Extras VIDEO: 21′ | VIDEO integral, pentru membri: 112′

VIDEO integral, pentru membri (112′)

Transcriptul dezbaterii

Eugenia Marin: Bună seara! Participăm la o dezbatere organizată de JURIDICE.ro, care are ca temă tocmai modificările pe care Legea nr. 554/2004 și alte acte normative le-au suferit, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 212/2018. Cine a citit, și sunt convinsă că încă de la intrarea în vigoare – deja a trecut o lună – cei care sunt direct interesați au făcut acest lucru, au văzut că modificările aduse Legii nr. 554/2004 și celorlalte acte normative sunt foarte importante. Și, tocmai din această cauză, cei de la JURIDICE.ro s-au gândit să organizeze această dezbatere, care sunt convinsă că o să încerce să găsească răspunsuri la multe dintre întrebările pe care fiecare dintre dumneavoastră le-ați avut în momentul în care ați lecturat aceste modificări. Dar să lăsăm deschisă și calea unor alte întrebări pe care vi le-ați putea pune în legătură cu aceste modificări. În această seară, alături de mine sunt cinci reputați avocați, din diferite case de avocatură din București. Și am să încep cu doamna Georgiana Trandafir și, în ordine, colegii dumneaei de masă sunt: domnul Ionuț Șerban și domnul Ștefan Botezatu.

Ștefan Botezatu: Bună seara! Salut această inițiativă și mulțumesc pentru invitație!

Eugenia Marin: Doamna Trandafir.

Georgiana Trandafir: Bună seara! Mulțumesc JURIDICE.ro pentru invitație! Sperăm să răspundem așteptărilor dumneavoastră și să aducem un pic de claritate cu privire la aplicarea acestor modificări.

Eugenia Marin: Domnul Șerban.

Ionuț Șerban: Bună seara și eu salut inițiativa JURIDICE.ro. Sunt convins că cele câteva articole care au fost modificate din Legea contenciosului administrativ o să dea naștere la multiple dezbateri și, la fel de convins sunt, că nu o să le epuizăm în seara aceasta, în interval de o oră sau cât o să avem la dispoziție.

Eugenia Marin: Pe cealaltă parte a mesei, în fața mea, este domnul avocat Dan-Rareș Răducanu.

Dan-Rareș Răducanu: Bună seara!

Eugenia Marin: Și domnul Tiberiu Rădulescu.

Tiberiu Rădulescu: Bună seara!

Eugenia Marin: Acestea fiind spuse, am stat să mă gândesc care ar fi cea mai bună modalitate de a începe această dezbatere legată de modificări și cred că ar trebui cumva să intrăm cu derogările pe care Legea le face, față de dreptul comun, în materie de procedură, respectiv procedura de regularizare a cererilor în materie de contencios administrativ. Într-adevăr, poate că era necesar să fie făcute aceste modificări, dar cel mai bine ar fi să aflăm părerea unui avocat, care să ne spună dacă aceste modificări corespund așteptărilor pe care practicienii, respectiv avocații, le-au avut cu privire la aceste modificări în privința procedurii de regularizare. După acest scurt moment publicitar, o să dăm cuvântul domnului avocat Dan-Rareș Răducanu să ne spună în ce măsură procedura de regularizare a cererilor de chemare în judecată este sau nu o procedură care să răspundă așteptărilor practicienilor, în legătură cu diferența față de Codul de procedură civilă.

Dan-Rareș Răducanu: Da. Vreau să încep, prin a spune că salut, într-adevăr, aceste modificări aduse Legii contenciosului administrativ. Cred că ele se impuneau a fi avute în vedere mai de demult, poate chiar odată cu modificarea Codului de procedură civilă, pentru că ele, din punctul meu de vedere, vin să pună oarecum în acord anumite prevederi care erau aplicabile în domeniul contenciosului administrativ cu realitățile care s-au schimbat după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă. Și mă refer aici, printre altele, inclusiv la instituția regularizării cererilor de chemare în judecată, o instituție care este necesară pentru o bună organizare a justiției, fără doar și poate, dar care în domeniul special al contenciosului administrativ poate să ducă la întârzierii nepermise în soluționarea pretențiilor, cererilor pe care persoanele care se află într-un – să-i spunem – război cu autoritățile publice trebuie să le treacă. Și salut, în principal, renunțarea în mod expres, în art. 14 și art. 15, precum și în art. 25, la întreaga procedură de regularizare. Este firesc, din punctul meu de vedere, să fie așa. M-am întrebat de ce nu a fost așa încă de la momentul la care această instituție a regularizării a fost introdusă în mersul normal al proceselor civile, pentru că o persoană care se consideră vătămată prin punerea în executare a unui act administrativ – știm toți că este vorba despre un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate și are forță executorie de îndată, instanța este singura care poate să analizeze actul și să verifice prima facie dacă nu cumva acel act suferă de anumite vicii de formă vizibile sau dacă nu cumva există alte cazuri bine justificate pentru care s-ar impune suspendarea executării acelui act administrativ, dacă nu cumva punerea în executare a acelui act administrativ face mai mult rău decât bine. Și mă refer aici nu numai la persoana care se consideră vătămată, ci chiar la autoritățile publice care, după aceea, pot ajunge să răspundă pentru punerea în executare a unui act administrativ care poate, de la început pare a fi vădit nelegal sau are elemente care ar putea să pară ca fiind vădit nelegale. Și de aceea, renunțarea la procedura de regularizare în astfel de cereri reprezintă, din punctul meu de vedere, o măsură extraordinară și un mare pas înainte. Noi, în calitate de avocați, înainte de a interveni această modificare, aveam grijă în cererile de suspendare pe care le făceam să solicităm instanței, în mod expres, să îi pună în vedere să scurteze la maxim termenul în care autoritatea publică poate să depună întâmpinarea. Codul de procedură civilă îi dădea dreptul instanței să procedeze astfel. Și, de asemenea, aveam grijă să renunț în mod expres la dreptul de a mai depune răspuns la întâmpinare, sperând astfel că, în acest mod, voi câștiga un pic de timp pe care să pot să îl fructific pentru a obține un termen cât mai scurt, ca nu cumva actul administrativ să apuce să fie deja pus în executare, înainte de a se soluționa cererea de suspendare. Unele instanțe acceptau acest artificiu – să-i spunem -, pentru că nu era o chestiune prevăzută de lege, alte instanțe nu. Într-adevăr, se scurta, de cele mai multe ori, termenul pentru depunerea întâmpinării, dar trebuia să mergem mai departe, să facem răspuns la întâmpinare la anumite complete de judecată și astfel se pierdea foarte mult timp. Acum că este renunțarea la această procedură, lucrurile – credem noi – intră într-un firesc al raporturilor de drept administrativ dintre o persoană care se consideră vătămată și o autoritate statală care – știm toți – are un avantaj față de o persoană vătămată. De asemenea, mi-au atras prevederile art. 17 din Legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost aceasta modificată. Art. 17 prevede acum, în noua formulă, că cererile adresate instanței se judecă în ședință publică, în completul stabilit de lege, iar întâmpinarea este obligatorie și se va comunica reclamantului, cu cel puțin 15 zile înainte de primul termen de judecată. Iar acesta reglementare, această formă a textului legal, mi-a atras atenția, pentru că prima dată m-am gândit dacă nu cumva reprezintă și aceasta o formă de a spune legiuitorul că nici măcar atunci când este vorba despre cereri de drept comun – acțiuni în anulare împotriva unor acte administrative – dacă nu cumva și atunci procedura prevăzută de art. 201 din Codul de procedură civilă nu ar mai fi aplicabilă. M-am gândit și am ajuns la concluzia, personal – dacă sunt colegi de ai mei care doresc să mă contrazică, îi invit să o facă, știm toți că unde sunt doi juriști, pot să fie și trei păreri, dacă nu și mai multe – că acest raționament poate fi avut în vedere parțial. De ce? Pentru că art. 200 din Codul de procedură civilă și toate demersurile pe care judecătorul, atunci când primește o cerere de chemare în judecată, trebuie să le facă înainte de a comunica cererea de chemare în judecată către pârât nu sunt deloc incompatibile cu prevederile noului art. 17. Mai mult decât atât, evident că legiuitorul, atunci când a dorit să excludă cu totul această procedură de regularizare, a spus-o în mod expres, prin urmare am ajuns la concluzia că art. 200 este în continuare aplicabil. Prin urmare, judecătorul va trebui, într-adevăr, în continuare, în acțiunile în anulare să verifice dacă sunt îndeplinite cerințele din art. 194-197. Dacă nu sunt îndeplinite va trebui să îi comunice reclamantului lipsurile și să îi pună în vedere să le complinească în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării ș.a.m.d., întreaga procedură prevăzută de art. 200. Nu vreau să o mai reiau. Mai departe, însă, în ceea ce privește prevederile art. 201 din Codul de procedură civilă, adică de la momentul la care se consideră că cererea de chemare în judecată este regulat introdusă și apoi se comunică cererea de chemare în judecată către pârât, cu mențiunea ca acesta să formuleze întâmpinare în termen de 25 de zile, spune Codul de procedură civilă, din punctul meu de vedere nu sunt aplicabile absolut deloc. Practic, în locul art. 201, fără să existe în mod expres o prevedere în Legea contenciosului administrativ în forma actuală, se derogă de la art. 201, din punctul meu de vedere aproape total, dacă nu chiar total. Respectiv, sunt de părere că art. 201 nu este deloc aplicabil. De ce? Pentru că avem această teză finală din art. 17 alin. (1) în care se menționează ”întâmpinarea este obligatorie și se va comunica reclamantului cu cel puțin 15 zile înainte de primul termen de judecată.” Prin urmare, nu mai avem de a face nici cu termenul de 25 de zile, prevăzut de art. 201 din Codul de procedură civilă, pentru că avem un termen expres prevăzut de Legea contenciosului administrativ. Sigur că s-ar putea spune ”Da, dar ele ar putea să fie interpretate coroborat și atunci ar rezulta că se fixează primul termen de judecată, dar de așa natură încât să existe 25 de zile pentru depunerea întâmpinării și, de asemenea, să mai existe încă 15 zile între momentul depunerii întâmpinării și acel termen stabilit deja de instanță.” Din punctul nostru de vedere, acest raționament este complicat și poate să ducă la surprize în practică, pentru că știm că nu întotdeauna factorul poștal își îndeplinește obligațiile, nu întotdeauna citația ajunge când dorește judecătorul să ajungă la pârât ș.a.m.d. Prin urmare, cred că singura modalitate de interpretare a acestui text de lege, în sensul de a produce efectele juridice pe care le-a dorit legiuitorul – acelea de a accelera un pic judecarea acestora – este că judecătorul, la momentul în care constată că cererea de chemare în judecată este regulat introdusă, fixează termenul de judecată de așa natură încât să îi acorde pârâtului un termen rezonabil – nu 25 de zile, nu 30 de zile – la alegerea judecătorului, în care acel pârât să poată să facă respectiva întâmpinare. Și i se pune, evident, în vedere să o depună cu 15 zile înainte de fixarea primului termen de judecată. Evident, aici avem în vedere și art. 13 din Legea contenciosului administrativ, în sensul că autoritatea publică emitentă trebuie să comunice, odată cu întâmpinarea, și actul atacat, deși acesta este depus și de către reclamant, dar împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Iată, deci, că deși legiuitorul, aparent, a renunțat la o sintagmă care era oarecum iluzorie – și când spun ”oarecum” o spun eufemistic – respectiv cererile adresate instanței se judecă ”de urgență și cu precădere”. S-a renunțat la această sintagmă, dar s-a dat eficiență sintagmei prin această procedură accelerată, în care judecătorul stabilește primul termen de judecată și îi comunică deja cererea de chemare în judecată pârâtului, pentru ca acesta să formuleze întâmpinare și să pună toată documentația care a stat la baza emiterii actului atacat la dispoziția instanței. Mi se pare un pas înainte extrem de important în economia contenciosului administrativ din țara noastră.

Eugenia Marin: Deci, o considerați o modificare binevenită.

Dan-Rareș Răducanu: Majoritatea modificărilor mi se par modificări binevenite și nu aș vrea să îl contrazic pe colegul meu Ionuț Șerban. Până la urmă, eu sper – sunt oarecum optimist – că totuși aceste modificări nu vor conduce la atât de multe dezbateri, pentru că ele sunt destul de clare, din punctul meu de vedere. Mi se pare că legiuitorul aici, în acest caz, chiar a intervenit și a intervenit bine, producând acea corelare, cum am spus, între Legea contenciosului administrativ, care era un act din 2004, chiar cu micile modificări care au survenit între timp, și Codul de procedură civilă care a introdus un cu totul alt concept decât exista la momentul la care Legea contenciosului administrativ intrase în vigoare. Și, evident, salut aceste modificări.

Eugenia Marin: Trebuie să recunoaștem că, de fapt, dacă lecturăm toate modificările constatăm că ele sunt, în cea mai mare parte, răspuns la multele probleme ce au rezultat din practica instanțelor în legătură cu punerea în aplicare a dispozițiilor Legii contenciosului administrativ. Într-adevăr, și mie mi se pare că este un pas înainte și, chiar dacă a dispărut sintagma cu ”de urgență și cu precădere”, sper că toate aceste modificări vor face în așa fel încât să ajungem la soluționarea într-un termen rezonabil a litigiilor în materia contenciosului administrativ, inclusiv la instanța supremă. Da. Vă rog, domnule Botezatu.

Ștefan Botezatu: Aș dori să fac și eu o completare. Într-adevăr, întâmpinarea este obligatorie, va trebui depusă într-un termen rezonabil. De acord că este un pas înainte. Totuși, odată cu întâmpinarea se depune întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului respectiv. Întrebarea pe care mi-o pun, ca avocat al reclamantului, – și deseori noi suntem de partea reclamantului – este dacă între momentul comunicării întâmpinării și primul termen de judecată avem într-adevăr timp, ca avocați ai reclamantului, să studiem întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului administrativ a cărui anulare se cere și ne putem formula în cele 15 zile apărările față de eventualele documente noi, pe care le găsim printre cele care au stat la baza emiterii actului și care ne erau deja cunoscute din procedura pe care am avut-o anterior cu autoritatea. Adică, îmi pun problema dacă acest termen de 15 zile cuplează bine cu respectarea dreptului la apărare și posibilitatea de a pleda în cunoștință de cauză față de întreaga documentație care poate fi foarte voluminoasă și este de multe ori depusă pe CD-uri. Dar dacă ne gândim la litigiile cu Consiliul Concurenței, de exemplu, în care avem 3-5 reclamanți, 30 de părți investigate cu acces la un dosar care, de multe ori, are un format electronic și atât, a studia întreaga documentație pe care Consiliul Concurenței o pune la dispoziție instanței – și nu tot timpul este aceeași pe care ai văzut-o în procedura de dinainte a ajunge în instanță – mă gândesc dacă este suficient acest termen de 15 zile, având în vedere că ne-am putea judeca la primul termen de judecată.

Eugenia Marin: Da. Am observat că legiuitorul a avut grijă să precizeze în cazul suspendării, în art. 14 alin. (2) teza finală, raportat la întâmpinare și la actele de la dosarul cauzei. S-a precizat expres că instanța poate acorda un nou termen de judecată în cazul în care reclamantul solicită amânarea pentru a lua la cunoștință despre conținutul întâmpinării, în condițiile în care la suspendare se depune la dosarul cauzei întâmpinarea și nu se mai comunică. Poate că nu trebuie să fiți așa de pesimist. Eu sunt convinsă că – mai ales când este vorba despre un litigiu complex – nici judecătorii nu au timp prea mult să studieze dacă documentația este voluminoasă, prin urmare, termenul cred că va fi fixat, în așa fel încât atât judecătorul, cât și partea, respectiv reclamantul – dacă documentația depusă la dispoziție de autoritate este una voluminoasă – să poată toată lumea să studieze în mod adecvat și să se poată formula o apărare pertinentă. Așa că, haideți să fim optimiști.

Ionuț Șerban: Cum citesc eu această modificare a Legii contenciosului, preocuparea principală a fost aceea de asigurare a celerității proceselor în contenciosul administrativ, pentru că, din propria experiență, sunt procese care durează cel mai mult și sunt procese care ar trebui să se termine cel mai repede, pentru că aici dezbaterile sunt în legalitate. Nu putem discuta despre oportunitate, nu administrăm un probatoriu atât de complex. Bun, sunt situații în care se cer opiniile unor specialiști, se fac expertize în domenii strict specializate, dar, în mod normal, litigiul de contencios administrativ nu ar trebui să dureze mult, tocmai prin prisma faptului că se discută pe chestiuni de legalitate. Ce spuneam este că preocuparea pare a fi aceea de a asigura celeritate, dar cred că – și sunt de acord cu colegul meu – în multe situații, celeritatea aceasta vine cu prețul neasigurării unui drept la apărare care să fie exercitat în mod corespunzător. Sunt situații în care nu ai timp să analizezi toată documentația, toate apărările autorității, care vine cu un background care îi asigură cumva o poziție favorabilă față de reclamant. Ea este autoritatea care prestează și emite acte, precum cel atacat, în mod constant. Eu, ca avocat, am nevoie de sprijinul clientului, am nevoie de sprijinul unor specialiști ca să înțeleg multe chestiuni care se dezbat în acel dosar și nu am timp să analizez toată documentația. Și, mai grav, este posibil să ajung la primul termen și să nu pot să-mi completez cererea de chemare în judecată, pentru că nu am suficient timp până la primul termen să îmi completez cererea de chemare în judecată și numai până atunci o pot face.

Eugenia Marin: Da, este adevărat. Deci, după cum vedeți, nici nu a intrat bine în vigoare și deja unele modificări suscită atâtea discuții. Sunt convinsă că practica instanțelor va găsi o soluție acestor aspecte. Repet, problema se pune cu adevărat în dosarele în care obiectul cauzelor este unul cu adevărat complex, pentru că acestea, totuși, trebuie să recunoaștem, nu sunt atât de multe. Este adevărat că la fiscal și în materie de concurență este nevoie de expertize, documentația este poate una destul de stufoasă, dar, așa cum am spus, mizăm și pe înțelepciunea judecătorului care va ști să aprecieze, de la caz la caz, atunci când va acorda primul termen de judecată, în raport de complexitatea fiecărei cauze.

Dan-Rareș Răducanu: Îmi permiteți să am și eu o intervenție referitor la acest aspect?

Eugenia Marin: Vă rog.

Dan-Rareș Răducanu: Eu nu cred că aș fi chiar atât de pesimist, cum sunt colegii mei, din perspectiva posibilității mele de exercita dreptul la apărare pentru clientul meu, pentru că raporturile de drept administrativ sunt niște raporturi specifice. Eu, în momentul în care depun o cerere de chemare în judecată împotriva unei autorități publice, deja cunosc destul de multe elemente de întreaga situație. Mă refer, desigur, și la plângerea prealabilă în majoritatea situațiilor, în ceea ce privește domeniul dreptului concurenței care, într-adevăr, este un domeniu foarte tehnic și extrem de greu de apucat de foarte multă lume teoretic sau am participat la procedura din fața Consiliului Concurenței și atunci știu despre ce s-a discutat acolo sau dacă nu am participat, am raportul emis de Consiliul Concurenței. Raportul Consiliului Concurenței are în spate, ca anexe, toate documentele, teoretic, care au stat la baza redactării acelui raport. Am decizia Consiliului Concurenței care, de asemenea, este o decizie voluminoasă. Am timp să le studiez în termenul pe care mi-l dă legea și să atac în termenul prevăzut de lege respectiva decizie. Prin urmare, nu știu cu cât de mult ne-ar putea surprinde o autoritate publică – tot îmi vine să spun ”autoritate contractantă”, pentru că am lucrat destul de mult săptămâna aceasta în domeniul achizițiilor publice. În domeniile fiscale – că știu că este una dintre principalele specialități ale colegului meu Ștefan Botezatu – de asemenea, am contestația administrativă și am și procedura de dinainte de contestația administrativă. Poate l-am asistat pe client și în procedura de control propriu-zis, poate că am utilizat dreptul de a fi audiat și am avut niște discuții chiar la nivelul comisiei de soluționare a contestațiilor ș.a.m.d. Deci, se presupune că petentul, atunci când formulează o cerere în materia contenciosului administrativ, deja știe despre ce este vorba. Acum dacă, într-adevăr, cum ați spus și dumneavoastră, în raport de ceea ce mi s-a adus la cunoștință anterior declanșării procedurii și ceea ce s-a depune la dosarul cauzei ca fiind întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului, există o discrepanță atât de mare, încât să nu pot să îmi exercit dreptul la apărare, cred că este un motiv temeinic pentru judecător să acorde amânarea cauzei. Deoarece, chiar această formă de a depune documente, în faza aceasta, care au stat la baza emiterii unui act, documente care nu mi-au fost aduse la cunoștință în procedura administrativă anterioară reprezintă, din punctul meu de vedere, un abuz de drept care ar putea fi sancționat, inclusiv pe calea admiterii unei cereri de suspendare, pentru că este vorba, până la urmă, de un caz bine justificat pentru care actul administrativ a fost emis cu exces de putere. Simplul fapt că nu mi se aduce la cunoștință întreaga documentație, chiar anterior momentului la care am ajuns în judecată, mi se pare că reprezintă un argument substanțial pentru a sancționa autoritatea administrativă pentru exces de putere, inclusiv prin suspendarea actului.

Eugenia Marin: Mulțumesc pentru părerile dumneavoastră exprimate în legătură cu această modificare, dar dacă ar trebui să analizăm cumva direct implicațiile pe care această Lege le are asupra Legii contenciosului administrativ în substanța sa, poate că tot s-a discutat mai devreme despre contestația administrativă, de plângerea prealabilă, poate că ar trebui să analizăm mai în amănunt care sunt modificările în legătură cu cei care ar putea să formuleze o acțiune în contencios administrativ, cei care sunt direct vizați: partea vătămată, terțul vătămat de emiterea unui act administrativ. Domnule avocat Șerban, în legătură cu aceste aspecte, modificările aduse din perspectiva plângerii prealabile, a obiectului acțiunii.

Ionuț Șerban: Regimul aplicabil plângerii prealabile a adus o modificare importantă la art. 8 alin. (1) teza finală. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă. Deci, cu alte cuvinte, este posibil ca, formulând plângerea prealabilă să cunosc – raportat la informațiile pe care le am la acel moment – care ar fi motivele de nelegalitate a actului, să mă adresez autorității cerând revocarea actului, iar ulterior, în instanță, să vin și cu alte motive de nelegalitate a actului. Art. alin. (1) teza finală îmi permite acest lucru. Înțeleg care este rațiunea legiuitorului de a acorda această posibilitate. Pe de o parte, pentru că la momentul la care ai formulat plângerea prealabilă nu cunoști care este poziția autorității față de plângerea prealabilă și care este poziția față de motivele de nelegalitate pe care le-ai invocat prin plângerea prealabilă, iar pe de altă parte, nu cunoști conținutul documentației care stă la baza actului administrativ și de care iei cunoștință abia la momentul la care autoritatea depune întâmpinarea și potrivit reglementării introduse prin Legea nr. 212 este obligată să depună și întreaga documentație care stă la baza actului administrativ. În această a doua ipoteză, ai posibilitatea să îți completezi cererea de chemare în judecată până la primul termen și să invoci și alte motive de nelegalitate pe care le-ai descoperit analizând această documentație. Cunoaștem foarte bine că în practică soluțiile au fost divergente, eu însumi, în dosare în care am lucrat, am văzut soluții și într-o direcție și în cealaltă. Au fost instanțe care au considerat că nu poți să invoci alte motive de nelegalitate decât cele pe care le-ai invocat în plângerea prealabilă. Eu am susținut-o fără succes, pentru că într-o concepție ca aceasta, faza prealabilă litigiului în instanță este văzută cumva ca o expresie a principiului disponibilității, cu aceasta ai investit autoritatea, i-ai dat posibilitatea să analizeze motivele de nelegalitate, iar poziția autorității este cea pe care ai văzut-o în răspunsul la plângerea prealabilă. Mergeți în fața judecătorului, o să analizeze și o să dea dreptate uneia sau alteia dintre părți. Cealaltă concepție a fost cea pe care a îmbrățișat-o și noua modificare a Legii contenciosului. Nu de fiecare dată ai posibilitatea să cunoști poziția autorității, nu vezi tot timpul documentația care stă la baza actului, nu vezi întâmpinarea autorității din dosarul ajuns deja în instanță. Deci ar trebui să ai posibilitatea să îți completezi argumentele cu motive noi pe care să le invoci în fața judecătorului. Este foarte adevărat că modificarea aceasta nu ar trebui să dea posibilitatea justițiabilului să formuleze plângeri prealabile formale, o plângere prealabilă în care să invoce doar formal anumite motive de nelegalitate sau aproape niciun motiv de nelegalitate a actului administrativ. Din punctul meu de vedere, nu este o plângere prealabilă și ar trebui considerat că, într-o astfel de situație, nu este parcursă procedura plângerii prealabile. Textul despre care discutăm spune ”motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă”. Deci, ar trebui ca plângerea prealabilă să conțină niște motive și acele motive să fie serioase și nu o adresare formală de revocare a actului și eventual susținută de motive care sunt doar de formă introduse în plângerea prealabilă. Este o completare care, din punctul meu de vedere, clarifică și ar trebui să pună capăt unor divergențe care s-au manifestat în practică, dar, pe de altă parte, nu cred că este la adăpost de alte soluții divergente, apropo de ce spuneam mai devreme, de faptul că plângerea aceasta prealabilă nu ar trebui să fie chiar formală sau introdusă doar de dragul de a parcurge procedura prealabilă, pentru că așa mă obligă Legea contenciosului administrativ. Procedura plângerii prealabile are rolul ei și ar trebui parcursă, respectând și dreptul autorității de a își revoca propriul act, în măsura în care este convinsă de justițiabil că actul este nelegal.

Ștefan Botezatu: Dacă îmi permiteți o completare. Pare că vorbește avocatul autorității în momentul de față. Era o glumă. Perfect de acord cu faptul că în plângerea prealabilă trebuie invocate motive de nelegalitate, că ele trebuie să fie serioase. Din perspectiva reclamantului, însă, în experiența noastră ne-am confruntat cu situațiile în care noi am invocat, să zicem, 10 motive de nelegalitate, pe care le-am repetat în instanță, – și aici este o discuție dacă poți aduce cu totul alte motive de nelegalitate în instanță și să le abandonezi pe primele 10, în exemplul meu -, însă, de regulă, ce se întâmplă, în experiența mea cel puțin, este că autoritatea administrativă are o reticență foarte mare în a revoca propriile acte. Așa cum știm, sunt sub lupa Curții de Conturi a României, care în ultima perioadă este un organ de control foarte activ și care are interpretări uneori foarte stricte ale legislației și, inclusiv din acest motiv, plângerile prealabile sunt sortite, în cea mai mare parte, respingerii care, din păcate, este o respingere neserioasă. Deci noi prezentăm motive serioase, respingerea este pe două rânduri, nu s-au identificat motive de nelegalitate – și mai adaugă, nu știu de ce – sau oportunitate pentru revocarea actului administrativ emis. Cu acest bagaj ajungem noi în instanță, ne întâlnim cu documentația de atribuire și de aici discuția de mai devreme. Deci v-am auzit, domnule Șerban, mai devreme, spunând – nu știu, puteți preciza dacă la asta v-ați referit – că puteți veni și cu alte motive, clar, avem acoperire în textul de lege pentru alte motive față de cele incluse în plângerea prealabilă sau alte motive. De aici, eu înțelegând că putem prezenta cu totul și cu totul alte motive decât cele invocate în plângerea prealabilă, fără neapărat a le relua în fața instanței pe cele din plângerea prealabilă. Asta ați vrut să spuneți?

Ionuț Șerban: Raportat la prima parte a intervenției dumneavoastră, mie mi se pare că scopul legiuitorului este să asigure garanții pentru toate părțile implicate în proces. Sigur, sunt situații, și cu toții, cei de la masa aceasta, sunt convins că ne-am întâlnit cu astfel de situații în care răspunsul la plângerea prealabilă este expeditiv. Nu am identificat motive  de nelegalitate, actul este perfect valabil. Sau este aceeași poziție și aceeași frază pe care am cunoscut-o, am luat tangență cu ea, din alte discuții cu autoritatea contractantă, nu are importanță ce spui tu în plângerea prealabilă, aceasta este poezia pe care o servește și acesta este răspunsul la plângerea prealabilă. Ce spuneam este că nu cred că astfel de situații particulare ar trebui reglementate, ci ar trebui ca reglementarea să încerce cumva să balanseze și să acorde garanții suficiente ambelor părți. De aceasta m-ați considerat avocatul autorității publice. Abordarea era cumva din perspectivă strict tehnică pe modificarea textului de lege. Legat de ceea ce spuneați în a doua parte a intervenției, eu cred că dacă motivele aduse în fața judecătorului diferă substanțial, radical, de motivele pe care partea le-a invocat în plângerea prealabilă se pune în discuție legalitatea parcurgerii procedurii prealabile, dacă s-a parcurs într-adevăr o procedură prealabilă. Procedura prealabilă ar trebui să îi dea posibilitatea autorității să își revoce propriul act, în caz contrar, merg în fața instanței, care să decidă dacă actul este legal sau nu, dar după parcurgerea unei proceduri prealabile, în mod serios. Nu a unei proceduri prealabile în care să invoc fie motive neserioase, fie motive pe care ulterior să le abandonez și să ajung în fața judecătorului cu alte critici.

Ștefan Botezatu: Am înțeles că aceasta este poziția. Unde înclinam eu era cu privire la motivarea serioasă. Dacă motivele pe care le prezentăm în faza prealabilă trebuie să fie serioase, atunci ar trebui ca același legiuitor, tocmai pentru a ne da posibilitatea să scurtăm termenele, să impună o motivare serioasă a hotărârii de respingere, eventual, a unei plângeri prealabile.

Ionuț Șerban: Aceasta numai în fața instanței se poate.

Dan-Rareș Răducanu: Am simțit nevoia să intervin, pentru că eu sunt de o cu totul altă părere decât colegii mei, raportat la acest aspect. Și de ce sunt de o altă părere decât colegii mei? Pentru că plecăm de la premisa că autoritatea publică este o autoritate competentă, nu din punct de vedere juridic, competentă din punct de vedere al capacităților funcționale și organizatorice de a analiza la modul serios o situație – nu o plângere – juridică existentă și de a o analiza prin raportare la lege. Nu întâmplător, spun eu, legiuitorul atunci când se referă în art. 7 alin. (1), că înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie i se adreseze autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare dacă aceasta există pentru revocarea actului în tot sau în parte. Nu întâmplător, spun eu, a omis să introducă un cuvânt: ”motivat”. Nu cred că întâmplător s-a întâmplat acest lucru și baza pentru care cred că nu întâmplător s-a omis să se prevadă acest lucru este tocmai realitatea cu care ne-am confruntat toți avocații de aici, de la masă, sunt absolut convins, că nu prea se dă câștig de cauză pe plângere prealabilă. Nu că nu prea se dă, eu, personal, am o experiență de 20 de ani în avocatură și vreau să spun că, în afară de câteva mici aspecte pe contenciosul fiscal, unde hai spunem că pot să număr pe degetele de la o mână când s-a dat o reverificare măcar, nu anularea cu totul a actului contestat. În afară de aceste situații, cum spuneam, extrem de rare, nu am văzut într-adevăr situații în care autoritatea publică să spună: ”Da, domnule, m-ai convins. Motivele pe care le-ai invocat prin plângerea prealabilă sunt atât de bune, încât m-ai convins. Uite, mi le-am însușit.” Nu există. Și atunci legiuitorul, din punctul meu de vedere, nu întâmplător a spus că trebuie să soliciți revocarea actului. Și mai este un argument. Dacă, într-adevăr, ajungem la concluzia că poți să invoci și alte motive decât cele invocate prin plângerea prealabilă și aceasta iarăși este o intervenție salutară a legiuitorului, pentru că într-adevăr a fost o practică contradictorie la nivelul instanțelor de contencios administrativ dacă poți să invoci astfel de motive și argumentul majorității instanțelor a fost că poți să le invoci, tocmai din acest motiv, că nu a existat nici înainte mențiunea că plângerea prealabilă trebuie să fie motivată neapărat. În această situație, cred că putem să ajungem chiar la situația extrem de semnalată de cineva care a pus niște întrebări în cursul zilei de astăzi, dintre cei care ne urmăresc, de a avea o plângere prealabilă care să nu cuprindă motive. De ce să nu se formuleze o plângere prealabilă care nu cuprinde motive. Poate că partea vătămată nu poate să fie asistată de avocat, poate că partea vătămată nu cunoaște toate aspectele pe care le-ar putea invoca, dar este obligată de lege, de fapt, să formuleze această plângere prealabilă, știind practic că răspunsul va fi unul negativ, indiferent câte motive de nulitate s-ar invoca prin cerere. Și merg mai departe și spun, teoretic vorbind – nu se va întâmpla asta, din păcate, niciodată în practică, cel puțin la noi – chiar dacă o plângere prealabilă este nemotivată, autoritatea administrativă, în calitate de organ care ar trebui să fie competent, ar trebui să se aplece asupra plângerii motivate și să se mai uite o dată pe actul respectiv. ”Ia să vedem, am respectat, într-adevăr, toate cerințele de legalitate pentru ca acest act să producă efecte juridice?” Și aș mai vrea să semnalez, iarăși, o chestiune foarte importantă în domeniul procedurii prealabile: mențiunea care nu exista înainte și care conducea la situații absolut paradoxale că împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, nu se mai formulează plângere prealabilă. Înainte eram în situația în care formulam plângeri prealabile și ni se spunea: ”A intrat în circuitul civil, nu putem să vă mai ajutăm.” Dar noi trebuia să facem plângere prealabilă. Iată, deci, o altă intervenție salutară. Eu aceasta susțin și aici cred că…

Ionuț Șerban: Cred că se referă la actele pe care autoritatea și le atacă în instanță, pentru că au intrat în circuitul civil și nu le mai poate revoca. Și atunci, evident, că autoritatea nu poate să formuleze o plângere prealabilă.

Dan-Rareș Răducanu: Art. 7 nu distinge.

Ionuț Șerban: Este adevărat.

Dan-Rareș Răducanu: Spune: ”În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului” ș.a.m.d., – într-adevăr persoane publice – aceasta este o teză, a doua teză: ”a celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe”, aceasta privește persoane private, de cele mai multe ori, ”sau al acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate, întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice.” Este o modificare substanțială și extrem de benefică. Sigur că acum se va pune problema în practică ”Ce fac? Atac, totuși, cu plângerea prealabilă?” Că dacă dau peste o instanță care îmi spune că, de fapt, actul nu a fost revocat și trebuia să…

Georgiana Trandafir: Fiind vorba de un act administrativ în circuitul civil, în momentul în care este comunicat destinatarului, care destinatar de cele mai multe ori este cel care formulează plângerea prealabilă.

Dan-Rareș Răducanu: Aceasta este o cu totul altă discuție.

Georgiana Trandafir: Că aceasta va fi. Se mai face vreodată plângere prealabilă sau nu? Sau doar pe actele fiscale sau pe actele cu fonduri, unde am 30 de zile în care el nu produce efecte și rămâne oricum pe legi speciale unde…

Ionuț Șerban: Părerea mea este că aceasta se aplică situației în care autoritatea ar putea să își revoce propriul act și nu îl mai poate revoca, evident, pentru că a intrat în circuitul civil.

Dan-Rareș Răducanu: Eu nu sunt atât de convins că simpla publicare sau simpla comunicare, de fapt, a actului către un destinatar înseamnă că actul respectiv intră în circuitul civil. De multe ori, actul administrativ este comunicat unui destinatar și îi solicită acestuia să facă ceva sau o autoritate administrativă urmează să facă ceva. De exemplu, avem, să zicem, o situație în care se emite o hotărâre de Consiliu Local prin care este împuternicit primarul să semneze un act. Câtă vreme nu semnează, trebuie să fie formulată plângere, în momentul în care semnează…

Georgiana Trandafir: El este mandatat să semneze. Prin urmare, actul administrativ a produs efecte la momentul comunicării, când mandatarul a luat cunoștință de faptul că a primit acest mandat. Adică, sunt puține situațiile unde în act spune ”Începând cu data de/ în următoarele 30 de zile actul nu produce efecte, vă dăm dreptul să îl atacați, să faceți plângere prealabilă.”

Dan-Rareș Răducanu: Este un punct de vedere. Eu nu aș interpreta chiar atât de restrictiv noțiunea de a produce efecte juridice și, tocmai de asta, spuneam eu că cred că poate este înțelept să introducă plângeri prealabile chiar și atunci când sunt discuții dacă actul a intrat sau nu a intrat în circuitul civil.

Georgiana Trandafir: Pentru multe acte administrative am legi speciale, unde, în continuare, contestația, plângerea prealabilă sunt prevăzute drept condiții pentru accesul la instanță.

Dan-Rareș Răducanu: În astfel de situații, unde avem legi speciale, este limpede că este altceva. Nu. Aici este vorba despre regula generală. Eu spun că este o regulă bună.

Ionuț Șerban: Terții ar fi cei mai favorizați într-o situație ca aceasta, pentru că, nefiind destinatarii actului, se pot prevala de faptul că actul a intrat în circuitul civil, pentru că destinatarul l-a folosit, s-a întemeiat pe acel act pentru a încheia acte juridice, pentru a-l pune în executare sau mai știu eu ce altă ipoteză imaginabilă și atunci nu trebuie să mai parcurgă procedura prealabilă.

Eugenia Marin: Deci acum modificările aduse, în general, reglementării cu privire la plângerea prealabilă vi se par binevenite? Adică, ele corespund?

Ionuț Șerban: Mi se pare că clarifică. Și scopurile acestei Legi nr. 212/2018 au fost două. Unul să confere celeritate, într-adevăr, acestei proceduri, prin eliminarea procedurii de regularizare, a procedurii de filtru ș.a.m.d. Cea de-a doua este să aducă niște clarificări și să pună capăt unor divergențe de practică, pe care am observat-o cu toții și multe dintre intervenții sunt binevenite. Cea de-a doua temă pe care ați anunțat-o și pe care voiam să o abordez este legată tocmai de participanții la procesul de contencios administrativ. Nu o să mă refer la părțile principale în proces, la reclamant persoană fizică/ juridică, în fine, o persoană privată vătămată și autoritate, ci la regimul sau clarificările, modificările de regim care s-au adus în privința celorlalți participanți la procesul de contencios administrativ. Este vorba despre terți, fie acești terți persoane private fizice sau persoane juridice și mie mi se pare că sunt câteva modificări oarecum subtile în privința organismelor sociale interesate care participă de foarte multe ori în litigiile de contencios administrativ apărând propriile interese, foarte rare cazurile, dar apărând interesele altor persoane, pentru că s-a observat că acest vehicul al organismelor sociale, ONG-uri, fie ele asociații, fundații, înființate uneori chiar pentru scopul unui anumit proces, iar alte ori sunt folosite ca vehicule organisme sociale care au deja activitate. Din această perspectivă, sunt câteva modificări pe care le-am observat și care par să contureze cumva o modificare de abordare în privința acestor organisme sociale. Era o întrebare semnalată din public, în legătură cu noul introdus alin. (4) la art. 10 și își punea persoana respectivă întrebarea care este rolul acestei modificări, pentru că pare că nu este relevantă pentru situațiile care pot apărea în practică. Art. 10 alin. (4): ”competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.” Textul este în art. 10 cel care se referă la competența după materie sau competența teritorială. Se referă strict la competența teritorială și sintagma care ridică sau care poate da nașteri la dezbateri este cea care se referă la introducerea în numele reclamantului de acțiuni în contencios administrativ de către persoane de drept privat. Aici, în privința persoanelor de drept public, lucrurile sunt clare. Poate să fie Ministerul Public, poate să fie Avocatul Poporului ș.a.m.d. În privința persoanelor de drept privat, aici sunt avute în vedere organismele sociale. Și aici, dezbaterile au fost ample și nu s-a clarificat, cel puțin sub vechea reglementare, dacă organismele sociale interesate acționează în nume propriu sau acționează în calitate de reprezentanți, de mandatari ai persoanelor pe care le reprezintă și care în majoritatea situațiilor, cu excepția situațiilor derogatorii prevăzute de lege, ar trebui să fie membri ai acelor organizații. Este ceea ce se cheamă contenciosul subiectiv delegat. Pornind de la delimitarea clară între contenciosul obiectiv – cel pe care îl poate promova Ministerul Public și Avocatul Poporului – și contenciosul subiectiv care reprezintă regula, între aceste două categorii, s-a spus că contenciosul inițiat de organismele sociale este un contencios subiectiv delegat. Aceasta înseamnă că organismele sociale trebuie să justifice vătămarea care poate fi adusă unui membru al acelui organism și ar trebui să justifice un interes al unui membru al acelui organism și nu să clameze un interes public, un interes general, așa cum ar face-o Ministerul Public, spre exemplu, pentru că aceste organisme sociale nu sunt învestite cu puteri derogatorii, deși sunt entități de drept privat. Sunt multe situații în practică în care fie persoana care este interesată să atace un act administrativ recurge la mijlocirea unui organism social, tocmai pentru că aceste ONG-uri pot prezenta o imagine mai bună în fața instanței, prin scopurile pe care le clamează și care sunt, de regulă scopurile constituirii acelei asociații, numai că de fapt sunt cumva vehicule prin care se urmărește protejarea unor interese ale unor persoane care apelează la astfel de vehicule. Sau sunt situații în practică în care persoana care este vătămată de actul administrativ pierde termenul, să spunem în care poate ataca actul administrativ și apelează la un organism social care poate pretinde că a luat cunoștință de acel act administrativ, la un anumit moment. Art. 7 alin. (3), pe noua reglementare, îi permite să formuleze acțiunea din momentul în care ia cunoștință pe orice cale, așa cum zice textul, de conținutul acelui act administrativ și poate în felul acesta să eludeze decăderea din dreptul de a mai formula o plângere prealabilă și de a se adresa judecătorului. Art. 7 alin. (3), pe care l-am amintit, vine cu o reglementare care este mai clară față de cea pe care o aveam pe vechea reglementare din Legea contenciosului administrativ, în sensul că se referă în mod expres la termenul de 30 de zile de formulare a plângerii prealabile, termen care este aplicabil și terțului. Terțul, pe vechea reglementare, nu beneficia de o reglementare expresă și atunci erau discuții. Au fost – este adevărat – foarte puține soluțiile de practică în care s-a pus problema dacă termenul de 30 de zile de formulare a plângerii prealabile este aplicabil sau nu cumva ar trebui să avem în vedere termenul de 6 luni, tocmai pentru că legea nu se referea în mod expres la termenul de 30 de zile, ci doar la termenul de 6 luni. Și art. 16 indice 1, tema pe care înțeleg că o partajez cumva cu colegul meu, a primit o nouă reglementare care, la fel, elimină sintagma ”organisme sociale interesate”. ”Când raportul juridic dedus judecății o impune, instanța de contencios administrativ va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză, instanța poate respinge fără a analiza fondul cauzei.” Pe vechea reglementare, art. 16 indice 1 suna în felul următor: ”Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție din oficiu necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept.” Este, iarăși, o reglementare care conferă cumva un statut privilegiat acestor organisme sociale interesate, dar care din noua reglementare au fost eliminate complet. Deci, pe noul art. 16 indice 1, instanța nu poate introduce în cauză, la cerere organismele sociale interesate sau nu poate pune în discuție necesitatea introducerii în cauză a acestora. Poate pune în discuție, evident, dacă aceste organisme sociale sunt persoane care sunt vătămate care sunt, cu alte cuvinte, destinatare ale actelor, dar atunci discutăm despre regimul de drept comun, cel în care persoana care este vătămată poate fi introdusă sau instanța poate pune în discuție introducerea în cauză, iar în cazul în care părțile din proces înțeleg să nu solicite introducerea în cauză, ar putea să respingă acțiunea ca inadmisibilă. În noua reglementare, art. 16 indice 1 are o formulare foarte apropiată de art. 78 din Codul de procedură civilă și pune capăt cumva unei practici divergente în privința soluțiilor sau a necesității introducerii în cauză a destinatarului actului, situația în care actul este atacat de un terț sau de aceste organisme sociale interesate, despre care am discutat.

Eugenia Marin: Practic, divergență apărută mai ales după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, pentru că era o normă în Codul de procedură civilă care era oarecum diferită de art. 16 indice 1 din vechea Lege a contenciosului. Eu îmi aduc aminte că am dat și o soluție de principiu la nivelul Secției și am spus că, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, toate condițiile cu privire la introducerea unui terț cumva le-am preluat și am considerat că art. 16 indice 1 este modificat implicit, ca urmare a intrării în vigoare, pentru că soluția adoptată de Codul de procedură civilă era mai bună decât cea din vechea reglementare, din art. 16 indice 1 și poate că este binevenită această punere în acord a dispozițiilor art. 16 indice 1, ca să nu mai existe nicio diferență de reglementare între Codul de procedură civilă și art. 16 indice 1 în forma modificată.

Ionuț Șerban: Când a fost introdus art. 16 indice 1 pe vechea lege, Codul de procedură civilă nu avea prevederi și atunci se apela la art. 129 alin. (4) sau alin. (5) din vechiul Cod de procedură civilă, cu rolul activ al judecătorului și principiul disponibilității, tot din art. 129, cred că alin. (6), care nu permitea judecătorului, din oficiu, să stabilească cadrul procesual. Și atunci s-a creat cumva pe cale pretoriană, dar acum lucrurile mie mi se par mai clare și noua reglementare a art. 16 indice 1 este mai aproape de situațiile pe care cred că le-a avut în vedere sau ar fi trebuit să le aibă în vedere și vechea reglementare din Legea contenciosului administrativ. Vă rog.

Ștefan Botezatu: Aici, cum ați anunțat deja, partajăm un pic tema și exact asupra acestui aspect voiam să mă concentrez. Și, într-adevăr, a existat o minută în 2015. Înalta Curte de Casație și Justiție, împreună cu curțile de apel, s-au întâlnit și au făcut o analiză a acestei chestiuni, ajungând la soluția pe care ați menționat-o mai devreme, că ar trebui, în baza articolului de la final, din Legea contenciosului administrativ, art. 28 cred că este, să fie luat în considerare art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Și instanța care pune în discuția părților introducerea în cauză a unui terț, iar părțile după punerea în discuție – textul nu zice ”se opun” – nu solicită ele introducerea în cauză. Și aici este un artificiu bizar care, din punctul meu de vedere, este incorect. Instanța procedează la respingerea cererii, fără a cerceta fondul și, deci, ca inadmisibilă. A fost acea discuție între Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel în care, într-adevăr, s-a pus problema dacă vom aplica art. 78 indice 1 din Codul de procedură civilă care spune că în cazurile expres prevăzute de lege și în materie necontencioasă, instanța pune în discuția părților, indiferent ce spun ele, instanța are libertatea de a lărgi cadrul procesual și a proceda la judecata pe fond. Din punctul meu de vedere, faptul că modificarea adusă de Legea nr. 212/2018 a preluat art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu reprezintă cea mai fericită soluție. La momentul la care a fost această întâlnire între Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel, da, era soluția corectă, pentru că nu aveam un caz expres prevăzut de Lege, nimic nu ar fi împiedicat ca acest caz prevăzut expres de lege să fie preluat ca atare în Legea nr. 212/2018. Și de ce spun acest lucru? Pentru că ne putem găsi în situația în care instanța într-adevăr pune în discuția părților, partea interesată pentru judecarea fondului tot timpul în acest tip de litigii în contencios administrativ este reclamantul. Autoritatea publică are tot interesul de a nu se ajunge la judecată pe fond și este, cel mai probabil, înclinată să nu solicite în mod voluntar introducerea în cauză a unui terț. Așa încât îmi pun întrebarea, din perspectiva reclamantului, ce alternativă am, dacă vreau să se ajungă totuși la judecata fondului, atunci când instanța va pune în discuție introducerea în cauză a unui terț despre care este posibil să știu sau să nu știu ce poziție procesuală va avea. De altfel, în cauza care a generat discuția între Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel pentru acea soluție, pe forma veche a Legii contenciosului administrativ, intervenise în dosar un terț care a avut o poziție procesuală extrem de oscilantă. Una dintre chestiunile analizate acolo a fost și această poziție oscilantă. La momentul la care se pune în discuție, din perspectiva reclamantului, eu nu pot să știu dacă este favorabilă petentului introducerea în cauză a terțului respectiv și voi fi practic obligat – cu alte cuvinte, nu există nicio discuție – să solicit eu, din perspectiva reclamantului, dacă autoritatea nu o face – cel mai probabil nu o va face – introducerea în cauză, pentru a evita o soluție de respingere ca inadmisibilă a cererii, luând riscul evident al unei conduite oscilante a terțului, a unei poziții pe care nu o cunosc, respectând însă faptul că instanța a decis pe baza primei teze a acestui articol că este necesară introducerea. Se vorbește de raportul juridic dedus judecății care impune, o dată. Și vine partea a doua și ne spune că instanța supune discuției necesitatea introducerii. Deci instanța a ajuns la concluzia deja că este necesar. De ce nu s-a mers pe soluția care este prevăzută în art. 78 indice 1, indiferent de poziția părților? Pentru că instanța este învestită cu un control de legalitate și e suverană în a efectua acel control – dincolo de principiul disponibilității – pentru a decide dacă acel act administrativ este legal sau nu. Din punctul nostru de vedere, încă o dată, din perspectiva reclamantului, nu există absolut nicio discuție, este o obligare, practic, a reclamantului de a introduce în cauză terțul respectiv, ca urmare a unei solicitări a instanței care consideră că este necesar.

Eugenia Marin: Apreciați că prin această preluare a dispozițiilor art. 16 indice 1, aproape identică a dispozițiilor din Codul de procedură civilă, se încalcă cumva principiul disponibilității?

Ștefan Botezatu: Nu aș merge până acolo. Ceea ce mă deranjează, din perspectiva reclamantului, este că nu mai avem practic o altă alternativă dacă dorim să ajungem la judecata pe fond decât să acceptăm – dincolo de ceea ce credem – introducerea terțului în cauză, ba chiar să o solicităm voluntar.

Eugenia Marin: Este adevărat, dar cred că dacă judecătorul este de bună credință – și nu am nicio îndoială că toți judecătorii sunt de bună credință -, trebuie să motiveze această punere în discuție, pentru că dumneavoastră vedeți că textul spune că el respinge acțiunea numai dacă apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea acelui terț. Deci, când va motiva această soluție de respingere ca inadmisibilă, veți avea argumentele prezentate de judecător, în scris, pentru care el consideră că nu poate să ajungă la cercetarea fondului și nimic nu vă împiedică să mergeți în calea de atac și să dovediți că argumentele lui sunt sau nu justificate. Dar eu mă gândesc că, totuși, un judecător nu se va apuca niciodată să vorbească despre lărgirea cadrului procesual, numai ca să îl împiedice pe reclamant să obțină o soluție pe fond, în speranța că atât reclamantul, cât și autoritatea se vor opune acestei introduceri a terțului.

Ștefan Botezatu: Da, nici eu nu suspectez magistrații de o astfel de atitudine. Ce voiam să mai adaug este că este poate neinspirată, din punctul meu de vedere, dacă magistratul consideră că nu poate ajunge pe fond la o soluție, atunci soluția la care ar fi trebuit să ne oprim legislativ este că acea soluție, pentru a ajunge pe fond, se impune părților. Lucru care este prevăzut de art. 78 alin (1) cu referire la cazuri expres prevăzute de lege, nu vorbim despre materia necontencioasă. Vă rog.

Ionuț Șerban: Mie mi se pare că problema nu se pune dacă nu se poate ajunge la o soluție pe fond, fără participarea terțului, ci dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge fără să soluționeze pe fond. Sunt situațiile acelea, în practică, în care reclamantul este un terț față de actul administrativ, sunt afectate drepturile, interesele destinatarului actului administrativ, se judecă fără ca acel destinatar să își poată formula apărările și să își apere propriile drepturi. Și atunci, da, într-o astfel de situație trebuie să participe. Nu pentru că l-ar ajuta pe judecător să dea o soluție pe fond, ci pentru că nu se poate soluționa fără participarea lui.

Eugenia Marin: Exact. Adică, s-ar ajunge la anularea unui act emis pe numele unei alte persoane și el nici măcar să nu știe despre acel litigiu, să nu îi fie opozabilă.

Ionuț Șerban: Nu îi este opozabilă, dar te trezești cu efectul pozitiv al puterii de lucru judecat: ”S-a uitat deja o instanță, a apreciat că este nelegal.”

Georgiana Trandafir: Acum am văzut în practică, chiar la Curtea de Apel București, o situație în care instanța a spus, după ce a pus în discuție necesitatea introducerii terțului, ambele părți s-au opus, instanța a spus ”Eu apreciez că este necesar. Dacă nu vă reconsiderați poziția procesuală, nu îmi rămâne decât să resping acțiunea ca inadmisibilă, dar vă mai dau o șansă, chiar antepronunțându-mă, să ajungem cu litigiul pe fond.” Și atunci reclamantul a cerut introducerea terțului.

Ionuț Șerban: Păi, acesta este art. 16 indice 1.

Georgiana Trandafir: Adică, a spus ”Consider că este necesar, v-o resping ca inadmisibilă. Ce faceți?” A mers mai departe. Putea să rămână în pronunțare și să se trezească cu soluția și atunci judecătorul chiar a avut un rol activ și a dorit soluționarea cauzei și nu să scape de ea.

Eugenia Marin: O decizie înțeleaptă.

Dan-Rareș Răducanu: Chiar dacă nu pe deplin procedurală, dar totuși o măsură înțeleaptă, pentru că, într-adevăr, scopul este să judeci un litigiu, nu să scapi de el ca inadmisibil.

Eugenia Marin: Deci, după câte observ, chestiunile legate de cei care pot formula acțiuni în contencios și legate de plângerea prealabilă parțial sunt împărtășite, unii se opun, deci acestea sunt aspecte pe care, cu siguranță, timpul urmează să le dovedească utilitatea acestor modificări. Eu sunt convinsă că, tocmai pentru că ele au fost făcute ca urmare a unor chestiuni apărute în practică, cred că sunt niște soluții bine făcute și bine alese. În afară de această chestiune a plângerilor prealabile, o modificare importantă, aș zice, la care cumva a făcut trimitere și domnul Șerban parțial, în legătură cu art. 10, sunt foarte multe modificări legate de competența atât materială, cât și teritorială a instanțelor de contencios administrativ. Am să îl rog pe domnul avocat Tiberiu Rădulescu să facă o succintă trecere în revistă a acestor modificări și să puncteze care i se par chestiunile cu adevărat foarte importante în materie de competență.

Tiberiu Rădulescu: Desigur. Vă mulțumesc! Per ansamblu, putem observa că Legea nr. 212/2018 a urmărit o degrevare a instanțelor judecătorești, în primul rând, și după aceea o gonire a proceselor dinspre instanțele din București spre provincie, având în vedere modificările aduse competenței teritoriale. Din perspectiva competenței materiale, s-a mai urmărit ca în general anumite cauze să iasă de sub sfera competenței instanțelor de contencios administrativ și fiscal, așa cum sunt modificările art. 8 alin. (2), în ceea ce privește contractul administrativ, cât și cele aduse unor legi speciale. Ca să fiu succint, cea mai importantă modificare în ceea ce privește competența materială, cel puțin pentru mine, este modificarea pragului valorii prevăzut de către art. 10 alin. (1), unde acum pragul valorii pentru actele administrative emise de autoritățile publice locale, precum și cele privind taxe și impozite a crescut de la un milion la trei milioane de lei. Efectul imediat va fi, desigur, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru că, de bine, de rău, curtea de apel va rămâne să judece, în mare, cam același număr de dosare, numai că va avea mai puține fonduri, din acest punct de vedere. Tot în linia acestei degrevări este și modificarea dispozițiilor art. 10 indice 1, care înainte prevedea de plano că toate litigiile vizând fonduri nerambursabile și acte administrative, emise de autoritățile centrale, se judecau de către curțile de apel. În acest moment, avem o aliniere cumva a acestui alineat de la art. 10 la dispozițiile de la art. 10 alin. (1) și anume atunci când avem în vedere acte evaluabile în bani, acestea vor urma, din perspectiva competenței materiale, regulile generale de la art. 10 alin. (1), iar abia când avem în vedere acte administrative neevaluabile în bani, cu privire la fondurile europene, acestea vor urma criteriul ierarhic al autorităților publice emitente. Din perspectiva competenței materiale, sub aspectul litigiilor care vizează contractele administrative, cea mai importantă modificare este, evident, excluderea din sfera de competență materială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal a tuturor litigiilor care vizează executarea. Aici cumva legiuitorul a ajuns să redefinească executarea. Înainte, în competența materială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal, aveam executarea, modificarea și încetarea contractului administrativ. Acum, pur și simplu, legiuitorul stabilește competența materială exclusivă a instanței de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește, pe de o parte, faza premergătoare încheierii contractului și se oprește temporal, ca să zic așa, la momentul încheierii contractului. Instanța de contencios administrativ și fiscal rămâne interesată doar de încheierea contractului administrativ și fazele premergătoare și nulitatea contractului administrativ care, desigur, vizează tot elemente care au survenit cel târziu concomitent momentului încheierii contractului administrativ. De aceea spun că, din perspectiva executării care este trimisă în mod expres spre instanțele civile, legiuitorul a redefinit noua executare, cum este în lege. Practic, în opinia mea, înglobează și modificarea și încetarea pe care le aveam înainte în dispozițiile art. 8 alin. (2). În acest sens, mi se pare că putem să ajungem la această concluzie corelând și cu modificările pe care le-a adus la art. 7 alin. (6), fără să intru, desigur, în substanța contractului administrativ. Și cred că aceasta a fost dorința legiuitorului, aspect care răzbate și din modificările art. 53 din Legea nr. 101/2016, unde, de asemenea, unde aveam executarea, acum s-a strămutat de la instanța de contencios administrativ și fiscal și avem la instanțele civile de drept comun, ca să zic așa, și totodată au dispărut din formularea inițială a textului sintagmele privind nu numai executarea, ci și modificarea, rezoluțiunea și orice ar ține de acest aspect. Tot materială este și modificarea adusă dispozițiilor Legii nr. 165/2013 și Legii nr. 164/2014, unde au existat, într-adevăr, înainte destule declinări și destule conflicte negative de competență. Acum situația este tranșată, aceste cauze sunt de competența instanțelor civile. Și ca să antamez și una dintre întrebările care ne-a fost pusă înainte de această dezbatere, ”Care instanță civilă sau care secție civilă este?”, aceasta fie va fi stabilită prin regulamentul de ordine interioară al instanțelor, fie, în cele din urmă, vom ajunge la RIL-uri sau la hotărâri prealabile, deși, în opinia mea, în ceea ce privește contractele admirative, secțiile sau completele specializate în litigii cu profesioniști ar trebui să fie cele care să judece astfel de cauze. De fapt, cam aceasta ar fi concluzia și dacă am citi expunerea de motive pentru Legea nr. 212/2018, unde legiuitorul a concluzionat că nu există mare diferență între contractul administrativ și ce judeca oricum înainte instanța și atunci ceea ce ține de executarea contractului poate să rămână la instanța civilă de drept comun, în timp ce legile de restituire cred că vor rămâne la completele sau secțiile de civil pur, ca să zic așa.

Eugenia Marin: Raportat la aceste norme de competență. Știți că atunci când a mai intervenit o modificare substanțială a Legii contenciosului administrativ, în materie de competență, prin Legea nr. 2/2013, a existat o normă tranzitorie. În această situație, nu avem o normă tranzitorie. Dumneavoastră vorbeați despre un efect imediat.

Tiberiu Rădulescu: Desigur.

Eugenia Marin: Eu nu îl văd atât de imediat, în condițiile în care, de exemplu, la Înalta Curte, pe rolul Secției de Contencios avem în acest moment înregistrate și nesoluționate peste 10.000 de dosare. Fără această normă tranzitorie, efectul nu cred că este atât de imediat, adică nu trebuie toată lumea să aibă așteptări că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți și care sunt înregistrate și care au fost soluționate potrivit legii anterioare vor căpăta o soluționare foarte rapidă, pentru că numărul de complete este tot de 8 și avem 10.000 de dosare. Deci, în medie, fiecare complet al Înaltei Curți are de gestionat peste 1000 de dosare.

Tiberiu Rădulescu: Desigur, aceeași este situația și în ceea ce privește eliminarea procedurii de filtru și celelalte proceduri care…

Eugenia Marin: Exact. Deci, asta voiam să vă spun. Deci nimeni nu trebuie să aibă așteptarea acum. Probabil că efectul acestor modificări cu privire la criteriul valoric se vor face resimțite, spun eu, într-o situație optimistă, în jur de 2 ani și jumătate, 3 ani, pentru că până nu vor fi soluționate toate aceste litigii care sunt înregistrate deja pe rolul Înalte Curți este greu de presupus că vom ajunge să le soluționăm pe cele care vor fi cu valori de peste 3 milioane de lei, dacă este să respectăm criteriul valoric.

Tiberiu Rădulescu: Oricum singura dispoziție tranzitorie pe care rețin eu că am regăsit-o în Legea nr. 212/2018 viza doar contestațiile introduse după momentul în vigoare al legii și viza achizițiile publice. Din acest punct de vedere, aplicarea legii în timp va urma regulile generale din Codul de procedură civilă. Din perspectivă teritorială, cea mai importantă este eliminarea competenței alternative care exista până acum între instanța de la sediul sau domiciliul reclamantului și cea de la sediul autorității pârâte. Acum avem o competență exclusivă, din punct de vedere teritorial, în favoarea reclamantului. Presupun că dorința a fost tot de a degreva cumva instanțele din București, din reflex, mai ales în ceea ce privește actele emise de autoritățile publice centrale, care mai întotdeauna mergeau la Curtea de Apel București care cred că, pe viitor, va fi marea beneficiară a acestei norme, a acestei modificări de competență teritorială. Totodată, avem și o prevedere expresă cu privire la reclamantul instituție publică. În acest caz, competența exclusivă aparține instanței de la sediul sau domiciliul pârâtului. Dacă ar fi să încerc să intuiesc și dincolo de dorința de a degreva instanțele din capitală de o serie de litigii, poate că s-a gândit legiuitorul și că ar fi mai ușor de apărat drepturile și din perspectiva costurilor în momentul în care stabilești o competență exclusivă la sediul persoanei care este deja vătămată de un act administrativ. Privind în oglindă situația în care reclamantul este în sine o instituție publică, unde nu a mai simțit nevoia să facă o astfel de precizare și a mers cumva pe regulile generale de domiciliu al pârâtului și probabil, totodată. a avut în vedere și acțiunile inițiate dinspre o autoritate publică. Un alt aspect, deja antamat cumva de colegul meu, domnul Șerban, este cel de la art. 10 alin. (4) care este menit cumva să asigure că va fi respectată această competență teritorială exclusivă, proaspăt introdusă prin lege și în situația în care subiectul de sesizare este altul decât pârâtul și să nu se atragă în mod artificial competența unei alte instanțe, din punct de vedere teritorial. Din perspectiva legislației speciale, tot Legea nr. 101/2016 mai beneficiază de niște modificări în materia competenței teritoriale, odată cu introducerea art. 53 alin. (1) indice 1 și respectiv indice 2. Deja era stabilită oarecum în materia achizițiilor publice o derogare față de dreptul comun în contenciosul administrativ, unde competența teritorială aparține instanței, unde este localizat sediul autorității publice. Art. 53 alin. (1) indice 1 stabilește o situație derogatorie în ipoteza în care autoritatea ar avea niște dezmembrăminte și în raza altor instanțe și locul unde se află acel dezmembrământ sau altă autoritate subsidiară ar fi și locul de executare al contractului, caz în care este o competență alternativă de soluționare a acestor cauze. Presupun că perspectiva procedurii de executare o vom lăsa pe final sau voi face o face o foarte scurtă trecere.

Eugenia Marin: Puteți să faceți referire, dacă tot suntem la competență.

Tiberiu Rădulescu: O foarte scurtă trecere. Nu mi s-au părut, în mod special, substanțiale în materia executării, ceea ce mi se pare substanțială este modificarea de la art. 24 alin. (3), unde practic s-a trecut de la o răspundere obiectivă a conducătorului autorității la una subiectivă, prin adăugarea sintagmei ”culpabil”. Înainte era condiționat doar de depășirea termenului, fie cel stabilit de către instanță, dacă era mai scurt de 30 de zile, fie, pur și simplu, termenul legale de 30 de zile. Actualmente, avem o răspundere subiectivă. Culpa – ca să răspund, tot așa, tangențial unei întrebări puse anterior acestei dezbateri – în ipoteza în care nu se va dovedi vinovăția de vreun fel, soluția – cel puțin pe care o prefigurez eu – este de respingere ca neîntemeiată a unei astfel de cereri. Totodată, au fost realizate mici corelări ale trimiterilor pe care le realiza art. 23 la alin. (3), respectiv alin. (4) la texte din Codul de procedură civilă, de dinainte de ultima republicare, când s-a realizat decalarea cu 1, practic, a majorității textelor de la executare silită încolo. De asemenea, cel puțin declarativ, legiuitorul a urmărit să stabilească o practică unitară atunci când a înțeles să înlocuiască sintagma ”prin încheieri” și acum a înlocuit-o cu ”hotărâri”. Probabil că se va ajunge la aceeași situație pe care o întâlnim în contestațiile la executare de drept comun, unele instanțe se mai pronunță prin sentințe, altele se pronunță prin încheieri. Legiuitorul a dorit să ajungă la o situație de uniformizare a practicii, nu cred că va reuși, din acest punct de vedere. Totodată, din perspectiva modificărilor aduse art. 25 alin. (2) și alin. (3) a urmărit, practic, să echivaleze procedura de judecată cu cea din cazul acțiunii în suspendarea executării actului administrativ. A fost eliminată – așa cum a fost discuția, a domnului Răducanu de la început – cu totul procedura de regularizare și, totodată, s-a uniformizat și calea de atac pe care o putea exercita. Înainte era diferențiat în funcție de care era instanța emitentă a primei hotărâri. Acum este recurs pentru toată lumea, nu mai există această discrepanță. Dacă pornea, totuși, litigiul dinspre curtea de apel era recurs, înainte ar fi fost apel. Acum este uniform.

Eugenia Marin: Dacă tot am vorbit despre competență, mie mi se pare că sunt aduse foarte multe modificări legate de regimul juridic al contractelor administrative. Se pare că legiuitorul a împărtășit un punct de vedere pe care l-a mai avut cu ceva timp în urmă, dacă vă aduceți aminte pe legea veche a achizițiilor publice. La vremea respectivă, a suferit numeroase modificări, înțeleg că mare parte dintre dumneavoastră sunteți familiarizați cu această categorie de litigii a achizițiilor publice. Știți că v-ați plimbat între fostul comercial și contencios, în funcție de cum a vrut legiuitorul să plaseze competența soluționării acestor litigii. De data aceasta, a înțeles legiuitorul că este bine să partajeze cumva competența instanțelor, din nou a ajuns la această concluzie. Și aș vrea să îmi spuneți cum vi se pare această modificare. Este binevenită pentru avocați, pentru părțile care au asemenea litigii legate de soluționarea contractelor administrative? Este binevenită această modificare?

Georgiana Trandafir: Părerea mea este că ne vom distra cu această modificare. Și vă spun de ce. Da, legiuitorul a înțeles să trimită litigiile având ca obiect în fazele premergătoare sau litigiile având ca obiect anularea contractului administrativ la instanța de contencios, celelalte litigii – și spune el ”din executarea contractului” – la instanța civilă. Dar ce face? Deși Consiliul Legislativ îi spune: ”Vezi că nu ți-ai corelat articolele și ți-ai lăsat art. 18 în același format.” Și îi spui instanței de contencios administrativ că ea poate să dispună, la alin. (4) anularea, în tot sau în parte, – foarte bine – obligă autoritatea să încheie contractul – foarte bine, că poate instanța de contencios să facă asta -, dar avem ”impune uneia din părți îndeplinirea unei anumite obligații”. Drepturile și obligațiile țin eminamente de executarea contractului. La fel, mai poate să suplinească consimțământul unei părți când interesul public o cere, deși niciuna din instanțe nu mai poate acum să interpreteze sau să modifice contractul administrativ. Instanța de contencios îl anulează sau dispune încheiere lui, instanța civilă vede cine și-a executat, cine nu și-a executat obligațiile și dispune, în consecință, pe răspundere contractuală. Poate instanța de contencios să mai oblige și la plata unor despăgubiri pentru daune materiale și morale. Înțeleg că, din neîncheierea contractului sau din anularea contractului, eventual din culpa autorității, care la încheierea lui nu a respectat toate condițiile. Poate să dispună și daune morale instanța de contencios administrativ, dar, repet, ea nu judecă litigiile având ca obiect executarea contractului. Așa cum am spus, Consiliul Legislativ a atras atenția asupra faptului că nu au fost corelate aceste prevederi și ele vor naște în practică discuții, mai ales dacă ne gândim pe ce lege va judeca instanța civilă, fie că este instanță specializată în litigii între profesioniști, fie că este instanță civilă pură. Pe ce lege va judeca? Va judeca pe Legea contenciosului, cu căile de atac din Legea contenciosului, cu termenele de aici, sau va judeca potrivit dreptului comun, dând dreptul la două căi de atac, aglomerând din nou Înalta Curte de Casație și Justiție – este adevărat, pe o altă secție. Taxele de timbru, pentru că îmi spune Ordonanța nr. 80/2013 că taxele de timbru în materia contenciosului sau atunci când au ca obiect daune dintr-un contract sunt limitate la 300 de lei. Nu face distincție dacă instanța civilă merge pe taxele de timbru, cele raportate la criteriul valoric sau se oprește la 300 de lei. Legiuitorul nu vine să îmi clarifice toate aceste aspecte. Îmi spune doar că, pe litigiile având ca obiect anulare am în continuare plângere prealabilă, pe celelalte nu mai am, nu mai există această obligativitate. Și mă întreb eu, acolo unde un litigiu derivând din executarea unui contract pe legea veche aveam 6 luni să mă adresez instanței de contencios, apare această Lege după un an, îmi recâștig dreptul? Se prelungește un termen care deja a expirat? Pentru că pe legea nouă, pot să mă adresez instanței de contencios. Sigur, Curtea Constituțională a clarificat această chestiune și a spus că singura excepție de la neretroactivitatea legii vizează situațiile ale căror efecte sunt încă în curs de producere. Aici au încetat, dar, cu toate acestea, eu mă aștept ca în practică să existe abordări diferite de la instanță la instanță sau de la judecător la judecător. Că este o chestiune pe care sperăm că, la un moment dat, cineva o va tranșa. O altă chestiune care mie mi-a atras atenția vizează tot o practică a Curții Constituționale rezumată în Decizia nr. 1/2014 în care Curtea spune că la situații juridice, unde ai interpretări deja împământenite nu poți să vii și să schimbi legea, fără ca această schimbare să se bucure de o claritate extraordinară, astfel încât orice justițiabil, orice judecător să poată să facă aplicarea legii, fără să aibă dificultăți în a interpreta norma de modificare. Și unde m-a dus pe mine gândul este că atunci când am competență materială este dată de obiectul cauzei. Competența funcțională este dată întotdeauna de natura juridică a raportului dedus judecății. Ori, eu am același raport juridic de drept administrativ cu care mă duc în două direcții. Și reclamantul cere despăgubiri pentru neexecutare, iar pârâtul vine cu cerere reconvențională și cere constatarea nulității absolute a contractului administrativ. Cine mă judecă? Că legea îmi spune că rămâne învestită instanța prim învestită. Și atunci avem o instanță civilă care se pronunță pe un raport juridic de drept administrativ, chiar și pe valabilitatea lui, nu doar pe întinderea lui. O altă chestiune pe care am găsit-o întâmplător, lovindu-mă de contracte administrative, este aceea că Consiliul Legislativ spune ”Vedeți că aveți dispoziții în legi speciale” și face trimitere la trei legi. Legea nr. 101/2016, Legea nr. 164/2014 și Legea nr. 165/2013. Dar mai am și altele, am Legea nr. 51/2006 cu contractele de utilități publice, contractele de servicii, care vor ajunge din nou la Secția de Contencios, chiar și în litigii având ca obiect executarea acestor contracte, pentru că îmi spune Legea nr. 51/2006 că secția de contencios a tribunalului este competentă să judece în primă instanță un litigiu izvorând dintr-un contract de delegare a unui serviciu public. Deci, iarăși, legiuitorul își face treaba până la un punct, pentru că atât i-a zis Consiliul Legislativ. Pe unele le-a implementat, pe unele nu le-a implementat, de altele nici nu a știut. Și avem un cadru legislativ care, pe de o parte, în baza aceluiași raport juridic, mă trimite la două instanțe diferite. Instanța civilă nu știe dacă poate pronunța sau nu soluțiile de la art. 18 alin. (4), pentru că art. 2 îmi definește contenciosul administrativ și îmi spune care sunt instanțele de contencios administrativ și îmi spune care este obiectul contenciosului administrativ, iar instanța civilă este exclusă de la a face controlul de contencios administrativ al unui contract administrativ și art. 18 este și mai simpatic când spune atunci când obiectul acțiunii îl formează un contract, ”instanța poate”. Nu spune ”instanța de contencios”. Am multe prevederi care mă trimit expres la instanța de contencios, aici îmi lasă doar ”instanța”, care poate să fie și civilă și de contencios. De aceea spun că ne vom distra cu contractul administrativ, cel puțin cu litigiile izvorând din executarea contractelor administrative. Și mai am o prevedere care, la fel, este rămasă acolo ca nuca în perete, pe art. 8 alin (3), unde îmi spune că ”în cazul litigiilor prevăzute la alin. (2)” – adică toate, și cele la instanța de contencios și cele la instanța civilă – se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public. Și atunci am o lege cu un domeniu de aplicare – contenciosul administrativ -, am o instanță care poate să spună: ”Mie nu mi se aplică legea respectivă, pentru că nu sunt în domeniul de aplicare al legii și m-a exclus în mod evident, nu sunt instanță de contencios. De ce să dau prevalență interesului public, când eu judec după principiul libertății contractuale, ca asta am învățat și asta judec de 20 de ani? Nu am văzut interes public până acum în cereri, nu știu ce este acela și de ce să îl aplic? Pentru că este într-o lege care mie nu mi se aplică, că așa spune chiar legea respectivă, dar mă pune să judec contracte calificate drept administrative, conform acelei legi.”

Ștefan Botezatu: Este o chestiune, într-adevăr, care ține de fond aici. Trimiterea în bloc la litigiile de la alin. (2), care includ și litigiile legate de executarea contractului, va obliga instanța civilă să aplice pe fond cumva, în aprecierea modului de executare.

Georgiana Trandafir: Da, dar mă lovesc de definiția de la lit. f), care îmi spune ce este contenciosul și că este aplicarea acestei legi.

Ștefan Botezatu: Sunt de acord că este cumva nefericit rămasă trimiterea aceasta în bloc atât la litigiile legate de încheierea contractelor, nulitate, cât și la cele privind executarea. Nu se mai înțelege exact ce s-a dorit. Trimiterea către instanțele civile, cu tot setul de reguli civile sau trimiterea către instanțe civile pentru degrevare, dar obligarea acestora să aplice cumva principiile dreptului administrativ care, evident, prevalează.

Georgiana Trandafir: Și dacă aplică principiile, aplică toată Legea, cu toată procedura, cu căile de atac, cu taxe de timbru sau aplică unele principii, fără să i se spună în mod clar care din ele sunt aplicabile?

Ștefan Botezatu: Aș înclina să spun că aplică principiile, iar căile de atac urmează regimul din Codul de procedură civilă. Este o opinie.

Dan-Rareș Răducanu: Va fi interesant și ce vor înțelege instanțele civile prin principiul priorității interesului public.

Georgiana Trandafir: Nimic.

Dan-Rareș Răducanu: Pentru că și aceasta este o mare problemă.

Georgiana Trandafir: Am fost în fața instanțelor civile spunând că sunt contracte administrative și instanțele civile mi-au spus că sunt profesioniști. Profesioniști sunt toți, în sensul Noului Cod civil, că desfășoară o activitate în mod organizat. Și au spus că sunt profesioniști și am ajuns la secția de profesioniști, pe un contract de servicii publice.

Dan-Rareș Răducanu: Și mai este interesant și ce a vrut legiuitorul să spună prin sintagma ”cauza anulării”. A avut în vedere toate cauzele de nulitate sau doar pe cele de nulitate relativă.

Georgiana Trandafir: Aceasta este o altă discuție, dar acum, în contencios administrativ, se dispune că nu avem decât nulități absolute, nu avem nulități relative și înțelegem schimbarea de limbaj.

Eugenia Marin: Nu există această dihotomie. Avem nulități, pur și simplu, fără să le calificăm ca fiind unele relative. Eventual, am putea să vorbim despre nulități virtuale.

Dan-Rareș Răducanu: De ce nu ar putea fi vorba despre dol, inclusiv în domeniul contractului administrativ? Sau violență sau eroare?

Georgiana Trandafir: Dar tocmai trimiterea la instanța civilă, instanțele civile vor fi bulversate de ceea ce aplică din Legea nr. 554/2004 modificată, ce nu aplică, unde se opresc, ce este acela interes public.

Dan-Rareș Răducanu: Și dacă mai avem în vedere și modificările din Legea nr. 45/2018 de modificare a Legii nr. 101/2016 intrăm într-un haos. Abia atunci ne dăm seama de dimensiunea haosului în care ne vom afla pe domeniul contractelor administrative.

Georgiana Trandafir: Exact. Și acum instanțele civile vor soluționa marile dosare de achiziții publice, de executare a acestor dosare. Părerea mea este că prelungirea acestui termen la 3 ani a favorizat, în special, autoritățile publice, pentru că ele se organizează mai greu. De obicei, prestatorii sunt destul de bine organizați, mai ales cei în contracte cu statul cam știu ce au de făcut și când și dacă nu știu au pe cineva care să le spună, dar autoritățile publice erau cele care stăteau ani de zile. S-au tot invocat tardivități, inadmisibilități și au avut aceste probleme și au modificat legea.

Dan-Rareș Răducanu: Sau au așteptat să vină Curtea de Conturi.

Georgiana Trandafir: Exact. Sau când venea Curtea de Conturi spuneau: ”Noi suntem repuși în termen, că așa a zis Curtea de Conturi, că avem un prejudiciu.”

Eugenia Marin: Din câte înțeleg, cred că cele mai multe probleme, în opinia dumneavoastră, le va suscita această competență legată de soluționarea contractelor administrative, în raport de competența instanțelor de contencios referitoare la cea a instanțelor de drept comun, adică instanțelor civile. Eu nu știu ce să spun. Poate că vom avea înțelepciunea să găsim cele mai bune soluții și, până la urmă, poate că dumneavoastră, ca practicieni, sau colegii noștri judecători vor găsi util să adreseze întrebări preliminare dacă au probleme legate de interpretare. Și, cum am mai făcut-o deja, știți foarte bine, din păcate, uneori trebuie să mai suplinim niște lacune, niște chestiuni, pe cale de interpretare. Acum ce să facem? Pentru că va trebui să găsim o soluție dacă legiuitorul ne-a dat această lege. Mie mi se pare interesant și aș vrea să aflu părerea dumneavoastră, timpul este destul de înaintat, dar nu aș vrea să încheiem înainte de a discuta despre regimul căilor de atac în materia contenciosului, din perspectiva modificărilor aduse prin Legea nr. 212/2018. Cel puțin din perspectiva mea, ca judecător la instanța supremă, și cred că și din perspectiva dumneavoastră, ca avocați, care veniți să pledați în fața instanței supreme este foarte importantă modificarea cu privire la renunțarea procedurii de filtru în materia contenciosului administrativ. Din experiența de aplicare a Codului de procedură civilă, cel puțin în materia contenciosului administrativ, în cei 4-5 ani care au trecut de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă s-a constatat că, cel puțin în materia contenciosului administrativ, unde nu avem calea de atac a apelului, procedura de filtru era o procedură care nu făcea altceva decât să îngreuneze și munca noastră și a părților implicate în această procedură. Și, pe lângă numărul mare de dosare, volumul de muncă pe care îl desfășuram cu această procedură de filtru era unul foarte mare, în condițiile în care 98% cred că dintre litigii ajungeau să fie soluționate cu citarea părților în ședință publică și atunci procedura de filtru nu făcea altceva decât să crească volumul de activitate pe care îl desfășuram, fiindcă aveam toată procedura la care părțile și dumneavoastră, ca avocați ai părților, răspundeați la toate solicitările noastre: întâmpinare, răspuns la întâmpinare, punct de vedere la raport ș.a.m.d. Eficiența era aproape zero, fiindcă ajungeam să soluționăm cauza cu citarea părților. Vreau să aflu punctul dumneavoastră de vedere. Cum vi se pare această modificare? Eu v-am spus, din punct de vedere al judecătorului. Domnul Șerban.

Ionuț Șerban: Mi se pare binevenită și cred că suntem cu toții de acord că este o modificare binevenită. Nu mai vorbesc de cazul dosarelor de suspendare în care cred că fiecare dintre noi avem experiență cu dosare de suspendare ajunse la Înalta Curte și care se soluționează după 2 sau 3 ani, în faza recursului. Obții soluția în primă instanță, în interval de două luni, să zicem, o lună și jumătate, maxim două luni, iar apoi aștepți 2 ani, 2 ani și jumătate, 3 ani să se soluționeze recursul la Înalta Curte. Sigur, dacă obții suspendarea ești un caz fericit. Dacă nu obții suspendarea și speri în soluția în fața instanței de recurs, atunci poți să încerci cumva să accelerezi dosarul de fond, pentru că nu ai niciun fel de speranță pentru soluția de recurs cu celeritate. În privința dosarului de fond, situația este cumva asemănătoare cu cea a dosarului de suspendare, pentru că și din acest punct de vedere nu exista o diferență între dosarele de suspendare și dosarele de fond. Intervalul în care se soluționa la Înalta Curte era cam asemănător, adică 2 ani, 2 ani și jumătate, câteodată și 3 ani de zile, indiferent dacă este fond sau suspendare, pentru că trebuia să parcurgă această procedură de filtru, iar apoi lucrurile se simplificau, pentru că, știm cu toții, la Înalta Curte, marea majoritate a dosarelor se soluționează chiar la primul termen, în rare situații se acordă mai multe termene pentru soluționare. Iar dosarele de suspendare sigur se soluționează cam la primul termen în fața Înaltei Curți. Da, este o modificare sigur binevenită, nu cred că este loc de o opinie contrară aici.

Eugenia Marin: Domnule Răducanu, dumneavoastră?

Dan-Rareș Răducanu: Eu aș spune că este o modificare, într-adevăr, binevenită și care ar trebui să fie extinsă și la alte categorii. De exemplu, am avut o situație în care, în materie de insolvență, s-a formulat un recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare a unui judecător. Iar cerere de soluționare a recursului împotriva unei astfel de încheieri a fost soluționată de Înalta Curte după un an și o lună. Timp în care litigiul a trenat, s-au dat termene permanente. Nu este vorba despre calificarea instanței sau despre competența instanțelor, este vorba despre procedura de filtru despre care cred că ar trebui să se aplice, într-adevăr, la cauzele de fond propriu-zise, nu la recursuri împotriva unor încheieri prin care s-a dispus suspendarea cauzei, nu la recursuri împotriva unor încheieri prin care se respinge recuzarea unui judecător. Chestiunile acestea ar trebui să meargă mult mai rapid și mă bucur că măcar în domeniul contenciosului administrativ, unde, într-adevăr, s-a renunțat la sintagma iluzorie ”de urgență și cu precădere”, totuși, prin măsurile date, se încearcă să se atingă acest deziderat.

Eugenia Marin: Eu simt nevoia să fac precizarea, totuși, că chiar și în condițiile în care aveam dispozițiile din Codul de procedură civilă cu privire la procedura de filtru, cel puțin noi, la contencios, aveam o scăpare, aveam art. 28 și dumneavoastră ca practicieni sper că ați observat că erau totuși niște categorii de litigii unde noi, judecătorii Secției, ne-am întrunit și, în baza art. 28, am apreciat că sunt anumite categorii de litigii în care procedura filtrului era incompatibilă și unele dintre aceste categorii de litigii sunt chiar și cele cu privire la recursul împotriva cererilor de recuzare, recursurile la respingerea cererilor de intervenție, încheierilor prin care s-a dispus suspendarea, sesizarea Curții Constituționale, aveam și litigiile cu străinii. Este adevărat – trebuie să recunosc, văzând acum criticile dumneavoastră referitoare la suspendare – că la momentul când am analizat nu am avut curajul – recunosc acest aspect – să o eliminăm și în materia suspendării. Și acum ne dăm seama că poate am greșit atunci când am luat o asemenea decizie. Trebuie să recunosc că nu am avut curaj atunci să luăm o asemenea hotărâre. Bine, vreau să spun că au fost colegi în cadrul Secției care s-au gândit de la început că poate este incompatibilă din start procedura filtrului, dar ne-am gândit că, în lipsa unei prevederi exprese nu se poate, pentru că dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi putut să insereze această dispoziție în Codul de procedură civilă sau în legea de punere în aplicare, care să fi prevăzut expres că în materia contenciosului nu se aplică. Și, trebuie să recunosc, că în lipsă de prevedere expresă, nu am știut ce să facem și am ales această soluție. Poate nu a fost cea mai inspirată, dar acum prevederea din lege ne ajută și sper că se va observa o oarecare creștere a ritmului de soluționare, în condițiile în care niciunul dintre complete nu va mai face rapoarte.

Ionuț Șerban: Sperăm și la termene mai rezonabile în recurs. Ar trebui, totuși, să se degreveze Înalta Curte de aceste mii de dosare pe care le aveți, pentru că termenele chiar și pe noua procedură, pe noua lege, tot vor fi îndelungate, pentru că sunteți aglomerați de…

Eugenia Marin: Până la momentul la care nu vom reuși să scăpăm de stocul mare de dosare – deci v-am spus, fiecare complet are în medie 1000 de dosare de gestionat -, deci poate că nu toate sunt recursuri, dar în proporție de 95% ele reprezintă recursuri pe fondul acțiunilor sau pe cererile de suspendare. Să zicem că 5% sunt cele care vizează încheieri de suspendare sau conflicte. Dar nu vorbim de acelea, noi vorbim de cele care erau rămase pentru procedura de filtru. Adică, la conflicte se acordă termen, fără nicio problemă, dar cele 1000 de dosare sunt rămase, pentru că urma să întocmim în ele rapoartele.

Dan-Rareș Răducanu: Dacă îmi permiteți, poate legiuitorul ar fi trebuit să fie și mai radical decât a fost și să spună că aceste prevederi referitoare la eliminarea procedurii de filtru, se aplică tuturor proceselor, chiar și celor aflate în curs.

Ionuț Șerban: Ca normă tranzitorie.

Georgiana Trandafir: Păi, nu o avem.

Dan-Rareș Răducanu: Nu o avem, din păcate, ceea ce înseamnă că…

Eugenia Marin: Vă rog să așteptați, pentru că la nivelul Secției de Contencios urmează să se facă publică soluția la care a ajuns Plenul Secției și urmează să vedeți, va fi pusă pe site, după ce vor fi întocmite toate procedurile de rigoare, deci o să vă fac și curioși, din acest punct de vedere, ca să urmăriți îndeaproape activitatea Înaltei Curți, Secția de Contencios Administrativ. Deci probabil că, în scurt timp, va fi publicată soluția de principiu la care Plenul Secției de Contencios a ajuns referitor la această chestiune, a lipsei normei tranzitorii, dar care va fi soarta celor 1000 de dosare…

Georgiana Trandafir: Va reglementa Înalta Curte.

Eugenia Marin: Nu, nu va reglementa. O să încercăm să găsim o chestiune de interpretare, în lipsa unei norme tranzitorii și o motivare corespunzătoare care să facă posibilă o soluție care să mulțumească pe toată lumea. Încercăm interesul public să fie mai presus de orice, pentru că tot suntem în materia contenciosului administrativ. Vreau să vă mulțumesc pentru participarea dumneavoastră la această dezbatere. Sper ca, prin ceea ce am discutat, să fi făcut pe toată lumea curioasă să aprofundeze aceste modificări, mai ales că ele sunt deja în vigoare, iar la prima instanță deja toată lumea trebuie să le aplice pentru toate cererile formulate după 2 august, data intrării în vigoare a modificărilor. Până o să ajungem noi să judecăm modificările, ne vom lovi de art. 24, art. 25, acestea vin mult mai repede și nu făceam filtru nici înainte.

Georgiana Trandafir: Art. 519, că o să vă sesizăm să ne dezlegați.

Eugenia Marin: Da. Acestea nu sunt în Legea contenciosului, ci în Codul de procedură, dar așteptăm cu interes tot ceea ce credeți dumneavoastră că merită să dezlegăm în lipsă de claritate a legii sau, mă rog, de divergențe de interpretare, nu neapărat să mergem până acolo, încât să spunem că este vorba despre o lipsă de claritate a legii. Deci, vă mulțumesc foarte mult. Sper să ne mai întâlnim și cu alte ocazii și, v-am spus, acesta de fapt să fie un punct de pornire în modul în care va fi aplicată Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018. Și sper din tot sufletul să fie niște modificări care să suscite cele mai puține soluții de practică neunitară.

Georgiana Trandafir: Mulțumim, doamna judecător!