Transcriptul dezbaterii

Cristiana-Irinel Stoica: Bună seara, dragi invitați! Bună seara, dragi prieteni! Și bună seara, în special, prietenilor de la Societatea de Științe Juridice! Le mulțumim pentru faptul că ne găzduiesc în această seară cu o dezbatere – sperăm – interesată, cu o tematică atractivă, nu numai pentru teoreticieni, dar și pentru practicieni. Este vorba despre ”Administrarea probelor în arbitraj – între reguli și practică”. În această seară, îl avem ca invitat pe domnul profesor universitar doctor Ștefan Deaconu, Președintele Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Vă felicit, domnule profesor, pentru faptul că dumneavoastră veți continua să exercitați mandatul de președinte al celei mai importante – îndrăznesc să spun – Curți de Arbitraj din România! Este un lucru îmbucurător să știm că puteți să vă continuați proiectele pe care le-ați angajat și ne bucurăm că această continuare a mandatului a fost confirmată în preajma acestei zilei, când avem dezbaterea noastră. O mai avem alături de noi pe Anca-Liana Caraiola, avocat, partener senior la STOICA & Asociații și, de asemenea, pe Ana Sebov, director în Serviciul Forensic, de la PwC România. De ce arbitraj? De ce să ne întâlnim și să discutăm despre arbitraj? Știm cu toții că arbitrajul are, într-adevăr, niște avantaje necontestabile, că datorită în special caracterului său consensual este foarte atrăgător pentru părțile care se află într-un litigiu în materie comercială și, de asemenea, știm că arbitrajul se bucură de o flexibilitate a procedurii. Sunt elemente care atrag, firește, părțile să se îndrepte către arbitraj, mai ales atunci când naționalitatea părților este diferită, când locul executării unui contract este diferit de sediul pe care îl au părțile, când părțile sunt din spații lingvistice diferite sau, de asemenea, când legea de fond aleasă pentru a guverna contractul pe care l-au încheiat părțile este o alta decât legea care aparține statului din care părțile provin și tot așa mai departe. Când există, cu alte cuvinte, elemente de extraneitate, arbitrajul este cu atât mai important. Și îndrăznesc să spun că arbitrajul este mai întâi, poate, internațional și apoi este arbitraj național. Dacă ne referim la probele care se administrează în cadrul unei proceduri arbitrale, fără doar și poate că aceasta este una dintre etapele cele mai importante, când stabilirea faptelor trebuie să conducă spre o hotărâre din partea arbitrilor sau a arbitrului unic, după caz, hotărâre care să fie într-un deplin echilibru în ceea ce privește temeiurile de drept și faptele astfel stabilite cu ajutorul probelor pe care părțile le propun și pe care le administrează în cadrul instituției arbitrale pe care au ales-o pentru a le administra litigiul. Tot astfel, știm foarte bine că în special în arbitrajul internațional există o oarecare – nu aș numi-o neapărat ”bătălie”, o competiție între spiritul dreptului anglo-saxon, pe de o parte, și spiritul dreptului continental, pe de altă parte. Iar în cadrul dezbaterii noastre, probabil că această problemă va fi adresată ulterior, întrucât în materie de probe, fără doar și poate că această competiție are un cuvânt important de spus. Așa fiind, ne îndreptăm către prima noastră întrebare. Cât de mult se deosebește procedura de administrare a probelor în arbitraj față de instanța de drept comun? Există deosebiri între regulile care sunt aplicate în cadrul unui arbitraj intern față de regulile aplicabile într-un arbitraj internațional, în materie de probe? Și o altă întrebare, considerăm noi importantă: există standarde cu privire la administrarea probelor care să fie promovate în arbitraj, cu precădere în arbitrajul internațional? Vă invit, așadar, să încercăm să abordăm acest prim set de întrebări și poate plecăm de la următoarea premisă, pentru a fi și puțim teoreticieni, nu numai practicieni, să ne uităm puțin la o prevedere din Codul de procedură civilă care reglementează convențiile asupra probelor și care nu se regăsește în partea referitoarea la reglementarea arbitrajului, în Cartea a IV-a, ci se regăsește în partea generală, aceea care este dedicată litigiilor de drept comun. Unde se spune că sunt recunoscute convențiile asupra probelor, sunt admisibile în procedura de drept comun, cu anumite condiții. Obiectul acestora trebuie să prevadă admisibilitatea, sarcina, obiectul probei și, totodată, să fie vorba de cauze care au ca obiect drepturi asupra cărora părțile pot să dispună, să fie posibilă dovada actelor sau faptelor juridice și să nu se contravină ordinii publice sau bunelor moravuri. Este, totuși, o prevedere care seamănă foarte mult și cu spiritul regulilor în materia arbitrală. Vorbim de principiul autonomiei de voință a părților, datorită căruia părțile pot să imprime un caracter extrem de flexibil procedurii de administrare a probelor. Unde este, deci, diferența? Cine dorește să înceapă? Cine dorește să spargă gheața, răspunzând la această întrebare cu trei întrebări, de fapt?

Ștefan Deaconu: Cu scuzele de rigoare că nu las doamnele să înceapă, dar aș vrea, în primul rând, să vă mulțumesc pentru invitație, pentru felicitări și cred că merită, deopotrivă, toți arbitrii care funcționează la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României pentru activitatea pe care o depun, pentru că arbitrajul – o spuneam de multe ori – funcționează pe baza încrederii părților. Dacă părțile nu au încredere în arbitraj, nu vor apela la această formă de soluționare a litigiilor lor. Și această încredere este inspirată, în primul și în primul rând, de arbitrii și, în al doilea rând, de instituția organizatoare a arbitrajului. Sunt fundamentale într-un arbitraj aceste două elemente: arbitrii să fie niște oameni impecabili, cu o carieră profesională nepătată și de o probitate morală excelentă și apoi instituția arbitrală, cea care organizează arbitrajul, care își asumă niște obligații, până la urmă, aceea de a facilita părților întrevederea cu arbitrii, de a mijloci prin intermediul asistenților arbitrali relația dintre părți și arbitri, eventual avocați sau experți. Deci, instituția arbitrală joacă un rol central în organizarea activității arbitrale. Vorbeați de o diferență sau dacă există o diferență între arbitrajul intern, arbitrajul internațional și soluționarea litigiilor în fața instanțelor de judecată. Sigur că există anumite particularități ale arbitrajului care îl fac interesant, din perspectiva părților. De fapt, acesta este și motivul pentru care părțile apelează la arbitraj, pentru că arbitrajul, în primul rând, oferă o soluționare a litigiilor și, de multe ori, părțile pot veni în fața arbitrilor să spună: ”Am nevoie de o sentință arbitrală în maxim 4 luni sau în maxim 5 luni, pentru că suntem comercianți și dacă obținem o hotărâre – oricare ar fi ea – peste un an și jumătate, oricum nu ne mai folosește.”

Cristiana-Irinel Stoica: Acest lucru nu îl poți cere instanței. Niciodată nu te poți duce la instanță să faci o asemenea solicitare.

Ștefan Deaconu: Nu îl poți cere instanței. Nu poți să spui: ”Am nevoie de hotărâre în două luni.” Pentru că instanța este încărcată. I se dă un termen aleatoriu, prin intermediul unui calculator. Deci, iată un avantaj.

Cristiana-Irinel Stoica: Și oricum judecătorul este cel care dispune, până la urmă, asupra lungimii procedurii.

Ștefan Deaconu: Absolut. Un al doilea element particular al arbitrajului este dat de faptul că părțile își aleg arbitrii. Este impropriu spus să zicem că își aleg judecătorul, pentru că nu este judecătorul lor, dar își aleg persoanele care vor soluționa acel litigiu pe baza încrederii pe care părțile o au în acele persoane. Ceea ce nu poți face la instanța de judecată, pentru că nu te poți duce la instanță să spui: ”Vreau să mă judece un anumit judecător, în care eu am încredere.” Calculatorul, pe cale aleatorie, distribuie cauza unui judecător care funcționează la instanța respectivă. Apoi, este vorba despre specializarea arbitrilor. În arbitraj, fiecare arbitru are o pregătire profesională, fără îndoială, în domeniul dreptului, dar fiecare dintre noi ne specializăm într-o anumită arie a dreptului cu precădere și atunci acest lucru face ca arbitrul să fie ultra-specializat pe un domeniu anume. Și atunci când ai de soluționat un arbitraj, să spunem în domeniul construcțiilor, fidic, sau în domeniul aviației sau în domeniul IT, îți alegi un arbitru care știi că înțelege acel domeniu, îl stăpânește foarte bine, pentru că dacă nu înțelegi business-ul din spatele litigiului este foarte greu să iei o decizie și să pronunți o sentință. Deci, iată, un alt avantaj pe care îl presupune arbitrajului și o altă particularitate a arbitrajului, în raport cu instanțele de judecată. Apoi, sunt particularități în ceea ce privește arbitrajul intern și arbitrajul internațional. Spuneați foarte bine că, în primul rând, arbitrajul comercial este un arbitraj internațional. Probabil, acesta este și motivul pentru care, de regulă, curțile de arbitraj naționale se numesc Curți de Arbitraj Comercial Internațional, deci nu au denumirea de ”Curți de Arbitraj Comercial Național”. De ce? Pentru că în litigiile cu părți de naționalități diferite, firme care provin din state diferite, atunci când se ivește un potențial litigiu, părțile nu au încredere să se ducă să fie judecate uneori de instanța de la locul unei dintre părți și atunci încearcă să găsească un teren neutru. Arbitrajul oferă acest teren neutru pentru părți. Acest lucru reprezintă o particularitate a arbitrajului, pentru că se poate judeca și într-o limbă internațională. La instanțele de judecată, te judeci în limba națională a statului respectiv. Dacă te judeci în România, te vei judeca în limba română. Dar uneori părțile preferă să se judece într-o limbă de circulație internațională, tocmai pentru a facilita mult mai bine dialogul între ele, iar alteori – de ce să nu recunoaștem? – contractul pe baza căruia se judecă este încheiat într-o limbă străină, în limba engleză sau în limba franceză, și atunci este mult mai ușor să te judeci pe un contract care a fost gândit, scris și pus în aplicare în limba engleză.

Cristiana-Irinel Stoica: Sau înscrisurile pe care părțile intenționează să le propună în cadrul unui litigiu pot să fie într-o limbă pe care, să spunem, judecătorul nu ar cunoaște-o sau unul din arbitri nu ar cunoaște-o și atunci este foarte bine ca acel arbitru să stăpânească foarte bine limba respectivă. Limba arbitrajului este o cerință, de fapt.

Ștefan Deaconu: Ar trebui să traduci toate acele documente în limba română și traducerea, cât de fidelă ar fi ea făcută, uneori poate scăpa anumite subtilități. Știți cum se spune, traditore traditores. Este posibil ca, la un moment dat, traducerea documentelor să scape esențialul documentului respectiv. Întorcându-mă la întrebarea a doua a dumneavoastră, legată de standarde de administrare a probelor, dacă există standarde naționale, standarde internaționale, fără îndoială că există. Fiecare curte de arbitraj care organizează arbitraj are un regulament propriu care prevede modul de administrare a probatoriului. Reguli aplicabile de către instituția arbitrală respectivă. Regulile pot diferi de la o instituție la alta. Ca regulă generală, sunt o serie de elemente comune tuturor curților de arbitraj și alte elemente specifice fiecărei curți de arbitraj, fiind dată această specificitate și de legislația națională. Și, cu siguranță, cred că o să avem timp în seara aceasta să discutăm și de aceste particularități, dar aș vrea să mai subliniez un lucru, și anume că în noile reguli pe care le-am adoptat la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie, și care sunt în vigoare de la 1 ianuarie anul acesta, am introdus o prevedere specială în art. 34 alin. (7) și am s-o citez: ”Tribunalul Arbitral, cu acordul părților, poate aplica regulile privind administrarea probelor în arbitrajul internațional, adoptate de către International Bar Association”. Ceea ce face ca dacă părțile acceptă, putem aplica și aceste reguli internaționale, unitare pentru toate statele. Deci, cu acceptul părților, putem aplica aceste reguli internaționale adoptate de IBA Rules.

Cristiana-Irinel Stoica: Cred că este o prevedere remarcabilă care arată, de fapt, o recunoaștere din partea instituției arbitrale din țara noastră, această Curte de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Arată, așadar, atașamentul față de principii, care, la nivel internațional, deja au intrat în puterea lucrului îndeplinit, pentru că sunt foarte cunoscute eforturile care au fost parcurse de foarte mulți ani pentru a se ajunge la acest set de reguli. Și îndrăznesc să o întreb pe Anca ce ne poate spune, întrucât, din experiența ta, știu că te-ai confruntat cu aceste reguli, mai mult sau mai puțin teoretic sau practic, dar le cunoști. Și dacă ai putea să ne spui care sunt particularitățile regulilor promovate de International Bar Association, în materie de administrarea probelor.

Anca-Liana Caraiola: Bună seara! Mulțumesc frumos! Îi mulțumesc domnului președinte Diaconu că a făcut trecerea către aceste IBA Rules pe care aș vrea să le tratez, prin a menționa, de la început, că au fost adoptate de către Asociația Internațională a Barourilor – o asociație creată undeva în jurul anilor 1947-1948 -, care funcționează pe mai multe comitete, iar în Comitetul Arbitration, s-a încercat o codificare – e mult spus – a uzanțelor care erau utilizate în arbitrajul internațional de diferite instituții arbitrale, gen ICC, regulile UNCITRAL și nu numai. Au fost mai multe variante. Ultima, la care mă voi referi, este cea din 2010, reguli de arbitraj de prezentare a probelor care cuprind, așa cum am spus, aceste uzanțe internaționale universal acceptabile. Ce înseamnă aceste standarde în arbitrajul internațional? Se pornește de la niște principii bine înțelese, și anume: există o flexibilitate mult mai mare în fața Tribunalului Arbitral, însă arbitrul care are această datorie de a instrumenta cazul, în concepția sistemului continental, va trebui să observe anumite limite și aceste limite se referă la ideea de proces echitabil, la ideea de a permite părții să fie ascultată. Ori aceste principii se regăsesc în reguli atunci când se vorbește despre administrarea probei cu înscrisuri, când se vorbește despre administrarea probei cu martori, probei testimoniale și, bineînțeles, a expertizelor. Ce mi se pare mie deosebit de important și ce am văzut în practică, a fost modalitatea în care se administrează propriu-zis aceste probe în cadrul audierilor și aici mă voi raporta la experiența personală care a presupus o învățare a acestor reguli, în vederea aplicării lor și, mai mult, o perfecționare prin caracterul repetat al participării mele sau al colegilor mei în calitate de counsel la arbitrajele internaționale. Ce înseamnă în concret acest lucru? Înseamnă că audierea este diferită față de audierea care are loc în fața instanței de judecată de drept comun, este o audiere care este influențată mai mult de modalitatea în care se audiază martorii de fapt și martorii experți în sistemul de common law, nu este o examinare de către părțile adverse la fel de agresivă ca cea pe care o vedem noi în filmele americane, unde avem o curte cu jurați și niște avocați foarte agresivi atunci când au martorii părții adverse în față. Dar, categoric, este ceva diferit de ceea ce este prezent în fața instanțelor de drept comun, față de ceea ce suntem noi învățați să aplicăm atunci când ne ducem în fața instanțelor de drept român. Această audiere spectaculoasă, într-o anumită privință, presupune anumite tactici, pe care, așa cum am spus, a trebuit să le învățăm și pe care le poți aplica, mai mult sau mai puțin bine. Nu voi face acum o prezentare a lor, pentru că mi se pare că este prematur să ating acest subiect și oricum este un detaliu destul de important.

Cristiana-Irinel Stoica: Am putea avea o temă separată numai pe acest subiect.

Anca-Liana Caraiola: Însă aș dori să punctez faptul că administrarea probelor este decisă de către Tribunalul Arbitral, care se consultă și obține, ca regulă, acordul părților în legătură cu administrarea, cu numirea, cu modalitatea în care sunt prezentate și, mai ales, cu un anumit calendar al administrării acestor probe. De aceea, dacă regulile actuale ale Curții internaționale fac trimitere, în mod explicit, la ele, dacă mă raportez la regulile Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris, aceste reguli nu prevăd nici obligația și nici nu fac trimitere la regulile promovate de către IBA, însă în practică, de cele mai multe ori, Tribunalul Arbitral obține acordul părților pentru a se aplica, în parte sau în totalitate, aceste reguli care sunt de valabilitate internațională.

Cristiana-Irinel Stoica: Aș mai adăuga un lucru, dacă îmi permiteți. Când vorbim despre aceste reguli, să nu uităm faptul că, în realitate, nu sunt norme impuse părților, ele fac parte din acea calificare de soft law. Sunt reguli opționale la care părțile pot să recurgă, în special în completarea regulilor instituției arbitrale pe care au ales-o să le administreze litigiul. Nu înseamnă că iau locul instituției arbitrale, dimpotrivă, ajută părțile să își administreze probele și să parcurgă acest proces, în condițiile cele mai potrivite cu circumstanțele cauzei. Cum vă spuneam înainte, în această competiție dintre dreptul anglo-saxon și dreptul continental a intervenit International Bar Association, promovând și reguli și o serie întreagă de guidelines-uri – cum le numesc dumnealor – de recomandări și de norme, până la urmă, părțile și arbitri să le poată accepta pentru a facilita procesul în sine de administrare a probelor sau, dincolo de aceasta, în legătură cu reprezentarea părților, cu imparțialitatea și independența arbitrilor ș.a.m.d. Dar, într-adevăr, sunt subiecte pe care le putem dezbate și cu altă ocazie. Pentru a fi și mai pragmatici, aș mai adăuga încă un singur lucru. Dacă aceste reguli sunt adoptate, fie trebuie să fie cuprinse în convenția arbitrală, în mod explicit, pentru ca arbitrii să le poate da curs, să și le însușească în cadrul procesului arbitral, fie părțile, în fața arbitrilor, să convină asupra aplicării acestora. Însă Tribunalul Arbitral este acela care, până la urmă, poate aprecia și poate pune în vedere părților dacă aceste reguli, dacă părțile și-ar dori să le aplice, se potrivesc circumstanțelor cauzei. Se pot face o serie întreagă de interpretări în această privință. Ana, ne-ai putea spune, din perspectiva pe care ne-o oferi – faci parte dintr-o organizație care este cunoscută cu o largă activitate de auditate, în special, dar nu numai, și aceste tipuri de activități pot să servească arbitrajului destul de mult. Cum vezi aceste lucruri, din perspectiva – îndrăznesc să spun – a cuiva care poate are mai puțin contact cu activitatea juridică propriu-zisă, dar mai mult cu componenta de specialist într-un domeniu, într-o materie, care poate fi de folos arbitrajului?

Ana Sebov: Absolut. O să detaliez perspectiva expertului. Ca o scurtă introducere, experiența mea, pe lângă audit, investigații, analize financiare, include redactare de rapoarte, care sunt folosite în arbitraje internaționale, în mod special. În ultima vreme, am observat o deschidere și la nivel de arbitraje naționale și cred că este o inițiativă extraordinară, prin prisma expertizei pe care noi, ca PwC, și respectiv ca experți, putem să o aducem. Și pot detalia mai mult, în ceea ce privește expertiza, mai târziu. Eu respect foarte mult instituția arbitrală. De ce? Pentru că, din punctul meu de vedere, ceea ce am observat ca expert, redactând rapoarte, respectiv asistând la audieri, cuvintele cu care aș defini această instituție sunt colaborarea, încrederea, confidențialitatea, respect, profesionalism și obiectivitate. Ca și diferențe pe care le văd, din punct de vedere al expertizei, cel puțin la nivel de arbitraj internațional, există o libertate a alegerii experților, adică nu există o limitare la experții judiciari. Accentul este pus pe credibilitate, pe profesionalism, pe o experiență dovedită și dovedibilă și, nu în ultimul rând, pe comunicare și prezentare. Și o să accentuez această ultimă parte, pentru că un expert poate fi foarte bun în aria pe care o expertizează, pe care o analizează, dar s-ar putea să aibă dificultăți în a prezenta, pe înțelesul tuturor, rezultatele expertizei. Cred că un proces arbitral eficient încurajează să existe experți care, pe lângă experiență, calificări, are și capacitatea de comunicare. O altă diferență pe care am observat-o este legată de rapoarte. Rapoartele în arbitrajele internaționale nu sunt standardizate. Eu, de exemplu, într-o expertiză contabilă, nu trebuie să fac referință la standardul 35, însă principiile sunt comune. Ce înseamnă asta? Trebuie să arăt credibilitatea, trebuie să arăt independența, trebuie să arăt experiența, trebuie să specific foarte clar care sunt instrucțiunile, faptele, pe baza cărora concluziile sunt trase, să pun la dispoziție, în cadrul raportului, probele pentru a putea fi analizate și de expertul părții adverse, în măsura în care sunt doi experți și nu există un expert independent. Apoi, la nivel de expert independent – dacă în instanța de drept comun, expertul independent este numit practic de justiție, de judecător – în cadrul arbitrajului există o colaborare, există un dialog în numirea expertului. Și cred că aceasta ajută foarte mult cazul în sine.

Cristiana-Irinel Stoica: Da. Și ce este, iarăși, de remarcat este că în arbitraj nu se aplică sancțiuni nici împotriva martorilor, nici împotriva experților. Nu există mijloace de constrângere, așa cum are instanța la dispoziție, cum știm că pot fi aplicate amenzi acestora. Există un singur tip de sancțiune pe care l-am întâlnit, spre exemplu în regulile ICC și, dacă nu mă înșel, și în modelul de lege UNCITRAL, se vorbește indirect despre o sancțiune: corectarea onorariilor aferente experților. Deci, în sensul acesta, se poate dispune o diminuare a onorariului care s-ar cuveni expertului în cazul în care nu și-a îndeplinit misiunea, în special prin depunerea la termen a unui raport, nu pentru probleme de fond. Acestea sunt alte elemente care nu intră în discuție, sub acest aspect. Și martorii, la rândul lor, nu sunt sancționați pentru faptul că nu se prezintă. Ba, mai mult, sunt instituții arbitrale unde practica este în sensul că părțile sunt acelea care aduc martorii în arbitraj. Nu se practică în niciun fel citarea acestora. Pur și simplu, partea interesată care are un martor de adus pentru a fi audiat, îl aduce și acesta se prezintă și face toate declarațiile pe situațiile de fapt pe care trebuie să le facă, în funcție de, evident, întrebările care îi sunt adresate.

Anca-Liana Caraiola: Dacă îmi permiteți să intervin.

Cristiana-Irinel Stoica: Da, vă rog.

Anca-Liana Caraiola: Atunci când am vorbit de IBA și de standarde, nu am vrut să intru în foarte multe detalii, dar cred că cel puțin în legătură cu expertiza ar trebui să ne uităm la aceste standarde și să subliniez că ele tocmai asta impun, și anume: posibilitatea de a-ți desemna, ca parte, un expert sau în situația în care părțile nu își desemnează un expert sau Tribunalul Arbitral dorește opinia unui expert, atunci Tribunalul Arbitral, după ce pune în discuție părților și obține acordul lor, va desemna un expert, expert care, de exemplu, la ICC poate să fie numit pe baza propunerilor unui centru specializat cu experți în diferite domenii. Mai mult decât atât, de regulă, atunci când este vorba despre o expertiză care este făcută de un expert al părții, aceasta este depusă odată cu, evident, memoriile respective și experții vor fi audiați ca niște martori de fapt, după același tipic. Totodată, ceea ce este important în legătură cu pregătirea și cu colaborarea de care vorbea colega mea între avocat și expert, ne întoarcem din nou la IBA care permite acest contact și pregătirea atât a martorului pe fapte, cât și a martorului expert. Este, să zic așa, o soluție de compromis, pentru că în unele țări – și iarăși mă întorc la sistemul american, la common low -, acest contact era destul de intens, pe când în alte țări de drept continental era interzis de niște reguli de etică profesională să pregătești cumva martorul. IBA, printr-o dispoziție expresă, permite atât pregătire mărturiei, cât și pregătirea audierii. Până în ce limită? Aceasta rămâne de văzut. Mai mult, în legătură cu experții – și iarăși mă întorc la reguli – se pune accentul pe independență și imparțialitate care se referă atât la părți, atât la membrii Tribunalului Arbitral, cât și la avocați, la consilierii care reprezintă partea în arbitraj. Sunt niște elemente deosebit de importante care reprezintă tot atâtea standarde, aplicabile cu caracter universal, indiferent că vorbim de acest IBA, cât și de regulile UNCITRAL, care sunt similare. Ceea ce este, însă, important este că aceste probe se administrează într-un fel, sunt propuse, de regulă, de părți și în unele cazuri de Tribunalul Arbitral, dar numai cu învoiala părților și întotdeauna partea are dreptul de a audia atât expertul părții adverse, cât și expertul desemnat de Tribunalul Arbitral. Poate depune memorii sau alte expertize, tocmai pentru că are dreptul de a obiecta în legătură cu concluziile expertului desemnat de Tribunalul Arbitral.

Ana Sebov: O singură mențiune, din partea mea. Ca expert într-un arbitraj, principiul de bază este obiectivitatea, pentru că impactează reputația expertului. În momentul în care scriem un raport, avem în vedere, în primul rând, că va fi combătut de partea cealaltă și atunci trebuie să privești din diverse unghiuri, iar pregătirea în sine nu presupune lipsa obiectivității, ci presupune să fii pregătit să vezi lucrurile din diverse unghiuri și să poți să răspunzi la întrebări dificile. Eu cred că este foarte important și ajută procesul arbitral acest lucru. Ca experți, noi avem în vedere faptul că misiunea noastră este să ajutăm arbitrii. Noi suntem acolo ca să clarificăm niște aspecte, legate de fapte, poate, sau legate de prejudiciu, astfel încât arbitrii să poată lua o decizie. Deci, practic, obiectivitatea vine și intrinsec prin acest obiectiv: servim clarificare. Adică, servim Tribunalul Arbitral.

Cristiana-Irinel Stoica: Este foarte adevărat ceea ce spuneți și sunt niște remarci extrem de interesante. Poate ar trebui să ne întoarcem puțin către regulile actuale, în vigoare din 1 ianuarie 2018, ale Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și l-aș invita pe domnul profesor Deaconu să ne împărtășească câteva dintre considerentele pe care domnia sa le are referitor la aceste noi reguli, cu privire la probe. Strict vorbind despre probe, pentru că dacă ne uităm la regulile anterioare care sunt în continuare aplicabile pentru acele litigii care au fost pornite sub imperiul lor, există o diferență importantă, de substanță aș zice, între noile reguli și regulile anterioare și oricare alte reguli din trecut. Și mă refer, spre exemplu, la faptul că există un articol întreg dedicat probelor, există o prevedere nouă cu privire la audieri și există, de asemenea, prevederi noi și foarte importante, inspirate din uzanțele internaționale cu privire la martori, experți și, mai ales, experții desemnați de Tribunalul Arbitral. Dacă ați putea comenta puțin aceste prevederi, domnule profesor.

Ștefan Deaconu: Fără îndoială că atunci când am pornit în modificarea acestor reguli, am avut în vedere că o Curte de Arbitraj Comercial Internațional trebuie să aibă reguli cât de cât unitare cu ale celorlalte curți de arbitraj comercial internațional, pentru că o curte de arbitraj are ca arbitri nu doar cetățeni români, arbitri cunoscători ai legislației din România. Pe listele Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sunt peste 60 de arbitri străini care activează în diverse instituții arbitrale și sunt familiarizați cu regulile internaționale ale arbitrajului. Și atunci am spus: ”Este nevoie ca și Curtea noastră, de la București, să aibă reguli compatibile cu regulile internaționale.” Pentru că, în momentul în care îți vine un arbitru străin și încerci să îi explici că o anumită uzanță în dreptul internațional tu nu o poți aplica, pentru că nu ai reguli, el nu prea înțelege de ce nu se poate, pentru că limbajul arbitrajului trebuie să fie totuși unitar, să fie un limbaj internațional. Acesta a fost motivul pentru care am luat decizia modificării regulilor și aducerii lor cât mai aproape de regulile internaționale, practicate de către curțile de arbitraj internațional recunoscute la nivel global. Aici mă refer la Curtea de Arbitraj de la Londra , ICC Paris, Curtea de Arbitraj de la Viena, cea de la Stockholm, pe ale căror reguli ne-am uitat și ne-au și inspirat, fără îndoială, în elaborarea noilor reguli. Apoi, aș spune că, da, sunt o serie de elemente de noutate pe care le-am introdus în aceste noi reguli și aș începe numai cu cel legat de instituirea Conferinței de administrare a cauzei, unde arbitri în această primă etapă de administrare a dosarului pot stabili un calendar, împreună cu părțile, până când să se pronunțe o hotărâre. Pot stabili care sunt probele utilizate, și aici am discutat despre expertize, dar pot fi la fel de bine înscrisuri, depoziții de martori, expertize, uneori chiar vizite pe teren, ca să vezi dacă s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat, s-a făcut construcția, nu s-a făcut, care este etapa. Deci, sunt mai multe elemente care constituie mijloace de probă și stabilești de comun acord cu părțile care dintre aceste probe îți sunt propuse de către părți. Apoi poți stabili un calendar, împreună cu expertul, pentru că spuneați foarte bine, doamna Sebov, legat de experți. Experții sunt persoane cheie. Ei sunt cei care pot lămuri Tribunalul Arbitral cu privire la ceea ce s-a întâmplat în fapt și dacă ai o expertiză neelocventă, decât o astfel de expertiză mai bine deloc, pentru că mai mult te încurcă o expertiză care nu e de calitate. Deci, în această etapă a stabilirii Conferinței de administrare a cauzelor, se stabilesc probele, se stabilește un calendar de comun acord cu părțile și reprezintă o noutate pentru arbitrajul din România. Apoi, am instituit un articol legat de audierea martorilor. Nu este necesar, ca la instanța de judecată, să chemi martorii. Se poate, cu acordul părților, foarte bine să le iei o depoziție de martori și depusă și autentificată în fața notarului sau autentificată de către avocat, pentru că este posibil ca martorii să fie la o distanță foarte mare și să le fie foarte greu să vină și atunci, dacă părțile sunt de acord, pot depune aceste depoziții de martor, fără să se mai deplaseze martorul. Ceea ce nu se poate la instanță. Inevitabil martorul trebuie să vină, uneori nu spune mare lucru, alteori este bine să pună pe hârtie toate acele lucruri, pentru că este greu să îți aduci aminte, pe moment, tot ce s-a întâmplat. Și, uneori, această depoziție scrisă de martor este mult mai bună și se practică în arbitrajele internaționale. Reprezintă iar o noutate flexibilitatea, este cuvântul cheie în arbitraj. Nu ne dorim să încorsetăm părțile, ci, din contră, dorința este să soluționezi acel litigiu, uneori în echitate, pentru că se întâmplă ca părțile să își dorească să soluționeze un litigiu în echitate, alteori trebuie să te ții de litera legii și să urmărești pas cu pas ceea ce s-a întâmplat, cine are dreptate și cine nu are. Dar această regulă a flexibilității, a acordului, a dialogului cu părțile este fundamentală în arbitraj. Acest lucru l-am urmărit prin noile reguli adoptate, să introducem reguli mult mai flexibile, să producem o așa-numită dejudiciarizare a arbitrajului, pentru că el trebuie să se diferențieze de ceea ce se întâmplă în instanțele de judecată. Aș mai sublinia un lucru care este important, legat de experți, pentru că ați ridicat această discuție. În arbitrajele internaționale, părțile au posibilitatea să își aleagă experții pe care și-i doresc. Și în arbitrajul intern se poate acest lucru, dar uneori poți da de anumite părți – și aici, în principal sunt instituțiile statale – care spun că nu au posibilitatea să plătească un expert și atunci vor să ia un expert de pe lista de experți autorizați ai Ministerului Justiției sau alteori aceste instituții spun că nu au voie să apeleze la un expert care nu este expert autorizat pe aceste liste. Și se întâmplă de multe ori să ai domenii foarte înguste, de nișă, unde nu sunt experți autorizați pe listele Ministerului sau sunt atât de puțini experți înscriși pe aceste liste, încât sunt foarte ocupați și atunci, din cauza expertizei, se lungește și procesul foarte mult. Este important să ai această posibilitate și părțile să înțeleagă că este bine uneori să fie flexibile în numirea experților, pentru că altfel procesul se lungește din cauza acestei lipse a expertizei. Pentru că expertul nu își depune raportul în termen și – foarte bine subliniați dumneavoastră – nu ai acel imperium pe care îl are judecătorul să amendezi expertul sau să amendezi una din părți. Nu ai această posibilitate. Singura posibilitate – pe care o subliniați și dumneavoastră – este aceea ca, la final, eventual să îi reduci din onorariu, dar nu este o soluție să îl penalizezi pe acel expert, pentru că e posibil să fii întârziat, tocmai pentru că are foarte multe lucrări de făcut și este greu să și le prioritizeze. Aceasta este o problemă ce trebuie rezolvată, într-adevăr, legată de experți și necesitatea unor liste de experți care să cuprindă mult mai multe persoane pe domenii de nișă care se dezvoltă din ce în ce mai mult. Pe domeniul IT, construcții de orice tip există o astfel de lipsă a experților.

Cristiana-Irinel Stoica: Ați atins un punct extrem de sensibil. Când mă gândesc că în fața instanței lucrurile se petrec într-un mod destul de delicat, aș zice, pentru că părțile nu au dreptul să își aleagă experții. Alegerea experților sau, mai exact, numirea experților se face prin tragere la sorți de pe o listă care cuprinde, de obicei, sute de poziții. Și ceea ce este mai surprinzător și dificil, în același timp, și pentru părți și pentru instanță este că, de multe ori, unii dintre experții pe care îi identifici s-ar putea să nu mai fie în viață, să nu mai fie activi, să nu își fi plătit obligațiile profesionale la corpul experților și o serie întreagă de lucruri, fără a mai vorbi de lipsa de specializare într-un anumit domeniu care este extrem de importantă în arbitraj. Ce aș mai spune este că uneori experții nu înțeleg de ce trebuie să facă cunoscute și părților și arbitrilor experiența pe care au dobândit-o, tocmai pentru a înțelege în ce măsură ei pot să fie utili cauzei. Dacă experții nu sunt utili cauzei, proba nu se poate administra și, în consecință, nu poate să servească în niciun fel înțelegerii părților de a veni în arbitraj. În fond și la urma urmei, părțile vin la arbitraj ca să obțină o hotărâre pe care să o poată pune în executare. Și pentru a avea o hotărâre pe care să o pună în executare au nevoie de probe care să le servească obiectului litigiului, să își poată rezolva în modul în care cel mai potrivit pentru litigiul lor problema pe care o au și să se ajungă la o hotărâre. Se împiedică, în felul acesta, ajungerea la o hotărâre. Întrucât timpul nostru se apropie cumva de final, mă gândesc că nu ar fi lipsit de interes să înțelegem puțin, în câteva cuvinte, Ana, care ar fi atributul esențial al acestui Serviciu Forensic, din cadrul PwC România. Cred că cei care ne ascultă și ne văd ar fi foarte interesați să cunoască ingredientele acestei specializări.

Ana Sebov: Sună interesant termenul de ”forensic”. Ca să explic, pe înțelesul tuturor, ce facem noi, sunt două arii principale pe care le acoperim:  investigații care urmăresc identificarea de fapte, mai ales când vine vorba de fraude, corupție, spălare de bani. Deja domeniul cred că este destul de interesant, doar pronunțând aceste cuvinte. Dar noi putem identifica și fapte relevante într-o dispută, prin faptul că avem tehnologii, avem capacitate de analiză și de identificare într-un volum foarte mare de date și de documente, într-un timp rapid, de informații relevante într-un litigiu sau într-un arbitraj. Apoi este această a doua arie importantă pe care o acoperim: asistența pe care o oferim în arbitraj, în mod deosebit, dar și în instanțele de drept comun, ca și consilieri ai părților, deci nu ca experți-parte, pentru că nu suntem experți judiciari, dar putem veni cu argumente și cu analize care pot deschide părților ochii, respectiv avocaților, prin prisma experienței pe care o avem.

Cristiana-Irinel Stoica: Adică să orienteze părțile să își conducă litigiul, mai degrabă, cu o privire cât mai apropiată asupra faptelor, pentru că datorită analizei judicioase a faptelor, poți să ai mai departe o hotărâre care să fie corespunzătoare.

Ana Sebov: Și estimare de prejudiciu.

Cristiana-Irinel Stoica: Asta voiam să vă întreb. Din câte înțeleg eu, activitatea voastră în acest tip de expertiză înseamnă să sprijini la identificarea elementelor care compun un prejudiciu, cum se stabilește, cum se determină prejudiciul, cum se cuantifică acesta prin metodele pe care voi le aveți la dispoziție. Adică, nu vorbim de expertiză contabilă.

Ana Sebov: Cumva este un mix.

Cristiana-Irinel Stoica: Aceasta voiam să explicăm, ce fel de expertiză este. Că nu este, de fapt, o expertiză contabilă, este mai mult decât atât.

Ana Sebov: Este mai mult decât atât, mai ales când vorbim de cereri de despăgubiri complexe, cum ar fi beneficiul nerealizat, care la prima vedere, pentru un expert, înseamnă venituri minus cheltuieli. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple și în general când faci o evaluare a acestui prejudiciu, cum e cazul de beneficiu nerealizat sau prejudiciu de imagine, atunci lucrurile sunt complexe și presupun pe lângă cunoștințe contabile și cunoștințe de evaluare, cunoștințe de industrie. Deci trebuie să ai o paletă de experți care pot să cuantifice respectivul prejudiciu și complexitatea vine într-un caz de contract care a fost întrerupt într-un mod nelegal. Contează foarte mult durata contractului, contează foarte mult volatilitatea veniturilor și a profiturilor care au existat până la momentul întreruperii, contează foarte mult cât de bazate pot fi previziunile. Un calcul matematic simplu îl poate face oricine, numai că în momentul te duci în arbitraj, vei fi combătut și atunci trebuie să consideri aspecte de piață. Îți permitea piața să vinzi, îți permitea piața să vinzi la un anumit nivel, îți permitea planul de afaceri sau care a fost nivelul de realizare. Deci e un cumul de expertize contabile, de evaluare și de piață. Experții noștri includ evaluatori, includ contabili, includ experți de tip forensic, analiști de piață, avem și IT-ști, respectiv experți în industrii, ingineri. Deci, pe lângă faptul că facem genul acesta de analize, de cuantificare de prejudiciu, putem să venim și cu fapte care să completeze din punct de vedere tehnic. Dorința a fost să fie o conlucrare și să putem să facem o analiză mai complexă. În afară de beneficiul nerealizat sau prejudiciul de imagine, cererile cele mai frecvente sunt legate de investiții nerecuperate, de exemplu, la data la care s-a întrerupt un contract sau să evaluăm anumite bunuri, anumite societăți, să evaluăm prejudiciul ca urmare a unui eveniment neplanificat, care duce la un bun deteriorat important pentru societate. Prin asigurare, societate are dreptul la despăgubiri. Acum, pe lângă valoarea bunului în sine, societatea poate cere, din nou, și un beneficiu nerealizat și din nou intervine complexitatea despre cum cuantifici acest lucru. Alte cerințe pe care le-am mai avut destul de frecvent sunt legate de arbitrajele în construcții, în sensul că mai ales societățile care nu au contabilitate de gestiune, în momentul în care sunt întârzieri, în momentul în care sunt deviații față de contractul inițial, practic, apar cereri de costuri suplimentare. Dacă nu ai o contabilitate de gestiune, ai nevoie de cineva care să poată să cuantifice cât din cumulul tău de cheltuieli este aferent acestor întârzieri, acestor lucrări suplimentare. Analiza este mai complexă decât pare la prima vedere. La prima vedere ai spune că este un simplu calcul contabil. Nu este chiar așa. Alte exemple sau expertize unde intervenim sunt legate de ajustări de preț în cazul tranzacțiilor. În cadrul PwC avem experți în tranzacții și este necesară completarea experienței contabile cu experți în tranzacții. Știu că timpul este scurt, paleta este foarte largă.

Cristiana-Irinel Stoica: Paleta este foarte largă și aceasta arată, de fapt, că această diversitate extraordinară face ca arbitrajul să fie, într-adevăr, nu numai util, dar și atrăgător, aș putea spune. Pentru a încheia această dezbatere – pe care eu am apreciat-o foarte mult prin calitatea intervențiilor dumneavoastră – credeți, așadar, că arbitrajul este o alternativă viabilă la soluționarea litigiilor comerciale, mai ales când acestea au elemente de extraneitate, când au un caracter complex, când pun în discuție o serie întreagă de elemente de fapt care se desprind oarecum din comun și capătă o altă dimensiune mult mai complexă sau mai complicată chiar? Credeți în această alternativă? Și o a doua întrebare: credeți că asemenea litigii care ar putea să apară ar putea fi soluționate și de instituții arbitrale nu neapărat au același portofoliu de cauze, precum instituții arbitrale deja cunoscute The London Court of International Arbitration sau Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris sau cea de la Viena sau cea din Stockholm, dacă ar fi să alegem între Curtea de Arbitraj Comercial Internațional cu sediul la București – ca să nu creăm o confuzie, pentru că într-adevăr pot fi confuzii și nu vreau să discutăm despre clauzele patologice în această seară. Prin urmare, există și o asemenea înclinare către alegerea acestei instituții arbitrale în anumite cauze arbitrale, dacă nu în toate? Să încheiem sub acest semn al întrebării.

Anca-Liana Caraiola: Pornind de la faptul că întrebările adresate nu sunt leading, răspunsul nu poate să fie decât ”da”, aș spune, tocmai pentru specificitatea cauzelor pe care dumneavoastră le-ați avut în vedere. Având în vedete complexitatea, având în vedere caracterul internațional al unor asemenea dispute, categoric arbitrajul este o alternativă viabilă, pentru că ne raportăm la niște reguli care permit soluții viabile, echitabile și legale, în timp scurt și cu costuri care merg către eficiență, nu aș spune cu costuri mici, pentru că niciun arbitraj nu are costuri mici, dar oricum cu costuri eficiente față de perioada de timp rezonabilă și față de soluția care poate să fie dată în cazul unui arbitraj. De aceea, cred cu tărie în acest lucru, în legătură cu posibilitatea de a avea mai multe cauze la Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă CCIR. Mă hardez în a spune că ingredientele sunt, pentru că există reguli noi care sunt similare cu regulile de la alte curți internaționale. Cred că avem o listă de arbitri care o reputație bună și foarte bună, sunt specialiști și cunosc și industriile care fac obiectul unor litigii arbitrale complexe. Așadar, nimic nu ne împiedică să promovăm aceste reguli și să promovăm această soluționare alternativă a disputelor între părți, mai ales între acele dispute care au un caracter de extraneitate. Mulțumesc!

Cristiana-Irinel Stoica: Mulțumesc, Anca! Ana.

Ana Sebov: Răspunsul meu o să fie mai scurt. Experiența mea cu Curtea de Arbitraj Internațional din București a fost una pozitivă, tocmai de aceea cred că ”da-ul” meu este convingător și cred că încurajarea colaborării și cu alți experți decât cei judiciari nu poate decât să fie benefică în creșterea reputației și în soluționarea cazurilor, iar arbitrii pe care i-am văzut în Curtea de Arbitraj din București, unii dintre ei sunt clar arbitri care sunt și implicați în alte curți de arbitraj cu o reputație extraordinară.

Cristiana-Irinel Stoica: Mulțumesc! Domnule profesor.

Ștefan Deaconu: Fără îndoială că eu cred în această formă de soluționare a litigiilor – arbitrajul – pentru că este, așa cum spuneam o formă rapidă, elegantă de a-și rezolva problemele și uneori o justiție întârziată este aproape o justiție nulă. Pentru că degeaba, repet, obții o hotărâre judecătorească definitivă după 4-5 ani de zile de judecată, că s-ar putea să nu îți mai folosească la nimic. Ori, arbitrajul oferă șansa părților de a avea o sentință rapidă, corectă, dată de niște oameni competenți. Iar Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României este o instituție care poate oferi astfel de servicii și la costuri mult reduse față de alte instituții arbitrale internaționale.

Cristiana-Irinel Stoica: Da, este și acesta un adevăr, e importantă componenta financiară a unui litigiu arbitral. Poate fi un factor de atracție către o anumită instituție arbitrală. Fără îndoială că aceste aspecte pe care le-ați înfățișat scot la iveală încă o dată avantajul pe care îl are arbitrajul, în raport cu instanțele de drept comun, atunci când este vorba de un litigiu comercial cu elemente de extraneitate, cu atât mai mult este bine să ne îndreptăm către o instituție arbitrală sau, bineînțeles, se poate recurge și la un arbitraj ad-hoc. Mai puțin – este adevărat – sunt întâlnite în practică aceste cazuri când litigiile comerciale ajung să fie soluționate pe calea arbitrajului ad-hoc. De preferință, se merge la o instituție arbitrală. Aș vrea să închei, spunând doar că o foarte mare importanță o au regulile instituției arbitrale. De aceea, poate, curți arbitrale cu caracter internațional precum ICC au dobândit un renume și au devenit un model pentru alte instituții arbitrale, poate pentru toate instituțiile arbitrale, aș zice, din lume. Pe de o parte, că este o instituție arbitrală foarte veche, din anii 1920-1923. Pe de altă parte, este vorba reguli care s-au construit în timp și s-au adaptat mediului de afaceri care a evoluat odată cu instituția și acest model a servit foarte mult mai departe, inclusiv modelului de Lege UNCITRAL. Deci, iată că un asemenea model a făcut posibil ca și alte instituții arbitrale să se plieze după aceste exemple, să se adapteze acestor cerințe din lumea internațională pentru a avea reguli consistente cu interesele părților, iar părțile să fie convinse că alegerea instituției arbitrale, însemnând alegerea regulilor procedurale ale acestei instituții, o asemenea alegere este benefică pentru ele și le poate conduce către obținerea unei hotărâri care să nu fie, ulterior, supusă unei acțiuni în anulare, să poată fi pusă în executare cu ușurință în orice loc din lume, ca să spunem așa. Dacă avem în vedere și Convenția de la New York din 1958 în această privință, fără doar și poate, că s-ar mai putea discuta pe marginea acesteia, poate cu altă ocazie. În orice caz, această seară se încheie sub un semn de încurajare către arbitraj și, da, trebuie să credem în arbitraj, pentru că este o alternativă viabilă, este un forum neutru și să nu uităm niciodată că părțile au și primul și poate chiar și ultimul cuvânt de spus când este vorba de arbitraj. Principiul autonomiei de voință este cel care face ca arbitrajul să existe, să funcționeze și să fie, prin urmare, o formă de rezolvare a diferendelor dintre părți în altă ținută, aș zice eu, și din punct de vedere profesional și sub aspectul rezultatelor pe care le poate oferi părților. Vă mulțumesc încă o dată pentru participarea dumneavoastră la această masă rotundă – s-o numim dezbatere, cum doriți – și sper să ne revedem și cu altă ocazie. Le mulțumim din nou și celor de la Societatea de Științe Juridice pentru găzduirea din această seară și le mulțumim și celor care ne-au ascultat și ne-au urmărit. Pe altă dată atunci. La revedere!