nu se poate apăra foarte ușor spunând: Da, dacă aș fi declarat cale de atac aș fi declarat-o degeaba că oricum mi-ar fi respins-o, dar acum dacă am aflat că e, într-adevăr, o problemă, sunt sigur că merită să declar calea de atac! Bun, dar fiind o jurisprudenţă neunitară puteai formula calea de atac care invocă respectivul motiv, mai ales că, calea de atac este un drept pe care dacă nu-l exerciți repede, îl pierzi. Dacă-mi permiteți tot un comentariu pe diferența dintre acele ședințe la nivelul Înaltei Curți și la recurs în interesul legii, aș îndrăzni să spun, tot bazându-mă în special pe jurisprudența Curții pentru că ei au dezvoltat foarte mult în sensul ăsta, este foarte important ca o asemenea hotărâre, cu un potențial asupra drepturilor multor persoane, să fie cunoscută de persoanele care pot exercita respectivele drepturi, pentru că mereu Curtea Europeană spune că pentru ca un drept să fie efectiv, mai ales dacă este recunoscut pe cale jurisprudențială este necesar ca justițiabilii să cunoască respectiva jurisprudenţă, să constate că dreptul consacrat pe cale jurisprudenţială se poate impune este unul efectiv, până la urmă. Un recurs în interesul legii este publicat și persoanele îl cunosc. Jurisprudență, hotărârile, minutele astea pronunţate în urma întâlnirilor este posibil să nu fie cunoscute, asta nu înseamnă că ele nu vor fi aduse la cunoştinţa publicului. Dacă respectivele soluții vor fi folosite din ce în ce mai mult, astfel încât Înalta Curte să vină în 2, 3, 4, 5 hotărâri, invocând acea minută din 2014, iarăși va fi normal să ne așteptăm de la justițiabili ca ei să aibă în vedere respectiva minută, să aibă încredere în soluția Înaltei Curţi, mai ales că este la nivelul secției, foarte multe hotărâri au consacrat-o, și atunci dacă persoanele nu au exercitat drepturile așa cum a fost recunoscute în respectiva minută și în jurisprudența care preia soluția, o să aibă o problemă. Contează foarte mult dacă justițiabilii cunoscut respectiva practică, nu neapărat esența practicii unitare, dar rezolvarea. Și în al doilea rând, trebuie să rămânem, din punctul meu de vedere, pe idea de efectivitate a unei căi de atac, repet, cum a reținut și Înalta Curte. Era o problemă pe calificarea ordonanței de clasare este  administrativ sau nu. Deci persoana respectivă nu a rămas în pasivitate în mod inexplicabil, ci a rămas în pasivitate crezând că nu este act administrativ, deci nu are de ce să exercite calea de atac prevăzută de Legea contenciosului administrativ. De asta a rămas în pasivitate, de asta putem înțelege pasivitatea persoanei, iar atunci când noi la nivelul Înaltei Curți am decis că respectiva ordonanță este act administrativ și persoanele pot apela la dispozițiile legii 554, atunci vom primi respectiva cale de atac, considerându-le ca temei. Deci două sunt elementele importante pe care aș conchide: efectivitatea căii de atac care să fie atinsă prin jurisprudența divergentă și posibilitatea ca justițiabilii să cunoască soluția care este pronunțată ca să facă o diferenţiere între recurs în interesul legii.

Ion Dragne: Mi-am permis pentru că dumneavoastră vorbeaţi tocmai așa concentrat pe ideea dacă pe lângă minuta sau decizia plenului Secţiei de contencios administrativ putem să adăugăm recursul în interesul legii și hotărârea prealabilă, invit spectatorii să arunce o privire pe articolul 517 si art. 529 din Cod care sunt singurele modalități procedurale în care Înalta Curte își manifestă rolul unificator. Dezlegarea este obligatorie pentru instanţe de la momentul publicării și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Art. 521 la fel vorbeşte despre faptul că este solicitată dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României Partea I. Și acum se pune întrebarea: Avem un nou instrument de unificare al practicii judiciare? Dacă da, de când este obligatoriu? Avem o cristalizare a practicii la care face referire autorul… care a început după şedinţa Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal. Acea minută a Înaltei Curți dată de o secţie este un mijloc procedural care asigură aplicarea unitară a legii?

Cristian Bălan: Din perspectiva dreptului procesual civil și penal, el nu forţă juridică, nu se impune tocmai ca hotărârile pronunţate în soluţionarea recursului în interesului legii sau a sesizărilor privind pronunțarea hotărârilor prealabile. Însă, personal consider că pentru judecători este un instrument foarte bun care de cele mai multe ori ajută la unificarea practicii pentru că la aceste şedinţe fiecare îşi expune argumentele. Este o ocazie foarte bună ca aceste argumente să fie puse la un loc, să fie adunate, să fie puse la un loc şi discutate. De cele mai multe ori, opiniile majoritare sunt foarte bine motivate, iar colegii, o parte dintre colegi, aderă la ele în măsura în care le consideră bune sau nu. Spre deosebire de recurs în interesul legii sau hotărârea prealabilă, o nouă forță juridică predeterminată de legiuitor, în sensul că nimic nu împiedică o altă instanţă să pronunţe o hotărâre contrară celor stabilite. Însă, întotdeauna trebuie ne uităm și aceasta am învățat în INM, de la niște formatori foarte dragi mie, justiţia este un serviciu public, iar justiţia trebuie să fie previzibilă. Nu e atât de important cine câştigă conflictul de natură juridică, doctrinară, că eu am argumente mai bune. Este important ca pentru om să fie previzibil, să ştie la ce să se aştepte atât în materie civilă, cât şi în materie penală şi este important ca omul să înţeleagă soluţia pronunţată. Dacă un judecător spune ceva, un alt judecător spune altceva, două persoane, doi vecini, ca să apelăm la acea poveste clasică, în situaţii identice vor primi două soluţii diferite şi nu vor înţelege nimic. Chiar având în vedere aceste aspecte, îndrăznesc să spun că în cazul recursului în interesul legii chiar eu le aplic de la pronunţare, chiar dacă ele conform legii nu au forţă juridică stabilită de legiuitor, atunci mi se pare anormal ca din moment ce toată lumea a aflat că de astăzi Înalta Curte a pronunţat o anumită soluţie, a dat o anumită dezlegare. Să mă încăpăţânez să pronunţ o hotărâre sau să dau o altă soluţie conflictului numai pentru că hotărârea Înaltei Curţi nu a fost încă publicată. Din moment ce Înalta Curte cântăreşte între două practici la nivelul de recurs în interesul legii şi constată că aceasta este preferată. Ce ar înţelege omul dacă el ar primi o soluţie pe practica minoritară sau practica considerată de Înalta Curte ca nefiind preferabilă.

Ion Dragne: Dle Lopsa, suntem totuși în materia de decizie 1881 într-o zonă în care practica a devenit unitară, avem un instrument, respectiva decizie sau rezoluţie a plenului unei secţii, poate fi invocată, iată a fost invocată în cauza pe care o analizăm ca motiv temeinic de depăşire a termenului de prescripţie.

Poate fi invocat aşa cum spunea domnul Bălan şi ca modalitate de realizare a unei practici unificate? Cu alte cuvinte, poate fi invocată ca motiv de recurs într-o altă cauză în care instanţa a respins cererea ca fiind prescrisă ca motiv de casare întemeiat pe art. 488 punctul 8 că au fost încălcat dispoziţiile legii substanţiale sau pe art. 488 pct. 5 din Codul de Procedură Civilă? Cu alte cuvinte, care este valoarea respectivului act prin care s-a cristalizat practica de la momentul acela în continuare? Domnul Bălan a spus foarte bine, nu-l obligă pe un judecător, pe un alt judecător, să nu adopte o altă soluţie. Cu alte cuvinte are posibilitatea să dea și o altă hotărâre contrară.

Cristian Bălan: Teoretic are posibilitatea, însă el va trebui să ţină cont, practic el este avertizat că la nivelul unei anumite instanţe s-a considerat o practică, s-a reţinut o practică majoritară pentru aceste argumente, rămâne la acţiunea judecătorului dacă el consideră că e o practică unitară şi că în cazul respectiv securitatea raporturilor juridice, apărarea drepturilor cetăţeanului impun urmarea respectivei soluţii atunci o va urma. Dacă totuşi rămâne la argumentele sale conform cărora legea ar trebui interpretată altfel, nimic nu îl opreşte să dea soluţia corectă. Și practica neunitară are partea ei bună pentru că scoate la iveală anumite probleme, anumite carenţe ale actelor normative şi fără ele.

Ion Dragne: Ceea ce înseamnă că suntem în prezenta unei practici unitare dl Lospa sau cum credeți? Vorbim de practică unitară doar în momentul în care avem o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii sau o decizie pronunţată într-o sesizare pentru tranşarea unei probleme printr-o hotărâre preliminară, prealabila.

Cristian Paul Lospa: Sunt câteva lucruri care trebuie lămurite: decizia pe care o comentăm 1881/2017 vorbeşte de serioase divergenţe ca şi motiv de admitere a unui astfel de recurs. Avem jurisprudenţă pe de altă parte şi dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a analizat în multiple rânduri ce înseamnă această interpretare şi mai exact ce înseamnă această divergenţă de interpretare. S-au stabilit şi acolo nişte standarde în Zielinski versus Franţa, este o decizie a Curţii pronunțată undeva în 1999, ni se aminteşte că divergenţa de interpretare până la urmă reprezintă o caracteristică inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe de o parte pe instanţa de fond şi instanţa de recurs, fiecare având o competenţă teritorială determinată. Pe de altă parte, aceeaşi Curte Europeana în Păduraru contra României, un an mai devreme ni se aminteşte faptul că diferenţa de abordare şi de interpretare profundă şi de lungă durată în jurisprudenţă creează o insecuritate juridică. Și pe de altă parte, într-un al treilea rând, în Toader şi Toader versus România i se recunoaşte sistemului judiciar necesitatea de a schimba practic. Avem aceste câteva concepte cu privire la divergenţa de interpretare şi aş avea grijă să interpretez, bineînţeles, în interesul celui pe care îl voi apăra ca această diferenţă de interpretare să fie una gravă, serioasă, ca să o pot include în noțiunea de motiv temeinic justificat pentru a promova un astfel de recurs. N-aş marja foarte mult pe calificarea exactă a acelei minute a unui colegiu de conducere, nu aş numi-o ca un al treilea instrument de unificare a practicii judiciare, pe de o parte nici nu avem un text în Codul de procedură civilă care să ne permită să facem aşa ceva. Aş reţine cât se poate de mult în funcție şi de circumstanţele cauzei o serioasă divergenţă pentru a-mi structura un recurs pe pct. 8.

Ion Dragne: Ceea ce înseamnă, trăgând concluziile pozitive ale ambilor mei parteneri de dezbatere că reprezintă minutele colegilor de conducere sau a oricăror întruniri a instituţiilor din sistemul puterii judiciare un instrument foarte util. Iată, el a ajuns să fie și un instrument procesual utilizat ca să justifice depășirea termenului. Dar ele nu rezolvă problema pentru că nu are loc în drept o adevărată unificare a practicii judiciare, motiv pentru care o instanţa de judecată va putea să respingă argumentele pe care le-a avut în vedere un alt judecător cu privire la accepţiunea termenului de motiv temeinic și reprezintă, cel puţin aşa cred eu, cu mult mai puţin sau chiar nimic în comparaţie cu recursul în interesul legii sau cu hotărârea prealabilă, forme prin care Înalta Curte îşi manifestă rolul de instanţă care unifică aplicarea legii în cauzele civile. Voiam să vă întreb.. dle Bălan? Da.

Cristian Bălan: E util să amintim şi articolul 26 din Legea 304/2004 privind Competenţa secţiilor unite, Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţei, întrerupe judecata, sesizează secţiile unite ale Înaltei Curţi care judecă cu citarea părţilor din dosar, a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării cu privire la schimbarea jurisprudenței, judecata continuă. Totuşi legiuitorul dă secţiilor unite posibilitatea de a se pronunţa pe o schimbare a practicii și a existat și un caz celebru acum mulți ani pe care nu-l amintesc, e de notorietate. Aceasta era mențiunea mea, alături de recursul în interesul legii și hotărârea prealabilă.

Ion Dragne: Instrumentele pe care le prevede Codul de Procedură Civilă, mă refeream la ele, principale, iar practica secţiilor chiar și unite, din punctul meu de vedere, este aşa subsumată acestor două texte. Aveți dreptate, este mijlocul prin care judecătorii încearcă să-şi asigure o practică unitară. Voiam să vă întreb dacă, mutatis mutandis  putem să ne folosim de practica neunitară într-un mod asimilat în zona art. 457 din Cod, pentru că aici avem de-a face cu ceea ce legiuitorul admite că şi judecătorii sunt oameni şi ei pot să greşească. Vorbim despre ipoteza în care instanţa a inserat o menţiune inexactă în puterea judecătorească gravă, a prevăzut o cale de atac inadmisibilă, neprevăzută de lege. Suntem într-o situaţie, într-o ipoteză în care partea nu a formulat calea de atac inadmisibilă şi neprevăzută de lege, socotind-o inadmisibil şi neprevăzută de lege, neavând încredere cum spuneați dumneavoastră, l Bălan în efectivitatea ei, după care într-un recurs în interesul legii, într-o hotărâre prealabilă, într-o minută a unui colegiu a unei curţi de apel, într-o minută a mai multor curţi de apel, într-o hotărâre a plenului unei secţii a Înaltei Curţi se stabileşte că greşit decid unele instanţe atunci când prevăd o cale de atac într-o anumită materie, ea fiind de fapt inadmisibilă. Întrebarea care se pune este din această perspectivă credeți că o parte care observă acest lucru fiindcă în decizia pe care noi am analizat m-am uitat să văd dacă suntem în ipoteza respectivă. Agenţia Naţională de Integritate a format o plângere, o reclamaţie prealabilă în 2013 şi a dispus cu o acţiune de anulare în 2014, la circa două luni de la momentul la care a avut loc acel moment de răscruce în interpretarea noţiunii de ordonanţă de clasare, dacă este sau nu este act administrativ, când Înalta Curte a spus în forma aceea atipică: da, este, şi supus acţiunii în contencios ca orice fel de act administrativ. Dacă în materia căilor de atac avem o astfel de statuare în formele tipice de care vorbeam sau în formule atipice, credeţi că partea poate să ceară o repunere în termen zicând că a fost temeinic justificată pasivitatea sau depăşirea termenului fiindcă Agenţia de Informaţii a făcut acest lucru şi au depus acţiunea în contencios administrativ după ce s-a împlinit termenul şi tocmai spunând acum s-a cristalizat practica. Cristalizându-se practica și într-o altă materie, părţii poate îi este permis oare să formuleze o cale de atac cu depăşirea termenului, zicând că iată, s-a decis, tot prin instrumentele legale că greşit au decis unii judecătorii când mi-au indicat o cale de atac neprevăzută. De ce?

Cristian Paul Lospa: Legat de chestiunea asta de atac, și eu am avut o problemă pe care am rezolvat-o totuşi repede în sensul orientării majoritare pentru că nu aveau relevanţă chiar atât de mare, dar în materia ordinelor de protecţie s-a pus la un moment dat problema dacă se atacă cu apel sau cu recurs, pentru că în legea specială spune că se atacă cu recurs. A venit Codul de Procedură Civilă și a răspuns că toate referirile făcute la recurs vor considera făcute la apel. Numai că legea privind ordinul de protecţie 271 dacă nu mă înșel a fost modificată şi după ce s-a modificat Codul de Procedură Civilă și a rămas tot cu recurs. Cu toate acestea, mai există chiar în legea contenciosului sau în materia contenciosului administrativ recursul există. Legiuitorul nu a schimbat toate referirile la recursul să facă trimitere la apel. M-am gândit dacă aş da hotărârea cu apel sau cu recurs. Eu dând-o cu recurs, în considerarea faptului că legea specială a fost modificată ulterior Codului de Procedură Civilă şi atunci e posibil ca legiuitorul să nu fi intenţionat să menţină referirea la recurs făcută la apel. Instanţa de apel, Tribunalul de fapt are recalificat-o la apel şi de atunci m-am gândit că nefiind o problemă atât de relevantă şi fi mai favorabil părţii apelul decât recursul, să-i dau coate, ca să vorbesc din propria experienţă. Dacă ne uităm la 457 alin. 3 este sau nu putem să trecem peste un aspect foarte important, în considerarea menţiunii exacte din cuprinsul hotărârii. Cred că ipoteza despre care am discuta ar fi o hotărâre despre care nu e clar în ce măsură poate fi supusă unei căi de atac, iar judecătorul o dă definitivă sau fără cale de atac sau scrie el ceva acolo, caz în care partea s-ar gândi dacă poate să declare, pentru că dacă instanţa ar da-o cu apel, cu recurs… Alin.(4) spune să fie declarată o cale de atac şi să o recalifice, mă gândesc pentru repunerea în termen.

Ion Dragne: Alin.(4) presupune să existe o cale e atac, eu am mers mai departe şi v-am provocat în raport de decizia pe care am analizat-o, dacă partea nu declară cale de atac, socotindu-o inutilă pentru că nu este acea cale de atac, după care se luminează jurisprudenţa, se cristalizează şi ajungem la o soluţie că este inadmisibilă calea de atac. Cu alte cuvinte partea triumfă și spune: și acum pe baza acestei statuări merg şi depun cererea de exercitare a căii de atac corecte şi de repunere în termen, iar motivul temeinic pe care îl fundamentez este exact minuta, decizia sau aşa mai departe.

Cristian Paul Lospa: Cum vom calcula cele 15 zile de la încetarea împiedicării şi cum ar trebui înţeleasă noțiunea de încetare a împiedicării. Aceasta ar fi echivalentă cu publicarea acelei minute, cu luarea la cunoştinţă, ar fi un moment subiectiv, ar fi un moment obiectiv, momentul de la care luăm la cunoştinţă de respectiva minută sau momentul publicării, momentul obiectiv, pe undeva, pe un site al unei curţi de apel. Cum calculând cele 15 zile.

Cristian Bălan: Dacă îmi permiteți să intervin, poate asta justifică şi cele două luni, diferenţă între data pronunţării minutei şi data exercitării acţiunii de către agenţia respectivă, neputându-i-se reproşa că pasivitatea peste cele 15 zile pentru că ea putea să arate când nu ştia despre existenţa respectiv..  Asta este diferenţa..

Ion Dragne: ..de umblat cu instrumentul ăsta care poate să usture ori pe unul, ori pe altul fiindcă procesele civile sunt evident în materie contencioasă opuse, aşa încât se va opune pârâtul la primirea unei cereri de repunere în termen, zicând de ce a stat atât de mult? În speţa noastră, la 2.07.2014, recurenta, reclamanta a înregistrat acţiunea prin care a cerut anularea, iar la 19.05.2014 a fost şedinţa plenului judecătorilor, între 19.05.2014 și 2.07.2014 sigur că se poate pune întrebarea Cât timp ți-a trebuit ca să iei cunoştinţă şi ca să faci cerere de repunere în termen? Dl Lospa spune cele 15 zile care trebuiesc să fie respectate în art. 186. De când încep să curgă? De la momentul la care se pronunţă o hotărâre similară, de la momentul la care se face publică minuta respectivă.

Cristian Paul Lospa: Decizia noastră nu ţine de termen şi nici nu face trimitere la articolul 186 pentru a fi foarte clar, nu s-ar pune problema. În speţa asta a depăşirii termenului de 15 zile și nici nu ar putea să o facă în lipsa unei cererii exprese din partea recurentei, de repunere în termen. Întrebarea rămâne valabilă, de ce două luni de zile?

Cristian Bălan: Asta este una dintre diferenţele esențială sau o altă diferenţă esenţială între aceste minute şi recursul în interesul legii, hotărârile prealabile. Acelea totuşi se aduc la cunoştinţa publicului într-un mod prevăzut de lege, într-un mod organizat, astfel se publică şi pe site, și în Monitorul Oficial. Deci cumva legiuitorul a încercat să asigure că toată lumea care va putea folosi drepturile recunoscute prin respectivele hotărâri va cunoaşte esenţa hotărârilor. În cazul altor acte, cum ar fi aceste minute, rămâne o problemă de probaţiune în speța respectivă, în ce măsură partea poate dovedi că la un anumit moment a aflat că poate fi o instituţie, i s-o fi comunicat respectiva minută, cu o anumită ocazie. Parte vine cu o adresă şi spune: mi s-a comunicat respectiva sau mi s-a comunicat o informaţie, am aflat de respectiva minută, aflând despre ea atunci am înţeles că dreptul meu sau calea de atac pe care eu nu o credeam efectivă, de fapt este efectivă, pentru că asta mi-a spus Înalta Curte și pentru că asta mi-a spus Înalta Curte eu ca și cetăţean trebuie să am încredere în ce spune Înalta Curte.

Ion Dragne: Cu alte cuvinte am reuşit ca pe baza unei hotărâri care evidenţiază pozitiv rolul practicii unitare sau stingerea divergenței printr-o practică unitară, să creăm o problemă care poate să ducă la o practică neunitară, adică în alți termeni să avem hotărâri diferite ale instanţelor judecătoreşti care să rezolve una şi aceeaşi problemă. Pot hotărârile judecătoreşti care tranşează o practică neunitară să fie temei al repunerii în termen pentru exercitarea căilor de atac sau pentru protejarea dreptului subiectiv? E o întrebare pe care noi o lansăm, instanţele o să o tranşeze şi peste un timp mai mult sau mai puțin îndelungat ne vom revedea pentru a spune: Aţi văzut ce am făcut la dezbaterea 204? Dacă nu mai sunt întrebări, dacă nu mai aveţi de adăugat, să le mulţumim celor care ne ascultă şi să ne revedem sănătoși săptămâna viitoare sau când va fi cazul.

[/restrict]