Transcriptul dezbaterii

Augustin Zăbrăuțanu: Doamnelor și domnilor, iată-ne din nou la dezbateri JURIDICE.ro, miercurea, împreună cu domnul profesor Mihai Hotca, căruia îi spun bună seara!

Mihai Hotca: Bună seara!

Augustin Zăbrăuțanu: Invitatul nostru obișnuit în dezbateri de drept penal, al afacerilor și nu numai. O să mă raliez tendinței generale de a începe anul în forță și o să începem această dezbatere relaxați, pentru că subiectul din această seară, ”Recursul în casație – de la deziderat la realitate”, cere foarte multă liniște și relaxare în abordarea lui, măcar din cauza faptului sunt foarte puține recursuri în casație admise în acești 4 ani și mai bine de jumătate, de când s-a schimbat Noul Cod penal. Domnule profesor, înainte de a discuta despre recursul în casație, ca atare, aș vrea să vă întreb din punctul dumneavoastră de vedere, ca practician, ca teoretician, cât de importantă este această uniformizare a practicii judiciare, că tot vorbim de deziderate raportate la realitatea crudă, ca să spun așa.

Mihai Hotca: Este o vorbă foarte interesantă. Se spune uneori că și drumul spre iad este pavat cu bune intenții. A fortiori – mi-aș îngădui eu să spun – că și drumul spre paradis trebuie să fie pavat cu intenții bune, chiar mai multe decât cele pe care le găsește cel despre care discutăm, în drumul lui spre opusul paradisului. ”Recursul în casație – de la deziderat la realitate” este un titlu care spune mai mult decât se poate deduce la o primă lectură. Dezideratul a fost foarte generos și dacă citim expunerea de motive care a însoțit Codul de procedură penală, dacă citim dispozițiile introductive ale acestei instituții, de exemplu cele privind scopul și, evident, dacă ne uităm în Constituție, putem să spunem că această instituție juridică – recursul în casație – trebuia să rezolve foarte multe probleme de drept care țineau de ceea ce doctrina de specialitate numește uniformizarea practicii judiciare sau asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul țării.

Augustin Zăbrăuțanu: Îmi cer scuze că vă întrerup! Trebuie, cred, să spunem și faptul că momentul când a apărut în legislația noastră această instituție, venea după o lungă tradiție a recursului simplu, pe vechiul cod, o tradiție care trasase acest triplu grad de jurisdicție în dreptul penal. Multora dintre destinatarii normei penale le-a fost foarte greu să se adapteze la noul sistem cu, practic, două grade de jurisdicție, iar acest recurs în casație nemaiavând nicio legătură sau o foarte mică legătură cu vechea reglementare.

Mihai Hotca: Da, ideea de unificare a practicii judiciare este una esențială într-un stat de drept, într-o democrație funcțională, pentru că – plecăm de la un simplu exemplu – în momentul în care o judecătorie de la un sector, să ne referim la București, pronunță o soluție cu privire la o problemă de drept, iar referitor la aceeași problemă de drept, o altă judecătorie din alt sector dezleagă altfel chestiunea de drept, avem o problemă de încredere în actul de justiție și paradoxul este că nici cel care a obținut o soluție favorabilă nu va fi cu mult mai încrezător în actul de justiție, pentru că el știe că putea să fie în locul celuilalt și atunci soluția lui putea fi proastă, așa cum a fost pentru cel pe care l-am luat în al doilea exemplu. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat de mai multe ori România, pentru că instanțele din țara noastră nu au reușit să asigure o predictibilitate și stabilitate a actului de înfăptuire a justiției. Au fost mai multe cauze la CEDO prin care România a fost trasă de urechi și, ca urmare a acestor hotărâri, s-a ajuns la regândirea anumitor instituții din Codul de procedură penală și Codul de procedură civilă pentru garantarea acestui imperativ foarte important pentru o societate liberă, și anume unificarea practicii judiciare.

Augustin Zăbrăuțanu: Cred că trebuie să punctăm și un alt aspect, o nuanță la ceea ce ați spus dumneavoastră. Din păcate, această lipsă de uniformitate în practica judiciară nu este caracteristică doar instanțelor de fond – judecătorii sau tribunale -, este caracteristică și la nivelul instanțelor de apel – la curțile de apel -, ceea ce accentuează o stare de fapt.

Mihai Hotca: Ca să vă dau un exemplu, la un moment dat, cu vreo 15 ani în urmă, când erau în vigoare precedentele coduri, am făcut o cercetare empirică la Judecătoria Sectorului 1 cu privire la incidența instituției faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fostul art. 18 indice 1 din Codul penal anterior. Și am constatat că, la complete diferite, chiar în aceeași sală a Judecătoriei Sectorului, unele dintre instanțe dispuneau în ceea ce privește conducerea pe drumurile publice fără permis sau sub influența alcoolului ș.a.m.d., cu anumite circumstanțe, aplicarea art. 18 indice 1, altele nu. Și tot cu ocazia acelei cercetări, am mai constatat și faptul că la evaziune fiscală – erau acele situații în care la notar se declarau prețuri mai mici, pentru a nu plăti impozite și taxe sau taxele notariale, între timp lucrurile s-au reglat în ceea ce privește tarifele notariale, dar cel puțin teoretic se poate – vreau să vă spun că am întâlnit tot așa. Unii judecători pentru astfel de spețe aplicau art. 18 indice 1, alții nu. Și rămâneau unele hotărâri și în calea de atac neschimbate, fiind o practică neunitară și la nivelul instanțelor de control judiciar. Și, sigur, când e hotărâre cu suspendare sau amendă administrativă, pentru omul de rând, pentru justițiabil, poate nu întotdeauna este o mare diferență, dar în realitate noi știm că sunt mari diferențe. La suspendare există riscul unei revocări ș.a.m.d. și alte efecte care se pot produce. Plecând de la aceste exemple, încă de atunci, mi-am pus problema existenței unor mijloace sau instrumente prea puține în legislația noastră cu privire la uniformizarea practicii judiciare.

Augustin Zăbrăuțanu: Și lipsă de eficiență, până la urmă. Eu, cel puțin, simt în anumite instanțe chiar o rezistență a lor în această direcție. Adică, de multe ori văd că invocarea practicii în spețe similare nu ajută, ba chiar simți așa: ”Domnule, ce treabă am eu cu aceasta?”. Mă refer la instanțe de rang egal sau eventual inferior, nu vorbim neapărat de practica Înaltei Curți. Dar eu am întâlnit un caz, într-adevăr, fericit până la urmă, în care studiind, pe parcursul a doi ani de zile – cred că la vreo doi ani după ce intraseră în vigoare noile coduri – am studiat practica unei anumite instanțe, a unui anumit complet, pe modul de aplicare a legii noi sau legii vechi într-o anumită speță. Și am avut surpriza – plăcută a fost atunci -, dar exact ce spuneți dumneavoastră, pleci cel puțin ca profesionist cu o strângere de inimă ”Domnule, dar putea să iasă invers sau putea să iasă prost, nu bine ca de data asta.” Deși găsisem o speță relativ comună, în zona infracțiunilor la regimul circulației pe drumurile publice, e adevărat, radical instanța, cumva din oficiu, a pus în discuție o abordare care contrazicea practica constantă a acelei instanțe, repet, pe parcursul a aproape doi ani de zile. Într-adevăr, într-o interpretare bună, raportată la circumstanțele personale, dar am zis: ”Uite că se poate. Și poți să ai astfel de surpriză la același complet, nu neapărat la complete diferite.”

Mihai Hotca: Așa este. Vreau să vă spună că am întâlnit situația inedită când același judecător, la Tribunalul București, Secția a treia civilă, a dat la interval de două sau trei luni soluții diferite pe exact aceeași problemă. Era o problemă locativă. Nu știu dacă a fost cu intenție sau dintr-o eroare, dar pentru că erau probleme locative, unii dintre locatari aveau o soluție, alții aveau altă soluție, pe aceeași problemă și erau într-o comunitate acolo. Apropo de actul de justiție și cum este el perceput de cetățeni, dacă practica judiciară nu este unitară, este evident că, într-o paranteză fie spus, românul oricum are un profil psiho-cultural care duce spre neîncredere. În general, românii, potrivit cercetărilor sociologie, sunt oameni care nu au încredere în instituții. Foarte puțină încredere au în ceva. Hai să spunem că armata poate ar fi cu puțină încredere și biserica, dar, în rest, majoritatea instituțiilor sunt cu încrederea zdrobită. Când practica judiciară nu ajută la o uniformizare, această neîncredere se rostogolește în societate și devine din ce în ce mai prezentă, astfel încât se ajunge în situația în care aproape că nu mai există încredere în actul de justiție. Este deci, în concluzie, în opinia mea, asigurarea unei practici judiciare și o modalitate prin care se recâștigă încrederea în actul de justiție.

Augustin Zăbrăuțanu: Da. Și, în încheiere pe acest segment, să nu uităm că aceasta este una dintre situațiile cu care, ca avocați, ne întâlnim des și în presă este acest lucru des invocat. Nu știu dacă neapărat neîncrederea, dar să spunem că neîncrederea străinilor care vin din jurisdicții unde aceste lucruri sunt altfel reglementate și funcționează niște mecanisme care reglează practica judiciară în acest sens, lipsa de predictibilitate a legislației, pe de o parte, și a soluțiilor în practica judiciară este des invocată ca o piedică legată tot de încredere. Pe de altă parte, cred că această situație nu ajută prea mult în ceea ce numim prevenție, pentru că, până la urmă, o chestie clară poate ajută. Omul știe că dacă face ceva, i se întâmplă ceva. În această situație este tocmai invers cumva. Să sperăm că viitorul va găsi soluții mai eficiente în întărirea acestei încrederi. Să ne întoarcem, domnule profesor, la instituția recursului în casație, instituție specifică dreptului penal, procedurii penale, precizând încă o dată că uniformizarea practicii judiciare este o chestiune general valabilă, o problemă nu doar în dreptul penal, ci și în celelalte ramuri: civil, administrativ, la fel de importante ca și aceasta. În penal, domnule profesor, ce hotărâri judecătorești intră sub incidența sferei de aplicarea a recursului în casație?

Mihai Hotca: Codul de procedură penală are destinate mai multe articole care reglementează materia recursului în casație. După ce stabilește că scopul recursului în casație este acela de a face ca hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele penale să se conformeze regulilor de drept aplicabile, sunt alte texte care reglementează mai multe chestiuni: cine are calitate, termen și altele. Dar avem și precizări importante, referitoare la obiectul recursului în casație sub aspectul hotărârilor care intră și care nu intră sub incidența acestei căi extraordinare, să-i spunem, de atac. După ce se enunță principiul că toate hotărârile pronunțate de către curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, în apel, pot fi atacate cu recurs în casație, avem câteva excluderi și aș vrea să mă opresc asupra lor. Sunt excluse hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor, în materia reabilitării, în ceea ce privește hotărârile privind respingerea cererilor de revizuire ca inadmisibile, a hotărârilor prin care se respinge cererea de redeschidere în cazul judecării în lipsă, când este vorba despre hotărâri pronunțate în cauze penale, unde acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămata, hotărârile pronunțate în materia procedurii simplificate și a acordurilor de recunoaștere. Aici trebuie să facem câteva precizări. Curtea Constituțională a stabilit că, în ceea ce privește aplicarea procedurii abreviate, ar trebui să existe recurs în casație. Și avem o modificare care a rezolvat această chestiune. Dar, iată, că avem o paletă foarte largă de hotărâri care nu pot fi suspuse acestei căi extraordinare de atac. Și atunci întrebarea pe care orice profesionist și-o adresează este: ”Nu cumva este inoportună – ca să nu spunem neconstituțională – o astfel de restrângere?” Potrivit Constituției, art. 126 alin. (3), Înalta Curte de Casație și Justiție, printre alte meniri ale sale, are această menire importantă, stabilită în Constituție. Potrivit Legii fundamentale, trebuie să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României. Și mă întreb cum o face dacă o serie de hotărâri scapă acestei căi extraordinare de atac. S-ar putea răspunde: ”Dar sunt altele. Există hotărârile prealabile, există recursul în interesul legii.” Așa este, dar până să se ajungă la declanșarea acestor căi extraordinare de atac sunt situații în care rămâne o practică neunitară și x, y, z, cetățeni ai acestei țări, rămân cu hotărârile definitive și nu le mai pot supune acestei căi extraordinare. Să luăm doar un exemplu, care este întâlnit în practică. Sunt curți de apel care în materia reabilitării, de pildă, aplică în timp legea penală într-o manieră diferită de alte curți, după cum sunt chiar în interiorul aceleiași curți de apel complete care soluționează diferit problema de drept. Ca să luăm un exemplu, se pune problema dacă a fost condamnat și a executat pedeapsa sub codul vechi, reabilitarea sub ce cod se are în vedere?

Augustin Zăbrăuțanu: Cel mai favorabil.

Mihai Hotca: Evident, Noul Cod dacă este mai favorabil. Dar dacă el a fost condamnat și a executat pedeapsa sub codul vechi, mai poți discuta de aplicarea legii noi care este defavorabilă? Evident că nu. Vreau să vă spun că sunt astfel de soluții în practica judiciară. Și știți care este riscul? Dacă ar fi o curte izolată, deși nici asta nu ar trebui să existe, pentru că nu contează procentul, răul este că există. Sunt 15 curți, plus cea militară, deci 16 curți la nivelul întregii țări și putem discuta de 16 curți supreme pe anumite probleme care nu sunt supuse chestiunilor avute în vedere de legiuitor printre cazurile de recurs în casație. Și aceasta este o problemă reală, pentru că nu discutăm de situații de fapt, ci de modul cum se aplică legea.

Augustin Zăbrăuțanu: Deși noi ne uităm, domnule profesor, la perioada imediat anterioară, mă refer la cea de după 1968. Dar, pe de o parte, atât denumirea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și tradiția de la cel puțin 1864, să-i spunem, ar fi trebuit să faciliteze cumva, să dea o greutate mai mare acestui atribut esențial al Înaltei Curți.

Mihai Hotca: Este o replică pragmatică și care se dă propunerii de extindere a competenței în materia recursului în casație.

Augustin Zăbrăuțanu: Au fost cazuri când judecau toate recursurile în civil, inclusiv pentru pensie de întreținere. Știu, dar…

Mihai Hotca: Există și, să spunem așa, un contra-argument important. Cred că cel puțin în materie penală, Înalta Curte este grevată de prea multe cauze pe care le judecă pe fond. Sunt aceste cauze care presupun competență personală, de pildă, parlamentari, generali, deci o serie de persoane, multe cauze fiind și complexe, cu mai mulți inculpați. Din cauza unui dintre inculpați care îndeplinește calitatea specială respectivă, cauza ajunge la Înalta Curte. Eu nu spun că este rău, dar nu aceasta este menirea Înaltei Curți și iată că dacă am decupa din ansamblul cauzelor penale soluționate de Înalta Curte aceste cauze care sunt mult mai cronofage, decât celelalte și mai consumatoare de energie pentru Înalta Curte care se ocupă de chestiuni de fapt, ar rămâne loc destul pentru celelalte hotărâri care să fie supuse recursului în casație. Există și filtru, până la urmă, că avem admiterea în principiu. Adică, nu toate, automat, vor ajunge și aici cred că s-ar putea discuta, pentru că problema de drept care este rezolvată diferit nu mai contează că îl privește pe un condamnat sau pe un viitor condamnat. Ceea ce trebuie să prezinte relevanță e că este o nelegalitate, până la urmă, pentru că despre asta discutăm, că legea nu poate fi în două sau trei feluri sau în patru feluri, că uneori există și trei sau patru opinii pe aceeași problemă. Și această nedreptate nu poate fi îndreptată în favoarea celui în cauză decât, poate, prea târziu de multe ori, când este o palidă consolare, efectul negativ deja s-a produs.

Augustin Zăbrăuțanu: Având în vedere și faptul că aceste cauze speciale, să le spunem așa, la Înalta Curte sunt judecate în fond de trei judecători, în apel de cinci.

Mihai Hotca: Exact!

Augustin Zăbrăuțanu: Adică în loc de 1 plus 2, aloci 3 plus 5, adică 8. Lucrurile sunt, într-adevăr cumva complicate, iar din punct de vedere practic, administrativ, să spunem așa, Înalta Curte de Casație și Justiție este în mod evident sufocată de ceea ce se întâmplă acolo, dar nu este neapărat subiectul discuției noastre, dar din păcate este o parte importantă, pentru că aceste recursuri în casație acolo își au locul. Ați pomenit mai devreme, domnule profesor, de așa-numite alternative – evident, nu sunt alternative reale, dar alte instituții -, cum sunt recursul în interesul legii sau HP-urile care, la rândul lor, ar putea și ele sau trebuie să rezolve, până la urmă, tot această problemă cumva: uniformizarea practicii judiciare. Sunt alternative. Care este diferența majoră între acestea și recursul în casație?

Mihai Hotca: Cele două instituții pomenite de către dumneavoastră, recursul în interesul legii și hotărârile prealabile privind dezlegarea unor probleme de drept sunt, până la urmă, mai degrabă complementare. Sigur, și într-un sens pentru cauzele penale viitoare, sunt și de rezolvare a unor probleme concrete. Ele sunt menite să uniformizeze practica în momentul în care practica a devenit neunitară, cel puțin recursul în interesul legii. Sigur, este o instituție foarte bună, funcționează și trebuie folosită din ce în ce mai mult de către cei care sunt titulari, de exemplu procurorul general, Avocatul Poporului ș.a.m.d., deci toți titularii ar trebui să o uzeze mai des. Singura rezervă pe care o am este determinată de mențiunea din Cod referitoare la dovedirea existenței practicii neunitatare și sunt cereri care sunt respinse. Până la urmă, cred că nu ar trebui să fim atât de formali. Dacă procurorul general sau alt titular a sesizat totuși Înalta Curte, Înalta Curte s-a întrunit, cred că ar putea să rezolve chestiunea de drept, chiar dacă ar fi o oarecare redundanță, s-ar părea. De ce? Pentru că, în momentul în care se respinge ca inadmisibilă și, într-adevăr, titularul nu a reușit să dovedească existența unei practici neunitare, dar în realitate ea existând, efectele se produc în continuare. Aceasta este în ceea ce privește recursului în interesul legii. În ceea ce privește hotărârile prealabile privind dezlegarea unor probleme de drept, și aici sunt câțiva factori care pot influența, să spunem, limitele succesului acestei instituții. De ce? Am pomenit mai devreme că recursul în interesul legii uneori este respins ca inadmisibil. Și aceste sesizări privind dezlegarea problemelor de drept în materie penală, pot fi respinse ca inadmisibile, dacă nu sunt îndeplinite anumite condiții prevăzute în Codul de procedură penală. Una dintre ele este aceea a formulării practic a întrebării sau a problemei de drept la care este chemată Înalta Curte să răspundă. Nu toți judecătorii care sesizează Înalta Curte au, să spunem, dibăcia necesară pentru a formula problema de drept în mod abstract și atunci se poate ajunge la situația în care Înalta Curte respinge ca inadmisibile aceste sesizări. Întrebările, potrivit Codului de procedură penală, problemele de drept trebuie să fie abstracte. Nu concrete. Sigur că, până la urmă, judecătorul care a simțit nevoia în apel, completul care sesizează Înalta Curte să se pronunțe, cea mai înaltă autoritate, nu a făcut-o, pentru că el avea convingerea că trebuie să se dea o anumită soluție. A avut o îndoială și atunci, iarăși, cred că poate ar trebui rescrisă și condiția respectivă sau până la urmă, cum am spus, dacă nu toți magistrații au calitățile necesare pentru a formula astfel de probleme de drept, rolul activ al Înaltei Curți, dacă tot avem o sesizare, de ce să nu formuleze o problemă abstractă, din oficiu, și să se răspundă la această problemă? Pentru că este păcat. În cauza respectivă, cel puțin, se va da o hotărâre discutabilă, oricare ar fi ea. Pentru că acel complet nu a avut convingerea că soluția la care sa gândit este una legală sau corectă. Cam acestea ar fi limitele celor două instituții care, nu numai că trebuie păstrate, dar, cu mici îmbunătățiri, cred că ar trebui stimulate prin o ușoară modificare a dispozițiilor care le reglementează, pentru a fi mai folositoare ca instrumente de asigurare a practicii judiciare unitare.

Augustin Zăbrăuțanu: Haideți să trecem un pic la detalierea cazurilor de recurs în casație.

Mihai Hotca: Da, este o misiune foarte ușoară. Deși spun lucrul acesta cu zâmbetul pe buze, este un zâmbet amar. Ca practician o spun, pentru că în art. 438 din Codul de procedură penală găsim, în opinia mea, prea puține cazuri de recurs în casație. Avem primul caz, cel referitor la încălcarea regulilor de competență, apoi avem dintr-o dată punctul 7, pentru că trebuie să spun, într-o paranteză, celelalte au fost abrogate, prin legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală, când fapta nu est prevăzută de legea penală sau nu s-a săvârșit cu vinovăția cerută de lege, apoi avem iarăși niște abrogări și mai rămân trei cazuri. Când, în mod greșit, s-a constatat o cauză de constatare a procesului, când sunt pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege și referitoare la grațiere, practic. Când greșit sau incorect s-a aplicat instituția grațierii.

Augustin Zăbrăuțanu: Din practica dumneavoastră și din ce ați studiat, care dintre aceste cazuri are o incidență mai mare decât celelalte, să spunem?

Mihai Hotca: Vreau să fac precizarea că, din documentarea pe care am făcut-o – sigur, nu este exhaustivă, cu limitele unui om care nu are baze de date care să cuprindă toate hotărârile -, dar din ce am reușit eu să aflu ca urmare a documentării, prin eforturi proprii, am văzut că sunt rarisime – nu aș spune ”rare” – cazurile în care recursurile în casație sunt admise. Printre cazuri, pedepse aplicate în alte limite, decât cele prevăzute de lege și punctul 7, adică fapta nu este prevăzută de legea penală. Dar, în opinia mea, pentru a discuta de un instrument care să garanteze, cum spune chiar Codul de procedură – fără să mai facem trimitere la Constituție – că asigură respectarea regulilor de drept aplicabile, conformare hotărârilor judecătorești la regulile de drept. Sunt prea puține cazuri pentru a asigura acest scop, stabilit de Codul de procedură penală. În opinia mea, ar trebui să apară încă câteva cazuri care mi se par esențiale pentru a discuta. Haideți să luăm câteva exemple. În Codul de procedură penală, avem dispoziția în materia apelului că în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de achitare, declarațiile pe care s-a bazat hotărârea trebuie readministrate, în condițiile art. 374, art. 383 din Codul de procedură penală. Și să presupunem – cum se întâmplă uneori – că instanța de apel nu readministrează și schimbă hotărârea din achitare în condamnare. Sau o readministrare mai mult formală a probelor. Omul acesta ce poate să facă? Bine, s-ar putea da următoarea replică: ”Au procedat corect judecătorii din apel.” Dar dacă nu au procedat corect, iată, au încălcat această dispoziție. Și atunci ar trebui, la cazurile privind încălcarea unei norme de procedură, să apară și acesta. Tot în Codul de procedură penală avem non reformatio in peius, efectul devolutiv limitat ș.a.m.d., alte efecte ale apelului. Și presupunem că în calea de atac exercitată de inculpat i se agravează situația. Ce face el? E matematică. Are o pedeapsă de 3 ani condamnare în primă instanță și i se schimbă modalitatea de…

Augustin Zăbrăuțanu: Executare.

Mihai Hotca: Exact. Un alt exemplu, să presupunem că există o cauză justificativă. De pildă, fapta s-a comis în legitimă apărare, sau o cauză de neimputabilitate. Există dovezi că făptuitorul este iresponsabil. Cum le constatăm? A trecut. Nu putem să spunem că fapta nu este prevăzută de legea penală, pentru că nu se încadrează, este cu totul altceva. Nu este nici un caz de încetare, era un caz de achitare. Ce facem? Cum se îndreaptă o astfel de hotărâre? Dar mai există și o oarecare inegalitate prin formularea motivelor de recurs în casație. Avem ”în mod greșit, s-a dispus încetarea.” Nu avem și ”în mod greșit, nu s-a dispus încetarea”. Este și o inegalitate din perspectiva egalității de arme. Sigur, s-ar putea da replica următoare: ”Are acces la contestație în anulare, că a fost o eroare.” Dar dacă nu a fost o eroare? Adică există o plângere prealabilă, a fost retrasă și instanța constată că nu s-a retras plângerea, analizând de ce constată acest lucru, pentru că invocă ceva. De ce să nu poată fi cenzurată o astfel de soluție de către Înalta Curte de Casație și Justiție? Pentru că, așa cum poate exista ipoteza inversă să se constate, de pildă, că amnistia a fost greșit reținută, de ce să nu se poată constata și că nu a fost în mod nelegal reținută? Este și egalitatea de tratament, dar, până la urmă, sunt situații în care discutăm totuși de încetarea procesului penal. Soluții importante. Apoi, ce ne facem în situația în care există o hotărâre judecătorească pronunțată într-o speță de achitare, de pildă, și, la un moment dat, reconfigurând acuzațiile este trimis inculpatul, printr-un alt act de sesizare și în apel, în final, se constată că nu există bis in idem. De ce să nu poată verifica Înalta Curte existența autorității de lucru judecat a principiului ne bis in idem? Este un principiu scris în partea de început a Codului de procedură penală. Nu mă refer aici la chestiunea relei credințe, la incompetență, dar realitatea demonstrează că uneori din neglijență, din neatenție sunt diverse cauze care pot să apară sau propria înțelegere a situației și discutăm sigur de cazuri foarte rare. Dar, tocmai pentru că sunt foarte rare, de ce să nu dăm acces către Înalta Curte care are cea mai înaltă poziție și poate transmite de acolo, de la înălțimea autorității sale, lumină către toate celelalte instanțe?

Augustin Zăbrăuțanu: În condițiile în care, repet, – în general, nu vorbim de hotărârile obligatorii – dar chiar și practica normală, curentă a Înaltei Curți este, dintre toate celelalte, singura privită ca – dacă nu obligatorie – de luat în seamă de celelalte instanțe. Din această poziție, într-adevăr, ar fi de mare ajutor, dincolo de cazul particular al omului căruia i se rezolvă o problemă, o nedreptate, vorbim de interesul general de a putea invoca o practică unitară.

Mihai Hotca: Și încă o problemă. În art. 438 se vorbește și despre latura civilă. Când citim motivele de recurs în casație, nu găsim niciun motiv pentru latura civilă și evident că dacă are o mare legătură latura civilă cu soluția dată pe latură penală, se pune problema cum mai rezolvă Înalta Curte latura civilă, neexistând niciun motiv de recurs în casație care să aibă legătură cu latura civilă. Sigur că avem dispoziția care în cazul în care se formulează recurs în casație, numai pe latură civilă, se aplică regulile Codului de procedură civilă, dar un recurs în casație, mai ales în cauzele complexe, trebuie rezolvat sub toate aspectele. Și lipsește cu desăvârșire un simplu caz de recurs în casație pe latură civilă. Sau ce facem în situația următoare, pentru că iată cum se poate întâmpla în practică. Avem – nu o hotărâre de achitare, despre care am discutat – o hotărâre prin care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării sub supraveghere. Ce facem în aceste cazuri în calea de atac dacă nu avem un caz de recurs în casație, prin care să se recunoască posibilitatea de acces la Înalta Curte în următoarele condiții: în cazul în care instanța de apel reindividualizează, redozează, urmărește să schimbe soluția în una mai severă decât cea la care s-a oprit prima instanță, să fie necesară o readministare a unui probatoriu? Pentru că avem și nemijlocirea. În momentul în care probele nu au fost administrate nemijlocit în fața organului judiciar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că situația de fapt poate fi percepută greșit.

Augustin Zăbrăuțanu: Pentru că și această abordare a dublului grad de jurisdicție, dintr-o perspectivă pur formală, în sensul că ai un fond și un apel, în realitate, cel puțin în aceste situații în care se pronunță o hotărâre de condamnare în apel, în condițiile în care pe fond a fost achitată persoana respectivă, fără a readministra probele în mod nemijlocit de către instanța de apel, realmente este o încălcarea a acestui principiu.

Mihai Hotca: Și încă ceva. Ce am întâlnit în practică? Am întâlnit următoarea situație. Avem punctul 12, potrivit căruia există posibilitatea folosirii recursului în casație dacă instanța a pronunțat o pedeapsă în alte limite decât cele stabilite de lege. Bun, dar avem și măsuri educative. Avem măsuri de siguranță, unde iarăși sunt niște limite. Și au fost cazuri, chiar Înalta Curte s-a confruntat cu o astfel de situație, când un minor – unde avem de la 5-15, de la 2-5 ani, în funcție de tipul de măsură educativă – fusese condamnat la o măsură educativă în alte limite și nu se putea încadra. Totuși, aici este de felicitat Înalta Curte că a admis, considerându-se că se referă și la măsurile educative. Deci, iată, ce problemă! Atunci, acest caz ar putea fi reformulat dacă s-au pronunțat pedepse în alte limite, măsuri educative în alte limite sau măsuri de siguranță în alte condiții, pentru că, la prima vedere, luarea măsurilor de siguranță poate fi uneori… Ia să ne gândim, se dispune suspendarea unei părți consistente din avere, dar cu încălcarea regulilor de aplicare a legii penale în timp. Știut fiind că, de pildă, confiscarea extinsă este în vigoare din anul 2012 și să presupunem că ori faptele, ori bunurile sunt dobândite înainte de 2012. Cum îndreptăm o astfel de situație? Și practica judiciară ne-a oferit o astfel de soluție.

Augustin Zăbrăuțanu: Asta vreau să spun, că aici putem să presupunem și să constatăm, din păcate.

Mihai Hotca: Din practică s-a plecat, pentru că toate – să spunem așa – ideile noastre, toată imaginația nu reușește să acopere ceea ce se poate întâmpla în practică. Ar trebui să fie lărgită sfera motivelor de recurs în casație pentru o asigurare, până la urmă, a stabilității practicii judiciare și a garantării că nu există inegalitate între cetățeni atunci când se aplică una și aceeași dispoziție legală. Din păcate, cred că și în acest caz, apropo de diferența dintre proiectul de lege, așa cum a plecat din comisia de redactare a codurilor și cum a fost până la urmă adoptat și modificat prin legea de punere în aplicare, mă gândesc aici la sporul obligatoriu în caz de concurs. Sunt multe situațiile în care înțeleptul legiuitor ar trebui să se reaplece asupra lor și să vadă dacă, așa cum dumneavoastră spuneți de multe ori că practica, realitatea și viața va arăta cât de bune sau mai puțin fericite sunt anumite soluții legislative. Dacă după 4-5 ani – acum în februarie se fac – de la adoptarea acestor coduri, după desele modificări ale acestor legi generate de soluțiile Curții Constituționale, mai ales, dar nu numai, după soluțiile din practică, nu ar trebui cumva reanalizate soluțiile propuse inițial de către comisia de redactare. Soluții care, să zicem, nu au fost păstrate sau au fost modificate, tăiate, schimbate și dacă aceste modificări ulterioare de către legiuitor, prin Comisia juridică, au fost de bun augur sau nu.

Mihai Hotca: Mai este o problemă. De multe ori, se spune că Înalta Curte nu ar trebui să analizeze fondul, mă refer la recursul în casație. Toate exemplele pe care vi le-am dat sunt exemple de încălcare a legii. Încălcare a legii care produce consecințe foarte grave. Nu discutăm de un reglaj fin, de o acuratețe a aplicării legii. Să vă mai dau un exemplu, să presupunem că s-a aplicat nelegal legea penală în timp. Și, spre exemplu, a considerat, folosind un criteriu al – să spunem – limitelor de pedeapsă o instanță că legea nouă este mai favorabilă. Dar, în realitate, dacă s-ar fi aplicat toate criteriile prevăzute în doctrină și recunoscute în practică, se ajungea la concluzia că, de fapt, legea mai favorabilă trebuia să fie cealaltă lege, legea veche, în baza căreia se putea, de pildă, constata lipsa plângerii, împăcarea, prescripția ș.a.m.d.

Augustin Zăbrăuțanu: Reabilitarea se făcea mult…

Mihai Hotca: Sigur că da. Discutăm de situații în care este în joc libertatea omului. Cum să nu fie un recurs în casație, pe probleme de drept, în astfel de situații? Dacă în astfel de situații nu este asigurată aplicarea unitară a legii de către Înalta Curte, când nu e prea târziu, pentru că eu asta discut, că un HP sau un RIL, după ce s-a pus în executare hotărârea, este o palidă consolare, el va rămâne în continuare în regimul de acolo. Nu este motiv de revizuire o hotărâre pentru dezlegarea unei probleme de drept sau un recurs în interesul legii, nefiind motive care să poată pune în discuție reanalizarea speței, problemei respective. Și încă o dată subliniez că nu pun în discuție profesionalismul ș.a.m.d. Discutăm de faptul că și magistratul este om și încă de la romani încoace se spune că errare humanum est. Natura umana, prin imperfecțiunile ei, poate să producă efecte negative în orice sferă a societății. Procentul – se spune – al celor care greșesc este același în orice categorie socială, pe problemele profesionale respective. Adică, nu există un procent mai mare de erori într-un domeniu, comparativ cu altul. Sigur, cu mici nuanțe. Deci există erori, pentru că istoria demonstrează acest lucru, marea problemă este cum le diminuăm până spre înlăturarea lor sau să rămână într-o zonă neglijabilă pentru societate.

Augustin Zăbrăuțanu: Ar trebui cumva privit și într-un alt unghi, mă gândesc. Întotdeauna adoptarea unei noi legi – nu mai discutăm de situații de o asemenea complexitate ca adoptarea unor noi coduri, atât civil, cât și penal și de procedură – generează, automat, o activitate intensă de popularizare, de adaptare a întregului sistem, să spunem așa, cu aplicarea acestor legi. Ceea ce s-a și întâmplat. Nu știu, conferințe, instruiri, materiale generate tot în direcția uniformizării, până la urmă. Am văzut materiale foarte interesante produse de Institutul Național al Magistraturii de Parchetul General, tot pentru a ajuta la aplicarea corectă, coerentă și unitară a acestor noi legi. Mă gândesc că și pentru sistemul judiciar în ansamblu și mă refer, mai ales, când discutăm despre judecată și despre condamnare, astfel de posibilități mai largi, prin care Înalta Curte să analizeze și să dea o direcție unitară în acest sens, în aplicarea legii, ar face parte tot dintr-o strategie coerentă a societății de a nu crea inechități. Orice nouă lege ar trebui să creeze în societate o așteptare, o speranță de mai bine, pentru că altfel la ce să o dai? Și aici o să ajungem iar la discuția că, cel puțin raportat la normele de procedură, se ajunsese la o așezare a vechilor norme și la o cunoaștere și aplicarea lor de către sistemul judiciar mai apreciată de foarte multe ori decât ceea ce se întâmplă cu unele norme, dar în fine.

Mihai Hotca: Vreau să vă spun că, așa cum știți, în Codul de procedură penală anterior erau mult mai multe motive de recurs, printre ele – nu susțin că ar trebui reintrodus un astfel de motiv -, dar era grava eroare de fapt. Înalta Curtea avea abilitarea legală să analizeze chiar situația de fapt când probele mergeau într-o direcție și hotărârea a fost într-o altă direcție. S-a renunțat. Poate a fost bine că s-a renunțat, pentru că, totuși, așa cum spuneam, este o Curte de Casație și spre asta ne trimite Constituția. Dar aveam, de pildă, greșita individualizarea a pedepsei. Sigur, că dispăruseră deja printr-o modificare și alte multiple cazuri de recurs care au dispărut din Noul Cod de procedură. Din acest punct de vedere, Codul de procedură penală nou poate fi considerat unul care, în loc să lărgească accesul la justiție, iată, pune în discuție restrângerea lui, pentru că codul anterior reglementa trei căi, efective de atac. Una, în principal, în casație și două de fond. Și acum suntem, de fapt, în situația în care are o singură cale, prima instanță, pentru că în apel, dacă nu se readministrează nicio probă, se face o analiză mai mult formală și evident că recursul în casație este aproape inexistent. Ce vreau să subliniez referitor la recursul în casație este că în momentul în care cetățeanul constată că accesul este restrâns, lăsăm la o parte neîncrederea în actul de justiție, dar se mai petrece un lucru foarte important, gândește cam în următoarea manieră și spune: ”Legea nu este pentru noi, ci este pentru instituții”. Ori, de aici trebuie să plecăm. Legea întotdeauna nu este pentru avocat, pentru procuror, pentru polițist, pentru judecător, este pentru om. Justiția este un serviciu public. Scopul nu este protecția instituțiilor ș.a.a.md., ci, în principal, al realizării drepturilor oamenilor. Dacă nu se pune accentul pe această idee și gândim în alți termeni, că este vorba de consum de resurse, de energie inutilă, atunci cădem în zona în care ratăm obiectivul principal al justiției, și anume de a fi un serviciu public, în slujba oamenilor.

Augustin Zăbrăuțanu: Din păcate, pentru mine și pentru dumneavoastră, este evident că înlocuirea unei căi ordinare de atac, cum era recursul în vechiul cod, cu o cale extraordinară de atac, cum este recursul în casație, aș putea să spun aproape exotică, în sensul că e foarte rară, pentru că este atât de restrictivă, încât de abia ce poți să strângi câteva exemple de recursuri în casație admise. Statistica, oricât de nedreaptă ar fi ea, îți spune ceva la un moment dat, mai ales după niște ani și arată că nu avem un instrument eficient care să fie în măsură nu să înlocuiască, dar să asigure exercitarea dreptului celui care este subiectul unei proceduri judiciare pentru a se putea îndrepta erori grave de aplicare a legii, până la urmă, nemaidiscutând de alte situații mai permisive pe legislația anterioară. Cu speranța că viitorul ne va asigura o rezolvare, măcar parțială a acestor întrebări, a acestor chestiuni, cu permisiunea dumneavoastră, cu mulțumiri că ați fost alături de noi în această seară, vom încheia dezbaterea. Le mulțumim și celor care ne-au urmărit. Mulțumim JURIDICE.ro și tuturor celor care lucrează în domeniul juridic, vă dorim un an judiciar bun și multă sănătate!

Mihai Hotca: Așa să fie! Și să nu uităm că, potrivit unor doctrinari celebri, jurisprudența este izvorul tinereții pentru lege.

Augustin Zăbrăuțanu: Bună seara!